Harper putea să-și petreacă, și deseori își petrecea, ore întregi în sera de altoire fără să se plictisească sau să simtă lipsa altor oameni. Plantele cu care lucra erau o fascinație și o satisfacție nesfârșite pentru el. Oricând crea o nouă plantă standard sau experimenta cu un hibrid, făcea o muncă pe care o adora.
Îi plăcea și munca în aer liber, altoirea și înmulțirea pe care le făcea pe câmp. Selectase deja copacii pe care voia să-i altoiască și trebuia să petreacă o parte din săptămână selectând lăstarii și făcând elagajul copacilor pe care-i altoise cu un an înainte.
Mama lui lăsase aceste decizii la latitudinea lui. Ce, cum, când. Știa că îi acorda un nivel de încredere extraordinar dându-se la o parte și lăsându-l pe el să conducă partea aceasta a spectacolului.
Dar la urma urmei, mama lui îl învățase nu numai meseria de bază, ci îi insuflase și dragostea pentru tot ce crește din pământ.
Ei doi își petrecuseră ore întregi împreună în grădină și în seră, pe când era copil. Îi învățase și pe frații lui, dar interesele lor se mutaseră spre alte domenii, în timp ce al lui se focalizase asupra dragei Harper House, asupra grădinilor, asupra acestei munci.
Anii lui de colegiu, studiile lui de acolo nu făcuseră decât să dezvolte pentru el ceea ce avea să devină munca vieții lui.
Responsabilitatea lui față de ele – casă, grădini, muncă, și femeia care-l învățase – era absolută.
Considera un bonus faptul că dragostea și obligația se uneau într-un mod atât de elegant pentru el.
Pentru plante cânta muzică de Ceaikovski, iar în căștile lui alesese alți clasici, Barenaked Ladies. Verifică ghivecele, făcând notații pe diferitele sale clipboarduri.
Era mulțumit în mod deosebit de daliile pe care le altoise în primăvara anterioară, la cererea lui Logan. În câteva săptămâni, va aduce bulbii ce așteptaseră toată iarna să crească, iar în primăvară va face primii butași. În Grădină va putea oferi o bună producție de dalii Visul Stellei, varietatea de un albastru puternic și îndrăzneț pe care-o crease.
Era interesant cum se aranjau lucrurile, se gândea el. Prin Logan și Stella cea ordonată care se îndrăgostiseră, iar Logan arătându-și latura sentimentală prin dalia albastră pe care o visase Stella. O visase, se gândi Harper, din pricina Miresei Harper.
Era ca un cerc care se închidea revenind la casă și la ceea ce creștea acolo.
N-ar exista Visul Stellei fără Mireasă. Și n-ar exista Mireasa fără Harper House. Și nici una din ele, se gândi el, fără hotărârea și îndârjirea nestrămutată a mamei lui să păstreze casa și să pornească afacerea.
Cum stătea cu fața către ușă, o văzu deschizându-se. Și o privi pe Hayley intrând.
Nici ea n-ar fi aici dacă n-ar fi fost mama lui. N-ar fi existat nici o femeie frumoasă, însărcinată, care să bată la ușa de la Harper House cu o iarnă înainte, căutându-și de lucru și un loc unde să trăiască.
Când Hayley zâmbi, Harper simți că inima îi tresare într-un freamăt rapid, automat, și apoi se potoli la ritmul normal. Hayley făcu semn spre urechi, și Harper își scoase căștile.
— Scuze că te întrerup. Roz a spus că ai niște ghivece îndeajuns de mature să le pot introduce în stocul plantelor de interior. Stella vrea să organizeze o rundă de reduceri de iarnă.
— Sigur. Vrei să le scot afară?
— Nu este nici o problemă. Am cutii și un cărucior în fața ușii.
— Stai puțin să verific inventarul, să-l ajustez. Se duse la calculator. Vrei o cola?
— Mi-aș dori una foarte mult, dar încă am grijă la cafeină.
— O, sigur. Încă o alăpta pe Lily, o idee care-l făcea să simtă o fluturare fierbinte în stomac. Ah, am și niște apă în frigider.
— Apa e bună. Când ai niște timp, poți să-mi arăți și mie cum altoiești? Stella a zis că tu faci aproape toate altoirile, cel puțin pe teren, cam în perioada asta a anului. Aș vrea să încep ceva, știi, și să-l duc până la capăt.
