CAPITOLUL VI

NOI, ÎNVĂȚAȚII

Cu riscul ca și de această dată moralizarea să se dovedească a fi ceea ce întotdeauna a fost – anume, un mod lipsit de pudoare de montrer ses plaies, cum spunea Balzac –, aș îndrăzni totuși să iau atitudine împotriva unei deplasări de valori ce amenință să se producă, pe nebăgate de seamă și cu conștiința aparent împăcată, între știință și filosofie. Vreau să spun că singură experiența – și nu înseamnă oare experiență, cum îmi pare, doar experiență rea? – trebuie să fie aceea care să confere dreptul participării la o discuție despre o problemă atât de importantă de întâietate: ca să nu vorbim ca orbii despre culoare ori ca femeile și artiștii împotriva științei („ah, afurisita asta de știință“, oftează instinctul și pudoarea lor, „cum vede ea toate dedesubturile!“). Declarația de independență a omului de știință, emanciparea sa față de filosofie este una dintre urmările mai greu de sesizat ale gândirii democratice și ale păcatelor ei: autoadorația și autoglorificarea savantului se află astăzi pretutindeni în plină înflorire, trăindu-și primăvara – ceea ce nu înseamnă că, în cazul acesta, lauda de sine ar avea un miros plăcut. „Liber de orice stăpân!“ – iată ce și-a dorit și în acest caz instinctul plebeu; și, după ce a ieșit victorioasă din lupta cu filosofia a cărei „servitoare“ a fost mult prea multă vreme, iat-o cum, în nebunia euforiei, este pe cale să-i impună filosofiei legi și să facă, la rândul ei, pe „stăpânul“ – ce spun! pe filosoful. Memoria mea – memoria unui savant, dacă nu vă e cu supărare! – abundă de naivități trufașe la adresa filosofilor și a filosofiei pe care le-am auzit din gura unor tineri naturaliști ori a unor medici bătrâni (ca să nu mai vorbesc de cei mai culți și mai încrezuți dintre toți savanții, de filologi și dascăli, care își datorează ambele însușiri profesiei lor –). Apoi a fost rândul specialistului și al lui pierde-vară să se apere instinctiv împotriva oricărui efort de sinteză și a oricărei aptitudini de sinteză; apoi muncitorul harnic, care simțise un parfum de otium și de lux aristocratic în sufletul filosofului și care se simțise din această cauză limitat și diminuat. Apoi a fost acel daltonism al omului pragmatic, ce nu vede în filosofie decât o serie de sisteme infirmate și o risipă ce nu îi este nimănui „de folos“; apoi disprețul față de anumiți filosofi care s-a generalizat involuntar, transformându-se în dispreț față de filosofie. În sfârșit, adeseori mi-a fost dat ca, în spatele disprețului orgolios al unor tineri savanți față de filosofie să descopăr chiar consecințele rele ale unui filosof, căruia îi refuzaseră în general, orice ascultare, fără să fi reușit însă să iasă de sub influența disprețului aceluia față de ceilalți filosofi – cu rezultatul unei intoleranțe generale față de orice filosofie. (În felul acesta îmi pare că acționează influența lui Schopenhauer asupra Germaniei de azi – datorită furiei sale neinteligente împotriva lui Hegel, el a reușit să producă o ruptură între toată ultima generație de germani și contextul culturii germane, care cultură, cântărind totul exact, a constituit o culme a simțului istoric: dar tocmai aici Schopenhauer însuși a fost atât de genial, de sărac, de nereceptiv și de ne-german.) În general, judecând în linii mari, omenescul și prea omenescul, pe scurt, mizeria filosofiei mai noi a produs cea mai temeinică ruptură a respectului față de filosofie, deschizând porțile instinctului plebeu. Să recunoaștem odată cât de puțin are acces lumea noastră modernă la stilul unor Heracliți, Platoni, Empedocli și cum s-or mai fi numind toți acei regi solitari și plini de măreție ai spiritului; și câtă dreptate are un brav savant să se simtă ca aparținând unui soi mai nobil, în fața unor asemenea reprezentanți ai filosofiei pe care moda de astăzi ba îi înalță, ba îi lasă să cadă – cum ar fi, în Germania, cei doi lei berlinezi, anarhistul Eugen Dühring și amalgamistul Eduard von Hartmann. Și este mai cu seamă imaginea acelor filosofi ai mișmașului ce se numesc „realiști“ și „pozitiviști“ cea care poate să sădească în sufletul unui savant tânăr și ambițios o îndoială primejdioasă: ei înșiși nu sunt în cel mai bun caz decât savanți și specialiști, asta se vede cu ochiul liber! – aceștia sunt, cu toții, niște învinși readuși sub legea științei și care vor fi vrut cândva mai mult de la ei înșiși, fără să fi avut însă dreptul la acest „mai mult“ și la responsabilitățile pe care le presupune – și care, cu toată onestitatea și plini de o secretă dorință de răzbunare, reprezintă acum, cu vorba și cu fapta, îndoiala față de misiunea suverană, față de primatul filosofiei. În sfârșit: cum altfel ar putea fi! Astăzi, știința înflorește și-și poartă la vedere conștiința ei împăcată, în vreme ce tot ceea ce mai reprezintă filosofia modernă, decăzută pas cu pas, această rămășiță de filosofie din zilele noastre nu mai trezește decât neîncredere și dezgust, dacă nu chiar batjocură și milă. Filosofia redusă la o simplă teorie a „cunoașterii“, nu mai mult decât, literalmente, o timidă teorie a îndoielii și a renunțării: o filosofie care nici măcar nu mai trece de prag și își refuză penibil dreptul de a intra – aceasta este o filosofie ce trage să moară, un sfârșit, o agonie, ceva ce trezește milă. Cum ar putea o astfel de filosofie – să domine!

