Roz intră în casă să scape de ploaia urâtă, semănând mai degrabă cu o lapoviță. Își dădu jos jacheta și se așeză pe banca din foaier ca să-și dea jos cizmele. David intră și se așeză lângă ea, și-i întinse o ceașcă de cafea pe care o adusese din bucătărie.
— Doctor Delicios e în bibliotecă.
— Da, i-am văzut mașina.
Sorbi din cafea, ținând ceașca în ambele mâini ca să și le încălzească.
— Harper e cu el. L-a răpit pe băiatul nostru pentru un interviu. Pe al meu l-am avut mai înainte, în timp ce beam cafea cu lapte și prăjitură cu măr.
— Prăjitură cu măr.
— Ți-am păstrat și ție o felie mare. Îți știu eu slăbiciunile. Au zis c-o să și ningă puțin.
— Și eu am auzit.
— Stella și băieții sunt la Logan. O să ia acolo cina și băieții speră să vină într-adevăr ninsoarea ca să stea peste noapte.
— Ce frumos! Trebuie să fac duș. Un duș fierbinte.
David îi luă ceașca.
— M-am gândit că poate o să-l inviți pe frumosul nostru profesor la cină. Fac niște supă de pui cu găluște ca să contracarăm frigul.
— Sună bine – puiul – și Mitch e evident bine-venit să stea dacă dorește și nu are alte planuri.
— N-are, zise David încrezător. L-am întrebat deja.
Roz chicoti văzându-i zâmbetul larg.
— Și exact cu cine vrei tu să-l combini, David? Cu tine sau cu mine?
— Păi, având în vedere ce persoană cu totul neegoistă sunt – și considerând și faptul că doctorul este din păcate absolut heterosexual –, mă gândesc că mai degrabă cu tine.
— Ești doar un romantic, nu-i așa?
Roz se ridică și se îndreptă spre ușă, apoi își dădu ochii peste cap când David strigă în urma ei:
— Pune ceva sexy pe tine.
În bibliotecă, Harper își bea berea de după muncă. Lui nu i se părea că putea să-i spună lui Mitch mai multe decât știa deja, dar îi răspunsese la întrebări, umpluse micile goluri în povestea pe care o relatase deja mama lui și David.
— David mi-a spus despre noaptea când ați văzut-o afară, în grădină, pe când erați copii.
— Noaptea când am fost la picnic afară eu, frații mei și David, încuviință Harper. Ce mai noapte a fost!
— După câte mi-a spus David, tu ai văzut-o prima dată și l-ai trezit și pe el.
— Am văzut-o, auzit-o, simțit-o, ridică Harper din umeri. Este greu de descris exact, dar da, l-am trezit. N-aș putea spune cât era ora. Era târziu. Am stat până târziu și am mâncat până aproape ne-a venit rău și ne-am speriat unul pe altul cu povești de groază. Și atunci am auzit-o, cred. Nu știu exact cum am știut că era ea. N-a fost ca în alte dăți.
— Cum era diferit?
— Nu cânta. Mai degrabă… gemea, cred, sau scotea sunetele astea de neînțeles. Cam cum te aștepți să auzi de la o fantomă când ești copil, într-o noapte caldă, luminată de lună. Așa că m-am uitat afară și am văzut-o. Însă nu ca înainte.
„Un băiat curajos“, se gândi Mitch, „să se uite afară în loc să-și tragă sacul de dormit peste cap.“
— Cum era?
— Era într-un fel de cămașă albă de noapte. Cum a fost primăvara trecută când a fost aici la etaj. Avea părul lăsat pe spate, încâlcit și murdar. Și puteam să văd lumina lunii trecând prin ea. Chiar prin ea. Doamne! Mai sorbi o dată prelung din bere. Așa că l-am trezit pe David, și s-au trezit și Austin, și Mason. Am vrut să-l fac pe Austin să rămână în spate cu Mason, dar nici o șansă, așa că ne-am dus toți s-o urmărim.
Mitch își imagina scena foarte bine. O ceată de băieți, lumina lunii, licurici și căldura apăsătoare a verii. Și o siluetă fantomatică ce aluneca prin grădină.
