Mitch se hotărî că avea nevoie de puțină distanță. Femeia asta era un paradox, și din moment ce nu există o soluție la un paradox, cel mai bine ar fi fost să-l accepți așa cum era – în loc să te chinuiești să-l descifrezi până când îți țâșnea sânge pe urechi.
Așa că va încerca să ia puțină distanță și să-și canalizeze energiile spre alte mistere decât enigmatica Rosalind Harper.
Avea o mulțime de lucruri de făcut. Câteva ore la calculator și putea verifica datele nașterilor, deceselor și căsătoriilor listate în Biblia familiei Harper. Generase deja un grafic al genealogiei familiei, folosind informații de pe internet și de la starea civilă.
Clienților le plăceau graficele. În afară de asta, erau o unealtă pentru el, cum erau și copiile fotografiilor sau tablourilor de familie, sau scrisorile. Le prinse pe toate cu ace pe un panou imens. Două, în cazul acesta. Unul pentru biroul din apartamentul lui și unul pentru biblioteca din Harper House.
Imagini, fotografii vechi, scrisori vechi, jurnale, rețete de familie scrise de mână, toate aceste lucruri creau o viață a acestor oameni pentru el. Când erau vii pentru el, începea să le imagineze rutinele zilnice, obiceiurile, defectele și necazurile, și contau pentru el mai mult decât orice slujbă sau proiect.
Putea pierde ore întregi răsfoind notițele de grădinărit ale lui Elizabeth Harper sau albumul de bebeluș pe care-l ținuse pentru tatăl lui Roz. Altfel, cum ar fi știut că bărbatul care devenise tatăl lui Roz suferise de boala celiacă la vârsta de trei luni sau că făcuse primii lui pași zece luni mai târziu?
Aceste detalii, fragmente minuscule, făceau ca trecutul să fie plin și imediat.
Și în fotografia de nuntă a lui Elizabeth și Reginald Junior o vedea pe Rosalind în bunicul ei. Părul negru, ochii prelungi, oasele faciale puternice.
Ce altceva îi lăsase moștenire, și prin ea copiilor ei, acest bărbat pe care ea de-abia și-l amintea?
Perspicacitate în afaceri, de exemplu, conchise Mitch. Din alte detalii, mici fragmente, găsite în articole decupate din ziare, în înregistrări din gospodărie, căpătă imaginea unui bărbat care avea un talent ager de a face bani, care evitase soarta multor contemporani ai săi când avusese loc căderea masivă a bursei. Un bărbat grijuliu, care păstrase în siguranță casa și averea familiei.
„Însă nu avea și o fire rece?“ se gândea Mitch în timp ce studia fotografiile de pe panou. O distanță ce i se citea în ochi. Mai mult decât simplul stil fotografic al vremii.
Poate era din cauză că se născuse bogat – fiul unic pe ai cărui umeri căzuseră responsabilitățile.
— Ce ai știut despre Amelia? întrebă Mitch cu voce tare. Ai întâlnit-o vreodată în carne și oase? Sau era deja moartă, deja doar un spirit în această casă când a venit vremea ta?
Cineva o știuse, se gândi el. Cineva vorbise cu ea, o atinsese, îi știuse chipul și vocea. Și cineva care o cunoscuse trăise sau lucrase în Harper House.
Mitch trecu la căutarea servitorilor al căror nume întreg îl avea.
Asta necesita timp și nu includea o mulțime de alte posibilități. Amelia fusese un oaspete, o servitoare al cărei nume nu fusese inclus – sau fusese ștearsă din documentele familiei – ruda unei rude, o prietenă a familiei.
Putea specula, bineînțeles, că dacă o musafiră, o prietenă, o rudă îndepărtată murise în casă, informația ar fi ajuns până la el de-a lungul timpului, identitatea ei ar fi cunoscută.
Însă la urma urmei, asta era doar o speculație, și lua în considerație posibilitatea unui scandal, și tendința de a mușamaliza asemenea lucruri.