— Sigur, dacă vrei. Îi întinse o sticlă cu apă. Poți să încerci cu o salcie. A fost primul altoi pe care mi-a arătat mama cum să-l fac, și sunt cele mai bune pentru practică.
— Ar fi grozav. M-am gândit că într-o zi, când voi avea o casă a mea pentru mine și Lily, aș putea planta ceva ce-am făcut chiar eu.
Harper se așeză și-și impuse să se concentreze asupra programului de inventar. Mirosul ei, într-un fel esențial feminin, se potrivea atât de bine cu mirosul de pământ și plante în plină creștere.
— Ai destul spațiu în casă.
— Mai mult decât e nevoie, râse ea și încercă să citească peste umărul lui. Sunt aici de un an și încă nu mă pot obișnui cu atâta spațiu. Ador să locuiesc aici, serios, și e minunat pentru Lily să aibă atât de mulți oameni în jur, și nimeni, nimeni n-ar putea fi mai grozav decât mama ta. E cea mai fantastică persoană pe care-o cunosc. Dar mai devreme sau mai târziu trebuie să... mă rog, trebuie ca eu și Lily să ne plantăm într-un loc al nostru.
— Știi că mamei îi place să fiți aici, căci altfel v-ar fi înghiontit deja afară.
— Să știi că ai dreptate. Chiar că știe cum să aranjeze lucrurile, nu-i așa? Le proiectează în așa fel încât să-i convină ei. Nu vreau să spun asta exact așa cum sună. Atâta doar că e atât de puternică și de inteligentă, și nu pare să-i fie frică de nimeni și nimic. Admir asta atât de mult.
— Și tu pari să ai destul curaj și creier.
— Poate curaj, dar am început să-mi dau seama că mare parte e doar pentru că nu știu cum e mai bine. Luă într-o doară un fir de rafie și îl răsuci în jurul degetului. Când mă gândesc înapoi, nu știu cum am îndrăznit să mă pornesc la drum însărcinată în șase luni. Nu ca acum, că o am pe Lily și-mi dau seama... mă rog, de tot. O să-i rămân datoare lui Roz pentru tot restul vieții.
— Ei nu i-ar conveni asta.
— Asta e o situație în care nu are de ales. Fetița mea are o casă bună și e înconjurată de persoane iubitoare. Eu am o slujbă pe care jur c-o iubesc din ce în ce mai mult în fiecare zi. Am prieteni și familie. Ne-am fi descurcat noi cumva, aș fi avut eu grijă. Dar n-am fi unde suntem acum eu și Lily, dacă n-ar fi fost Roz.
— Ce ciudat, și eu tocmai mă gândeam cum aproape totul – casa, locul ăsta, chiar și Logan, și Stella au cumva o legătură cu mama. Poate chiar și Mireasa.
— De ce Mireasa?
— Dacă mama ar fi vândut locul ăsta – și sunt convins că au existat momente când i-ar fi fost mai ușor să facă asta –, poate că Mireasa n-ar mai fi încă aici. Poate că este nevoie să fie un Harper în casă. Nu știu. Ridică din umeri și se duse să selecteze plantele pe care le scosese din inventar. E doar un lucru la care mă gândeam acum.
— Poate ai dreptate. Tu n-o vei vinde, nu-i așa, când îți va reveni ție?
— Nu. De fapt, ori de câte ori mă gândesc că poate ar trebui să mă mut din căsuța de oaspeți, să-mi iau un apartament undeva, pur și simplu nu pot. Aici vreau să fiu, asta e una. Și cealaltă e că, oricât de puternică și de inteligentă e mama, simt că e mai bine să fiu și eu aici. Cred că ar fi tristă, și s-ar simți singură, dacă tu și Lily v-ați duce altundeva, mai ales din moment ce Stella și băieții se mută la Logan peste câteva luni.
— Poate, și oricum nu plănuiesc să mă mut chiar acum. Dar dacă se vede cu Mitch, s-ar putea să-i fie de ajuns compania.
— Cum? Harper împietri pe loc, cu un ficus tânăr și sănătos în mâini. Se vede cu...? Cum adică se vede cu Mitch? Nu se vede cu el.
