Cu mâinile în șold, Roz studie noua zonă de pregătire a pământului de ghiveci. Fusese nevoie de două zile întregi, strecurând momente între alte sarcini de îndeplinit și lucrând cu Stella, care era mereu atât de precisă, ca să pună totul pe picioare.
După estimarea lui Roz, ei i-ar fi trebuit doar jumătate din acest timp dacă ar fi fost singură, dar n-ar fi fost obținut nici pe departe un spațiu de lucru la fel de practic. Erau câteva containere cu pământ pe care îl amestecase deja ea însăși, mesele de lucru, locul de depozitare a sacilor, cântarul, lopățelele, dispozitivul de sigilat saci, scăunelele.
Totul era aranjat cu eficiența unei linii de asamblare.
Planul fusese relativ simplu, ceea ce-i plăcuse Stellei, care se pricepea la modalități de a obține profit, dar avea și o înclinație spre precizie. Cu designul simplu al sacilor, o reclamă isteață și faptul că știa că e un produs excelent, Roz se simțea încrezătoare că va merge foarte bine. Cu adevărat foarte bine.
Era într-o stare de spirit bună în momentul în care se întoarse să-l salute pe Harper când acesta intră pe ușă.
— Ce părere ai de noul nostru proiect?
Îi arătă în jur cu amândouă brațele. Râzând, luă un sac de două kilograme și jumătate pe care-l umpluse și-l sigilase deja și i-l aruncă.
— Arată bine, zise el, răsucind sacul în mână. N-are zorzoane. Asta spune că e un pământ serios. Arată ca un produs pe care-l poți vedea într-un butic luxos de produse pentru grădinărit.
— Exact, și vom menține prețul inițial scăzut, ca să se pornească bine. Am spus să se umple fiecare sac mai mult cu câteva grame ca să-mi dea o zonă de siguranță. M-am gândit s-o pun pe Ruby la treabă aici, cel puțin la început. Poate să vedem dacă Steve vrea să se apuce de o jumătate de normă. Nu va fi o muncă foarte grea sau care să ia prea mult timp.
— E o afacere inteligentă, mamă, zise el și puse sacul jos. Ai un mare talent pentru asta.
— Îmi place să cred asta. Tot suntem certați?
— Nu, dar s-ar putea să fim după ce termin să-ți spun că m-am dus în Memphis să-l văd pe Mitch Carnegie.
Lui Roz i se șterse orice expresie de pe chip, iar vocea îi deveni foarte rece.
— De ce ai făcut asta, Harper?
— Unu: am fost nervos. Doi: David și Stella m-au convins să nu mă duc să-l caut pe Clerk și să-l bat măr. Trei: am vrut să aud cu urechile mele ce are Mitch de spus despre ce se întâmplă între voi.
— Pe primul îl înțeleg foarte bine. Îți sunt recunoscătoare pentru al doilea din multe motive, dar nu înțeleg de ce te-ai gândit că ai dreptul să-l iei la interogatoriu pe un bărbat cu care mă văd. Este impardonabil de nepoliticos și nu e deloc treaba ta. Eu nu mă duc să-mi bag nasul și să le verific pe femeile cu care alegi tu să te vezi.
— Nu l-am verificat, și eu n-am ales niciodată o femeie care a furat de la mine sau care s-a pus să-mi facă probleme sau să-mi strice reputația.
— Ești încă tânăr, zise ea cu voce aspră. Crezi că sunt singura femeie din lume care a făcut prostia să se încurce cu un dobitoc?
— Nu. Dar nu-mi pasă de alte femei. Tu ești singura mea mamă.
— Asta nu-ți dă dreptul…
— Te iubesc.
— Nu folosi arma asta cu mine.
— Nu mă pot abține. E tot ce am.
Roz își apăsă degetele pe centrul frunții și frecă puternic.
— Ar fi mai bine dacă ai adăuga și puțină încredere și respect la dragostea asta, Harper.
— Am toată încrederea și respectul din lume pentru tine, mamă. De bărbați nu sunt așa de sigur. Dacă te ajută la ceva, am căpătat destulă încredere și respect pentru Mitch aseară. Aproape că-mi vine să cred că merită să o curteze pe mama.