Astăzi, primejdiile ce stau în calea evoluției filosofului sunt atât de numeroase, încât te poți întreba dacă fructul acesta se mai poate coace vreodată. Volumul și edificiul științelor au atins proporții colosale și, o dată cu ele, și probabilitatea ca filosoful să obosească, încă în timp ce învață, ori să se oprească undeva din drum și să se „specializeze“: astfel încât nici măcar nu mai ajunge la înălțimea care-l așteaptă, adică acolo unde să cuprindă totul cu privirea, în depărtare, de jur împrejur și în jos. Ori ajunge prea târziu sus, când vremea sa cea mai bună și apogeul puterilor sale a trecut; ori a ajunge sus rănit, abrutizat, degenerat, astfel încât privirea sa, ansamblul judecății lui de valoare abia dacă mai înseamnă ceva. Și poate că tocmai finețea conștiinței sale intelectuale este aceea care, încă de pe drum îl face să ezite și să întârzie; el se teme de ispita de a deveni un diletant și un miriapod și un ins bun la toate, el știe prea bine că acela care și-a pierdut respectul de sine încetează să mai poruncească și să mai conducă, chiar dacă între timp va fi ajuns la cunoaștere: ar însemna să vrea să devină un mare actor, un Cagliostro al filosofiei, un fel de fluieraș din Hamlin pentru spirite, într-un cuvânt și șarlatan. Aceasta este, în ultimă instanță, o problemă de gust; de nu ar fi o problemă de conștiință. Pentru a mai dubla o dată dificultățile cu care se confruntă filosoful, la asta se adaugă și faptul că el își pretinde sieși un verdict, un „da“ sau un „nu“ – nu asupra științelor, ci asupra vieții și a valorii vieții – și, nefiind în stare să învețe să creadă că are dreptul ori chiar datoria unei astfel de judecăți, se simte obligat să își caute drumul spre acel drept și spre acea credință numai parcurgând evenimentele cele mai cuprinzătoare – poate cele mai tulburătoare și mai distructive – și trecând adeseori prin ezitări, îndoieli și perplexități. Într-adevăr, multă vreme gloata l-a înțeles greșit pe filosof, confundându-l fie cu savantul și cu învățatul ideal, fie cu visătorul elevat-religios, eliberat de simțuri și de „cele lumești“, beat de dumnezeire; iar dacă și astăzi încă auzim că cineva este lăudat fiindcă trăiește „înțelept“ ori „ca un filosof“, asta nu mai înseamnă aproape decât că e vorba de un om „prudent, care se ține de-o parte“. Înțelepciune: pentru plebe, asta pare să fie un fel de evadare, mijlocul și arta de a ieși cu bine dintr-un joc primejdios; filosoful adevărat – asta este părerea noastră, nu-i așa, prieteni? – trăiește „nefilosofic“ și „nedeștept“, înainte de toate însă, imprudent, și simte povara și datoria de a-și asuma o sută de încercări și de tentații ale vieții – el se riscă continuu pe sine, el joacă jocul cel periculos…

În raport cu un geniu, adică, cu o ființă care creează ori procreează, ambele cuvinte luate în ipostaza lor de maximă cuprindere –, savantul, omul mediu învățat are întotdeauna ceva de fată bătrână: asta pentru că, asemenea ei, el ignoră total aceste două funcții de maximă valoare ale omului. E adevărat că, atât învățaților cât și fetelor bătrâne li se recunoaște, drept recompensă, respectabilitatea – în aceste cazuri se subliniază chiar respectabilitatea – obligativitatea acestei recunoașteri presupunând și o doză egală de indispoziție. Dar să privim lucrurile mai îndeaproape: ce este acela un om de știință? Mai întâi, o specie umană lipsită de noblețe, care are virtuțile unei specii, de oameni lipsiți de noblețe, ale unor oameni lipsiți de deprinderea de a comanda, de a exercita vreo autoritate ori de a-și fi suficienți sieși: acest om este harnic, obișnuit să se așeze răbdător la rând, capacitățile și nevoile sale sunt firești și ponderate, el are un bun instinct pentru cei asemenea lui și pentru ceea ce le este de trebuință, de pildă, acea porție de independență și pășune înverzită fără de care nu este posibilă liniștea necesară muncii, ca și dreptul la onoare și recunoaștere (care presupune mai întâi și pe deasupra cunoaștere, recognoscibilitate), acea rază de soare a bunului nume, acea constantă confirmare ……valorii și a utilității sale, ……..(sunt șterse cuvinte de pe un rând – 26 oct. 1990) căreia să poată depăși tot mereu îndoiala interioară care există în străfundul inimii tuturor oamenilor dependenți, a tuturor animalelor gregare. După cum e și firesc, savantul are și bolile și obiceiurile rele ale unei specii nearistocratice; el dispune de un prisos de invidie măruntă și de un ochi extrem de ager pentru tot ceea ce este josnic în natura acelora la a căror înălțime nu poate accede. El este plin de încredere, dar ca unul care își dă drumul, dar fără să-și permită vreodată să se reverse; și tocmai înaintea oamenilor marii revărsări stă cu atât mai rece și mai închis – ochiul lui se aseamănă atunci cu un lac rece și dușmănos, în care nu se mai răsfrânge nici un entuziasm, nici o simpatie. Lucrul cel mai rău și mai primejdios de care este în stare un savant se trage din instinctul mediocrității soiului său: din acel iezuitism al mediocrității care lucrează instinctiv la desființarea omului ieșit din comun, și care încearcă să rupă sau – de preferință – să destindă orice arc încordat. Să-l destindă bineînțeles cu menajamente și cu o mână atentă –, să destindă cu o compasiune care inspiră încredere: aceasta este arta propriu-zisă a iezuitismului, care a știut întotdeauna să treacă drept o religie a milei.