— S-a dus drept peste primulele mamei, direct prin nalbe. Prin ele. Eram prea agitat să fiu speriat. Făcea mereu un sunet, un fel de fredonat sau mai degrabă văietat, cred. Cred că erau și cuvinte amestecate în el, dar nu am reușit să le deslușesc. Se ducea către căsuța de oaspeți. Sau mie așa mi s-a părut. Și apoi s-a întors și s-a uitat înapoi. Și fața ei…
— Ce?
— Ca și în primăvara trecută, zise el și răsuflă adânc. Părea nebună. Nebună ca în filmele de groază. Sălbatică și nebună. Zâmbea, dar era oribil. Și pentru un minut, când se uita la mine și eu mă uitam la ea, a fost atât de frig că mi-am văzut propria respirație. Și apoi s-a întors, a continuat să meargă, și eu am pornit după ea.
— Ai pornit după ea? O fantomă nebună? Cred că ai fost speriat.
— Nu așa de tare, oricum nu m-am gândit că eram. Eram prins în asta, cred. Complet fascinat. Trebuia să știu. Dar Mason a început să urle. Și atunci m-am speriat de era să fac pe mine. M-am gândit cumva că l-a prins, ceea ce era o prostie pentru că ea era înaintea mea și el era în spatele meu. Mult în spatele meu, toți trei, mi-am dat seama atunci. Așa că am alergat înapoi și l-am văzut pe Mason pe pământ și-i curgea sânge din picior. Și Austin a alergat înapoi la cort după un tricou sau ceva să i-l lege pentru că nu purtam nici unul nimic în afară de boxeri. Eu și David încercam să-l cărăm înapoi când a venit mama alergând ca furia lui Dumnezeu.
Râse atunci, cu ochii scânteind către Mitch.
— O, trebuia s-o fi văzut. Purta niște pantaloni scurți de bumbac și un tricou strâmt. Avea părul mai lung pe atunci, și-i flutura în spate, cum venea în viteză către noi. Și am văzut – ceilalți n-au văzut, dar eu am văzut că avea pistolul lui bunicul. Îți spun ceva, dacă era vreo fantomă după noi, sau oricine altcineva, l-ar fi pus pe fugă. Dar când a văzut ce se întâmplase, mai mult sau mai puțin, și-a vârât pistolul în spate la pantalonii ăia scurți. L-a ridicat pe Mason în brațe, ne-a spus să ne îmbrăcăm rapid. Și ne-am îngrămădit toți în mașină ca să-l ducem pe Mason la Urgențe să-l coasă.
— N-ai spus niciodată c-ai văzut pistolul, zise Roz intrând în bibliotecă.
— M-am gândit că nu voiai să știe ceilalți.
Roz se duse la el, se aplecă și-l sărută pe vârful capului.
— N-am vrut să știi nici tu. Întotdeauna ai văzut prea multe. Își întoarse capul și-și lipi obrazul de capul lui Harper, uitându-se la Mitch. Vă întrerup?
— Nu. Poți să stai jos dacă ai un minut. Am auzit povestea asta din două surse acum, și nu m-aș supăra să am și versiunea ta.
— Nu pot să adaug mare lucru. Băieții au vrut să doarmă afară. Numai Dumnezeu știe de ce, căci era cald ca naiba și multă umezeală. Dar băieților le place să ridice un cort. Și cum am vrut să stau cu ochii pe ei și să-i aud, am închis ușa camerei mele și am oprit aerul condiționat ca să pot să stau cu ușile deschise către grădină.
— Eram chiar în curte, obiectă Harper. În câte belele puteam intra?
— Destule, și având în vedere că s-a întâmplat chiar așa, a fost înțelept din partea mea să stau să transpir toată noaptea. Odată ce s-au mai potolit, am ațipit și eu. Și m-a trezit țipătul lui Mason. Am apucat pistolul tatei, pe care în zilele acelea îl țineam pe raftul de sus al dulapului din dormitorul meu. Am scos gloanțele din cutia cu bijuterii și l-am încărcat în timp ce fugeam. Când am ajuns acolo, Harper și David îl cărau pe Mason și piciorul lui micuț sângera. A trebuit să le spun să tacă, pentru că toți vorbeau deodată. L-am luat pe copil, i-am curățat piciorul și am văzut că va avea nevoie de niște cusături. Am aflat toată povestea în drum spre spital.
Mitch încuviință, apoi își ridică privirea de la notițele lui.
— Când ai mers în căsuța de oaspeți?
Roz zâmbi.
— Când s-a luminat de ziuă. Mi-a luat mult timp până am ajuns acasă și i-am pus pe toți la culcare.