Sau faptul că poate nu fusese deloc importantă pentru familia Harper, că murise în somn, și nimeni nu considerase că era un subiect demn de discuție.
Și era doar un alt paradox, se gândi el, rezemându-se de spătarul scaunului, că el, un om rațional și destul de logic, își petrecea o perioadă de timp respectabilă și depunea un efort considerabil ca să cerceteze și să identifice o stafie.
Însă ideea era să nu se gândească la ea așa, ci ca la o femeie care trăise și respirase, o femeie care se născuse, trăise, se îmbrăcase, mâncase, râsese, plânsese, umblase și vorbise.
Existase. Avusese un nume. Și era treaba lui să afle cine, ce, când. De ce era o întrebare-bonus.
Scoase schița ei din dosar, studie imaginea pe care o crease Roz, a unei femei tinere și slabe, cu o cascadă de păr cârlionțat și ochi plini de nefericire. Și așa o dataseră, se gândi el clătinând din cap. După rochie și coafură.
Nu că nu ar fi fost o schiță bună. El nu o văzuse pe Amelia decât o dată, și nu arătase calmă și tristă ca în această imagine, ci sălbatică și nebună.
Rochia ar fi putut fi veche de zece, chiar douăzeci de ani. Sau nou-nouță. Stilul coafurii putea fi o alegere personală sau unul la modă. Era imposibil să precizezi vârsta sau epoca după informații atât de vagi.
Și totuși, după cercetările pe care le făcuse până atunci, credea că erau probabil pe-aproape.
Discuția despre vise, fragmentele de informație, cunoștințele despre stafie, toate păreau să-și aibă rădăcinile în timpul vieții lui Reginald Harper.
Reginald Harper, se gândi el, relaxându-se în scaun și uitându-se în sus la tavan. Reginald Edward Harper, născut în 1851, cel mai mic dintre cei patru copii născuți de Christabel Westley Harper și Charles Daniel Harper. Al doilea și singurul fiu supraviețuitor. Fratele mai mare, Nathanial, mort în iulie 1864, la vârsta de optsprezece ani, în timpul Bătăliei de la Podul Însângerat din Charlestown.
— Însurat cu Beatrice… Scormoni din nou printre notițele lui. Da, aici era, 1880. Cinci copii. Charlotte, născută în 1881, Edith Anne, 1883, Katherine, 1885, Victoria, 1886, și Reginald Junior, 1892.
Un gol mare între ultimii doi copii, ținând cont de ceilalți, se gândi el, și-și notă posibilitatea de sarcini pierdute și/sau copii născuți morți.
Posibilități mari luând în considerare metodele nesigure de control al nașterilor și presupunerea naturală că Reginald își dorise un fiu care să ducă mai departe numele familiei.
Se uită pe arborele genealogic pe care îl realizase pentru Beatrice. O soră, un frate, o cumnată. Dar nici o rudă de sex feminin nu murise decât după ce începuseră deja primele apariții și vise cu stafia, ceea ce nu le includea printre candidate. Și nici una nu se numise Amelia.
Bineînțeles că nu găsise nici o servitoare cu numele acesta, de asemenea. Încă nu.
Dar acum se întoarse la Reginald Harper, capul casei în timpul perioadei vizate, cel mai probabil.
„Cine erai tu, de fapt, Harper?“ Prosper, înstărit. Moștenise casa, averea, pentru că fratele mai mare fugise să se facă soldat și murise luptând pentru Cauză. Și cel mai mic din copiii familiei, pe deasupra.
Făcuse o căsătorie bună, acumulând o avere și mai mare. Își extinsese și modernizase casa, după notițele lui Roz. „Te-ai însurat bine, ai trăit bine, și nu ți-a fost frică să cheltui bani.“ Totuși, avuseseră loc multe schimbări de fete în casă și alte servitoare în timpul vieții lui.
Poate că lui Reginald îi plăcea să se joace cu servitoarele. Sau poate că soția lui fusese un tiran.
