Roz porni după aroma de cafea și după zgomot până în bucătărie. Ploaia cenușie și mohorâtă o făcuse să anuleze alergarea de dimineață, așa că-și canalizase energia în cinci kilometri pe banda de alergare. Era o alternativă care de obicei o plictisea de moarte, dar în ziua aceea se trezi cântând împreună cu melodiile din reclame din pauza de publicitate de la show-ul Today.
În bucătărie, fetița bocănea în scăunelul ei cu entuziasmul unui toboșar de heavy metal, iar băieții Stellei se văicăreau în timp ce-și mâncau cerealele cu lapte.
— Da, îi anunță Stella cu vocea răstită a unei mame frustrate. Amândoi trebuie să purtați pelerinele de ploaie pentru că sunt rea și tiranică și așa vreau eu să fiți voi nefericiți.
— Urâm pelerinele de ploaie, o informă Gavin.
— Serios? Nu asta mi-ați spus când m-ați implorat să vi le cumpăr.
— Asta a fost atunci.
Poate din solidaritate, poate doar de distracție, Lily încetă să mai zdrăngăne din zornăitoarea ei și o azvârli, împreună cu felia de pâine pe care o molfăise până atunci. Parker cel cu ochii ca de șoim prinse în gură bucata de pâine înainte să ajungă pe podea, iar zornăitoarea ateriză cu un pleosc puternic în bolul lui Luke cu Cap’n Crunch.
Laptele stropi în jur, afară din bol, ceea ce o făcu pe Lily să țipe de încântare. Într-o reacție în lanț, Parker scoase o rafală de lătrături asurzitoare și începu să sară pe loc, dând din coadă, iar Gavin se tăvăli într-un hohot de râs isteric.
Stella era rapidă, dar de data asta Luke fu încă și mai rapid și scoase zornăitoarea din bol, azvârlind-o, udă de lapte, în poala fratelui său.
— O, pentru numele lui Dumnezeu! Stella apucă un șervet cu o mână și o ridică pe cealaltă ca să blocheze răzbunarea lui Gavin. Nici să nu te gândești.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Hayley luă bolul și niște șervețele în plus în timp ce băieții se îmbrânceau unul pe celălalt.
Ca un calm în furtună, David veni cu o cârpă umedă.
— O să ștergem imediat. Pacoste mică, îi zise el lui Lily, care-i răspunse cu un zâmbet imens și plin de firimituri.
Roz studie haosul și zâmbi cu gura până la urechi.
— ’Neața, zise ea și intră în bucătărie.
Toate capetele se întoarseră spre ea.
— Roz? Stella se holba la ea. Ce faci aici?
— Din moment ce trăiesc aici, m-am gândit să vin să-mi iau o cană de cafea. Se aplecă să o sărute pe Lily pe frunte. Salut, băieți. Bebelușul ăsta chiar că știe să țintească, nu? O lovitură de două puncte direct în coș.
Ideea era atât de nouă și de interesantă, că băieții se opriră din îmbrânceală.
— Mai dă o dată, Lily! Luke o trase de mânecă pe mama lui. Dă-i-o înapoi, mamă, să mai încerce o dată.
— Nu chiar acum. Trebuie să terminați, altfel întârziați la școală.
Se uită la ceas și văzu că era într-adevăr trecut de opt, cu o oră întreagă mai târziu decât ieșea de obicei Roz din casă.
— Cerealele mele au scuipat de bebeluș în ele acum, se plânse Luke.
— Uite, ia o brioșă în loc.
— Atunci, și eu vreau o brioșă, zise Gavin împingându-și cerealele deoparte. Dacă el poate mânca o brioșă, și eu pot să mănânc una.
— Bine, bine.
— Mă duc să le iau eu, zise Hayley către Stella. Măcar atât pot să fac.
— Mmm, ce grozav.
Roz mirosi vasul mare plin cu brioșe proaspete. Își luă una și pentru ea, apoi se rezemă de masa de lucru, cu cafeaua într-o mână și brioșa în cealaltă.
— Nu-mi pot închipui un mod mai bun de a-mi începe ziua. Și uită-te la ploaia asta. Ce poate fi mai bun decât o stropire bună de o zi.
După ce Hayley împărți brioșe băieților, se aplecă spre urechea Stellei.
— Cineva și-a reîncărcat bateriile.
Stella se luptă să-și înghită hohotul de râs.
— O să plecăm de-aici imediat.
— Nu e nici o grabă, zise Roz și mușcă din brioșă.