— Ai luat și arma?
— Da, în caz că ceea ce văzuseră era ceva mai material decât se gândiseră ei.
— Eu eram destul de mare să merg cu tine, obiectă Harper. N-ar fi trebuit să te duci acolo singură.
Roz se uită la el cu capul înclinat într-o parte.
— Cred că eu eram șefa. Oricum, nu era nimic de văzut și nu pot să-ți spun dac-am simțit ceva cu adevărat, sau eram încă atât de agitată încât doar mi s-a părut.
— Tu ce-ai gândit?
— Că era rece, și n-ar fi trebuit să fie. Și am simțit… sună melodramatic, dar am simțit moartea peste tot în jurul meu. Am cercetat căsuța de sus până jos, și nu era nimic acolo.
— Când a fost transformată casa trăsurilor?
— O… hmm. Închise ochii să se gândească. Cam prin 1900. Reginald Harper era cunoscut pentru că voia să aibă mereu ultimele lucruri la modă și automobilele erau la modă. Și-a ținut mașina în casa trăsurilor pentru o vreme, apoi a folosit grajdurile pentru asta și căsuța a devenit un fel de depozit, iar grădinarul locuia la etaj. Dar cred că mult mai târziu, mai degrabă prin anii 1920, cred, bunicul meu a aranjat să fie renovată și redecorată ca o căsuță pentru oaspeți.
— Deci e puțin probabil ca ea să fi stat acolo sau să-l fi vizitat pe grădinar acolo, din moment ce datele astea sunt după primele dăți când a fost văzută. Ce se ținea acolo pe când era cu adevărat casa trăsurilor?
— Trăsuri, calești, șei și harnașamente mă gândesc. Unelte?
— E ciudat că s-a dus acolo.
— Întotdeauna m-am întrebat dacă n-a murit acolo, comentă Harper. Și m-am gândit că îmi va spune ea după ce m-am mutat acolo.
Atenția lui Mitch se fixă imediat asupra lui.
— Ai avut vreo experiență acolo?
— Nu. Nu o mai interesează băieții prea mult după ce trec de o anumită vârstă. Hei, ninge. Se duse la fereastră. Poate o să țină. Mai ai nevoie de mine? îl întrebă pe Mitch.
— Nu chiar acum, mulțumesc că mi-ai acordat acest timp.
— Nici o problemă. Pe curând.
Roz clătină din cap în timp ce Harper ieșea.
— Se va duce afară și va încerca să găsească destulă zăpadă pentru un bulgăre ca să-l arunce în David. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Apropo de David, face o supă de pui cu găluște dacă vrei să stai la cină, să aștepți să treacă ninsoarea.
— Numai un prost refuză supă de pui cu găluște. Am făcut niște progrese, dacă eliminarea este progres, în ultima săptămână. Încep să nu mai am candidate pentru Amelia, dintre cele care există în documente în orice caz.
Roz se duse la panoul lui de lucru, studie fotografiile, diagramele și notițele pe care le agățase pe ea.
— Și când nu mai ai astfel de candidate?
— O să încep să caut în afară. Ca să schimb subiectul, ce părere ai de baschet?
— În ce sens?
— În sensul de a merge la un meci. Am pus mâna pe un bilet în plus pentru meciul de mâine-seară al fiului meu. Joacă împotriva lui Ole Miss. Speram că aș putea să te conving să vii cu mine.
— La un meci de baschet?
— Nu e formal, sunt o mulțime de alți oameni, e o formă specifică de distracție, îi zâmbi degajat, când Roz se întoarse spre el. Mi s-a părut că e un bun început. Și ai putea avea o înclinație mai mare pentru acest fel de întâlnire socială decât pentru o cină liniștită în doi. Dar dacă preferi cea din urmă variantă, calendarul meu e liber poimâine-seară.
— Un meci de baschet ar putea fi interesant.
Lily stătea pe covorul scump de Buhara, în dormitorul lui Roz, izbind în butoanele unui telefon de jucărie cu un câine de plastic. Mama lui Lily avea capul în șifonier.
— Încearcă fardul de ochi, Roz, zise Hayley cu vocea înăbușită în timp ce cotrobăia printre haine. Am știut eu că nu e culoarea potrivită pentru mine când l-am cumpărat, dar pur și simplu nu m-am putut abține. Ție ți se va potrivi grozav, nu-i așa, Stella?
