Îmbrăcat în costum cu cravată și înarmat cu o duzină de trandafiri galbeni și o cutie de ciocolată Godiva, Mitch urcă cu liftul până la apartamentul Clarisei Harper de la etajul al treilea din complexul de pensionari. Scrisoarea pe care o primise de la ea era în servietă, și tonul formal de doamnă sudistă îi dăduse un indiciu clar că aceasta era o femeie care se aștepta să vadă un costum – și un tribut floral – exact cum îl instruise Roz.
Ea nu acceptase să aibă o întrevedere, se gândi el, ci, foarte limpede, îi acorda o audiență.
În corespondența lor nu fusese făcută nici o menționare a lui Rosalind sau a oricărui alt ocupant din Harper House.
Apăsă butonul soneriei și se pregăti să fie fermecător și convingător.
Femeia care-i răspunse era tânără, nu putea avea cu mult peste douăzeci de ani, îmbrăcată într-o fustă neagră simplă și conservatoare, o cămașă albă și pantofi practici cu toc jos. Părul ei șaten era purtat în ceea ce probabil că femeile numeau încă un coc – un stil care nu era deloc flatant pentru chipul ei tânăr și subțire.
Prima impresie pe care i-o făcuse lui Mitch era de cățeluș liniștit și bine-crescut care-ți aducea papucii de casă fără să lase o singură urmă de dinți pe piele.
— Domnule doctor Carnegie. Vă rog să intrați, domnișoara Harper vă așteaptă.
Vocea ei se potrivea cu restul, liniștită și cuviincioasă.
— Mulțumesc.
Intră direct în camera de zi mobilată cu un amestec de antichități. Ochiul lui de colecționar observă un secreter George al III-lea și o vitrină Ludovic al XVI-lea între diverse alte stiluri și epoci.
Scaunele erau probabil italiene, canapeaua victoriană – și toate arătau înfiorător de incomode.
Erau și foarte multe bibelouri, având ca teme principale ciobănițe, pisici și lebede, și vaze decorate pe fiecare milimetru de suprafață. Toate porțelanurile și cristalurile stăteau pe milieuri apretate țeapăn.
Pereții erau vopsiți într-un roz bombon, și mocheta bej întinsă pe toată suprafața era îngropată sub mai multe covorașe ornamentale cu motive florale.
Aerul mirosea ca interiorul unui cufăr de cedru ce fusese îmbăiat în apă de lavandă.
Totul sclipea. Își imagină că dacă un fir rătăcit de praf ar fi îndrăznit să invadeze o asemenea grandoare, cățelușul tăcut l-ar fi vânat și l-ar fi alungat instantaneu.
— Vă rog, luați loc. O voi informa pe domnișoara Harper că sunteți aici.
— Vă mulțumesc, domnișoară…
— Paulson. Jane Paulson.
— Paulson? Își răsfoi dosarele mentale ce conțineau arborele genealogic. O rudă, deci, din partea familiei tatălui domnișoarei Harper.
Obrajii ei căpătară o vagă roșeață.
— Da. Sunt strănepoata domnișoarei Harper. Scuzați-mă!
„Biata de ea“, se gândi el în timp ce tânăra se strecură afară din cameră. Mitch își croi drum cu grijă printre mobile și se condamnă așezându-se pe unul dintre scaunele de pe margine.
Câteva momente mai târziu, auzi un țăcănit și un pas, după care apăru femeia însăși.
Deși era slabă ca o scândură, n-ar fi putut spune că arăta fragilă, în ciuda vârstei. Mai degrabă, se gândi el la prima vedere, o formă tare și șlefuită de timp până la miez. Purta o rochie de un vișiniu bogat și se rezema într-un baston de abanos cu mâner de fildeș.
Părul era ca o cască albă imaculată, iar fața – la fel de subțire ca restul corpului – era o hartă de riduri sub un strat de fard și ruj. Gura subțire ca o lamă era de un roșu de mac.
La urechi și la gât avea perle, iar pe degete o mulțime de inele, sclipind la fel de feroce ca un box de oțel.