Așteptarea lungă după un fiu fusese oare frustrantă și enervantă, sau fusese fericit cu fiicele lui? Ar fi fost interesant de știut.
Nu mai era nimeni în viață care să știe.
Mitch se întoarse la calculator și se mulțumi, pentru moment, cu fapte.
Din moment ce avea atât de multe plante de interior după ce le rărise pe ale ei, Roz aduse câteva în stocul pepinierei și, la sugestia Stellei, lucră împreună cu ea să folosească și mai multe în crearea unor grădini miniaturale.
Lui Roz îi plăcea să lucreze cu Stella, și ăsta era un lucru rar. În principal, când punea plante în ghivece sau când le înmulțea, Roz prefera doar compania florilor ei și a muzicii.
— Mă simt bine să-mi vâr mâinile în pământ, zise Stella în timp ce selecta o plantă pentru aranjamentul ei.
— Mă gândesc că o s-o faci destul în curând, când vei avea grijă de noua ta grădină.
— De-abia aștept. Știu că-l înnebunesc pe Logan schimbând, redefinind și sucind puțin planul. Își suflă de pe față o șuviță de păr și se uită la Roz. Dar la urma urmei, plan nu e exact cuvântul potrivit pentru ceea ce fac cu peisajul. E mai degrabă un concept.
— Pe care îl rafinezi.
— Cred că dacă-i mai arăt o schiță o să mă facă s-o mănânc. Urzicuțele astea sunt superbe.
— Faptul că te concentrezi pe grădină te ajută să-ți controlezi agitația legată de nuntă.
Stella făcu o pauză, cu mâinile în pământ.
— Bingo. Cine s-ar fi gândit că voi fi agitată? Nu este prima dată pentru mine, și o să avem o nuntă mică și simplă. Am avut luni întregi să plănuiesc, ceea ce nu l-a făcut prea fericit, de altfel. Dar a trebuit să văruim și să mobilăm măcar camera de zi și pe cea a băieților. Nici nu ți-ar veni să crezi ce piese splendide de mobilier i-a dat maică-sa, pe care le-a ținut într-un garaj-depozit.
— Dracena asta ar trebui să arate bine aici. Cred că e de așteptat să ai emoții. O mireasă tot mireasă e, fie că e prima dată, fie că nu.
— Tu ai avut emoții a doua oară? Știu că a ajuns să fie groaznic, dar…
— Nu, n-am avut. Tonul vocii îi era complet plat. Nu amar, ci pustiit. Și asta ar fi trebuit să-mi spună ceva. Tu ești agitată pentru că ești încântată și fericită, și pentru că ești tipul de om care se îngrijorează pentru fiecare detaliu. Care se îngrijorează mai ales când e important.
— Vreau ca totul să arate special. Perfect. Cred c-am fost nebună să mă hotărăsc să facem nunta afară în curtea din spate, când grădina nici măcar nu e terminată. Acum nu avem timp decât până în aprilie ca să terminăm totul.
— Și o să terminați. Tu și Logan știți ce faceți în legătură cu plantatul, în legătură cu voi doi, în legătură cu tot ceea ce contează.
— Mai amintește-mi de asta din când în când, bine?
— Sigur că da, voi fi fericită s-o fac. Patruzeci și cinci de dolari și nouăzeci și cinci de cenți pentru cele mari.
— Mi se pare bine. E un profit frumos din moment ce plantele sunt aproape toate obținute din altele.
— Și e un preț bun și pentru clienții noștri, din moment ce n-o să vadă grădini miniaturale atât de pline sau luxuriante nicăieri altundeva. O să te ajut să le cari înăuntru, apoi o să le trec în inventar.
Încărcară un cărucior plat, și-l împinseră în clădirea principală. Când Stella începu să mute marfa ca să rearanjeze, Roz o împinse ușor la o parte.
— Du-te, ocupă-te de hârțogărie. Dacă te apuci să te joci cu aranjatul mărfii, o să fii aici o oră. Oricum o să te întorci când am terminat ca să te mai joci cu ele.