— Da.
— Am farduri cât pentru trei femei, obiectă Roz și încercă să se concentreze aplicându-l.
Nu era complet sigură cum îi fusese invadat spațiul personal de femei. Nu era obișnuită cu femei.
— O, Doamne! Trebuie să-i porți pe ăștia!
Hayley scoase pantalonii pe care David o convinsese pe Roz să-i cumpere – și pe care încă nu-i purtase niciodată.
— Te asigur că nu.
— Roz, glumești? Îi flutură în fața Stellei. Uită-te la ăștia!
Stella se uită.
— N-aș reuși să-mi vâr coapsele în ăștia nici cu o rangă.
— Sigur c-ai putea, se întind. Hayley demonstră. Și oricum, coapsele tale sunt perfecte, având în vedere că ai și piept. Dar ăștia sunt prea lungi pentru tine. Știi puloverul acela pe care l-am primit de Crăciun, acela roșu de Angora pe care mi l-a dat David? Ar fi fabulos cu pantalonii ăștia.
— Atunci ți-i dau ție, sugeră Roz.
— Nu, tu o să-i porți. Aveți grijă de fetiță un minut, bine? Fug să aduc puloverul.
— Nu o să-ți port puloverul. Am și eu destule ale mele. Și pentru numele lui Dumnezeu, este doar un meci de baschet.
— Ăsta nu e un motiv să nu arăți ca o adevărată vedetă, așa cum și arăți.
— Mă duc în blugi.
Dezumflată, Hayley se trânti pe pat lângă Stella.
— E o pacoste.
— Uite, o să folosesc fardul tău. Vom considera asta un compromis.
— Pot să-ți aleg eu cerceii?
Roz își mută privirea în oglindă până întâlni ochii lui Hayley.
— Și vei termina să mă mai sâcâi până înnebunesc?
— S-a făcut.
Hayley sări de pe pat, și când Lily se întinse spre ea, ridică și fetița. Așezând-o pe Lily pe șold, începu să caute prin cutia cu bijuterii obișnuite ale lui Roz cu o singură mână. Ce bluză porți?
— Nu știu. Un pulover sau altul.
— Cel verde de cașmir, îi zise Stella. Cel verde-închis pe gât și haina din piele neagră care arată super? Cea lungă până la genunchi.
Roz se gândi în timp ce-și farda ochii.
— Bine. Așa o să meargă.
— Foarte bine, atunci… ăștia. Hayley ridică niște cercei lungi în spirală de argint. Pantofi? întrebă ea întorcându-se spre Stella.
— Cizmele negre din piele cu tocul scurt.
— Tu adu cizmele, eu o să iau puloverul și…
— Fetelor, le întrerupse Roz. La revedere. Mă descurc singură de-aici. Dar se aplecă s-o sărute pe Lily pe obrăjor. Voi plecați și vă jucați altundeva acum.
— Haide, Hayley, până nu se hotărăște să poarte o bluză de trening și cizmele de cauciuc de grădină numai ca să ne facă în ciudă. Ai avut dreptate în legătură cu fardul de ochi, adăugă Stella în timp ce-o trăgea pe Hayley afară.
Poate că da, se gândi Roz. Era o nuanță interesantă de maroniu, cu o idee de auriu ca s-o facă mai spectaculoasă. Știa cum să se folosească de asta. Avea foarte multă practică în a se aranja și destulă vanitate încât să depună un efort ca să arate cât mai bine, când era necesar să arate cât mai bine.
În același timp, era și un anume avantaj în a avea alte femei, femei mai tinere în casă, se gândi ea, și să le accepte sfatul în legătură cu garderoba ei.
În afară de pantalonii lucioși.
Se duse la comodă și trase sertarul din mijloc unde-și ținea puloverele bune. Adora materialele astea moi, se gândi ea, trecându-și mâna peste hainele împăturite. Cașmir și bumbac periat, mătase.
Scoase puloverul verde-închis, îl despături.
Răceala o lovi ca un șoc, ca o palmă dureroasă peste față, împingând-o să facă un pas înapoi. Apoi să înghețe când puloverul îi fu smuls din mâini. Se holbă nevenindu-i să creadă cum puloverul se lovi de perete și căzu la podea.
Simțea că i se înmoaie genunchii, dar se ținu în picioare și se duse încet prin cameră să-l culeagă de jos.