Cățelușul veni în urma ei.
Cunoscându-și rolul, Mitch se ridică în picioare, reuși chiar să facă o mică plecăciune.
— Domnișoară Harper, este o onoare să vă cunosc.
Luă mâna pe care aceasta i-o întinse și o ridică până la doi centimetri de buzele sale.
— Sunt foarte recunoscător că ați putut să-mi acordați ocazia să vă întâlnesc. Îi oferi trandafirii și ciocolata. Niște mici atenții ca semn al recunoștinței mele.
Aceasta dădu din cap, într-un semn care probabil era de aprobare.
— Mulțumesc. Jane, pune trandafirii aceștia minunați în vaza Minton. Vă rog, luați loc, domnule doctor Carnegie. Am fost foarte nedumerită de scrisoarea dumneavoastră, continuă ea, așezându-se pe canapea și rezemându-și bastonul de braț. Nu sunteți din zona Memphis.
— Nu, doamnă. Din Charlotte, acolo locuiesc încă părinții și sora mea. Fiul meu merge la universitate aici, și m-am mutat aici și eu ca să fiu aproape de el.
— Ați divorțat de mama lui, nu-i așa?
Și-a făcut temele, se gândi Mitch. Ei bine, nu era nici o problemă. Și el și le făcuse.
— Da, într-adevăr.
— Nu aprob divorțurile. Căsătoria nu e un capriciu de moment.
— Cu siguranță că nu e. Mărturisesc că vina pentru dificultățile mele conjugale cade în primul rând pe umerii mei. Își păstră privirea îndreptată spre ochii ei pătrunzători. Sunt un alcoolic și, deși m-am lăsat deja de băutură de mulți ani, i-am provocat fostei mele soții multe necazuri și nefericire în timpul căsătoriei noastre. Mă bucur să pot spune că s-a recăsătorit cu un om bun și că avem o relație cordială.
Clarise își țuguie buzele de un roșu aprins și încuviință.
— Respect un bărbat care-și asumă responsabilitatea pentru greșelile sale. Dacă un bărbat nu e în stare să reziste la băutură, n-ar trebui să bea. Asta e tot.
„Ce hârcă.“
— Eu sunt dovada acestui lucru.
Clarise continuă să șadă, și în ciuda a aproape opt decenii întregi de uzură în viață, spinarea ei era dreaptă ca o suliță.
— Predați?
— Am predat. Pe moment mă ocup numai de cercetările mele și de scrieri despre istorii de familie și biografii. Strămoșii noștri sunt fundația noastră.
— Cu siguranță. Privirea i se mută spre Jane când aceasta intră cu florile. Nu, nu acolo, se răsti ea. Acolo, și ai grijă. Vezi de ceai acum. Nu te poți aștepta ca oaspetele nostru să stea aici fără să aibă parte de un minim de ospitalitate. Își întoarse apoi atenția înapoi către Mitch. Sunteți interesat de familia Harper.
— Foarte mult.
— Atunci sunteți conștient că familia Harper nu este doar fundația mea, ci și o parte vitală a fundației districtului Shelby și într-adevăr a statului Tennessee.
— Sunt, într-adevăr, foarte conștient de asta și sper să prezint cum se cuvine contribuțiile sale. Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră, pentru ajutorul dumneavoastră, pentru amintirile dumneavoastră. Și cu speranța că veți ajunge să-mi încredințați orice scrisori sau caiete, orice documente care m-ar putea ajuta să scriu o prezentare completă și detaliată a istoriei familiei Harper. Aruncă o privire spre Jane, care intra cu o tavă mare pe care căra un ceainic și cești. Dați-mi voie să vă ajut.
Când traversă camera spre ea, observă ochii tinerei femei sărind pentru o clipă către mătușa ei. Evident stânjenită, îi permise să-i ia tava din mâini.
— Mulțumesc.
— Toarnă ceaiul, fato.
— Domnișoara Paulson vă e strănepoată din partea tatălui, începu el degajat și se așeză la loc. Cred că e un mare confort să aveți pe cineva din familie atât de aproape.