— Tu de obicei ești plecată sau ești gata de plecare încă înainte de invazie.
— Am dormit puțin mai mult azi.
— Asta explică buletinul meteorologic de la știri de azi-dimineață, că a înghețat iadul.
David nu se obosi să-și ascundă rânjetul ironic în timp ce aducea ibricul cu cafea să reumple cana lui Roz.
— Vai ce plin de sarcasm suntem în dimineața asta.
— Nu eu sunt plin de ceva. Cum a fost… lasagna de aseară?
— Foarte bună.
Roz se uită la el fără expresie peste marginea cănii și se întrebă dacă purta un indicator: „A făcut recent sex“.
— Ar trebui să te servești cu o porție mare și gustoasă mai des. Îți pune bujori în obrăjori.
— O să țin minte.
— Nici mie nu mi-ar strica o porție fierbinte de lasagna, comentă Hayley. Hai, păpușico, hai să te curăț.
O ridică pe Lily din scaunul ei.
— Băieți, mergeți și luați-vă lucrurile – inclusiv pelerinele de ploaie, le comandă Stella. E aproape vremea de plecare.
Dar ea mai rămase un minut.
— Vrei să vii cu mașina cu mine? o întrebă pe Roz.
— Cred că da.
*
Stella așteptă până porniră pe alee. După calculele ei, dacă ieșeau doar un kilometru din drumul lor până la femeia unde trebuia s-o lase pe Lily, le ajungea timpul.
— Am făcut mari progrese cu văruitul aseară. O să fie frumos să avem sufrageria gata și aranjată pentru nuntă. Mi-ar plăcea să avem invitați la cină când terminăm. David și noi toți, Harper, părinții mei. O, și Mitch, bineînțeles.
— Ar fi frumos.
— E așa de mult pe aici – Mitch, adică – în zilele astea, că parcă ar face și el parte din casă.
Singurul răspuns din partea lui Roz fu un: „hmm“, ce nu părea să însemne nimic, și Stella se uită în oglinda retrovizoare la Hayley, care-și dădea ochii peste cap și-i făcu semn din mână să continue.
— Deci… ah, tu și Mitch ați lucrat la proiect aseară ori ați profitat de liniștea din casă și v-ați relaxat?
— Stella, de ce nu mă întrebi pur și simplu dacă am făcut sex cu el în loc să tot bați câmpii? Știi că nu-mi place să văd un câmp bătut fără milă.
— Eram subtilă, răspunse Stella.
— Nu, nu erai.
— I-am spus că nu e nevoie să aducă vorba pe ocolite, zise Hayley din spate. Oricum, știm că ai făcut sex. Ai aspectul acela bine lustruit și uns.
— O, Doamne.
— Bineînțeles că nu e treaba noastră, interveni Stella, aruncându-i o privire indignată lui Hayley în oglindă.
— Bineînțeles că nu e, încuviință calmă Roz.
— Dar voiam să găsim un fel de a-ți spune că suntem fericiți dacă tu ești fericită. Că ne gândim că Mitch e un tip grozav și că vrem să te sprijinim…
— Doamne! Hayley se aplecă înainte pe cât îi permise centura. Ceea ce încearcă să-ți spună în stilul ei specific de Stella este: Bravo!
— Nu-i adevărat. Nu exact. Ceea ce voiam să spun, cu delicatețe…
— La naiba cu delicatețea. Hei, numai pentru că unii sunt puțin mai bătrâni, asta nu înseamnă că nu vor și ei și că nu merită să fie atinși ca oricine altcineva.
— O, declară Roz. Repet: o, Doamne.
— Ești frumoasă și sexy, continuă Hayley. El arată bine și e sexy. Așa că mie mi se pare că sexul e… Ea sigur n-are cum înțelege asta, nu? Își mușcă buzele și se uită la Lily, care era ocupată jucându-se cu propriile degete. Am citit undeva o teorie că bebelușii absorb toți stimulii din jurul lor, inclusiv voci și cuvinte și le stochează cumva pentru mai târziu și… uite, am ajuns.
Își adună geanta cu scutecele fetiței, apoi sări din mașină afară în ploaie. După ce alergă în jurul mașinii, deschise ușa să desfacă centura de la scaunul lui Lily și să-i pună un pled peste cap.
— Să nu spuneți nimic interesant până mă întorc. Serios.
După ce o luă la fugă cu fetița, Roz scoase un oftat prelung și sincer.
— Jumătate din timp fata asta mă face să mă simt bătrână și șubredă și cealaltă jumătate mă face să mă simt de optsprezece ani, verde ca iarba.