— Nu mă curtează, pentru numele lui Dumnezeu. De unde găsești toate… Am fost împreună la un meci de baschet la colegiu, am luat cina.
— Cred că el s-a îndrăgostit de tine.
Roz se uită fix la el și își duse mâinile la cap.
— Mă doare capul deja.
Harper se apropie de ea și o îmbrățișă.
— N-am putut suporta să te văd din nou rănită.
— Bryce nu mi-a rănit decât mândria.
— Asta e o rană mortală pentru noi, cei cu sânge Harper. Și, oricum, a făcut mai mult de-atât. Nu cred că Mitch va face același lucru, cel puțin nu intenționat.
— Deci are aprobarea ta.
Harper zâmbi când mama lui își înălță capul să se uite la el.
— Asta e o întrebare-capcană și mama mea n-a crescut un fraier. Dacă zic da, o să mă cerți și-o să-mi reamintești că n-ai nevoie de aprobarea mea. Așa că o să spun doar că-mi place de el. Îmi place mult de el.
— Ești un băiat isteț, Harper Ashby. Asta pot să ți-o spun. Îl bătu ușor pe spate și se desprinse din îmbrățișarea lui. Poți să stai să mă ajuți aici puțin. Vreau să am în jur de douăzeci de saci la fiecare categorie de greutate.
— Credeam că vrei s-o pui pe Ruby să facă asta.
— M-am răzgândit. O treabă așa puțin complicată și foarte monotonă îți va da destul timp să stai să te gândești la toate greșelile tale.
— Apropo de istețime.
— Ziua în care vei fi mai isteț ca mine, copilul meu drag, e ziua în care mă voi muta la un azil. Hai să începem.
După muncă, Roz se duse direct acasă și acolo urcă imediat în camera ei să se spele. Îngrijorată acum, verifică toată corespondența ce-o aștepta pe birou, se uită printre toate facturile. Nu putea spune că era ușurată când nu găsi nimic. Era ca și cum ar fi așteptat să se termine un lucru neplăcut. Așteptarea era chiar mai neplăcută.
Mai trecuse printr-o perioadă asemănătoare de hărțuiri imediat după divorț, apoi urmase o perioadă frumoasă de pace. Se gândise că avea probabil o altă femeie în vizor și era prea preocupat să-și piardă vremea cu înțepături împotriva fostei soții.
Atunci se descurcase; se va descurca și acum.
În timp ce se îmbrăca, sună telefonul. Când sună și a treia oară se gândi că David era ocupat cu altceva și răspunse ea.
— Bună seara. Aș putea vorbi cu Rosalind Harper?
— Eu sunt.
— Doamnă Harper, sunt Derek de la Galeria Carrington din New York. V-am sunat să vă confirm că piesa de Vergano vă va fi expediată mâine.
— Nu cred că e o idee prea bună, Derek, ați spus? N-am comandat nimic de la galeria dumneavoastră.
— Tabloul de Cristina Vergano, doamnă Harper. Reprezentantul dumneavoastră a vorbit personal cu mine săptămâna trecută.
— N-am nici un reprezentant.
— Doamnă Harper, sunt foarte nedumerit. Plata a fost făcută deja din contul dumneavoastră. Reprezentantul a indicat că v-a plăcut foarte mult tabloul și ați vrut să vă fie expediat de îndată ce se termină expoziția. Am primit oferte considerabile pentru această lucrare, dar din moment ce era deja vândut…
Roz își frecă viguros ceafa, unde își simțea toți mușchii tensionați.
— Se pare că avem amândoi o problemă, Derek. Vreau să-ți dau niște vești proaste.
Îi explică pe scurt și se trezi mergând înainte și înapoi prin cameră în timp ce vorbea, cu o migrenă proaspătă dându-i târcoale. Își notă numele companiei de credit și numărul.
— Asta e foarte supărător.
— Da, încuviință ea, vă asigur că este. Îmi pare rău că dumneavoastră și galeria ați fost afectați de asta. Vă rog... doar de curiozitate, ce nume are tabloul?
— Vergano e o artistă foarte puternică și dinamică. E o pictură în ulei pe pânză, înrămată special de artistă personal, din colecția ei de Cățele. Se cheamă Cățeaua remarcabilă.