Clarise își înclină capul cu un gest regal.
— Datoria față de familie e mai importantă decât orice. Presupun, deci, că v-ați documentat deja considerabil.
— Într-adevăr. Dacă-mi permiteți. Își deschise servieta și scoase dosarul pe care-l pregătise pentru ea. M-am gândit că v-ar plăcea să aveți asta. Genealogia – arborele genealogic – pe care l-am făcut.
Clarise acceptă dosarul și flutură imperativ din degete. La comanda ei, Jane îi înmână imediat o pereche de ochelari pe un lănțișor de aur.
În timp ce se uita printre hârtii, Mitch se strădui din răsputeri să înghită ceaiul slab de plante.
— Ce tarif pretindeți?
— Acesta e un cadou, domnișoară Harper, având în vedere că nu mi-ați cerut serviciile. Eu sunt cel care vă cere ajutorul pentru un proiect pe care doresc foarte mult să-l explorez.
— Să fim clari, domnule doctor, că nu voi tolera să mi se ceară fonduri pe parcurs.
— Absolut clar.
— Văd că ați pornit de la secolul al XVIII-lea, când primul din familia mea a imigrat aici din Irlanda. Intenționați să mergeți și mai înapoi în timp?
— Da, deși planul meu e să mă concentrez mai mult pe familia de aici, din Tennessee, ceea ce au construit după ce au venit în America. Industria, cultura, rolurile lor de căpătâi atât în ambele domenii, cât și în societate. Și cea mai importantă pentru scopurile mele e familia însăși. Căsătoriile, nașterile, decesele.
Prin lentilele ochelarilor ei de citit, ochii îi erau ca de șoim. Prădători.
— De ce sunt incluși aici și personalul casei, și servitorii?
Se gândise mult la asta, dar până la urmă își ascultase instinctele.
— Pur și simplu pentru că au fost și ei o parte a casei, parte a texturii. De fapt, sunt în contact cu o descendentă a uneia dintre menajerele de la Harper House – în timpul copilăriei mamei dumneavoastră, Victoria Harper. Viața de zi cu zi, cât și evenimentele sociale mai importante ale familiei Harper sunt elemente esențiale ale cărții mele.
— Și rufele murdare? pufni ea ca o regină. Genul de lucruri pe care le află servitorii?
— Vă asigur că nu am intenția să scriu un roman cu cheie, ci o istorie detaliată, reală și aprofundată a familiei. O familie ca a dumneavoastră, domnișoară Harper, zise el, făcând un gest către dosar, și-a avut cu siguranță triumfurile și tragediile ei, virtuțile și scandalurile. Nu pot și nu voi exclude nimic din ceea ce descopăr prin documentarea mea. Dar sunt convins că istoria familiei dumneavoastră, moștenirea lăsată de ea, se ridică mai mult ca sigur deasupra slăbiciunilor ei omenești.
— Iar slăbiciunile și scandalul adaugă picanterii – iar picanteriile se vând.
— Nu vă voi contrazice aici. Dar sigur că prin ajutorul dat de dumneavoastră, cartea va avea o pondere mai mare în partea pozitivă, am putea spune.
— Am putea. Așeză dosarul deoparte și sorbi din ceai. Cu siguranță că ați intrat în contact cu Rosalind Harper.
— Da.
— Și… ea cooperează?
— Doamna Harper m-a ajutat foarte mult. Am petrecut câtva timp în Harper House. E pur și simplu uluitoare. Un tribut a ceea ce a construit familia dumneavoastră de când a venit în districtul Shelby și un tribut al farmecului și grației tot atât de mult cât al continuității.
— Stră-străbunicul meu a construit Harper House, și fiul lui a menținut-o în timpul Războiului Agresiunii Nordice. Bunicul meu a extins casa și a modernizat-o, în tot acest timp păstrându-i intactă istoria și tradițiile.
Mitch așteptă o clipă să o lase să continue, să vorbească și despre contribuțiile unchiului ei la domeniu. Dar când văzu că se oprise acolo, înclină din cap.