— Te înțeleg perfect. Și știu că pare că ne băgăm nasul în viața ta privată, dar e pur și simplu pentru că, mă rog, pentru că te iubim, asta-i tot. Și-n plus de asta, ne întrebam când vei duce lucrurile la nivelul următor cu Mitch.
— Vă întrebați?
Stella se strâmbă.
— Subiectul a apărut poate într-o conversație. Sau poate în două.
— O să-ți spun eu când și dacă vreau să am o conversație despre acest subiect.
— Sigur. Absolut.
Când Hayley veni în fugă înapoi, deschise brusc ușa, Stella își drese glasul – cu zgomot – și scutură rapid din cap. Hayley scoase un oftat dezamăgit, iar Stella porni mașina și vorbi cu entuziasm.
— Deci, m-am gândit la niște idei despre prezentarea sacilor cu pământ de flori.
Viața ei nu se schimbase, își reaminti Roz, doar pentru că se culcase cu un bărbat pe care-l considera atrăgător. Viața mergea tot înainte, cu obligațiile și îndatoririle sale, cu problemele și plăcerile ei.
Iar când se îndreptă spre ședința lunară a clubului ei de grădinărit, nu era sigură în ce categorie intra acea acțiune.
O membră a familiei Harper făcuse parte din clubul de grădinărit încă de pe vremea bunicii ei. De fapt, bunica ei ajutase la înființarea sa în 1928, și multe dintre primele întâlniri avuseseră loc la Harper House.
Ca proprietară a unei pepiniere, simțea o obligație dublă de a sprijini acest grup și de a rămâne o membră activă. Și erau și anumite plăceri legate de el. Îi făcea plăcere să discute cu oameni care aveau aceleași sentimente pentru grădinărit și simțea că membrele se străduiau mult să organizeze strângeri de fonduri pentru proiecte de înfrumusețare.
Dar mai erau și multe membre care nu voiau decât să se îmbrace frumos, să ia prânzul și să bârfească.
Intră în sala de ședințe de la country club într-un zumzet de voci feminine ca un stup de albine. Niște ghivece pătrate cu o explozie de narcise forțate erau aranjate festiv pe mesele acoperite cu fețe de masă de un verde primăvăratic. În partea din față a sălii era un podium pentru diferitele comitete ca să-și expună rapoartele sau proiectele.
Putea doar să-i mulțumească lui Dumnezeu că nu era președinta nici unui comitet în momentul acela.
După ce intră în sală, mai multe priviri se îndreptară către ea, și zumzetul vocilor slăbi. Și apoi se opri.
Aproape imediat reîncepu, doar puțin prea tare, cu puțin prea mult entuziasm. Roz se acoperi cu un scut de răceală și continuă să meargă drept spre o masă.
— Ce frumoase sunt florile astea. Se uită direct la Jan Forrester, de parcă n-ar fi auzit șoaptele de sub pălăvrăgeala forțată. Ne reamintesc că primăvara bate la ușă. Ce mai faci, Jan?
— O, bine, Roz. Foarte bine, dar tu?
— Cum nu se poate mai bine. Ce mai face Quill?
Jan roși – un trandafiriu-închis.
— O, îl știi pe Quill.
— Sigur că da. Transmite-i urările mele de bine, da?
Doar din mândrie se duse printre ele, amestecându-se în grup, vorbind cu mai mult de o duzină de persoane înainte să se apropie de masa cu gustări, cafea și ceai. Alese un ceai rece, în locul cafelei ei obișnuite.
Simțea că-i e opărit gâtul.
— Roz, scumpa mea, ce fabulos arăți. Cissy apăru lângă ea, mirosind a Obsession și zâmbind ca o pisică flămândă. Pot să jur că nimeni nu poartă haine ca tine. Ce culoare ai spune că are costumul ăsta?
Roz aruncă o privire spre jacheta și pantalonii de pe ea.
— Habar n-am.
— Caisă. Exact așa arată, ca o caisă frumoasă și coaptă. Mandy asta cu tărtăcuța goală a tot dat din gură către toată lumea, zise ea încet. Noi două trebuie să avem o mică discuție separat.
— E în regulă, m-am prins. Scuză-mă!
Se duse în mod intenționat direct spre Mandy și avu mica plăcere să vadă cum femeia se albi la față și se opri în mijlocul propoziției.
— Mandy, ce mai faci? Nu te-am mai văzut de dinainte de Crăciun. N-ai venit la întâlnirea de luna trecută.