— Bineînțeles, răspunse Roz.
Trecu apoi prin toată rutina, sună compania de credit, apoi pe avocatul ei, apoi le scrise amândurora ca să documenteze incidentul.
Luă o aspirină înainte să coboare în bucătărie, și-și turnă un pahar mare de vin.
Biletul lui David stătea pe masa din bucătărie.
Întâlnire super sexy. Am lăsat o lasagna excepțională la cald în cuptor. Hayley și fetița s-au dus la Logan, cu Stella și băieții. Vor să facă o petrecere de pictură. Este lasagna destulă pentru doi. Doctorul Făt-Frumos e în bibliotecă. Încălzește puțin pâinea, amestecă salata – e în frigider – și gata. Buon appetito!
David
P.S.: Am pus deja CD-ul potrivit în CD-player. Iar acum, te implor, du-te și ia-ți pantofii Jimmy Choo.
— Ei bine... zise ea.
Observă că David aranjase nișa din bucătărie cu farfurii festive, cu lumânări groase, cu o sticlă de San Pellegrino și pahare de un verde palid. Asta explica și de ce o sticlă de vin bun italian stătea să respire pe blatul de lucru.
— Lasagna e în regulă, zise ea cu voce tare. Dar nu mă încalț cu pantofii ăia numai ca s-o mănânc.
Mulțumită și simțindu-se confortabil în șosetele gri groase pe care le purta de obicei prin casă, se duse în bibliotecă.
Mitch stătea la masă, cu ochelarii pe nas și o bluză de trening Memphis Tigers. Degetele i se mișcau rapid pe tastatura laptopului. Pe masă era o sticlă mare de apă. Fără îndoială asta era opera lui David. El sigur îl sâcâise pe Mitch să mai schimbe puțin cafeaua obișnuită cu apă.
Arăta… atrăgător și intelectual, se gândi ea, cu ochelarii aceia și masa de păr des și răvășit, de un maro bogat, cu o ușoară nuanță castanie.
Și avea și ochi frumoși în spatele ochelarilor, se gândi ea. Nu numai culoarea, atât de profundă și de unică, ci ochi buni, cu privire directă. Puțin cam intenși, tulburător de intenși, și trebuia să recunoască faptul că asta i se părea excitant.
În timp ce Roz îl studia, Mitch făcu o pauză de scris și-și trecu degetele unei mâini prin păr. Și murmură ceva pentru sine.
Era interesant să-l audă murmurând ceva pentru sine, pentru că deseori se trezise și ea făcând același lucru.
Era interesant și că simțea o fluturare leneșă și prelungă în pântece, și un mic dans de fiori de-a lungul șirei spinării. Nu era bine să afle că aceste senzații instinctive o mai puteau încă înfierbânta? Și nu era curioasă să afle ce s-ar întâmpla dacă și-ar asuma riscul, dacă ar aprinde fitilul?
În timp ce gândea asta, dintr-odată, câteva cărți săriră de pe rafturi, izbindu-se una de alta, de pereți, de podea. În șemineu, focul se înălță în flăcări roșii și intense, deși aerul era răcoros.
— Doamne sfinte!
Mitch se împinse de la masă atât de repede, că scaunul căzu la pământ. Reuși să se ferească de o carte ce zbura spre el, apoi să blocheze alta. Când Roz se repezi înainte, totul se opri.
— Ai văzut? Ai văzut ce s-a întâmplat? Mitch se aplecă și ridică o carte, apoi o puse pe masă. În vocea lui frumoasă, într-o tărăgănare aproape lichidă, nu se citea frică, observă ea, ci fascinație. E groaznic de rece.
— Crize de furie.
Ridică și ea o carte și răcoarea aproape îi amorți degetele.
— Impresionant. Am lucrat aici cam de la trei. Zâmbind ca un băiețel, se uită iute la ceas. Aproape patru ore. A fost liniște ca-ntr-un, scuză-mi expresia, ca într-un mormânt. Până acum.
— Presupun că eu am provocat-o, pentru că tocmai voiam să te invit la cină. David ne-a lăsat de mâncare.