— Harper House e un testament al familiei dumneavoastră și o comoară a districtului Shelby.
— Este cea mai veche casă de acest gen în care a trăit o singură familie constant din această țară. De fapt, nu există nimic cu care să poată fi comparată, după părerea mea, în tot statul Tennessee sau oriunde altundeva. Este un păcat că vărul meu nu a reușit să aibă un fiu care să ducă numele familiei mai departe.
— Doamna Harper folosește numele familiei.
— Și ține un magazin de flori pe proprietate. Flutură disprețuitor din degetele încărcate cu inele. Sper doar ca fiul ei mai mare, când va moșteni, să aibă mai mult bun-simț și demnitate, deși nu văd nici un indiciu că va fi așa.
— Familia dumneavoastră a fost implicată întotdeauna în comerț, în industrie, în afaceri.
— Nu acasă. Poate mă voi decide să vă acord cooperarea mea, domnule doctor, având în vedere că verișoara mea Rosalind nu e câtuși de puțin cea mai bună sursă de informații în privința istoriei familiei noastre. Cred că puteți deduce că nu suntem în termeni buni.
— Îmi pare rău să aud asta.
— Nici nu e posibil să fie altfel. Mi s-a spus că până și acum are străini – unul chiar din nord – care trăiesc în Harper House.
Mitch așteptă o clipă și văzu că se aștepta ca el să confirme.
— Cred că sunt niște oaspeți în casă și, de asemenea, o rudă îndepărtată din partea primului soț al doamnei Harper.
— Cu un prunc făcut în afara căsătoriei, zise ea, strângând din buzele aprins colorate. E dizgrațios.
— O… situație delicată, dar care se întâmplă deseori în orice istorie de familie. Din întâmplare, una dintre legendele pe care le-am auzit în legătură cu familia și casa are legătură cu o fantomă a unei tinere femei care poate s-a găsit și ea în aceeași situație delicată.
— Vorbe de clacă.
Mitch aproape clipi. Nu credea că mai auzise pe cineva folosind cuvintele acestea într-o conversație normală.
— Fantome. Aș fi crezut că un om cu educația dumneavoastră ar trebui să fie mai rațional.
— Ca și scandalurile, domnișoară Harper, fantomele adaugă picanterie. Și legenda Miresei Harper e comună în zonă. Cu siguranță trebuie menționată în orice istorie detaliată a familiei. Ar fi mult mai surprinzător dacă o casă atât de veche și bogată în istorie ca Harper House n-ar avea nici un zvon de bântuire. Cred c-ați crescut auzind povestea.
— Știu povestea, și chiar și în copilărie am avut mai mult bun-simț decât să cred în asemenea tâmpenii. Unora li se par romantice chestiile astea; mie nu. Dacă aveți talent sau experiență în munca pe care o faceți, veți descoperi cu siguranță că n-a existat nici o Mireasă Harper care să fi murit în casa aceea în tinerețe – și asta se spune că e fantoma, o femeie tânără. Nici una de când a început să circule povestea asta.
— Când s-a întâmplat asta?
— Pe vremea bunicului meu, după câte se pare. Chiar și hârtiile pe care mi le-ați arătat aici, zise ea indicând dosarul, arată cât de prostească e ideea asta. Bunica mea a trăit până la o vârstă respectabilă, și tot așa și mama mea. Nici una dintre mătușile mele n-a fost tânără când a murit. Străbunica mea și toți copiii ei care au supraviețuit primilor cinci ani de viață au trăit mult după patruzeci de ani.
— Am auzit teorii că fantoma e o rudă mai îndepărtată sau chiar un oaspete în casă, sau o servitoare.
— Prostii.
Mitch își fixă un zâmbet plăcut pe chip și încuviință de parcă ar fi fost de acord.
— Totuși, se adaugă la poveste. Deci nimeni din familia dumneavoastră, după câte știți, n-a văzut-o cu adevărat pe această mireasă legendară?
— Sigur că nu.