— Mă gândeam că dacă grupăm câteva din cele mai mici acolo și folosim câteva din mesele acelea acoperite cu faianță…
— O să mă descurc și eu, și apoi o să poți veni în urma mea și… o să rafinezi totul.
— Dacă pui una dintre cele mai mari pe masa aceea de fier forjat și pui și un felinar mic de alamă lângă ea, apoi aranjezi ghiveciul de patruzeci de centimetri cu pasărea paradisului lângă ele, ar fi o imagine puternică. Și acum mă duc.
Amuzată, Roz mută marfa și aranjă produsele noi. Și având în vedere că trebuia să recunoască faptul că Stella avea perfectă dreptate, ca de obicei, aranjă masa așa cum îi descrisese ea.
— Ei, uite pe cine văd, Rosalind Harper!
Pentru că Roz era întoarsă cu spatele, își permise să se strâmbe puțin înainte să-și controleze chipul, afișând o expresie mai binevoitoare.
— Hei, salut, Cissy.
Permise apoi salutul standard, un sărut ce se opri la trei centimetri de obraz, și se resemnă să irosească un sfert de oră în pălăvrăgeli inutile.
— Vai ce bine arăți, zise Roz. E un costum nou?
— Ăsta? Cissy flutură din mâna cu manichiură franțuzească, fără să dea importanță costumului roșu ca de cireașă. Doar ce l-am luat azi-dimineață din dulap. Roz, pot să jur, n-ai de gând să te îngrași nici măcar un kilogram? De fiecare dată când te văd, mă simt obligată să transpir douăzeci de minute în plus la sport.
— Arăți minunat, Cissy.
Ceea ce era invariabil adevărat. Unul dintre talentele pe care Cecilia Pratt și le perfecționase cel mai mult era cum să se aranjeze înainte să iasă din casă. Avea părul de un blond atrăgător cu șuvițe, purtat într-o tunsoare dreaptă ce se potrivea bine chipului ei rotund și tineresc cu gropițe și ochi de culoarea castanelor coapte.
După îmbrăcămintea ei, Roz presupuse că tocmai venea de la un prânz cu doamnele sau de la o întâlnire de comitet, și că trecuse pe acolo ca să semene și să recolteze bârfe.
Bârfitul era celălalt talent deosebit al lui Cissy.
— Nu văd cum, sunt atât de obosită. Sărbătorile astea m-au terminat anul ăsta. Oriîncotro m-am întors, încă o petrecere. Nu cred că mi-am tras răsuflarea de la Ziua Recunoștinței. Și acum, înainte să apuc să mă dezmeticesc, o să fie Balul Primăverii la club. Spune-mi că vii și tu anul ăsta, Roz. Nu e la fel fără tine.
— Încă nu m-am gândit.
— Păi, gândește-te! Hai să stăm aici un minut și să mai vorbim. Pot să jur că nu mai pot să stau în picioare un minut. Ca s-o dovedească, se așeză pe banca de lângă masa unde Roz tocmai completase aranjamentul. Nu e drăguț așa? Parcă stăm într-o grădină tropicală undeva. Eu și Hank mergem în Insulele Cayman săptămâna viitoare să stăm puțin la soare. Am nevoie de o pauză, crede-mă.
— Ce distractiv o să fie!
Prinsă în capcana manierelor elegante, Roz se așeză lângă ea pe bancă.
— Ar trebui să pleci și tu într-o vacanță tropicală, scumpo, zise Cissy, bătând-o ușor pe mână. Soare, apă albastră, bărbați chipeși pe jumătate goi. Exact ce trebuie. Știi că mă îngrijorez pentru tine că stai prinsă aici. Dar acum o ai pe fata aceea din nord care administrează totul. Apropo, cum îți merge cu ea?
— O cheamă Stella, Cissy, și lucrează pentru mine de un an deja. Ceea ce e un indiciu bun că lucrurile merg foarte bine pentru noi.
— Foarte bine. Ar trebui să profiți de asta și să mergi și tu undeva pentru o vreme.