— Când doi oameni ies de două sau de trei ori la meciuri de baschet, la cină și la mai știu eu ce, când ea îi gătește personal lui o cină, atunci pot să spun că se vede cu el.
— Lucrează împreună la proiectul ăsta. Este ca o… întâlnire de afaceri.
Hayley îi oferi zâmbetul feminin pe care-l recunoscu. Cel care-l evalua drept un bărbat demn de milă, care nu înțelege nimic.
— În mod obișnuit nu termini o întâlnire de afaceri cu un sărut lung și fierbinte – cel puțin eu n-am avut norocul să particip la o asemenea întâlnire de ceva vreme.
— Sărut? Ce…?
— Nu i-am spionat, se grăbi ea să adauge. S-a întâmplat să fiu cu Lily într-o seară și m-am uitat pe fereastră când Mitch a adus-o pe Roz acasă. Bine, m-am uitat intenționat când am auzit mașina, să văd ce se întâmplă. Și dacă sărutul pe care l-am văzut e unitatea de măsură, atunci crede-mă, sunt împreună în mod serios.
Harper puse planta jos cu un zgomot înfundat.
— Ei, la naiba!
Hayley clipi.
— Harper, nu se poate să ai o problemă cu faptul că Roz se vede cu un bărbat așa. Asta e caraghios.
— Ultima dată când s-a văzut cu un bărbat așa, a ajuns măritată cu dobitocul.
— A făcut o greșeală, zise Hayley, începând să se enerveze. Și Mitch nu e deloc ca nenorocitul ăla de Bryce Clerk.
— Și de unde știm asta?
— Pur și simplu știm.
— Nu e de ajuns.
— El sigur e îndeajuns de bun pentru ea.
— Nu asta am spus. Am spus…
— Numai pentru că nu e bogat și nu are sânge simandicos de Harper prin el nu înseamnă că trebuie să-i întocmești dosar penal. Îl împunse cu degetul în piept. Ar trebui să-ți fie rușine să vorbești așa, ca un snob.
— Nu spun asta, nu fi proastă.
— Să nu îndrăznești să mă faci proastă.
— Nu te-am făcut proastă. Doamne sfinte!
— Nici nu vreau să vorbesc cu tine în clipa asta.
Hayley se întoarse pe călcâie și ieși tropăind.
— Bine. Nici eu nu vreau să vorbesc cu tine, strigă el în urma ei.
Fierbând în tăcere de mânie, nu se putu abține să nu se gândească la întreaga situație, reușind să se enerveze și mai tare în timp ce încărca și transporta plantele de unul singur.
Gata de bătălie, o căută pe mama lui.
Roz era în câmp, verificând straturile de flori și trandafirii pe care-i altoise el cu puțină vreme în urmă.
Roz purta o bluză de trening gri, cu glugă, mănuși decupate și o pereche de bocanci atât de vechi și jerpeliți că nu li se mai putea desluși culoarea inițială. Harper își dădu seama că arăta mai mult ca o femeie de vârsta lui decât ca mama lui.
— Te-a găsit Hayley? îi strigă ea.
— Da, am terminat.
— Știi, mă gândeam să adaug o seră dotată cu aparat pentru ceață artificială, și să mai facem niște palmieri. Dragul meu, trebuie să-ți spun, sunt foarte încântată de cum au crescut pomii ăștia speciali. Le vor plăcea mult clienților noștri. Mă gândesc să iau nectarinul altoit cu piersic și pentru mine.
Studie unul dintre pomii tineri altoiți de Harper și sprijiniți de pari.
— Ai făcut o treabă minunată, Harper, și părul acela pletos de acolo…
— Mamă, te culci cu Mitch Carnegie?
— Poftim? Se întoarse cu tot corpul să se uite la el, și zâmbetul mulțumit și scânteierea de mândrie din ochii ei înghețară și dispărură. Ce m-ai întrebat?
— Ai auzit ce te-am întrebat. Aș vrea un răspuns.
— Și de ce să răspund la o întrebare pe care nu ai nici un drept s-o pui?
— Vreau să știu cât de serioasă este legătura cu el. Am dreptul să știu.
— Te asigur că n-ai.
— Mi-am ținut gura în legătură cu Clerk. Iar asta a fost o greșeală. N-o voi mai face din nou. Voi avea grijă de tine fie că-ți place, fie că nu. Așa că dacă nu-mi spui, o să-l întreb pe el.