— Am fost ocupată.
Roz sorbi încet din ceai.
— Viața e ca un circ, nu-i așa?
— Și tu ai fost ocupată, zise Mandy ridicând brusc bărbia.
— Dacă nu e un singur lucru ce trebuie făcut, atunci sunt șase.
— Poate că dacă ți-ai petrece mai mult timp văzându-ți de treburile tale, n-ai avea așa de mult timp să dai telefoane de hărțuire și să spui minciuni ordinare.
Orice încercare a cuiva de a mai avea vreo conversație în sală se încheie brusc, de parcă cineva apăsase pe un buton.
— Nu mă cunoști foarte bine, zise Roz pe același ton de conversație obișnuită. Altfel ai ști că nu dau niciodată telefoane decât dacă e necesar. Nu-mi place să stau la telefon prea mult timp. Și eu nu mint. Pur și simplu nu văd care e rostul, când adevărul de obicei este mult mai folositor.
Mandy își încrucișă brațele și luă o postură agresivă, cu un șold în față.
— Toată lumea știe ce-ai făcut, dar le e prea frică să ți-o spună în față.
— Dar ție nu – bravo ție – așa că dă-i înainte și spune ce ai pe suflet. Sau dacă te simți mai confortabil, putem avea conversația asta în particular.
— Ți-ar plăcea asta, nu-i așa?
— Nu, nu mai mult decât îmi place s-o am în public.
— Doar pentru că familia ta se află în districtul Shelby de numai Dumnezeu știe când, asta nu-ți dă dreptul să te crezi mai grozavă decât toată lumea. Familia mea e la fel de importantă ca a ta, și am tot atât de mulți bani și prestigiu.
— Banii și prestigiul nu-ți cumpără bunele maniere. Nu arăți că ai așa ceva în momentul ăsta.
— Ai tupeu să vorbești cu mine despre maniere, când faci tot posibilul ca să ruinezi reputația lui Bryce și a mea.
— Reputația lui Bryce e propria lui operă. Cât despre a ta, scumpo, tu n-ai apărut pe ecranul radarului meu. Mi se pare că ești o fată suficient de simpatică. N-am nimic împotriva ta.
— Le-ai spus oamenilor că sunt o târfă ieftină, care s-a folosit de banii lui tăticu’ ca să-și cumpere puțin rafinament.
— Și cine ți-a spus chestia asta? Bryce, îmi imaginez.
— Nu numai el.
Cu bărbia încă ridicată, cu pete roșii de culoare în obraji, Mandy se uită la Jan.
— Jan? Surpriza înmuie vocea lui Roz, și inima i se umplu de regret, văzând-o pe femeie îmbujorându-se. Ar trebui să știi mai bine de-atât. Să-ți fie rușine!
— Am auzit asta, dintr-o sursă de încredere, zise Jan cu o atitudine defensivă.
— O sursă de încredere? Roz nu se obosi să-și tempereze dezgustul din voce. Și dintr-odată te crezi, ce, un reporter de investigații care vânează surse? Ai fi putut veni să mă întrebi pe mine. Ar fi fost cel mai simplu și mai decent lucru, înainte să te apuci să duci asemenea prostii mai departe.
— Toată lumea știe cât de nervoasă ai fost când Bryce a apărut acasă la tine cu Mandy. Nu acesta e locul să discutăm asta.
— Nu, nu e, dar e prea târziu pentru asta. Cel puțin fata asta are curajul să-mi spună ce are de spus direct în față, ceea ce nu pot spune despre tine.
Întorcându-i spatele lui Jan, Roz se întoarse iar spre Mandy.
— Mandy, ți s-a părut că sunt nervoasă când ai sosit la ușa mea cu Bryce, la petrecerea de sărbători?
— Bineînțeles c-ai fost nervoasă. Ne-ai alungat, nu-i așa, când el nu voia decât să se împace cu tine.
— Putem să nu fim de acord în legătură cu ce voia el să facă. Cum ți s-a părut că sunt nervoasă? Am urlat la tine?
— Nu, dar…
— Am înjurat și v-am împins fizic afară pe ușă?
— Nu, pentru că ai sânge rece, exact așa cum zice el. Exact așa cum spun și mulți alții când nu ești de față să auzi. Ai așteptat până am plecat ca să intri să spui lucruri oribile despre noi.
— Așa am făcut? Se întoarse, hotărâtă să termine chestia asta pe loc. Majoritatea dintre voi ați fost de față în seara aceea. Poate careva de aici să-mi împrospăteze memoria, pentru că eu nu-mi amintesc să fi spus nici un lucru oribil.