— Nu există un alt loc unde aș vrea să fiu.
— Păi, o să-ți aduc niște broșuri, asta o să fac. Nu știu dac-aș reuși să supraviețuiesc în fiecare zi dacă n-aș ști că în curând voi fi pe o plajă sorbind dintr-un Mai Tai. Ai fost deșteaptă să eviți majoritatea petrecerilor, deși îmi pare rău că nu te-am văzut la Revelion la Jan și Quill. A fost o petrecere reușită, serios, deși n-a fost nici pe departe ca aceea pe care-ai dat-o tu. S-au cam zgârcit la flori și mâncarea n-a fost decât mediocră. Nu că i-aș spune asta lui Jan. Știai că săptămâna viitoare se duce să-și facă liposucție?
— Nu, n-am știut.
— Păi, e unul dintre secretele alea foarte prost ascunse. Cissy se apropie mai tare de ea, făcând cu ochiul în mod conspirativ. Fundul și coapsele, asta am auzit eu. Chiar în minutul ăsta vin de la prânz cu ea, și ea spune că se duce să stea o săptămână într-o stațiune din Florida, când toată lumea știe că se duce la aspirator, și apoi să se închidă în casă până poate să se arate iar în lume. Și, sărăcuța de ea, din moment ce ai putea să pui masa pentru patru oameni pe suprafața fundului ei, aș zice că va avea nevoie de mai mult de o săptămână până poate umbla ca lumea din nou.
În ciuda ei, Roz râse.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Cissy, mie mi s-a părut normal fundul ei.
— Nu în comparație cu noua asistentă administrativă despre care se spune c-a pus ochii Quill. Douăzeci și opt de ani, și ai putea lua masa puțin mai sus pe ea, dacă nu te deranjează să mănânci de pe silicoane.
— Sper că nu e adevărat despre Quill. Întotdeauna m-am gândit că le merge bine, atât lui, cât și lui Jan.
— Unii bărbați își pierd orice urmă de rațiune lângă niște sâni mai mari, fie că i-a făcut Dumnezeu sau un doctor. Ceea ce mă aduce la ceea ce-am venit de fapt să-ți spun. Atâta doar că nu sunt sigură cum.
— Sunt sigură că vei găsi tu o cale.
–Doar că simt că trebuie, sunt obligată… De cât timp suntem noi două prietene, Rosalind?
— N-aș putea spune.
„Doar privind faptul că știi pe cineva din liceu nu înseamnă neapărat că sunteți prieteni“, se gândi ea.
— La vârsta noastră, e mai bine oricum să nu mai numărăm anii. Dar din moment ce ne cunoaștem de mai mult timp decât suntem dispuse amândouă să recunoaștem, simt că trebuie să-ți spun ce se petrece. Dar prima dată vreau să-ți spun, din moment ce n-am avut o clipă să vorbesc cu tine de la… incident, că n-am fost niciodată atât de șocată sau atât de năucită cum am fost când oribilul acela de Bryce Clerk a intrat în casa ta, ca și cum ar fi avut orice drept s-o facă, în seara petrecerii tale.
— E în regulă, Cissy. A ieșit imediat iar afară.
— Foarte bine, căci altfel nu știu dacă m-aș fi putut abține. Chiar nu știu. Nu mi-a venit s-o cred pe Mandy. Bineînțeles că fata aceea n-are nici atâta minte cât i-a dat Domnul unui purice retardat, dar asta nu e o scuză să nu se intereseze cine a fost omul înainte să intre în casa ta la brațul lui. Flutură din mână. Pur și simplu nici nu pot vorbi despre asta.
— Atunci, să nu vorbim. Eu chiar trebuie să mă întorc la lucru.