— Păcat, ar fi fost un capitol interesant în istorie. Speram să găsesc pe cineva care să aibă o poveste de spus sau care să fi fost scrisă într-un jurnal. Dar că veni vorba de jurnale, să revenim cu picioarele pe pământ. Speram să adaug câteva detalii la cercetarea mea, să le folosesc pentru a personaliza această istorie de familie. Aveți cumva vreun jurnal ținut de mama sau de tatăl dumneavoastră, sau de vreun alt strămoș? Poate bunica dumneavoastră sau mama, mătuși, veri?
— Nu.
Cu colțul ochiului, Mitch o văzu pe Jane deschizând gura să vorbească, apoi închizând-o rapid.
— Sper că-mi veți permite să vă iau un interviu mai aprofundat, despre anumite detalii și orice alte povestiri ați fi dispusă să-mi relatați. Și dacă ați dori să-mi arătați câteva fotografii, poate le-aș putea copia pe cheltuiala mea pentru a le include în carte.
— O să mă gândesc la asta foarte serios și o să vă contactez după ce m-am hotărât.
— Mulțumesc. Vă sunt foarte recunoscător pentru timpul acordat. Se ridică în picioare și-i întinse mâna. Familia dumneavoastră mă interesează foarte mult și a fost o plăcere să vorbesc cu dumneavoastră.
— La revedere, domnule doctor Carnegie. Jane, condu-l, te rog.
La ușă, Mitch îi întinse mâna lui Jane și-i zâmbi privind-o drept în ochi.
— A fost o plăcere să vă întâlnesc, domnișoară Paulson.
Se duse la lift, unde se legănă înainte și înapoi pe călcâie așteptând să se deschidă ușile.
Bătrâna avea ceva – ceva ce nu voia să împărtășească. Și cățelușul tăcut știa ce.
Roz se apropie de casă printre copaci în pas de plimbare, într-o stare de spirit excelentă. Aproape venise vremea importantei deschideri de primăvară. Sezonul va începe cu o explozie, munca va fi lungă, grea și fizică – și ea va adora fiecare minut.
Noul pământ de flori deja începea să aibă succes, și odată ce sezonul lua avânt, sacii de opt kilograme aveau să iasă singuri afară pe ușă.
Era absolut sigură de asta.
De fapt, recunoscu ea, simțea totul. Zumzetul în aer ce anunța primăvara, șuvoaiele de raze de soare ce se revărsau printre ramuri, mișcarea relaxată și lejeră a propriilor mușchi.
Nu era deloc de mirare că era relaxată și veselă după noaptea trecută, se gândi ea. Patru orgasme, pentru numele lui Dumnezeu. Și Mitch era un bărbat de cuvânt. „Stai cu mine“, îi spusese, „și nu va fi ultima oară.“
Îi dovedise exact asta în mijlocul nopții.
Făcuse sex de două ori într-o noapte, și asta merita cu siguranță o subliniere în calendarul ei.
Cu John… fuseseră tineri și nu se săturaseră unul de celălalt. Chiar și după ce veniseră copiii, aspectul sexual al căsniciei lor fusese vital.
Și apoi trecuse multă, multă vreme până îi permisese unui alt bărbat s-o atingă. Și ca să fie sinceră, nici unul nu reușise. Nu cu adevărat, nimic în afară de o atingere fizică.
Bryce n-o atinsese. Dar se gândise, cel puțin pentru o vreme, că era vina ei sau a propriei firi. Ea nu-l iubise, nu în adâncul sufletului ei. Dar îi plăcuse de el, îi plăcuse să fie cu el și cu siguranță fusese atrasă de el. În mod prostesc, dar nu ăsta era subiectul acum.
Sexul fusese adecvat în cel mai bun caz, și adecvat fusese de-ajuns pentru ea. Dorise – avusese nevoie – de o tovărășie, de un partener.
De la divorț și pentru o perioadă considerabilă înainte de asta, ca să fie sinceră, nu avusese nici o relație sexuală cu nimeni. Fusese propria ei alegere, și fusese o alegere corectă pentru ea.