— N-ai zis nimic de genul ăsta. Doamna Haggerty, una dintre clientele cele mai vechi ale lui Roz și un stâlp al comunității de grădinărit, își făcu loc în față. Și eu sunt la fel de interesată de bârfe fascinante ca oricine altcineva, și nu mă deranjează câteva înfrumusețări ale poveștii, dar astea sunt pur și simplu minciuni. Rosalind s-a comportat cu o decență absolută în niște circumstanțe extrem de dificile. Și, domnișoară, a fost bună cu tine, am văzut asta cu ochii mei. Când s-a întors în casă, n-a zis absolut nimic nici despre tine, nici despre nenorocitul ăla ticălos pe care ai ales să-l aperi. Dacă este aici cineva care poată să spună altceva decât asta, să spună acum.
— N-a spus nici un cuvânt împotriva ta, interveni și Cissy, și zâmbi răutăcios. Nici măcar când eu am spus.
— Bryce a zis că o să încerci să întorci pe toată lumea împotriva mea.
— De ce-aș face asta? întrebă Roz, obosită deja. Dar tu nu poți crede decât ceea ce crezi. Eu, personal, nu mai am nici un interes să discut despre asta sau cu tine.
— Am și eu tot atâta drept să fiu aici ca și tine.
— Sigur că ai.
Ca să pună capăt discuției, Roz se întoarse cu spatele, se duse la o masă aflată de cealaltă parte a sălii și se așeză să-și termine ceaiul.
Urmară zece secunde de tăcere asurzitoare, până când Mandy izbucni în plâns și alergă afară din sală. Câteva femei se repeziră după ea, după ce aruncară câteva priviri către Roz.
— Doamne, zise Roz când doamna Haggerty se așeză lângă ea. Chiar că e tânără, nu-i așa?
— Tinerețea nu e o scuză pentru prostia crasă. Și grosolănie, pe deasupra. Își ridică privirea și făcu un gest din cap când Cissy se apropie să li se alăture. Am fost surprinsă de tine.
— De mine? De ce?
— Că ai vorbit direct, ceea ce e o schimbare plăcută din partea ta.
Cissy ridică din umeri și se așeză.
— Îmi plac scenele urâte, nu pot nega asta. Înviorează o zi plictisitoare. Dar nu-mi place de Bryce Clerk. Și uneori să vorbești direct face lucrurile mai interesante oricum. Singurul lucru chiar mai plăcut ar fi fost s-o văd pe Roz dându-i o palmă bună aiuritei ăleia cu creier de bibilică de Mandy. Dar nu e stilul tău, îi zise lui Roz. Apoi îi atinse mâna cu blândețe. Dacă vrei să pleci, vin și eu cu tine.
— Nu, dar mulțumesc. O să rămân până la capăt.
Trecu de ședință. Era o chestiune ce ținea de datorie și de dârzenie. Când ajunse acasă se schimbă și se strecură afară, în grădinile din spatele casei, ca să stea pe banca ei la răcoare și să studieze micile semne ale primăverii ce se apropia.
Din bulbii ei se înălțau ca niște sulițe narcisele și zambilele care nu peste multă vreme aveau să înflorească într-o explozie de culori. Brândușele deja înfloriseră. „Ele vin atât de repede“, se gândi ea, „și dispar atât de curând.“
Vedea și bulbii mici ai azaleelor, și inflorescența măruntă de forsiția.
Stând așa pe bancă, controlul pe care și-l impusese șovăi, așa că-și permise în cele din urmă să se cutremure în sinea ei. De furie, din pricina insultei, de enervare, din cauza rănii deschise. Își permise să înoate în marea acestor emoții întunecate în timp ce stătea acolo singură, în liniște.
Stând așa pe bancă, furia ei atinse punctul culminant, apoi scăzu, până reuși să respire iar ușor.
Făcuse ceea ce trebuia, se gândi ea. Îl înfruntase, deși ura să facă asta în public. Totuși, era totdeauna mai bine să înfrunte o luptă decât să fugă de ea.
Oare Bryce se gândise că va fugi? se întrebă ea. Oare se gândise că va avea o criză în public, că va fugi umilită să-și lingă rănile?
Probabil așa crezuse. Bryce n-o înțelesese niciodată cu adevărat.