În față, puloverul era zdrențuit, ca și cum niște unghii furioase ar fi sfâșiat materialul. Respirația îi ieșea în aburi, în timp ce încerca să rămână calmă.
— Ei bine, a fost foarte urât din partea ta. Meschin și răutăcios. Îmi era drag puloverul acela. Foarte drag. Dar nu va conta nici un pic.
Nervoasă deja, se răsuci pe loc, așteptând, sperând să vadă ceva, pe cineva, cu care să se confrunte.
— Mai am și altele, și dacă te gândești să repeți spectacolul ăsta și cu restul hainelor mele, îți spun de pe-acum că voi ieși de-aici în pielea goală mai degrabă decât să mă supun unui asemenea șantaj. Așa că du-te și ai parte de criza de isterie în altă parte.
Roz azvârli puloverul pe pat și se duse cu pași mari spre scrinul cu haine. Apucă un pulover la întâmplare și și-l trase peste cap. Mâinile îi tremurau atât de furie, cât și de supărare în timp ce-și trăgea și blugii pe ea.
— Eu iau hotărârile, declară ea furioasă, și întotdeauna am făcut-o. Ține-o tot așa, n-ai decât s-o ții tot așa, și o să mă culc cu el numai ca să te enervez pe tine.
Termină cu îmbrăcatul, își vârî picioarele în cizme, își înșfăcă haina de piele și după aceea trebui să-și impună singură să nu trântească ușa.
De cealaltă parte a ușii, se rezemă cu spatele de ea, respirând adânc de câteva ori până se calmă. Un lucru era sigur, se gândi, ea și Mitch vor avea despre ce discuta în drum spre meci.
Totuși, așteptă până când se îndepărtaseră puțin de casă și nu se mai vedeau luminile de la Harper House.
— Am niște lucruri să-ți spun, și apoi cred că va fi bine să punem amândoi afacerile deoparte pentru câteva ore.
— S-a întâmplat ceva?
— Da. Prima dată, am avut într-o zi, de curând, o întâlnire iritantă la serviciu din pricina unei cunoștințe care are medalia de aur la olimpiada de bârfe de mai mult de douăzeci de ani, consecutiv.
— Ce record grozav!
— Da, e foarte mândră de el. A fost vorba de fostul meu soț și nu e important în sine, dar m-a supărat puțin, mi-a dat ceea ce se numește o migrenă de enervare, așa că m-am dus acasă, am luat niște aspirină și m-am hotărât să mă întind în pat pentru câteva minute. Nu am adormit, pluteam numai în starea aceea confortabilă dintre somn și trezie – și în mintea mea am ajuns dintr-odată în grădină, stăteam pe o bancă la umbră, și era primăvara târziu.
— De unde știi că era primăvară?
— Era primăvara târziu, început de iunie. Mi-am dat seama după plante, după flori. Apoi s-a făcut rece.
Îi spuse și restul, atentă să nu uite nici un detaliu.
— Ăsta e primul vis pe care-l menționezi.
— N-a fost un vis, nu dormeam. Flutură nerăbdătoare din mână. Știu că unii oameni spun asta mereu, când cred că erau treji. Dar eu eram perfect trează.
— Bine. Sunt sigur că știai.
— M-a dus acolo în mintea mea. Am simțit răceala, am mirosit florile – trandafirii albi de pe arcadă – am simțit aerul pe piele. Și în tot acest timp eram conștientă, în altă parte a minții mele, că eram încă în camera mea, pe pat, cu o durere de cap înfiorătoare.
— Tulburător.
— Ești subtil, răspunse ea. Da, a fost tulburător. Derutant și supărător. Nu-mi place ca altcineva să-mi dirijeze gândurile. Și felul cum s-a uitat la mine când și-a deschis ochii în mormântul acela a fost un fel de îngrozitoare… dragoste. Nu m-a rănit niciodată, și niciodată n-am simțit că mi-ar face rău vreodată. Până în seara asta.
Mitch trase mașina pe marginea drumului, frână puternic și se întoarse spre ea. Calmul pe care Roz îl observase și-l simțise de obicei la el era înlocuit de o mânie clocotitoare.
— Ce vrei să spui? Te-a atacat? Pentru numele lui Dumnezeu…!
— Nu pe mine, ci un pulover foarte frumos de cașmir. A fost un cadou de ziua mea, așa că nu l-am avut decât din noiembrie, și sunt încă furioasă că mi l-a stricat.