Până la Mitch.
Acum o dăduse cu totul peste cap și, Doamne, chiar îi era recunoscătoare. Și ușurată, dacă veni vorba, să-și dea seama că instinctele ei sexuale funcționau bine.
Mitch îi spusese că se îndrăgostea de ea, și asta îi pusese un nod de încordare în stomac. Dragostea însemna încă niște lucruri anume pentru ea. Căsătorie și familie. Iar acestea erau prea importante să nu le ia în serios.
Nu avea să mai fie niciodată nechibzuită în privința căsătoriei, așa că nu putea fi nechibzuită cu dragostea, precursorul ei.
Dar putea să se simtă bine cu el, și avea de gând s-o facă, având în vedere cum se simțise în acea noapte spectaculoasă.
Traversă peluza și văzu că narcisele ei cele mai timpurii înfloreau cu un galben ca de in. Poate că va intra să-și ia foarfecii de grădină, să taie câteva pentru dormitorul ei.
Când se apropie de casă, le văzu pe Stella și pe Hayley pe verandă și ridică mâna să le salute.
— Simt miros de primăvară, zise ea. O să trebuiască să începem să ne mișcăm… Se opri când le văzu fețele. Măi, dar ce solemne arătați. Necazuri?
— Nu chiar. A fost pe-aici doamna Haggerty, zise Stella.
— S-a întâmplat ceva cu ea?
— Nu cu ea. S-a întrebat cum ești tu, dacă ești bine.
— De ce să nu fiu?
— Era îngrijorată că scena de la clubul de grădinărit te-a supărat.
— O, ridică Roz din umeri. Trebuie să mă știe mai bine.
— De ce nu ne-ai spus? întrebă Stella.
— Poftim?
— A zis că scorpia aia, Barbie Vorbitoare, te-a insultat în fața tuturor, interveni Hayley. Că răspândește minciuni și zvonuri și că te-a acuzat că-l hărțuiești pe nemernicul ăla cu care s-a încurcat.
— Pari să știi majoritatea faptelor. Ar fi trebuit să adauge, dacă n-a adăugat, că Mandy a ieșit arătând prostuță și isterică și că a fost cu siguranță mult mai jenată de toată chestiunea decât mine.
— Tu nu ne-ai spus, repetă Stella.
— De ce să vă fi spus? întrebă ea pe un ton superior.
— Pentru că fie c-a fost sau nu mai jenată, tot te-a supărat. Și deși tu ești șefa și bla, bla, bla...
— Bla, bla, bla?
— Și un pic înspăimântătoare, adăugă Stella.
— Un pic?
— Factorul spaimei s-a diminuat considerabil de-a lungul anului ce-a trecut.
— Mie nu mi-e frică de tine, zise Hayley, apoi se feri puțin când Roz își întoarse ochii reci către ea. Foarte tare.
— În ciuda faptului că suntem angajatele tale, suntem prietenele tale. Sau cel puțin așa am crezut.
— O, pentru numele lui Dumnezeu. Fetele sunt mult mai complicate decât băieții. Cu un oftat prelung, Roz se trânti pe leagănul de pe verandă. Bineînțeles că suntem prietene.
— Păi, dacă suntem prietene, continuă Hayley, și se așeză pe leagăn lângă Roz, trebuie să ne spui când o ticăloasă fără fund vorbește porcării despre tine. Altfel cum o să știm că o urâm de moarte? Cum altfel o să știm să ne gândim la ce lucruri urâte să spunem despre ea? Ca de exemplu, ascultă aici. Știai că șaptezeci și trei la sută din femeile al căror nume se termină în i sunt niște parașute?
Roz rămase încremenită pentru un moment.
— Ăsta e un detaliu din ăla pe care-l știi tu de nu știu unde sau l-ai inventat acum pe loc?
— OK, pe ăsta l-am inventat, dar pun pariu că e adevărat dacă își pun o inimioară în loc de punct pe i – după ce au trecut de vârsta de doisprezece ani. Și pun pariu, pun pariu pe orice că ea așa face. Deci, parașută.