John o înțelesese, se gândi ea, studiind arcada pe care trandafirii lui vor înflori pentru ea din primăvară până la sfârșitul verii și o mare parte din toamnă. El o înțelesese, el o iubise. Sau cel puțin o înțelesese și o iubise pe fata care fusese ea atunci.
Oare ar iubi-o și pe femeia care devenise?
Ce gând ciudat, se miră ea, dându-și capul pe spate și închizând ochii. Poate că această femeie n-ar mai fi fost dacă John trăia.
Te-ar fi părăsit. Toți fac asta. Te-ar fi mințit, te-ar fi înșelat și te-ar fi făcut să suferi. Și-ar fi luat târfe în timp ce tu ai fi stat să-l aștepți. Toți fac așa.
Eu știu asta.
„Nu, nu John“, se gândi ea, strângând tare din ochi, în timp ce vocea continua să-i șuiere furioasă în minte.
Ți-e mai bine c-a murit decât dac-ar fi trăit de-ajuns cât să te ruineze. Ca și celălalt. Ca și cel pe care-l primești în patul tău acum.
— Cât de demnă de milă ești, șopti Roz, să încerci să mânjești amintirea și onoarea unui bărbat bun.
— Roz. Mâna de pe umărul ei o făcu să tresară. Scuze, îi spuse Mitch. Vorbeai în somn?
— Nu. El nu simțea cât de frig era, sau era doar înlăuntrul ei? În ea, împreună cu nodul din stomac. Nu dormeam. Mă gândeam numai. Cum ai știut că sunt aici?
— David mi-a spus că te-a văzut pe geam venind încoace. Acum mai mult de o oră. E cam răcoare să stai afară așa de mult timp. Îi luă mâna și o frecă între ale lui în timp ce se așeză pe bancă lângă ea. Ai mâinile reci.
— Sunt bine.
— Nu ești. Arăți tristă.
Roz se gândi o clipă, apoi își reaminti că unele lucruri nu puteau fi personale. Că Mitch lucra pentru ea.
— Sunt, cred. Sunt puțin tristă. Vorbea ea cu mine. În mintea mea.
— Acum?
Mâinile lui se încordară pe ale ei.
— Îhâm. Ne-ai întrerupt conversația, deși era exact același refren „bărbații sunt înșelători“ din partea ei.
Mitch se uită în jur, în grădină.
— Mă îndoiesc că Shakespeare ar fi putut crea o fantomă mai hotărâtă decât Amelia asta a ta. Speram să treci prin bibliotecă, din mai multe motive. Acesta e unul.
Îi întoarse fața către el și-și lipi gura de a ei.
— Ceva nu e bine, afirmă el. Mai mult decât Amelia.
Cum putea oare s-o citească atât de bine? Cum putea să vadă ceea ce putea ascunde de majoritatea oamenilor?
— Nu, e doar o stare de spirit. Dar își trase mâna dintr-a lui. Niște istericale femeiești mai înainte. Bărbații au mult mai puțin tendința să facă dramă, nu?
— De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat?
— Nu merită să-mi pierd vremea cu asta.
Mitch începu să vorbească din nou, îl simți cum își controla impulsul de a insista. Arătă în schimb cu mâna spre umăr.
— Pune-ți capul aici.
— Poftim?
— Chiar aici. Ca să se asigure că făcea asta, Mitch își trecu un braț pe după talia ei, o trase mai aproape de el. Ce zici?
Roz își lăsă capul pe umărul lui și zâmbi puțin.
— Nu e rău.
— Și lumea nu a ieșit de pe axa sa doar pentru că te-ai rezemat de altcineva pentru un minut.
— Nu, într-adevăr. Mersi.
— Cu plăcere. Oricum, în legătură cu celelalte motive pentru care speram că vei veni în bibliotecă în timp ce lucram... Voiam să-ți spun că i-am trimis o scrisoare verișoarei tale Clarise Harper. Dacă nu primesc nici un răspuns de la ea într-o săptămână, îi mai trimit una. Și am mai mulți arbori genealogici detaliați pentru tine, familia Harper, familia mamei tale, a primului tău soț. De fapt am găsit o Amelia Ashby. Nu, lasă-ți capul acolo unde e, zise el, strângând-o mai tare de mână când Roz dădu să se ridice. N-are nici o legătură, din câte-mi pot da seama, pentru că a trăit și-a murit în Louisiana, și e prea aproape de noi. Am stat o vreme s-o verific, să văd dacă pot găsi vreo legătură cu Amelia voastră – să fi fost numită după ea sau ceva de genul ăsta – dar n-am găsit nimic. Am niște corespondență prin email de la stră-strănepoata menajerei care a lucrat în Harper House din 1887 până în 1912. E avocată în Chicago și i s-a părut suficient de interesant să afle despre istoria familiei ei încât să încerce să investigheze și ea puțin. Ar putea fi o sursă bună, cel puțin pe ramura aceea.