Începură să adune împreună restul cărților.
— Fără îndoială că nu-i place gândul să fim împreună.
— Se pare că nu.
Mitch așeză ultima carte la loc pe raft.
— Deci… ce e la cină?
Roz se uită la el și zâmbi. În momentul acela își dădu seama că nu era numai pofta trupească, Mitch nu avea nimic care să nu-i placă.
— Lasagna, pe care David o descrie drept excepțională. Și având în vedere că am mai mâncat lasagna făcută de el în trecut, pot să garantez că are dreptate.
— Pare grozav. Doamne, ce bine miroși. Scuze, adăugă el când Roz ridică din sprâncene. Mă gândeam cu voce tare. Ascultă, am reușit să mai elimin câteva nume și am transcris întrevederile pe care le-am avut până acum. Am un dosar aici pentru tine.
— Foarte bine.
— O să mă ocup de găsirea câtorva dintre descendenții personalului casei și ceea ce am putea numi ramurile externe ale arborelui genealogic. Dar, din câte văd, cea mai în vârstă rudă în viață a ta e verișoara Clarise – și din fericire e localnică. Aș vrea să vorbesc cu ea.
— Mult noroc cu asta.
— E încă în zonă, la…
— Centrul Riverbank. Da, știu.
— Asta mă apropie cu o întreagă generație de Amelia. Ar fi mai simplu, cred, s-o abordez dacă ai vorbi tu cu ea prima dată.
— Mă tem că eu și verișoara Clarise nu suntem în termeni în care să putem susține o conversație sau orice fel de termeni, de fapt.
— Știu că ai zis c-a existat o ruptură, dar nu crezi c-ar fi interesată să afle ce fac în beneficiul familiei?
— Posibil. Dar te asigur că nu va accepta să vorbească la telefon cu mine, dac-aș suna-o.
— Uite, înțeleg și eu cum e cu dezbinarea familiei, dar în cazul acesta…
— Tu n-o înțelegi pe Clarise Harper. A renunțat la numele ei de familie cu ani întregi în urmă, alegând să fie numită legal după cele două prenume ale ei. Atât de protectoare e cu numele Harper. Nu s-a măritat niciodată. Părerea mea e că n-a găsit niciodată pe nimeni îndeajuns de moale sau de prost încât s-o ia.
Încruntat, Mitch se rezemă cu șoldul de masă.
— Ăsta e felul tău de a-mi spune că nu vrei s-o contactez, pentru că…
— Te-am angajat să faci o treabă, și nu intenționez să-ți spun cum s-o faci, așa că nu te încorda tot. Îți spun doar că a ales să ne alunge și pe mine, și pe ai mei din planul existenței ei, ceea ce-mi convine foarte bine. Singurul lucru bun pe care-l pot spune despre ea e că odată ce s-a hotărât să facă ceva, duce treaba până la capăt.
— Dar n-ai nici o obiecție să vorbesc eu cu ea, s-o implic în proiect.
— Nici una. Cea mai bună abordare ar fi să-i scrii – foarte formal – și să te prezinți, să te asiguri că menționezi că ești doctor și orice alte titluri și realizări impresionante cu care te poți mândri. Dacă-i spui că ai intenția să faci o istorie a familiei Harper și îi dai înainte cât de onorat ai fi dacă ai putea să ai o întrevedere cu ea și așa mai departe, poate că ar fi de acord.
— Pe ea ai dat-o afară din casă, nu?
— Într-un fel. Nu-mi amintesc să-ți fi spus asta.
— Vorbesc cu mulți oameni. Nu ea e cea pe care ai fugărit-o cu o cositoare electrică?
Pe chipul ei se citi un ușor amuzament.
— Chiar că vorbești cu oameni.
— E parte a slujbei.
— Presupun că da. Nu pe ea am fugărit-o cu o cositoare. Pe grădinari i-am fugărit așa. Și nici măcar n-a fost o cositoare, dacă veni vorba. A fost o greblă-evantai, care nu avea cum să provoace răni prea grave. Dacă n-aș fi fost așa de furioasă, aș fi gândit mai limpede și aș fi apucat foarfecii de grădină pe care dobitocii ăia i-au folosit la copacii de mimoza. Cel puțin cu foarfecii le-aș fi putut împunge o înțepătură ca lumea în fund în timp ce o luau la sănătoasa.