Cu oricâtă recunoștință ai veni în întâmpinare spiritului obiectiv – și cui nu i s-a întâmplat ca, măcar o dată, să se sature până peste poate de tot ce este subiectiv și de toată „ipsimozitatea“ sa! – până la urmă, însă, trebuie să înveți să fii prudent chiar și față de propria ta recunoștință și să-ți ții în frâu exagerarea cu care ieșirea din sine și despersonalizarea spiritului este celebrată în egală măsură ca scop în sine, ca mântuire și ca transfigurare: cum de altfel se întâmplă în cadrul școlii pesimiștilor care, în ceea ce o privește, are și ea motive temeinice de a-i acorda „cunoașterii dezinteresate“ cele mai înalte onoruri. Omul obiectiv care, asemenea pesimistului, nu mai blestemă și nu mai înjură, savantul ideal, cel în care instinctul științific ajunge o dată, în sfârșit, după mii de eșecuri sau semieșecuri să se deschidă și să înflorească, este cu siguranță unul dintre cele mai prețioase instrumente existente: el se cuvine însă pus în mâna unuia mai puternic. El este însă numai un instrument spunem noi: el este o oglindă – nu este un „scop în sine“. Omul obiectiv este într-adevăr o oglindă: înainte de toate ceea ce vrea să fie recunoscut, ceea ce are obișnuința de a se supune fără vreo altă poftă decât aceea pe care o dă recunoașterea, „oglindirea“ –, el așteaptă până când vine ceva și atunci se întinde, plin de simțire, astfel încât până și cele mai ușoare urme de pași ori trecerea unor ființe fantomatice să se imprime pe pielea sa. Ceea ce i-a mai rămas din „persoana“ sa i se pare accidental, adeseori arbitrar și încă și mai des inoportun: într-atât și-a devenit sieși pasaj și reflectare a unor ființe și evenimente străine. Amintirea de „sine“ e o întoarcere, nu fără efort și adeseori eronată; se confundă ușor, se încurcă în ceea ce privește propriile lui nevoi și este, aici doar, lipsit de finețe și neglijent. Poate că îl sâcâie sănătatea sau meschinăria și aerul stătut pe care-l respiră în societatea soției și a prietenilor, sau lipsa de societate, sau societatea –, ba se străduiește chiar să reflecteze asupra chinului său: în zadar! Căci gândul său și-a și luat zborul spre cazul mai general, iar mâine nu va ști mai bine decât azi ce-i lipsește. El și-a pierdut atât seriozitatea față de sine cât și timpul necesar propriilor probleme: e senin nu fiindcă nu ar avea probleme, ci fiindcă nu are cum să se mai ocupe și de problemele sale. Bunăvoința lui obișnuită față de orice obiect și trăire, ospitalitatea lui însorită și cordială cu care întâmpină tot ce îi iese în cale, acest fel de bunăvoință deschisă, această nepăsare primejdioasă față de „da“ sau „nu“: ah, există destule cazuri în care se vede nevoit să plătească pentru virtuțile sale! – iar ca om în general devine mult prea ușor acel caput mortum al acestor virtuți. Dacă vrem de la el dragoste și ură, așa cum le înțeleg Dumnezeu, femeia și animalul –: va face ce poate și va da ce poate. Să nu ne mirăm însă dacă nu va fi mult – dacă tocmai aici se arată lipsit de autenticitate, fragil, îndoielnic și putred. Dragostea lui e voită, ura lui artificială și mai mult un tour de force, o mică vanitate și exagerare. El este autentic numai în măsura în care poate fi obiectiv: numai în „totalismul“ lui senin mai este el „natură“ și „natural“. Sufletul lui care oglindește și care se netezește mereu nu mai știe să afirme, nu mai știe să nege; el nu comandă, dar nici nu distruge. „Je ne méprise presque rien“, spune el împreună cu Leibniz: a nu se ignora și a nu se subestima acel presque! El nu este nici ceea ce se cheamă un om model; nu o ia nimănui înainte, dar nici nu merge în urma cuiva; el se plasează în general prea departe ca să aibă vreun motiv să aleagă între bine și rău. Și dacă, atâta vreme, a fost confundat cu filosoful, cu educatorul cezarian reacționând violent la cultură: i-au fost acordate onoruri mult prea înalte, ignorându-se ceea ce este esențial la el – anume faptul că el este o unealtă, un exemplar de sclav, chiar dacă, fără îndoială, cel mai sublim soi de sclav, în sine, însă, nimic – presque rien! Omul obiectiv este un instrument, un prețios instrument de măsurat, ușor vulnerabil, o capodoperă de oglindă care se cere menajată și venerată: dar el nu este un scop, nu este nici soluție nici înălțare, nu este un om complementar, în care să se legitimeze tot restul existenței, nu este un punct terminus – și cu atât mai puțin un început, o naștere și o cauză primă, un element virulent, puternic, autonom, care să vrea să domine: ci mult mai degrabă un vas delicat, subțire, fragil și elastic, care trebuie mai întâi să aștepte apariția unui conținut și a unei substanțe pentru a se „modela“ după acel conținut – de regulă, un om lipsit de substanță și conținut, un om „dezinteresat“. Nimic, așadar, pentru femei, in parenthesi.