— Ai fost ocupat.
Mâna lui o mângâia încet în sus și-n jos pe braț, relaxând-o.
— Cea mai mare parte din toate astea sunt doar chestii standard. Dar m-am gândit la niște secțiuni mai puțin obișnuite ale proiectului nostru. Când facem dragoste…
— Cum se numește categoria în care intră această secțiune a proiectului?
Mitch râse la tonul ei ironic și-și frecă obrazul de părul ei.
— Am trecut-o în categoria extrem de personală și sper să umplu pagini întregi în dosarul ăsta. Dar am o idee. Ea s-a manifestat – ăsta e cuvântul potrivit, nu?
— Nu mă pot gândi la unul mai bun.
— A deschis brutal ușile, le-a trântit, a pornit orologiile și așa mai departe. Fără îndoială și-a demonstrat sentimentele în legătură cu relația noastră și a făcut asta de când am început dosarul ăsta personal.
— Și atunci?
— Nu sunt primul bărbat cu care ai avut o relație personală în casa asta.
— Nu, nu ești.
— Dar n-ai menționat să fi avut crize de isterie asemănătoare în legătură cu tine și John Ashby sau cu tine și Bryce Clerk – sau cu oricine altcineva cu care ai fost.
— Asta pentru că nu s-a întâmplat niciodată până acum.
— Bine. Bine. Se ridică în picioare și începu să umble înainte și înapoi în timp ce vorbea. Ai locuit în casa asta în timp ce te întâlneai cu John Ashby și după ce te-ai logodit cu el.
— Da, bineînțeles. E casa mea.
— Și ai trăit aici, în principal, după ce te-ai măritat, și exclusiv după moartea părinților tăi.
Roz vedea că urmărea o ipoteză în minte, până la concluzia logică. Nu, se corectă ea. Deja ajunsese la concluzia aceea, acum enumera doar pașii pentru ea.
— Am stat aici deseori – mama nu se simțea bine și tata nu putea să se descurce cu ea jumătate din timp. După moartea lui, am locuit aici, în mod neoficial. Apoi, când a murit și ea, ne-am mutat permanent în casă.
— Și în tot acest timp, Amelia n-a obiectat niciodată împotriva lui? A lui John.
— Nu. Am încetat s-o mai văd când am împlinit, o, unsprezece ani, cred, și n-am mai văzut-o până după ce m-am măritat. Nu eram căsătoriți de multă vreme, dar încercam deja să avem copii. M-am gândit că poate sunt gravidă și nu puteam dormi. Am ieșit afară la aer, am stat în grădină pe bancă și am văzut-o. Am văzut-o și am știut că am un copil. Am văzut-o la începutul fiecărei sarcini. Am văzut-o sau am auzit-o, bineînțeles, când băieții au fost mici.
— Soțul tău a văzut-o vreodată?
— Nu, zise ea încruntându-se. Nu. El n-a văzut-o. A auzit-o, dar n-a văzut-o niciodată. Eu am văzut-o în noaptea în care a murit el.
— Nu mi-ai spus asta până acum.
— Nu ți-am spus despre fiecare dată când… Se întrerupse și clătină din cap. Nu, îmi pare rău, nu ți-am spus. N-am discutat asta cu nimeni. Este foarte personal și e încă dureros.
— Nu știu cum e să iubești pe cineva și apoi să-l pierzi așa cum l-ai iubit și l-ai pierdut pe John. Știu că ți se pare că-mi bag nasul, și așa și e. Dar totul e o bucată de puzzle, Roz. Trebuie să știu ca să-mi pot face slujba. Trebuie să știu genul ăsta de lucruri.
— Nu m-am gândit la asta, când te-am angajat. Că va trebui să știi lucruri personale. Stai, zise ea ridicând o mână înainte ca Mitch să apuce să zică ceva. Înțeleg mai bine acum. Cum lucrezi, cred, cum încerci să vezi lucrurile. Și oamenii. Panoul din bibliotecă, imaginile lipite pe el ca să vezi cine au fost oamenii aceia. Toate micile detalii pe care le acumulezi. E mai mult decât m-am gândit eu la început. Cred că vreau să spun asta într-un fel pozitiv.
— Am nevoie să mă scufund în istorie.