— Foarfeci de grădină. Adică… făcu o mișcare largă de tăiere cu amândouă mâinile.
— Da, exact.
— Au! Oricum, să ne întoarcem la verișoara ta. Pe ea de ce-ai alungat-o?
— Pentru că atunci când am invitat-o, spre eternul meu regret, la un grătar de familie, acum mai mulți ani, a spus că fiii mei sunt niște răsfățați de joasă speță și a afirmat – ea care n-are nici copii, nici animale de casă – că dacă aș fi o mamă responsabilă, aș fi pus biciul pe ei în mod regulat. Apoi a zis că Harper este un mincinos înnăscut, când el le povestea câtorva dintre verișorii lui mai mici niște întâmplări despre Mireasă, și i-a spus să închidă pliscul.
Mitch o privi cu capul înclinat.
— Și totuși mai trăiește încă.
Enervarea o făcuse să se îmbujoreze la față, dar acest ultim comentariu făcu să-i apară un mic zâmbet în colțul buzelor.
— Deja mă scosese din răbdări pentru că îmi criticase constant și calitățile de mamă, și modul în care mă îngrijeam de casă, și stilul de viață și, ocazional, morala. Dar nimeni nu stă pe pământul meu și-mi atacă direct copiii. Și, deși m-am gândit într-adevăr s-o omor, cunoscând-o, am fost sigură că să-i interzic accesul în Harper House va fi o pedeapsă mai dureroasă.
— După cum cred c-am spus și înainte, ești formidabilă. Îmi place asta.
— Foarte bine, pentru că n-o să mă mai schimb la vârsta asta. Oricum, în timp ce ieșea pe ușă, mi-a blestemat numele și a zis c-a fost o zi neagră când Harper House a intrat pe mâinile mele lacome și incompetente.
— Pare încântătoare. O să-i scriu mâine.
— Numai să nu menționezi că lucrezi pentru mine.
— N-ar fi prea greu pentru ea să afle.
— Adevărat, dar cu cât îmi menționezi mai puțin numele, cu atât mai bine. Mai ai și alte întrebări?
— În afară de a mă întreba cum reușești să lucrezi toată ziua și tot să arăți uluitor, nu. Nimic ce-mi vine acum în minte, oricum.
Roz mai așteptă un moment, apoi dădu din cap.
— N-ai de gând să aduci vorba.
— Despre ce anume?
— Vizita pe care ți-a făcut-o fiul meu aseară.
— O. Pentru că se uita la chipul lui, Roz prinse expresia fugară de surpriză, înainte ca Mitch să-și scoată ochelarii și să înceapă să-i șteargă pe bluza de trening de pe el. Ți-a spus?
— Da. Era furios, așa că a acționat fără să se gândească.
— Cam cum e când apuci o greblă-evantai în loc de foarfecii de grădină.
Roz râse fără să vrea.
— Exact așa. Avem amândoi un temperament oribil. Și de aceea amândoi facem mereu efortul să nu-i cădem pradă. Nu funcționează întotdeauna. Aș vrea să-mi cer scuze pentru purtarea lui.
— Nu pot accepta.
Pe chipul ei se citi o supărare adâncă, așa cum nu mai văzuse decât rareori în ochii ei.
— Mitch, știu că a încălcat câteva limite, dar este tânăr și…
— Nu înțelegi. Nu pot să accept niște scuze atunci când nu e nevoie de ele. De la nici unul din voi. Nu voia decât să aibă grijă de tine.
— N-am nevoie și nici nu vreau să aibă cineva grijă de mine.
— Poate că nu, dar asta nu înseamnă că aceia care te iubesc vor înceta să încerce s-o facă. Am avut o discuție, am ajuns să ne înțelegem mai bine unul pe celălalt, și asta e tot.
— Și n-ai de gând să explici mai mult.
— A fost între mine și el.
— Voi, bărbații, aveți niște coduri de onoare.
— Tu n-aveai de gând să-mi spui despre această ultimă hărțuire.