— Dar nu ți-am spus. Mi se duce mintea în toate direcțiile când sunt supărată. A fost și el acolo, cu fata aia ridicolă și fără minte. A fost acolo, Roz, la Jan și Quill, ca și cum n-ar fi avut nici o grijă pe lume. A băut șampanie și a dansat, a fumat trabucuri pe verandă. A vorbit despre firma lui de consultanță. Mi-a întors stomacul pe dos. Își duse mâna imediat spre abdomen, de parcă i se revolta chiar în timp ce vorbea. Știu că Jan a spus că i-ai trimis regretele tale că nu poți veni, dar am fost oripilată la gândul că te-ai putea răzgândi și că vei intra peste ei în orice clipă. Și nici n-am fost singura.
— Sunt sigură.
Foarte sigură, se gândi Roz, că fuseseră multe murmure încântate și priviri pe jumătate pline de speranță întoarse către ușă.
— Jan are dreptul să invite pe cine vrea ea în casa ei.
— Eu nu sunt de acord cu asta. Este o chestiune de loialitate, dacă nu de bun-gust. Și am luat prânzul azi cu ea chiar ca să-i spun asta. În timp ce vorbea își deschise poșeta și scoase o cutiuță ca să-și fardeze nasul. Se pare că i-a permis Quill să vină. Fac ceva afaceri împreună, nu că Jan ar ști ceva despre asta – femeia asta habar n-are ce se întâmplă când e vorba despre chestiuni bănești. Nu ca tine și mine.
— Mmm, era cel mai politicos răspuns la care se putea gândi Roz, având în vedere că Cissy nu lucrase o zi în viața ei.
— Spre lauda ei, a fost teribil de jenată când am vorbit despre asta la prânz. Complet rușinată. Își scoase rujul și-l reîmprospătă pe buze, să se asorteze cu costumul ei. Dar au fost câțiva, și recunosc că am auzit asta atât la petrecere cât și ici și colo, că unii simt o oarecare compasiune pentru el. Unii care efectiv par să creadă că a fost tratat greșit, ceea ce e complet uluitor, dacă mă întrebi pe mine. Cea mai rea e versiunea că l-ai atacat fizic în seara petrecerii, că l-ai aruncat afară din casă când el a încercat să împace lucrurile, ca să spunem așa. Că l-ai amenințat și pe el, și pe prostuța aia de fată chiar în timp ce plecau. Bineînțeles, de fiecare dată când aud asta, fac tot ce pot să fac lumină în ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. La urma urmei, am fost acolo, de față.
Roz recunoscu tonul avid. „Mai dă-mi niște combustibil pentru focul ăsta.“ Și asta nu voia să facă, oricât de furioasă și nedreptățită se simțea.
— Oamenii spun sau gândesc ce vor ei să spună sau să gândească. Nu are nici un sens să mă îngrijorez din cauza asta.
— Ei bine, unii spun și cred că n-ai venit la Jan sau la alte petreceri pentru că ai știut că va fi acolo și el, și la braț cu o femeie având jumătate din vârsta ta.
— Sunt surprinsă că există cineva care să-și irosească atât de mult timp speculând cum aș reacționa eu în legătură cu ceea ce face cineva care nu mai este o parte a realității mele. Dacă o vezi pe Jan, spune-i, te rog, să nu se îngrijoreze din cauza asta pentru mine. Roz se ridică în picioare. M-am bucurat să te văd. Eu trebuie să mă întorc la lucru.
— Vreau să știi că mă voi gândi la tine, zise Cissy ridicându-se în picioare și dându-i din nou lui Roz un sărut în aer. Trebuie să luăm masa împreună cât de curând, fac eu cinste.
— Îți urez să te distrezi bine în Insulele Cayman cu Hank.
— Sunt convină că o să ne distrăm de minune. O să-ți trimit broșurile alea, îi strigă ea peste umăr în timp ce ieșea.
— Așa să faci, bombăni Roz.
Se întoarse în partea opusă, furioasă pe sine însăși că se simțea rănită și insultată. Știa mai bine de-atât, știa că nu merita, și totuși atacul împotriva mândriei ei tot o durea.
Dădu să se îndrepte spre sera de înmulțire, dar schimbă direcția. În starea aceasta de spirit va face mai mult rău decât bine. În schimb, făcu un ocol și se îndreptă spre pădurea ce separa domeniile ei private și personale, apoi se duse spre casă pe drumul cel lung.