— Spune-mi exact ce s-a întâmplat.
După ce Roz îi spuse, Mitch se rezemă de spătar, și bătu darabana cu degetele pe volan.
— N-a vrut să vii cu mine în oraș în seara asta.
— Se pare că nu, dar ăsta e ghinionul ei. Uite-mă aici.
Mitch se uită din nou la ea.
— De ce?
— Am spus c-o să vin și eu îmi țin întotdeauna promisiunile. Și pe lângă asta, m-a și enervat foarte tare și nu mă dau eu bătută așa, cu una cu două. Și-n ultimul rând, voiam să explorez dacă o să-mi placă sau nu compania ta la un nivel pur social.
— Ești foarte directă.
— Da. Îi irită pe unii oameni.
— Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi pare foarte rău pentru pulover.
— Și mie.
— Am putea specula..
— Am putea, îl întrerupse Roz. Dar aș prefera să n-o fac, nu chiar acum. Nu a oprit seara asta, așa că nu văd de ce să-i dăm ei întâietate. De ce să nu vorbim despre altceva până când e timpul să ne apucăm iar de treabă?
— Sigur. Despre ce ai vrea să vorbim?
— Aș putea începe prin a mă întreba cu voce tare cât de mult timp ai de gând să stai aici la marginea drumului, și cât de mult o să ne facă asta să întârziem la meciul fiului tău.
— O, da. Intră iar pe șosea. Ce-ar fi să începem conversația spunându-ți că am o nouă menajeră.
— Serios?
— E prietena unei prietene a unui prieten. Ceva de genul ăsta. E foarte pasionată de feng shui, așa că rearanjează totul în diverse zone – zone de carieră, zone de sănătate, habar n-am. Și îmi face liste cu lucruri pe care trebuie să le cumpăr, ca de exemplu o broască de bani pentru colțul de prosperitate – sau ceva de genul. Și monede chinezești. Și mi-a spus că trebuie să am o plantă verde. Cred că e pentru zona de sănătate, nu sunt sigur, și mi-e prea frică de ea s-o întreb. Așa că mă întrebam dacă mi-ai putea da înapoi planta pe care ai luat-o de la mine primăvara trecută.
— Cea pe care o ucideai.
— Nu știu dacă o ucideam. Nici nu știam că era acolo.
— Neglijența benignă e tot neglijență.
— Ce dură ești! Ce zici dacă semnez un jurământ că o să am mai mare grijă de ea? Chestia e că femeia asta o să aibă grijă de ea, cel puțin o dată la fiecare două săptămâni. Și tu ai putea avea drept de vizită.
— O să mă mai gândesc.
Sala era deja plină când ajunseră ei și zumzăia de agitația de dinainte de meci. Trecură prin zgomotul, culorile și entuziasmul publicului, până ajunseră la rândul cu locurile lor, în timp ce ambele echipe își făceau încălzirea pe teren.
— Uite-l pe Josh acolo, numărul opt.
Roz privi un băiat înalt cu tricou albastru cu alb făcând un salt înainte și lovind mingea de tabelă, de unde intră în coș.
— E într-o formă bună.
— A fost în selecția NBA, al zecelea. O să joace pentru Celtics anul viitor. Mi-e greu să cred. N-o să mă laud toată seara, dar a trebuit să-ți spun măcar o dată.
— O să joace la profesioniști? Pentru Celtics? Poți să te lauzi cât vrei. Eu sigur m-aș lăuda.
— O să încerc să rămân la un minimum. Oricum, Josh este conducător de joc, asta e poziția ce dirijează ofensiva echipei.
Roz ascultă, sorbind din sucul pe care i-l cumpărase Mitch, în timp ce el îi explică principiile de bază și termenii cei mai uzuali din baschet.
Când începu meciul Roz privi acțiunea, admiră mișcările fulgerătoare de pe teren, vocile ce se auzeau cu ecou în sală, tunetul mingii pe podeaua de lemn.
Din când în când, în timpul primului sfert de meci, Mitch se apleca mai aproape de ea să-i explice un anunț al arbitrului sau o strategie de joc.
Până când se ridică și ea în picioare, împreună cu restul suporterilor echipei Memphis, ca să huiduiască o decizie greșită.