Când un filosof al zilelor noastre dă de înțeles că nu este sceptic – sper că lucrul acesta a fost dedus din descrierea de până acum a spiritului obiectiv –, lumea ascultă lucrul acesta fără pic de plăcere; este privit, după asta, cu oarecare reținere, toți ar vrea să-l asalteze cu întrebări… ba, spiritele timorate, din care avem cu duiumul, îl vor considera, de acum înainte, periculos. Pentru ei este ca și cum, confruntați cu refuzul scepticismului de către acela, ar auzi din depărtări un zgomot plin de pericole, amenințător, ca și când, undeva, s-ar încerca un nou exploziv, o dinamită a spiritului, poate un nou tip de Nihilin rusesc, un pesimism bonnae voluntatis, care nu se mulțumește să spună „nu“, să vrea „nu“, ci – terifiantă idee! – acționează „nu“! Împotriva acestui fel de „bunăvoință“ – o voință de negare reală, activă, a vieții – nu există astăzi, după cum bine se știe, somnifer și sedativ mai bun decât scepticismul, dulcele, suavul, adormitorul mac al scepticismului; Hamlet însuși se vede astăzi avertizat de către medicii vremii împotriva „spiritului“ și a acțiunii lui subterane. „Oare nu ne sunt deja pline urechile de zgomote rele?“, spune scepticul, ca un prieten al liniștii și aproape ca un sergent de stradă: «acest „nu“ subteran este îngrozitor! Liniște odată, voi, cârtițe pesimiste!» Căci scepticul, această creatură gingașă, se sperie mult prea ușor; conștiința lui este educată în așa fel încât să tresară și să simtă ca un fel de mușcătură la orice „nu“ și chiar la un „da“ hotărât și apăsat. „Da!“ și „nu!“- pentru el, acestea sunt potrivnice moralei; îi place, în schimb, să-și bucure virtutea cu nobilă reținere, spunând, de pildă, asemenea lui Montaigne: „ce știu eu?“, ori ca Socrate: „știu că nu știu nimic“. Sau: „nu îndrăznesc, și, de altfel, nu mi se deschide nici o poartă“. Sau: „presupunând că ea ar fi deschisă, de ce trebuie să mă și grăbesc să intru?“. Sau: „la ce bun toate aceste ipoteze grăbite? S-ar putea să țină de bunul gust să nu formulezi nici un fel de ipoteză. Chiar trebuie să îndrepți imediat tot ce-i strâmb? Chiar trebuie să astupi cu câlți orice gaură? Oare nu mai e timp pentru asta? Oare timpul nu are timp? O, voi inși diabolici, oare nu puteți să așteptați chiar deloc? Incertitudinea își are și ea farmecul ei, și Sfinxul este o Circe, și Circe a fost filosoafă“. – Astfel se consolează scepticul; și este foarte adevărat că are nevoie de consolare. Scepticismul este expresia cea mai spiritualizată a unei anumite constituții filosofice complexe, care în limbajul comun se numește neurastenie și debilitate maladivă; ea apare ori de câte ori se încrucișează în chip decisiv și neașteptat rase sau stări sociale multă vreme despărțite una de alta. În rasa cea nouă, care moștenește prin sânge măsuri și valori diferite, totul este neliniște, dereglare, îndoială, încercare; cele mai bune energii acționează inhibitiv, chiar virtuțile se împiedică una pe cealaltă să crească și să se fortifice, în trup și în suflet lipsește echilibrul, centrul de gravitate, siguranța perpendiculară. Dar ceea ce se îmbolnăvește și degenerează cel mai profund la astfel de corcituri este voința: ei nu mai cunosc câtuși de puțin independența în decizii, plăcerea curajoasă de a vrea – ci se îndoiesc de „libertatea voinței“ chiar și în visele lor. Europa noastră de astăzi, scenă a unei tentative de o grabă aberantă de a amesteca radical clasele și, prin urmare, rasele, este tocmai din această cauză sceptică de sus până jos, când de un scepticism mobil, ce saltă nerăbdător și lasciv pe o creangă pe alta, când abătută, ca un nor supraîncărcat de întrebări – și adeseori sătulă până peste poate de propria ei voință! Paralizie a voinței: asemenea invalizi întâlnești astăzi, ghemuiți, peste tot! Și, adeseori, în ce ținută! În ce ținută seducătoare! Există cele mai frumoase, cele mai fastuoase și mai mincinoase costume pentru această boală; de pildă, cea mai mare parte din ceea ce se expune astăzi ca „obiectivitate“, „spirit științific“, „l’art pour l’art“, „cunoaștere pură, dezinteresată“ e doar scepticism pavoazat și paralizie a voinței – pentru acest diagnostic sunt gata să depun eu mărturie. În Europa, această boală a voinței nu este repartizată în mod egal: ea se manifestă cu cea mai mare intensitate și cu maximă diversitate acolo unde cultura se află de mai multă vreme la ea acasă și dispare în măsura în care „barbarul“ își impune încă – sau din nou – dreptul său, sub veșmântul incert al culturii occidentale. În Franța de astăzi, după cum se poate constata cu ușurință, voința a atins stadiul cel mai avansat al bolii; iar Franța, care a dat întotdeauna dovadă de o mare măiestrie în a face ca până și cele mai periculoase tendințe să pară interesante și ispititoare, își demonstrează astăzi superioritatea culturală în Europa ca școală și vitrină a tuturor farmecelor scepticismului. Puterea de a vrea, timp de o voință întreagă, este ceva mai mare în Germania și iarăși mai mare în nordul Germaniei decât în centrul ei; considerabil mai mare în Anglia, Spania și Corsica, determinată acolo de flegma specifică, dincoace, de capetele tari – ca să nu mai vorbim de Italia, care este încă prea tânără ca să știe deja ce vrea și care trebuie mai întâi să demonstreze că poate să vrea –, ea este însă maximă și absolut uimitoare în