— Să nu cumva să faci așa ceva, Harper.
Roz se depărtă câțiva pași și se opri cu spatele la el. Harper o cunoștea suficient de bine să fie sigur că se chinuia să-și stăpânească un acces de furie. Amândoi se înfuriau foarte tare, și amândoi aveau mare grijă să se controleze.
— Când a fost ultima oară când te-am luat la întrebări despre persoanele cu care ieși sau cu care ești intim? îl întrebă ea.
— Când a fost ultima oară când m-am căsătorit cu o femeie care vânează averi?
Roz se răsuci pe loc către el, și furia ei era atât de aproape de suprafață acum, încât Harper o vedea arzând în ochii ei.
— Nu-mi arunca asta în față. Nu-mi place asta.
— Nici mie nu-mi place s-o fac. Nu-mi pasă cât de tare te enervezi, nimeni n-o să te rănească din nou cât timp sunt și eu aici. Exact cât de multe știm despre el? Căci, după părerea mea, deja a încălcat o regulă de conduită când i-a făcut avansuri persoanei pentru care muncește.
— Ești așa de al naibii de pedant în cele mai ciudate situații. Cum am reușit oare să te educ așa? zise ea cu un oftat prelung. Hai să te întreb un lucru. M-ai știut tu vreodată să fac aceeași greșeală de două ori?
— Încă nu.
— Încrederea ta în mine este copleșitoare. Își scoase o mănușă de pe mână și o plesni peste coapsă. O să-ți spun un lucru. E un om interesant și atrăgător, cu care mi-a făcut plăcere să-mi petrec câteva ore în public. Are o relație puternică și plină de iubire cu fiul lui și, din moment ce mă mândresc și eu cu același lucru, asta valorează mult pentru mine. Este divorțat și menține o relație cordială cu mama fiului său și cu al doilea ei soț. Asta nu e întotdeauna ușor de făcut. N-a făcut nimic necuviincios, nici chiar după standardele tale înalte.
— Sunt înalte când e vorba de tine.
— O, Harper. Nu sunt un model de virtute.
— Cine vrea să fii așa? Eu vreau să fii în siguranță și fericită.
— Scumpul meu, zise ea, apropiindu-se de el și punându-și mâinile pe obrajii lui, scuturându-i cu blândețe capul într-o parte și alta. Asta ar trebui să fie replica mea pentru tine. Dacă-ți promit, dacă depun un jurământ solemn, că mi-am învățat lecția cu Bryce, te vei relaxa?
— Numai dacă-mi promiți că-mi vei spune dacă te presează mai departe decât ești dispusă să mergi.
— Auzi ce spune! Foarte bine, atunci, îți promit. Hai acum, să ne uităm și la restul înainte să intrăm în casă.
Roz avea la ce se gândi. Cum era posibil să-și cunoască băiatul atât de bine, și totuși să fie complet surprinsă de altercația din acea după-amiază?
Dar la urma urmei, ce mamă se gândea că propriii ei copii se vor îngrijora pentru ea? Pur și simplu nu era destul loc în mintea și în inima ei pentru această posibilitate, când amândouă erau atât de pline de îngrijorare pentru copil.
Și-n plus de asta, își dăduse seama pe deplin, pentru prima oară, cât de mult îl dezamăgise cu Bryce. Îl rănise pe Harper la fel de mult, și poate mai mult decât fusese rănită ea însăși.
Putea oare face ceva să se revanșeze în fața celor pe care-i iubea, sau era pur și simplu ceva ce avea nevoie de timp să se vindece, ca o rană?
Pentru că voia puțină liniște, se duse în camera ei prin intrarea din afară, și-și scoase haina.
Pătrunse în camera ei de zi, intenționând să asculte niște muzică și să stea o vreme să facă schițe, doar ca să se relaxeze după această zi. Dar văzu teancurile ordonate de corespondență de pe birou. David, după cum îi era obiceiul, separase corespondența personală – în zilele acestea nu prea multă, având în vedere că și ea, și majoritatea oamenilor pe care-i cunoștea trecuseră la e-mail-uri – corespondența de afaceri și facturi.