Nu voia să vadă pe nimeni, să vorbească cu nimeni, dar îl văzu pe David în curte, jucându-se cu băieții Stellei și cu câinele lor.
Câinele o zări primul și cu câteva lătrături de bun venit se repezi către ea să-i sară la picioare.
— Nu acum, Parker, zise ea, aplecându-se să-l scarpine între urechi. Nu e un moment bun acum.
— Căutăm comori îngropate, zise Luke, alergând la ea. Purta o barbă neagră caraghioasă trecută cu ață pe după urechi, care-i ascundea jumătate din fața pistruiată. Avem o hartă și toate cele.
— Comoară?
— Îhâm. Eu sunt piratul Barbă Neagră și Gavin este Long John Silver. David e căpitanul Morgan. El spune că orice zi rea se înseninează cu căpitanul Morgan. Dar nu pricep ce înseamnă asta.
Roz zâmbi și mângâie părul copilului cum mângâiase și blana cățelului. I-ar prinde bine și ei o dușcă de rom Capitanul Morgan, se gândi ea. Una dublă.
— Ce e comoara?
— E o surpriză, dar David – căpitanul Morgan – spune că dacă noi, loazele, n-o găsim, va trebui să ne ducem pe scândură.
Roz se uită la Gavin, care sălta pe loc cu un băț de mătură legat de picior. Și David, cu un petic negru pe ochi și o pălărie mare cu pană pe care o scosese probabil din sacul cu costume de petrecere.
— Atunci ar trebui să mergi înapoi și s-o găsești.
— Nu vrei să te joci?
— Nu chiar acum, scumpule.
— Du-te să găsești ducații, zise David apropiindu-se, sau te spânzur de catargul cel mai înalt.
Cu un schelălăit ce nu semăna deloc a pirat, Luke o luă la goană către fratele lui, ca să numere împreună pașii desenați pe hartă.
— Ce s-a întâmplat, draga mea?
— Nimic, scutură Roz din cap. Am o ușoară durere de cap și am venit acasă mai repede. Sper că nu te-ai pus să îngropi ceva de-adevăratelea. Nu mi-ar plăcea să trebuiască să te concediez.
— Un joc nou PlayStation în scorbura cea mai joasă a sicomorului acela.
— Ești o comoară, căpitane Morgan.
— Una la un milion. Îți știu eu fața asta. Ridică o mână către ea. Ar păcăli pe aproape toată lumea, dar nu pe mine. Ce te-a supărat așa, și de ce naiba ai venit până aici fără o jachetă?
— Am uitat de ea, și mă doare capul. Din cauza unei prostii pe care Cissy Pratt s-a simțit obligată să vină să mi-o spună.
— Într-o zi limba aia vorbăreață a ei o să i se înfășoare în jurul gâtului și-o s-o sugrume. Își ridică peticul de pe ochi. Și când o să fie la pompe funebre, o să mă duc pe furiș și o s-o îmbrac în niște haine demodate, de gata, de la Wal-Mart. Poliester.
Asta provocă o jumătate de zâmbet.
— Ce cruzime!
— Hai înăuntru. O să ne pregătesc unul din faimoasele mele martini. Poți să-mi spui totul și apoi o bârfim împreună pe cățea.
— Oricât de distractiv ar suna asta, cred că am nevoie mai degrabă de niște aspirină și de un somn de douăzeci de minute. Și amândoi știm că nu poți să-i dezamăgești pe băieții ăștia. Hai, du-te, căpitane. Îl sărută pe obraz.
Se duse înăuntru și urcă imediat scările. Își luă aspirina și se întinse în pat.
Cât timp, se întrebă ea, cât timp va atârna de gâtul ei albatrosul acela de căsătorie penibilă? De câte ori va bate din aripi și-o va plesni peste față?