acel imens imperiu intermediar, unde Europa pare să curgă înapoi în Asia, e vorba de Rusia. Aici, energia voinței – nu se știe dacă în chip de voință negativă sau afirmativă – așteaptă, amenințătoare, să fie declanșată, pentru a împrumuta de la fizicieni termenul lor preferat. Și nu cred că numai eventualele războaie indice ori cine știe ce alte complicații în Asia să fie suficiente pentru ca Europa să fie scăpată de povara ei cea mai mare, pentru asta ar fi necesare răsturnări interne, fărâmițarea imperiului în corpuri mici și, înainte de toate, introducerea imbecilității parlamentare, la care să se adauge neapărat, pentru toată lumea, obligația citirii ziarului la micul dejun. Nu spun lucrul acesta fiindcă l-aș dori: mult mai pe placul inimii mele ar fi situația opusă – vreau să spun, o creștere atât de consistentă a amenințării din partea Rusiei, încât Europa să se vadă nevoită a se hotărî să devină la fel de amenințătoare, anume să capete o voință, mijlocul urmând a-l constitui o nouă castă dominantă în Europa, o voință proprie, cumplită, care să-și propună țeluri peste milenii – pentru ca această mult prea lungă comedie a statelor mici și, de asemenea, a veleităților dinastice și democratice divergente să înceteze odată pentru totdeauna. Vremea politicii mărunte a trecut: chiar secolul următor va aduce cu sine lupta pentru dominația universală – obligația de a face politică mare.

În ce măsură noua epocă războinică în care este evident că am intrat noi, europenii, va fi poate favorabilă și unei varietăți noi și mai viguroase de scepticism – la asta nu vreau să mă refer deocamdată decât printr-o comparație al cărei tâlc cunoscătorii istoriei germane îl vor pătrunde cu siguranță. Acel entuziast fervent al grenadierilor frumoși și zdraveni, care, ca rege al Prusiei, a dat naștere unui geniu militar și sceptic – și, prin asta, în fond, acelui tip de german nou, ce vine să se impună acum, victorios –, extravagantul tată al lui Friedrich cel Mare a avut el însuși, într-un anume punct, luciditatea și intuiția fericită a geniului: el știa de ce anume ducea lipsă Germania la acea dată, o lipsă de o sută de ori mai neliniștitoare și mai presantă decât lipsa de cultură ori de formă socială – antipatia lui față de tânărul Friedrich venea din spaima unui instinct mai adânc. Lipseau bărbații; și el bănuia, cu adâncă amărăciune, că nici propriul său fiu nu ar fi îndeajuns de bărbat. Aici se înșela: dar cine nu s-ar fi înșelat în locul lui? Își vedea fiul dedat ateismului, acelui esprit, acelui mod de viață ușuratic și hedonist al spiritualilor francezi – și vedea, dincolo de asta, marele vampir, păianjenul scepticismului, bănuia mizeria incurabilă a unei inimi care nu mai este destul de tare nici pentru bine, nici pentru rău, mizeria incurabilă a unei voințe frânte, care nu mai poruncește, care nu mai poate porunci. În timpul acesta, însă, în fiul său creștea acea varietate nouă de scepticism mai periculoasă și mai viguroasă – cine știe în ce măsură favorizată tocmai de ura tatălui și de melancolia rece ca gheața a unei voințe însingurate? – scepticismul bărbăției temerare, ruda cea mai apropiată a geniului războiului și al cuceririi, care și-a făcut apariția pentru prima oară în Germania prin figura marelui Friedrich. Acest scepticism este plin de dispreț și totuși cucerește; el subminează și ia în stăpânire; nu crede, dar nu se pierde pe sine; îi acordă spiritului libertăți primejdioase, dar își ține bine în frâu inima; este forma germană de scepticism care, ca o continuare a friedrichcianismului și ca potențare a sa în domeniul cel mai elevat al spiritului a dus, timp destul de îndelungat, Europa sub dominația spiritului german și a mefienței sale critice și istorice. Mulțumită energiei virile pline de forță și tenacitate a marilor filosofi și istorici germani (care, priviți cu atenție, au fost totodată maeștri în arta distrugerii și a demontării) s-a instaurat, treptat și în pofida oricărui romantism, în muzică și în filosofie, un nou concept al spiritului german, în cadrul căruia a ieșit în evidență în chip decisiv scepticismul viril: fie, de pildă, ca îndrăzneală neabătută a privirii, ca temeritate și fermitate a mâinii care disecă, fie ca voință puternică în timpul unor explorări pline de primejdii, ori al unor expediții polare ale spiritului, sub ceruri pustii și amenințătoare. Există, desigur, destule motive pentru ca oamenii de omenie cu sânge cald și superficiali, să-și facă cruce tocmai în fața acestui spirit: cet esprit fataliste, ironique, méphistophélique, cum îl numește, nu fără o tresărire, Michelet. Dacă însă vrem să ne dăm seama cu adevărat cât este de onorant acest respect față de „bărbatul“ acestui spirit german ce a trezit Europa din „somnul dogmatic“, să ne amintim de ideea ce domnea odinioară și care a fost depășită o dată cu el – și cum, cu nu prea mult timp în urmă, o femeie masculinizată a avut nerușinata îndrăzneală de a-i recomanda pe germani simpatiei Europei, prezentându-i ca pe niște prostănaci blânzi, inofensivi și poeți. E timpul să pătrundem, o dată pentru totdeauna, sensul profund al uimirii lui Napoleon la vederea lui Goethe: ea ne arată ce se înțelesese, timp de secole, prin „spirit german“. „Voila un homme!“ – ceea ce însemna: „iată un bărbat!“ Și eu care mă așteptam să văd un german!