Pentru o clipă, Roz se gândi la telefonul de la New York, apoi însă puse gândul deoparte.
— Nu e nimic de spus. Mă ocup eu de asta.
— Ce s-a mai întâmplat de aseară? Ești bună la asta, așa că probabil te-am luat prin surprindere. Ce s-a mai întâmplat?
— Doar o problemă minoră, pe care am descurcat-o deja. Nu e importantă. Mai precis, nu-i voi permite să fie importantă. Dacă îi permit, eu mă voi transforma în victimă, și el în învingător. Și n-o să fiu victima lui. Ăsta e un lucru ce nu mi-am permis niciodată să fiu, și nici nu voi începe acum.
— Faptul că mi-ai spune mie, eliberându-te puțin de stres, nici asta nu te face o victimă.
— Nu sunt obișnuită să-mi spun problemele. Nu mă simt confortabil făcând asta. Dar îți apreciez oferta.
Mitch o luă de mână.
— Consider-o valabilă mereu. Iar următoarea mea ofertă: Chicago vine la Orpheum săptămâna viitoare. Hai cu mine, și după aceea să luăm cina.
— Poate o să vin. Îmi faci curte, Mitchell?
Mitch o mângâie cu degetul mare în cercuri pe dosul mâinii.
— Îmi place foarte mult să cred că sunt romantic cu tine, Rosalind.
— Ce cuvânt frumos, „romantic“. Ai fost foarte atent să nu mă presezi trecând de la romantismul ăsta la intimitate.
— Dacă te-aș presa, n-ar mai fi romantism sau intimitate. Și-n afară de asta, îmi imaginez că mi-ai da un șut în fund înainte să mă arunci afară pe ușă.
Amuzamentul dansă pe chipul ei.
— Ești foarte perceptiv. Cred că ești un om deștept.
— Știu că sunt înamorat.
— Încă un cuvânt drăgălaș.
— Va trebui să fiu atent cu ele. Sunt genul de lucruri în care n-ai încredere.
— Da, ești un om deștept. Ei bine. Avea de ales, așa că Roz făcu o alegere. Hai sus.
Pentru a doua oară în seara aceea, Roz văzu surpriză pe fața lui. Apoi Mitch îi ridică mâna la buze.
— Asta va fi o chestiune serioasă?
— Da. O chestiune foarte serioasă.
— Atunci mi-o doresc foarte mult.
Roz îl conduse afară din cameră și de-a lungul holului.
— Casa s-a golit în noaptea asta. Așa că nu suntem decât noi doi. Mă rog, trei. Se uită la el în timp ce urcau scările. Te deranjează asta?
— Faptul că ea probabil se uită la noi. Trase adânc aer în piept. Presupun că vom afla. Ai…? Se întrerupse și clătină din cap.
— Ce?
— Nu, să păstrăm asta pentru mai târziu.
— Bine. Sper că nu te deranjează să amânăm cina puțin.
Drept răspuns, Mitch se întoarse spre ea, către ea, până ce o lipi de perete. Apoi își puse buzele peste ale ei.
Începu ca o senzație caldă și blândă, apoi se transformă în fierbinte și poruncitor. Roz tremură, o singură dată, un fior de anticipație ce se răspândi prin tot corpul ei și-i reaminti cum era să stea pe marginea prăpastiei.
Mitch își înălță capul și-l înclină într-o parte.
— Ce spuneai?
Asta o făcu să râdă și să se relaxeze. Îl luă de mână și-l trase în dormitorul ei. Închise ușa.
Mitch se opri pentru o clipă și studie camera cu patul frumos și vechi cu patru stâlpi și ferestrele înalte cu draperiile trase înfățișând priveliștea nopții.
— Ți se potrivește. Camera, explică el, uitându-se la pereții de un verde-argintiu, la antichități, la liniile curate și detaliile elegante. Frumoasă și armonioasă, cu eleganța simplă ce reflectă o grație înnăscută și un simț al stilului.
— Mă faci să-mi doresc să fi stat să mă aranjez puțin.
Mitch se uită atunci la ea, la puloverul obișnuit, la pantalonii confortabili.
— Arăți exact cum trebuie.