Pentru că era de părere că prima dată trebuia să te ocupi de veștile rele, se așeză și începu să deschidă facturile. Utilitățile casei o făcură să se strâmbe puțin, dar ăsta era prețul pentru un spațiu atât de mare, și atât de mulți oameni care-l foloseau.
Își scoase carnetul de cecuri, promițându-și că în curând – poate luna viitoare – va începe în sfârșit să-și plătească facturile on-line. Bineînțeles, își promitea asta în fiecare lună. Dar de data asta chiar avea de gând. O va ruga pe Stella să-i arate cum, cu prima ocazie.
Scrise cecuri pentru factura de electricitate, de gaz, telefonul, o factură de la cardul de credit. Apoi se încruntă la un alt plic, trimis de altă companie de credit. Aproape îl aruncă, gândindu-se că era o solicitare de servicii, dar îl deschise totuși, să verifice.
Făcu ochii mari văzând cât avea de plată în total. Peste opt mii de dolari. Opt mii? Era ridicol, absurd.
Nu avea un card de credit de la această companie, și cu siguranță nu cheltuise opt mii de dolari. Restaurante, aparate electrice, raionul pentru bărbați de la Dillard.
Buimăcită, ridică telefonul să raporteze greșeala, apoi își petrecu următoarea jumătate de oră navigând prin complicatele formalități și așteptând.
Următorul telefon fu către avocatul ei.
Odată ce roțile se puseră în mișcare, se rezemă de spătarul scaunului, cu o senzație împovărătoare în stomac care-o făcea să-i vină rău. Cardul fusese deschis în numele ei, cu toate informațiile ei – adresa ei, numărul ei de securitate socială, chiar și numele de fată al mamei ei. Celălalt utilizator al cardului era listat ca Ashby Harper.
Inteligent, se gândi ea. Foarte inteligent.
Nu-și folosise propriul nume, și nici nu acumulase plăți în locurile pe care le frecventa cel mai des. Deja Roz era convinsă că distrusese deja cardul. Ultima cheltuială fusese făcută cu trei zile înainte de sfârșitul ciclului de facturare.
Fusese foarte atent, ca de obicei – nenorocitul de Bryce.
Banii nici nu fuseseră motivația principală, se gândi ea acum. Nu că nu s-ar fi bucurat de beneficiile a opt mii și ceva de dolari. Dar ideea de bază era că îi făcea ei în necaz, că o irita, și în primul rând îi reamintea că era încă în viața ei. Și că nu avea cum să-l scoată.
Se îndoia că vor putea fi urmărite cheltuielile, iar asta să ducă la el, că se va putea dovedi că fraudase compania de credit. Ea va fi cea care va trebui să descurce ițele, să cheltuie timp, efort, și să plătească toate taxele legale.
Era o chestie meschină și josnică, și era exact stilul lui.
Iar Harper, bietul de Harper, era îngrijorat că Roz va face din nou aceeași greșeală. Nici într-un milion de ani.
Pentru a-și lua încă puțin timp să se calmeze, sări peste cină, apoi scrise două scrisori lungi și detaliate fiilor ei mai mici, înainte să-l cheme pe Harper.
După ce se asigură că toți copiii se culcaseră, îi chemă pe Harper, David, împreună cu Stella și Hayley, să i se alăture în salon.
— Îmi pare rău, începu ea. Știu că unii dintre voi aveți planuri pentru seara asta. Nu cred că va dura mult.
— E în regulă, zise Stella. S-a întâmplat ceva. Spune-ne ce e.
— Am luat deja măsuri în această privință, dar e foarte probabil să vi se ceară, cel puțin, să răspundeți la câteva întrebări. Trecând prin facturile mele în seara asta, am găsit o factură de la un card de credit – un card de credit pe care nu-l dețin, pentru niște cheltuieli pe care nu le-am făcut. A fost însă solicitată și eliberată în urma furnizării unor informații personale considerabile. În mod evident, compania de credit va face o anchetă. Dar din moment ce am fost obligată să-i declar pe toți cei care locuiesc în această casă, am vrut să știți de asta. Nu mă îndoiesc că Bryce e cel care a scos cardul. El cunoștea informațiile, și e exact stilul lui.
— Nu trebuie să-l plătești, zise rapid Hayley. Chestia asta s-a întâmplat o dată la librăria unde am lucrat înainte. Nu trebuie să plătești tu.