Prin urmare, dacă imaginea filosofilor viitorului ar prezenta vreo trăsătură care să ne facă să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să fie sceptici în acest din urmă sens, aceasta ar fi numai una dintre trăsăturile lor – și nicidecum aceea determinantă. Cu egală îndreptățire ei ar putea fi numiți critici; și ei vor fi, cu siguranță, oameni ai experimentelor. Prin chiar numele cu care mi-am luat îndrăzneala să-i botez, am scos foarte clar în evidență experimentul și gustul lor pentru experiment: să fie din cauză că, în calitatea lor de critici prin excelență, le place să se folosească de experiment într-un sens nou, poate mai vast, poate mai periculos? Vor trebui ei, în pasiunea lor pentru cunoaștere, să meargă cu experimentele lor temerare și dureroase mai departe decât suportă gustul molâu și alintat al unui secol democratic? – Nu încape nici o îndoială; acești oameni ai viitorului se vor putea lipsi mai puțin decât ceilalți de acele însușiri grave și ferme care îl deosebesc pe critic de sceptic, mă refer la siguranța criteriilor, la mânuirea conștientă a unei metode coerente, la curajul inteligent, la puterea de a fi singuri și de a răspunde de ei înșiși; mai mult, ei își asumă chiar și plăcerea de a spune „nu“ și de a demonta, ca și o anumită cruzime prudentă care știe să conducă scalpelul cu siguranță și delicatețe, chiar și atunci când inima sângerează. Ei vor fi mai duri (și poate nu întotdeauna numai față de ei înșiși), decât ar dori-o inșii umani, ei nu vor aborda „adevărul“ cu scopul ca acesta să le fie pe plac ori să-i „înalțe“ ori să îi „entuziasmeze“ – dimpotrivă, credința lor că tocmai adevărul este menit să le aducă sentimentelor astfel de satisfacții va fi foarte redusă. Și vor zâmbi, aceste spirite severe, de îndată ce unul dintre ei ar spune: „acea idee mă înnobilează: cum ar putea ea să nu fie adevărată?“ ori: „acea operă mă entuziasmează: cum ar putea ea să nu fie frumoasă?“. Ori: „acel artist mă înalță: cum ar putea el să nu fie mare?“ – și poate că nu e vorba numai de un zâmbet, ci de o adevărată scârbă, cu care întâmpină toate aceste forme de idealism, tot ce este feminin, hermafrodit, iar acela care ar ști să îi urmeze până în încăperile secrete ale inimilor lor ar găsi cu greu acolo intenția de a reconcilia „sentimente creștinești“ cu „gustul antic“ sau chiar cu „parlamentarismul modern“ (reconcilieri care se pare că, în secolul nostru foarte nesigur și, prin urmare, foarte conciliator, pot fi întâlnite până și la filosofi). Acești filosofi ai viitorului nu-și vor impune numai lor disciplina critică și orice obișnuință menită să conducă la puritate și rigoare în cele ale spiritului: s-ar putea ca ei să le poarte chiar la vedere, cum și-ar purta niște podoabe numai ale lor – totuși, ei nu vor ca din această cauză să fie numiți critici. În ochii lor, nu mică e ofensa ce se aduce filosofiei ori de câte ori se decretează, așa cum se face și în zilele cu atâta plăcere: „filosofia însăși nu este decât critică și știință critică – și nimic altceva în afară de asta!“. Și chiar dacă acest mod de a judeca filosofia se bucură de aprobarea tuturor pozitiviștilor din Franța și din Germania (– și ar fi posibil ca el să fi măgulit chiar și gustul și inima lui Kant: să ne amintim titlurile celor mai importante opere ale sale –): noii noștri filosofi vor spune cu toate astea: criticii sunt unelte ale filosofilor și tocmai de aceea, unelte fiind, nu au cum să fie ei înșiși filosofi! Chiar și marele chinez din Königsberg nu a fost decât un mare critic.