— Indiferent că e bine sau nu, asta sunt. Cred c-ar fi frumos s-avem un foc.
Făcu un pas spre șemineu, dar Mitch îi puse mâna pe braț.
— Lasă-mă pe mine. Cred că ai o priveliște minunată asupra grădinilor din spate de aici, începu el în timp ce se ghemuia în fața șemineului.
Ușile terasei se deschiseră brusc cu o rafală înghețată de vânt.
— Da, zise Roz calmă și se duse la uși, le împinse cu forță ca să le închidă. În unele dimineți, când am timp, îmi place să-mi beau cafeaua pe terasă.
Vreascurile se aprinseră cu o flacără vie, și Mitch îi spuse pe același ton calm:
— Nu-mi pot închipui multe alte feluri mai bune de a-ți începe ziua.
Roz se duse la pat și trase de capătul plăpumii.
— Sau s-o sfârșești. Deseori beau un ultim pahar de vin sau o ceașcă de cafea acolo înainte să mă culc. Mă ajută să-mi relaxez nervii după tot restul zilei. Se întinse și stinse lampa.
— De ce n-o lași aprinsă?
Roz clătină din cap.
— Lumina focului e de-ajuns, pentru prima dată. E mai flatantă, și sunt destul de vanitoasă să prefer asta.
Roz rămase unde era, așteptându-l să vină la ea. Când Mitch își puse mâinile pe umerii ei, ușile dormitorului se deschiseră brusc, apoi se trântiră.
— Presupun că va trebui să suportăm încă multe asemenea reacții, zise ea.
— Nu-mi pasă, zise el, ridicându-și mâinile spre obrajii ei. Nu-mi pasă, repetă el, și-și lipi gura de-a ei.
Roz simți că i se accelerează pulsul, cu un fior glorios. Genul de fior ce-ți trezește toate simțurile deodată, ca și cum ai reveni la viață. Ca răspuns, își ridică mâinile să le petreacă în jurul gâtului lui și schimbă unghiul sărutului ca să-l adâncească.
Mai multe orologii începură să sune nebunește. Ca o sfidare, și în același timp din nevoie, Roz își lipi trupul de al lui.
— Vreau să mă atingi, murmură ea, cu buzele lângă ale lui. Vreau să fiu atinsă. De tine. Mâinile tale pe mine.
Mitch o ajută să se culce pe pat și se culcă și el odată cu ea. Greutatea lui o făcu să ofteze, greutatea unui bărbat, și ceea ce însemna asta. Când o atinse, gemu.
Mitch o simțea fierbinte. Știuse că era așa, pe sub stratul acela fascinant și rece de la suprafață. Avea pielea ca de catifea, catifea caldă, și-i mângâie trunchiul, talia și curbele minunate ale sânilor.
Era subțire, dar nu delicată, avea corpul puternic și disciplinat. Ca mintea ei, se gândi el. Și tot așa de atrăgătoare.
Gustul ei era de fruct copt și interzis, și mirosea a grădini noaptea.
Mâinile ei se strecurară pe sub cămașa lui, în sus pe spinare. Mâini dure și puternice, un contrast excitant față de corpul subțire ca un arcuș de vioară, de pielea de satin.
Roz îi trase cămașa peste cap, și se înălță cât să-l muște de umărul gol. Și șocul senzației i se răspândi până în vintre.
Ușa terasei se deschise iar brutal, și vântul se năpusti înăuntru plesnindu-l. Mitch pur și simplu se aplecă și trase plapuma peste ei. Se cuibăriră amândoi sub ea.
Roz râse și-i găsi gura în întunericul de sub plapumă.
Gustând-o, savurând-o, Mitch îi trase de pulover până-l dădu jos de pe ea.
— Să-mi spui dacă ți-e prea frig.
— Nu. N-are cum să-mi fie frig.
Roz simțea că arde pe dinăuntru și nu voia decât mai mult. Mai mult din mâinile lui, gura lui. Se arcui către el, pretențioasă, exaltată când mâinile acelea, când gura aceea i se lipi de sân. Fiorul senzației o străfulgeră prin tot corpul, extazul de a-și dărui corpul, de a-i fi folosit.