— Nu, și nici n-o să plătesc. Pur și simplu mă va costa timp și energie, și mă supără – ceea ce cred c-a și fost motivul. Și-i supără și pe ceilalți din casă, ceea ce sigur îi face plăcere. Îmi pare rău pentru asta. Se uită la Harper. Îmi pare rău.
— Nu mai spune asta, zise el foarte încet. Nu mai vreau să te aud spunând că-ți pare rău, mamă. Dar poliția?
— E foarte posibil să fie implicată până la urmă. Dar o să vă spun ce mi-a spus avocatul. În timp ce compania de credit investighează, va fi foarte dificil să dovedească faptul că el a folosit cardul. Nu și-a folosit numele, și nu a cheltuit prea mult într-o singură zi sau într-un singur loc încât să atragă atenția cuiva. Nimeni n-o să și-l amintească intrând la Dillard să-și cumpere niște cămăși sau o pereche de pantofi. Știe foarte bine să facă un lucru de genul ăsta.
Simți nevoia să se ridice, să se miște, așa că se ridică să mai pună un lemn pe foc.
— Tot ce putem face e să ne tragem înapoi pe cât putem și să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Mai devreme sau mai târziu, sunt convinsă de asta, va face unul din trei lucruri. Se va plictisi de asta, va găsi pe altcineva să-l hărțuiască sau va merge un pic prea departe și-și va pune singur lațul de gât.
— Eu votez pentru varianta numărul trei, zise David.
— Să dea Dumnezeu să ai gura aurită, zise Roz și își impuse să se așeze iar. Le-am scris și lui Austin, și lui Mason, pentru că vreau ca și ei, și voi toți să fiți cu garda ridicată. S-ar putea foarte bine să se distreze făcând chestia asta unuia sau câtorva dintre voi. Gândindu-se la asta, tensiunea din umerii ei crescu până își simți mușchii spatelui ca niște bare de fier pe sub piele. Și Stella, noi două trebuie să fim deosebit de vigilente în legătură cu toate cheltuielile firmei.
— Nu te îngrijora. N-o să treacă de noi. Roz, îmi pare atât de rău că trebuie să ai de-a face cu așa ceva. E ceva ce pot să fac... orice... putem face oricare dintre noi?
— O să vă spun, vă promit. Bine, zise Roz ridicându-se în picioare. Asta e, atunci. Mă duc acum sus, să mai termin niște treburi pe care le-am tot amânat.
— N-ai mâncat nimic de cină, îi reaminti David. Mă duc să-ți aduc ceva.
— Nu acum. O să mănânc ceva mai târziu.
David rămase în picioare, uitându-se după ea.
— Nenorocitul dracului, murmură el când Roz se îndepărtase destul cât să nu-l mai audă. Nenorocit slinos și împuțit, ce poartă Ferrogamo de anul trecut.
— Hai să mergem noi doi să-i facem o vizită, zise Harper din scaunul lui.
Vorbise încet, cum vorbea mereu, dar acum în glasul lui se ghicea o asprime anume, de prădător.
— Asta e o idee foarte bună, exclamă Hayley sărind în picioare, cu pumnii încleștați. Hai să mergem toți să-l vizităm. Chiar acum.
— Stai jos, Xena, zise David lovind-o ușor pe umăr. Deși nu mă pot gândi la nimic mai distractiv decât să-i rup câteva coaste, nu ăsta e răspunsul.
— Eu aud patru când aduni doi și cu doi, zise Harper. Eu zic că ăsta e răspunsul.
— David are dreptate, interveni Stella. Ar supăra-o și ar face-o de rușine pe Roz, mai mult decât e deja supărată și stingherită.
— Atunci nu-i vom spune, zise Hayley, gesticulând violent. Nu putem să stăm pur și simplu aici.
— Eu nu stau, zise Harper. Tu stai.
— Ei na, ce naiba…
— Stați un pic amândoi. Ca un arbitru, David făcu un pas între ei. Gândește-te, Harper, dincolo de furie. Ne ducem și-i dăm câteva șuturi bine meritate lui Clerk, dar vânătăile i se vor vindeca suficient de repede. Și apoi va avea satisfacția să știe că a afectat-o, că a supărat-o. Ăsta e ultimul lucru pe care-l vrea Roz acum, și amândoi știm asta. Cea mai importantă armă pe care-o are împotriva lui este indiferența. Și n-o s-o mai aibă când va trebui să ne plătească banii de cauțiune pentru atac.