Asta se alesese din speranța ei superstițioasă că, lăsând să treacă de la ea cei cincisprezece mii de dolari pe care descoperise că-i șterpelise din contul ei, va fi plătit astfel orice-i datora în orice fel, că va fi echilibrat balanța greșelii ei.
Ei bine, banii se duseseră, nu mai avea nici un rost să regrete acum decizia aceea naivă. Căsătoria avusese loc, nu mai avea nici un rost să se pedepsească pentru asta.
Mai devreme sau mai târziu Bryce va greși din nou, se va culca cu femeia greșită, va escroca bărbatul greșit și se va strecura ca un șarpe afară din Memphis și din cercul ei de cunoștințe.
În cele din urmă oamenii vor găsi altceva și pe altcineva despre care să vorbească. Întotdeauna se întâmpla așa.
Reușise să convingă pe cineva că Roz îl atacase – și încă în propria ei casă. Dar la urma urmei știuse mereu să joace bine rolul celui oprimat și era cel mai desăvârșit mincinos pe care-l cunoscuse vreodată.
Nu putea și nici nu avea de gând să se apere în nici un fel. Nu ar face decât să hrănească bestia. Va face ceea ce făcuse întotdeauna. Se va extrage fizic și emoțional din furtuna de vorbe.
Își va permite această scurtă perioadă de supărare – la urma urmei nu era perfectă. Apoi se va întoarce la viața ei așa cum o făcuse mereu.
Exact așa cum alegea ea.
Închise ochii. Nu se aștepta să adoarmă, dar alunecă puțin în acea stare de semitrezie pe care deseori o găsea chiar mai odihnitoare.
Și în timp ce plutea, stătea pe banca din grădina ei la umbră, savurând briza de sfârșit de primăvară, respirând parfumurile din aer.
Vedea casa și ghivecele colorate pe care le plantase și le așezase ea însăși pe terase. Și căsuța de oaspeți, cu dansul de crini așteptând să se deschidă.
Simți mirosul trandafirilor ce se înălțau pe arcadă într-un șuvoi puternic de soare auriu. Trandafirii albi pe care îi plantase ea însăși, ca pe o ofrandă personală adusă lui John.
Rareori se ducea la mormântul lui, dar mergea adesea la arcadă.
Se uită prin ea dincolo. Înspre grădina de trandafiri, la grădina din care tăiau flori, la cărările ce se strecurau domol printre flori, tufișuri și copaci până la locul unde Bryce voise să sape o piscină.
Se certaseră din cauza asta, și când Roz îl alungase pe constructorul pe care Bryce îl angajase fără știrea ei, ieșise un scandal monstru.
Își amintea că-i spusese constructorului, în termeni foarte clari, că dacă punea o singură sapă în pământul ei, va chema poliția să culeagă de pe jos bucățile ce vor rămâne când va termina ea cu el.
Cu Bryce avusese chiar mai puțină răbdare, îi reamintise că și casa, și pământurile erau ale ei, că deciziile ce le priveau erau ale ei.
Bryce ieșise ca o furtună pe ușă după ce-l certase. Însă doar ca să se strecoare înapoi câteva ore mai târziu, cerându-și iertare, jenat, și cu un buchețel de violete sălbatice.
Fusese greșeala ei că acceptase scuzele și florile.
E mai bine singură.
Se înfioră la umbră.
— Poate că e, poate că nu e.
Ai făcut toate astea singură. Toate astea. Ai făcut o greșeală odată, și uite ce mult te-a costat. Cât te costă încă. Nu mai face încă una.
— Nu voi mai face una. Orice voi face, nu va fi o greșeală.
E mai bine singură. Vocea era mai insistentă acum, și răceala mai profundă. Eu sunt singură.
Pentru o clipă, o singură clipă, Roz avu impresia că vede o femeie într-o rochie albă murdară zăcând într-un mormânt deschis. Și pentru o clipă, o singură clipă, simți miros de putreziciune, de moarte, sub trandafiri.
Apoi ochii femeii se deschiseră, se uitară fix într-ai ei, cu un fel de foame furioasă.