Se rostogoliră împreună, trăgând fiecare de hainele celuilalt, alunecând împreună goi când căldura și pasiunea le făcură pielea lucioasă de transpirație.
Plapuma alunecă de pe ei, așa că lumina licăritoare a focului alunecă peste ei. Și dacă într-un colț întunecat al creierului auzi cum cineva plângea, ea nu simți decât creșterea continuă a excitării ei. Și nu-l putea vedea decât pe el, în lucirea focului, înălțat deasupra ei.
Se ridică să-l întâlnească, se deschise să-l primească. Și oftă, oftă, când alunecă în ea.
Mitch o privea cum îl privea și ea, cu ochii și trupurile înlănțuite. Apoi mișcarea lentă, intens focalizată, și respirația ei întretăiată în timp ce plăcerea întunecată și adâncă năvăli ca un torent, măturând-o cu ea.
Mitch o privi arcuindu-se, curba gâtului ei, ceața din ochii ei, o simți încordându-se în jurul lui. Se luptă să mai rămână încă un moment, încă un moment în timp ce ea se cutremura sub el, în timp ce respirația ei se opri, apoi expiră cu un geamăt prelung și profund. Iar trupul ei deveni moale și relaxat, predându-se.
Mitch o sărută atunci, un ultim sărut disperat înainte să se avânte și să se elibereze și el.
Ușile erau închise așa cum trebuiau să fie. Focul ardea voios. Și casa era liniștită, calmă și caldă.
Roz stătea cuibărită în brațele lui în centrul patului, permițându-și să savureze plăcerea și strălucirea. Cu foarte puțin efort, ar fi putut aluneca în somn.
— Se pare că s-a dat bătută, comentă Mitch.
— Da. Pentru moment, cel puțin.
— Ai avut dreptate în legătură cu focul. E frumos. Foarte frumos.
Apoi se rostogoli astfel că Roz era iar sub el și Mitch o privi drept în față.
— Să fiu aici cu tine, începu el, apoi scutură din cap și-și lipi buzele de ale ei. Să fiu cu tine.
— Da. Zâmbind, Roz își trecu degetele prin părul lui. Și asta e foarte frumos. N-am mai vrut să fiu cu nimeni de foarte multă vreme. Știi, ai niște brațe foarte bune, pentru un cărturar. Îl strânse puțin de biceps. Îmi plac brațele bune. Nu-mi place să mă gândesc că sunt superficială, dar trebuie să spun că e o plăcere să fiu goală cu un bărbat care e într-o formă bună.
— Vorbind despre o femeie, pot să spun același lucru. Prima dată când te-am întâlnit, am stat și m-am uitat cum te îndepărtai. Ai un fund excelent, doamnă Harper.
— Asta se întâmplă să fie adevărat, zise ea cu un hohot scurt de râs, și-l plesni ușor peste braț. Ar trebui să ne îmbrăcăm și să coborâm înainte să înceapă toată lumea să ajungă acasă.
— Într-un minut. Ochii tăi m-au captivat – m-au captivat din prima clipă.
— Ochii mei?
— O, da. M-am gândit că poate pentru că au culoarea unui whisky vechi, de calitate – și chiar îmi plăcea un whisky bun. Dar nu e asta. E felul în care te uiți la mine. Direct. Fără teamă și cu o atitudine regală.
— O, te rog.
— Ba da, e vorba despre stăpâna conacului și nu pot să înțeleg de ce mi se pare asta atât de atrăgător. Ar trebui să fie iritant sau cel puțin intimidant. Dar pentru mine e doar… antrenant.
— Dacă este așa, va trebui să încep să port ochelari negri de soare ca să nu te înfierbânt în momente inoportune.
— Nu va conta câtuși de puțin. O sărută și își schimbă poziția, luând-o de mână. Asta contează. Asta e important. Nu mai e nimeni altcineva.
Roz simți că-i tresaltă inima și se simți tânără și oarecum prostuță.
— Da, contează. E important. Nu mai este nimeni altcineva.
— O chestiune serioasă, zise el și-i trase mâna către buzele lui. O să încep să te doresc din nou, în curând, foarte curând.
Roz îl strânse de mână.
— Va trebui să vedem ce putem face în această privință.