Să se înceteze o dată pentru totdeauna de a-i mai confunda pe lucrătorii filosofiei și pe oamenii de știință cu filosofii, insist, – tocmai aici este necesar să se procedeze riguros, dându-i-se „fiecăruia ce i se cuvine“, nici unora mult prea mult, nici altora mult prea puțin. S-ar putea să fie necesar pentru educația adevăratului filosof ca el însuși să se fi aflat o dată pe fiecare dintre aceste trepte pe care se opresc servitorii săi, muncitorii-savanți ai filosofiei – pe care trebuie să se oprească: el însuși poate că a trebuit să fie critic și sceptic și dogmatic și istoric și pe deasupra poet și colecționar și călător și ghicitor și moralist și vizionar și „spirit liber“ și aproape tot, pentru a fi în măsură să parcurgă întregul circuit al valorilor umane și al sentimentelor valorii și să privească cu o multitudine de ochi și de conștiințe, de la înălțime la orice distanță, din adâncime la orice înălțime dintr-un colț în toate direcțiile. Dar toate acestea nu sunt decât condiții preliminare ale misiunii sale: cât despre această misiune, ea vrea altceva – ea cere ca el să creeze valori. Acei muncitori ai filosofiei după nobilul tipar al lui Kant și Hegel trebuie să stabilească și să înghesuie în formule o masă considerabilă de judecăți de valoare, adică, să dea valori care au fost propuse, create, care au devenit dominante și care sunt numite, un timp, „adevăruri“, fie în domeniul logicului, al politicului (moralului) ori în acela al artisticului. Acestor cercetători le revine sarcina de a face ca tot ce s-a întâmplat și s-a apreciat până acum să devină clar, inteligibil, tangibil, ușor de mânuit, de a prescurta tot ce e lung, ba, însuși „timpul“, și de a domina întreg trecutul: o misiune imensă și minunată, în serviciul căreia își poate găsi satisfacție orice orgoliu, oricât de rafinat, orice voință, oricât de puternică. Dar filosofii propriu-ziși sunt oameni care ordonă și legiferează: ei zic „așa să fie!“, ei decid, pentru oameni. Încotro? și La ce bun? și dispun, în acest scop, de munca preliminară a tuturor muncitorilor filosofiei, a tuturor celor ce au știut să domine trecutul – ei întind spre viitor o mână creatoare, și tot ce este și tot ce a fost le slujește ca mijloc, unealtă ciocan. „Cunoașterea“ lor este creație, creația lor este legiferare, voința lor de adevăr este – voință de putere. Există, astăzi, astfel de filosofi? Au existat vreodată astfel de filosofi? Nu trebuie să existe astfel de filosofi?…

Am tot mai mult impresia că, în calitatea sa de om necesar zilei de mâine și poimâine, filosoful s-a aflat și a trebuit să se afle întotdeauna în opoziție cu ziua sa de azi: dușmanul său a fost de fiecare dată idealul de azi. Până acum, toți acești promotori extraordinari ai omului, cunoscuți sub numele de filosofi și care s-au perceput pe ei înșiși numai rareori ca prieteni ai înțelepciunii și mult mai degrabă ca nebuni incomozi și periculoase semne de întrebare –, și-au aflat misiunea lor, o misiune dură, neintenționată și ineluctabilă, dar și-au aflat în sfârșit măreția misiunii lor în ambiția de a deveni conștiința rea a timpului lor. Punându-și scalpelul pentru vivisecție tocmai pe pieptul virtuților vremii, ei își trădau propriul lor secret: intenția de a afla o măreție nouă a omului, un drum nou și încă de nimeni străbătut către sporirea măreției lui. Ei arătau de fiecare dată câtă ipocrizie, comoditate, neglijență și indolență, câtă minciună se ascundea în tipul moral ideal al vremii lor, cât din acea virtute era deja depășită; de fiecare dată spuneau: „Trebuie să ne îndreptăm într-acolo, unde voi vă simțiți astăzi cel mai puțin la voi acasă“. Confruntat cu o lume a „ideilor moderne“, care ar vrea să-l exileze pe fiecare în câte un colț și în câte o „specialitate“, un filosof – în cazul în care ar mai putea exista filosofi în zilele noastre – s-ar vedea nevoit să plaseze măreția omului, însăși noțiunea de măreție, tocmai în cuprinderea și diversitatea spiritului, în totalitate alcătuită din multiplicitate: el ar determina chiar valoarea și rangul după cât de mult și cât de multe poate cineva să ducă și să ia asupra sa, cât de amplă ar putea fi responsabilitatea sa.