— Cum ai făcut și cu un poet genial și sucit, zise ea dând din cap. Și eu cred că trebuie să știi și că pot să-ți spun lucrurile astea, datorită relației care progresează între noi. În același timp, ăsta poate fi unul dintre motivele pentru care mi-e greu să-ți spun. Nu e ușor pentru mine să mă simt apropiată de cineva, de un bărbat. Să am încredere, să doresc.
— Vrei să fie ușor?
Roz clătină din cap.
— Cum de mă cunoști atât de bine deja? Nu, nu vreau să fie ușor. Nu am încredere în ușor. Îmi este complicat să fiu cu tine, Mitchell. Ăsta e un compliment.
— La fel pot să spun și eu.
Roz îl studie cum stătea acolo, viu și plin de energie, cu arcada cu trandafiri adormiți în spatele lui. Odată cu căldura și soarele, trandafirii se vor trezi. Dar John, John al ei, el nu mai era.
— John venea acasă de la biroul lui din Memphis. Venea acasă târziu de la o ședință. Drumurile erau alunecoase. Plouase și drumurile erau alunecoase și era ceață. Simți că i se strânge inima, ca întotdeauna când își amintea. A avut un accident. Cineva conducea cu viteză prea mare, a trecut pe banda cealaltă. Eu nu dormeam, îl așteptam și mă ocupam de băieți. Harper avusese un coșmar, iar Mason și Austin erau amândoi răciți. Tocmai îi pusesem la culcare și mă duceam și eu să mă întind, puțin enervată că John nu se întorsese încă acasă. Și atunci am văzut-o, stând în mijlocul camerei mele. Scoase un mic hohot de râs, și-și trecu mâna peste față. M-a speriat al naibii, m-am gândit: „O, Doamne, iar sunt însărcinată“, pentru că te asigur că nu aveam chef de asta atunci, când tocmai trebuise să mă ocup de trei copii neliniștiți și nefericiți. Dar ceva în ochii ei n-arăta bine. Erau prea luminoși, și aș putea să spun prea răutăcioși. M-a speriat un pic. Apoi a venit poliția, și, mă rog, nu m-am mai gândit la ea.
Vocea ei rămase calmă pe toată durata povestirii. Dar ochii ei, ochii ei alungiți și minunați, îi oglindeau jalea.
— E o chestie grea, foarte grea. Nici nu pot să-mi imaginez.
— Ți se oprește viața. Pur și simplu se oprește. Și după aceea începe din nou, dar diferit. Nu mai e niciodată cum a fost înainte de momentul acela. Niciodată.
Mitch n-o atinse, n-o consolă, n-o sprijini. Ceea ce era în inima ei, în acel moment, în acea grădină de iarnă, aparținea altcuiva.
— N-ai avut pe nimeni. Nici mamă, nici tată, nici o soră sau un frate.
— I-am avut pe fiii mei. Am avut casa asta. M-am avut pe mine însămi. Se uită în depărtare, și Mitch văzu cum se controla, cum închidea ușa aceea înspre trecut. Înțeleg unde vrei să ajungi cu asta și nu înțeleg. Mireasa nu s-a obosit niciodată să obiecteze înainte, nici împotriva lui John, nici a oricui de după aceea, nici împotriva lui Bryce. Și-a exprimat ocazional dezaprobarea – ți-am mai spus asta. Dar nimic de mărimea a ceea ce-a făcut recent. Oare de ce?
— Am încercat să-mi dau seama. Am câteva teorii. Hai să intrăm înăuntru mai întâi. Se duce lumina și ție deja cred că ți-a intrat frigul în oase. Nu ai prea multă carne pe tine. Asta n-a fost o critică, adăugă el când o văzu îngustându-și ochii.
În mod intenționat, Roz își accentuă tenta sudistă din voce:
— Vin dintr-o descendență de femei cu siluete delicate.
— Nu e nimic delicat la tine, o corectă el și o luă de mână în timp ce se îndreptau spre intrarea casei. Tu ești ca un trandafir sălbatic înalt – un trandafir negru cu o mulțime de spini.
— Trandafirii negri nu cresc sălbatici. Trebuie să fie cultivați. Și nimeni n-a reușit niciodată să obțină unul negru adevărat.
— Un trandafir negru, repetă el, și ridică mâinile lor împreunate către buzele lui. Rar și superb.
— Să știi că dacă tot vorbești așa, o să te invit în budoarul meu.
— Mă gândeam că n-o să mă mai chemi niciodată.