— Și să vă mai spun ceva, zise Stella, continuând să stea jos, cu mâinile încleștate în poală. Cu cât facem mai mare caz de asta, cu atât mai supărată o să fie Roz. Cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru ea e să procedăm la fel. Să tratăm toată chestiunea cu răceală, ca pe o afacere. Și să ne amintim că dacă e greu pentru noi să facem asta, cu atât mai greu este pentru ea.
— Urăsc chestia asta, zise Hayley enervată. Urăsc că ai dreptate, aș vrea să ai dreptate după ce-l batem măr. Arată că ai caracter, Harper, că ești dispus să o protejezi așa. Și cred că arată caracter și să știi că nu e calea corectă.
Poate că nu, dar Harper nu-și putea șterge din minte imaginea lui Bryce zăcând într-o masă însângerată la picioarele lui. Probabil că nu strica și că nu știa exact unde-l putea găsi. O, l-ar fi putut găsi, câteva apeluri telefonice și problema ar fi rezolvată. Dar telefoanele acelea ar putea ajunge cumva și la el înainte să ajungă ei acolo.
Și până la urmă, știa că David avea dreptate.
Dar nu putea să stea pur și simplu acasă și să mocnească încet. Mai era o chestiune pe care putea s-o rezolve și nu-i păsa dacă mamei lui îi va plăcea sau nu.
Era încă pus pe ceartă când bătu la ușa apartamentului lui Mitch.
Pe jumătate spera să-l găsească pe Mitch cu altă femeie. Atunci i-ar fi putut da un pumn în gură și astfel și-ar mai fi descărcat puțin din mânie.
Dar când Mitch răspunse la ușă, părea să fie singur. Nu se auzea decât sunetul pe care Harper îl recunoscu, un meci de baschet la televizor.
— O, salut. Ce mai faci? Hai înăuntru.
— Vreau să vorbesc cu tine.
— Sigur. Stai un pic. Atenția lui Mitch se întorsese deja înapoi la ecranul uriaș de televizor ce domina un perete întreg. Mai e mai puțin de un minut până la pauză. Suntem cu două puncte în urmă. La naiba. O, ce Dumnezeu, a pierdut mingea.
În ciuda lui, Harper se trezi stând acolo, prins în acțiunea meciului, strigând și el când numărul opt recuperă mingea și, pivotând cu un fel de grație magică, o trimise în zbor prin aer.
— Trei! Ăsta e de trei. Mitch îl lovi prietenește pe Harper de braț. Și acum sună pauza. Vrei să bei ceva?
— Mi-ar prinde bine o bere.
— Îmi pare rău, n-am bere. O cola?
— Bine, mersi.
Își vârî mâinile în buzunare când Mitch se duse după suc. Rămas singur, se uită în jur prin cameră, încruntându-se când văzu niște monede ce atârnau de panglici roșii. Mitch se întoarse cu o doză.
— Ai un televizor pe cinste.
— După fiul meu, e mândria și bucuria mea cea mai mare. Ia loc.
— O să trec direct la subiect. Uite care-i treaba, încotro se îndreaptă chestia asta pe care-o ai cu mama?
Mitch se așeză și-l studie pe Harper, în timp ce-și ridică doza la buze și sorbi.
— Nu pot să-ți spun, din moment ce foarte mult depinde de ea, și unde vrea ea să meargă totul. Evident, din moment ce nu sunt orb, surd sau mort, o găsesc foarte atrăgătoare. Admir ce a făcut cu viața ei și-mi face plăcere să fiu în compania ei.
— Dacă măcar o parte din atracția asta are de-a face cu banii sau poziția ei, va trebui să te îndepărtezi imediat.
Cu un calm aparent, Mitch luă telecomanda și opri sonorul televizorului, apoi o așeză iar pe masă.
— Asta e o afirmație foarte urâtă.
— A trecut printr-o chestie foarte urâtă acum nu multă vreme.
— Și ăsta e exact motivul pentru care nu te arunc afară din casa mea. Cum o fi ea. Se strădui să vadă dincolo de insultă și să-și strângă la piept răbdarea greu încercată. Mama ta n-are nevoie de bani sau de poziție socială ca să fie atrăgătoare. E una dintre cele mai frumoase și mai fascinante femei pe care le-am întâlnit vreodată. Simt ceva pentru ea, și cred că și ea simte ceva pentru mine. Sper că vom putea să explorăm acele sentimente.