Astăzi, gustul timpului și virtutea timpului slăbește și subțiază voința, nimic nu este atât de modern ca o voință anemică: prin urmare, în idealul filosofului tocmai tăria voinței, duritatea și capacitatea de a lua decizii pe termen lung trebuie să facă parte din noțiunea de „măreție“; cu aceeași îndreptățire cu care învățătura opusă și idealul unei umanități stupide, resemnate, supuse, lipsite de pasiuni erau în concordanță cu o epocă opusă, cu una care, asemenea secolului al șaisprezecelea, suferea din cauza acumulărilor ei de energie a voinței și a apelor ei neîmblânzite, a uraganelor pasiunilor ei egoiste. Pe vremea lui Socrate, printre atâția oameni, cu instinctul obosit și printre conservatori atenieni de viță veche care se abandonau „fericirii“, cum o numeau ei, în fapt, plăcerilor – și care continuau să folosească, pentru asta, aceleași vorbe vechi, pline de fast și la care viața lor nu le mai dădea de mult nici un drept, măreția vieții avea poate nevoie de ironie, de acea malefică siguranță socratică a bătrânului medic și plebeu, tăind fără milă în propria-i carne, ca și când ar fi tăiat în carnea și inima „aristocraților“, cu o privire care spunea destul de limpede: „nu vă mai prefaceți cu mine! În privința asta – suntem egali!“. Dimpotrivă, astăzi, când în Europa animalul gregar este singurul care ajunge să se bucure de onoruri și singurul care le împarte, când „egalitatea în drepturi“ s-ar putea prea ușor transforma din egalitate în nedreptate: vreau să spun, într-un război general împotriva a tot ce este rar, insolit, privilegiat, împotriva omului superior, a sufletului superior, a datoriei superioare, a responsabilității superioare, a plenitudinii puterii creatoare și a suveranității creatoare – astăzi, firea aristocratică, voința de a nu depinde decât de sine, capacitatea de a fi altfel, de a sta pe propriile-ți picioare și nevoia de a trăi după bunul plac fac parte din noțiunea de „măreție“; iar filosoful va deconspira ceva din propriul său ideal dacă va postula: „acela să fie cel mai mare care poate să fie cel mai solitar, cel mai impenetrabil, cel mai aparte, omul dincolo de bine și rău, domn peste virtuțile sale, putred de bogat în voință; asta să însemne așadar măreție: puterea de a fi pe cât de multiplu, pe atât de întreg, pe cât de amplu, pe atât de plin“. Și, repetând întrebarea: este astăzi posibilă măreția?

Ce anume este un filosof – iată un lucru greu de învățat, pentru simplul motiv că nu poate fi explicat: trebuie să-l „știi, din experiență – ori să ai orgoliul de a nu ști. Dar faptul că, în zilele noastre, toată lumea vorbește despre lucruri în legătură cu care nu poate avea nici cea mai mică experiență se răsfrânge cel mai mult asupra celor legate de filosofie – cei mai puțini o cunosc, cei mai puțini au acces la ea și toate părerile populare referitoare la ea sunt eronate. Așa, de pildă, acea asociere cu adevărat filosofică între o spiritualitate îndrăzneață și senină ce se mișcă presto și acea rigoare și necesitate dialectică ce nu face nici un pas greșit, necunoscută experienței celor mai mulți gânditori și învățați, și tocmai din această cauză, în cazul în care cineva ai vrea să le vorbească de ea, incredibilă. Ei își imaginează orice necesitate ca nevoie, ca pe relația penibilă între a trebui să te supui și a fi obligat; iar gândirea însăși le apare ca un proces lent, ezitant, aproape ca o trudă și, destul de des, ca „demnă de sudoarea celor aleși – nicidecum însă ca un lucru ușor „în serios“, a-i simți greutatea – pentru ei, expresiile acestea sunt de nedespărțit: așa și nu altfel le-au „trăit“ ei. În această privință, artiștii pot da dovadă de un fler mai subtil: ei care știu prea bine că tocmai atunci când nu mai fac nimic „de capul lor“, ci doar supunându-se necesității, sentimentul lor de libertate, delicatețe, putere absolută, sentimentul gestului, al actului creator își atinge apogeul – într-un cuvânt, la ei necesitatea și libertatea voinței sunt una. Există, în definitiv, o ierarhie a stărilor sufletești pe măsura ierarhiei problemelor; iar problemele cele mai elevate îl împing înapoi fără milă pe acela care ar îndrăzni să se apropie de ele fără să fi fost predestinat rezolvării lor, prin înălțimea și forța spiritului său. Ce folos că, așa cum atât de des se întâmplă în zilele noastre, roiesc în jurul lor și se înghesuie la această „curte a curților“ atâtea inteligențe mondene suple, ori mecaniști și empiriști cuminți și lipsiți de suplețe, cu ambiția lor plebee! Dar, pe asemenea covoare nu mai au voie niciodată să calce picioare grosolane: deja legea străveche a ordinii lucrurilor este aceea care îi împiedică, ușile rămân închise pentru acești băgăreți, de-ar fi chiar să-și spargă capetele izbind în ele! Ca să poți pătrunde într-o lume superioară trebuie să fii născut pentru ea; mai bine zis, trebuie să fi fost format de-a lungul unor generații întregi pentru ea: dreptul la filosofie – termenul e luat în sensul său înalt – îl ai numai datorită originii, strămoșii, „sângele“ decid și în cazul acesta. E nevoie ca multe generații să fi făcut o muncă preliminară apariției filosofului; fiecare virtute în parte trebuie să fi fost cucerită, cultivată, transmisă urmașilor, integrată, nu numai mersul și zborul îndrăzneț, ușor, delicat al gândurilor dar, înainte de toate, disponibilitatea pentru marile răspunderi, majestatea privirii dominatoare, de sus, sentimentul separării de masă și de îndatoririle și virtuțile ei, protejarea, apărarea plină de bunăvoință a tot ceea ce este greșit înțeles și denigrat, fie că e vorba de Dumnezeu sau de diavol, plăcerea și practica unei justiții de mare anvergură, arta de a porunci m amploarea voinței, ochiul atent, care doar rareori admiră, rareori privește în sus, rareori iubește…