— Ce, arbitrii ăștia au nevoie de operație la ochi? Aveam poziție stabilită, nu…. ce, are nevoie de trei picioare plantate pe pământ? A fost clar o greșeală personala, ce Dumnezeu?
Când se așeză iar pufnind dezgustat, Mitch își scărpină bărbia.
— OK, ori sunt eu un profesor excepțional, ori tu știi baschet.
— Am trei fii. Știu baschet. Știu și fotbal, și baseball, și la un moment dat am știut mult prea multe despre wrestling profesionist. Dar în mare parte le-a trecut cu wrestlingul. Își luă ochii de la meci îndeajuns cât să-i zâmbească. Dar te simțeai atât de bine educând-o pe micuța femeie neștiutoare, că n-am vrut să te întrerup.
— Mersi. Vrei niște nachos?
— Sigur.
Roz se simțea foarte bine și fu amuzată când, la jumătatea meciului, Josh îl zări pe tatăl lui în public și-i zâmbi. Și mai amuzată când privirea băiatului trecu la ea, apoi înapoi la tatăl lui și apoi Josh își ridică degetul mare aprobator plin de entuziasm.
Iar la sfârșitul meciului, Memphis Tigers îi învinse pe Ole Miss’s Rebels cu trei puncte, și se gândi că această experiență aproape meritase un pulover de cașmir.
— Vrei să aștepți, să-ți feliciți băiatul?
— Nu în seara asta. Va trece mai bine de o oră până ies de la vestiare și vin printre fani. Aș vrea să-l întâlnești însă într-o zi.
— Mi-ar face plăcere. E frumos să-l privesc pe teren – nu numai stilul și talentul lui – deși are destule din amândouă –, ci și entuziasmul lui. Se vede că iubește jocul ăsta.
— Încă de când era micuț.
Mitch își trecu un braț în jurul taliei lui Roz ca să iasă împreună prin mulțime.
— O să-ți fie greu când se va muta la Boston.
— Întotdeauna a vrut să facă asta. O parte din mine vrea să se mute acolo cu el, dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să-i lași să meargă pe drumul lor.
— Aproape m-a ucis când cei doi băieți mai mici ai mei s-au mutat de-acasă. Aveau cinci ani de-abia ieri.
Mitch își lăsă brațul în jos și o luă de mână când traversară parcarea.
— Pot să te tentez cu o cină după meci?
— Nu în seara asta. Trebuie să încep treaba foarte devreme. Dar mulțumesc.
— Cină mâine.
Roz se uită la el.
— Ar trebui să-ți spun că pentru ca să mă scoți din casă două seri la rând în general e nevoie de o herghelie întreagă de cai care să mă tragă afară. Și mâine am o întâlnire la clubul de grădinărit, pe care din motive personale nu o pot rata.
— În seara de după aceea.
— Simt o campanie în derulare.
— Cum funcționează?
— Nu e rău.
Nu funcționa rău deloc, se gândi ea, savurând aerul rece și căldura mâinii lui peste a ei.
— Poți veni la cină la mine, peste două seri, dar te avertizez de pe-acum, eu o să gătesc. David are seara liberă.
— Știi să gătești?
— Sigur că știu să gătesc. Nu că mi se permite când e David în casă, dar se întâmplă să fiu o bucătăreasă foarte bună.
— La ce oră e cina?
Roz râse.
— Hai să zicem la șapte.
— O să fiu prezent.
Când ajunseră la mașina lui, Mitch o conduse pe partea ei, apoi o răsuci pe loc, își puse brațele în jurul ei și o trase către el. Și își lipi apoi gura de a ei într-un sărut lung și leneș.
Roz își strânse mâinile în jurul brațelor lui, se ținu de ele, de el, și se lăsă să plutească în senzație – în căldura corpului lui, în răceala aerului, în cererea clocotitoare de sub tonul leneș al sărutului.
Apoi Mitch se trase înapoi, cu ochii ațintiți asupra ei, și-și întinse o mână pe lângă ea ca să deschidă ușa.
— Am făcut asta acum pentru că m-am gândit că dacă aștept până când te conduc la ușă te vei aștepta la asta. Sper să te pot lua prin surprindere, cel puțin din când în când. Nu cred că e un lucru foarte ușor de făcut.
— Ai reușit de câteva ori deja.
Roz intră în mașină și Mitch închise ușa. Și se gândi că s-ar putea să mai aibă câteva surprize pregătite înainte să termine.