— Prima ta căsătorie a dat greș.
— Da. Eu am greșit. Roti doza de cola în mână. Nu am bere în frigider pentru că nu mai beau și n-am mai băut de paisprezece ani. Sunt un alcoolic și mi-am distrus prima căsătorie. Toate astea i le-am spus șimamei tale, în mai multe detalii decât sunt dispus să-ți dau ție. Pentru că m-am gândit că merită să știe înainte să facem acei pași inițiali înspre ceea ce sper că va fi o relație.
— Îmi cer scuze că te-am făcut să te simți stingherit.
— Nu stingherit. M-ai enervat puțin.
— Pentru asta nu-mi pare rău. E mama mea, și tu n-ai fost de față să vezi prin ce-a trecut. Prin ce trece încă.
— Cum adică trece încă?
— A descoperit în seara asta că Bryce și-a făcut un card de credit în numele ei – nu se poate dovedi, nu încă, oricum, dar el a fost. A făcut cheltuieli, așa că mama trebuie acum să se ocupe de toată chestia, să anuleze tot, să se ocupe de aspectele legale – și să ne spună și nouă despre asta.
Mitch își puse sucul deoparte și-și împinse scaunul, ridicându-se și începând să se plimbe prin cameră. Nervii pe care-i simțea mustind în el îl calmară pe Harper și mai mult.
— M-am gândit să mă duc să-l găsesc și să-l bat măr.
— Îți țin haina până termini și-apoi poți s-o ții tu pe-a mea.
Încă un nod din stomacul lui Harper se destinse. Era exact sentimentul pe care-l respecta.
— David m-a convins să mă răzgândesc. David și Stella, de fapt. Mamei nu i-ar plăcea asta deloc. Este unul din acele lucruri care i s-ar părea… de joasă speță – și apoi ar mai fi și toate bârfele ce-ar ieși din asta. Așa că am venit aici să-ți trag ție câțiva pumni în schimb. Să-mi mai treacă din furie.
— Misiune îndeplinită?
— Se pare că da.
— Asta e ceva. Mitch își trecu amândouă mâinile prin păr. Roz e bine? Cum rezistă?
— Cum rezistă ea tot timpul. Se ocupă direct. Ia măsuri. Dar e dată peste cap. E mai îngrijorată că va încerca același fel de atac împotriva mea sau a fraților mei. E și stingherită, adăugă el. E genul de lucru care o face să se simtă rușinată.
Expresia lui Mitch se înnegură.
— Și el știe asta, nu? Asta i-ar plăcea, chiar mai mult decât banii pe care i-a cheltuit?
— Da, exact. Vreau să știi că dacă-i faci vreun rău, în orice fel, metodă sau modalitate, o să te fac să plătești pentru asta. Mi se pare cinstit să-ți spun dinainte.
— În regulă. Mitch reveni la scaun, se așeză. Hai să-ți spun cum sunt, ca să ne înțelegem. Am patruzeci și opt de ani. Câștig bine. Nu spectaculos, dar mă descurc bine. Îmi place munca mea, mă pricep la ceea ce fac și am norocul că e suficient cât să-mi plătesc facturile și să-mi rămână cât să trăiesc confortabil. Într-o scurtă pauză, Mitch împinse punga desfăcută de chipsuri de pe masă în direcția lui Harper. Fosta mea soție și soțul ei sunt oameni buni și toți trei – fără prea mult ajutor din partea mea în primii șase ani – am crescut un băiat al naibii de grozav. Sunt mândru de asta. Am avut două relații serioase de la divorț și câteva care n-au fost prea serioase. Țin la mama ta, respect ceea ce-a realizat și n-am nici o intenție să-i provoc vreo neplăcere sau s-o rănesc. Iar dacă aș face-o, am senzația că mi-ar plăti-o ea înainte să apuci tu măcar să-ți dai seama. Făcu o pauză și sorbi din suc. Mai vrei să știi și altceva?
— Numai un lucru în momentul ăsta, zise Harper, și vârî mâna în punga cu chipsuri. Pot să stau să văd restul meciului cu tine?