— E doar o fată prostuță care-l crede pe un mincinos foarte abil.
— Eu îmi mențin părerea că e parașută.
— N-a avut nici un drept să spună lucrurile astea, nici să ți le spună în față, nici pe la spate, zise Stella, așezându-se de cealaltă parte a lui Roz.
— Nu, n-a avut, și ea a ieșit mai rău din toată chestia asta. Și da, într-adevăr, m-a supărat la momentul acela. Nu-mi place să-mi etalez problemele personale într-un forum public.
— Noi nu suntem un forum, zise cu fermitate Hayley. Sau public.
Roz nu spuse nimic pentru un moment, apoi își puse câte o mână pe piciorul fiecăreia din ele și le mângâie ușor.
— Cum am spus, femeile sunt mai complicate decât bărbații, și cum sunt femeie, probabil îi înțeleg pe bărbați mai bine. Vă asigur că n-am vrut să vă rănesc când nu v-am spus așa ceva.
— Vrem doar să știi că suntem aici pentru tine, pentru lucrurile bune și pentru cele rele.
Cuvintele lui Hayley o mișcară.
— Atunci ar trebui să știți că mi-am scos-o de mult pe Mandy din cap, așa cum fac mereu cu oamenii fără importanță. Și sunt într-o stare de spirit mult prea bună să mă gândesc acum la ea. Când o femeie, mai ales o femeie ce se apropie cu pași repezi de cincizeci de ani, își găsește un amant care prestează excelent de două ori într-o noapte, atât de bine, de fapt, că femeia are nevoie de degetele ambelor mâini să numere câte orgasme a avut, ultimul lucru din mintea ei e o fată prostuță și fără maniere. Le mai lovi ușor cu palma pe picior pe amândouă și se ridică. Uite, ăsta e unul dintre lucrurile bune, zise ea și intră în pas de plimbare în casă.
— Sfinte Sisoie, zise Hayley după ce reuși să-și închidă gura ce-i rămăsese căscată. Adică, la naiba! De câte ori crezi că a avut orgasm? Cel puțin șase, nu?
— Știi la ce m-am gândit prima dată când am văzut-o pe Roz?
— Hm.
— Că vreau să fiu ca ea când cresc mare. Și te asigur că e perfect adevărat și acum.
Roz se duse direct la bucătărie și apoi țintă către cafetieră. După ce-și umplu o ceașcă, se duse și-l sărută pe obraz pe David, care stătea în fața aragazului, făcând faimoasa lui ciocolată caldă.
— Băieții sunt afară?
— Aleargă să-și consume puțin din energie cu Parker și așteaptă cu nerăbdare ciocolata caldă. Celălalt oaspete al meu, după cum vezi, doarme buștean.
Zâmbi către scăunelul înalt cu spătarul lăsat jos, în care Lily dormea dusă.
— Ce păpușică drăgălașă și cuminte e ea, și tu ce dulce ești să ai grijă de trei copii ca să le lași pe fete să mă prindă în ambuscadă.
— Facem și noi ce putem. Și ar fi trebuit să menționezi ce-a făcut nemernica aia cretină.
— Când m-ai văzut tu pe mine să nu pot face față unei nemernice cretine?
— Nu te-am văzut niciodată incapabilă să faci față la orice, dar tot ar fi trebuit să ne spui. Cum altfel o să știu ce formă să-i fac păpușii voodoo?
— Nu te îngrijora, Bryce o să vâre o mulțime de ace în ea înainte să termine.
— Nu te aștepta să-mi pară rău pentru ea.
— E crucea ei de purtat.
— Cina e cam într-o oră, îi strigă el când Roz se îndreptă spre ușă. Și ai niște mesaje pe telefon. Erau pe linia ta, așa că nu le-am filtrat.
— O să le ascult sus la etaj.
Își luă cafeaua cu ea și-și descălță pantofii după ce trecu pragul camerei ei. Apoi apăsă butonul mesageriei vocale.
Roz, n-am vrut să te deranjez la lucru.
— Ce voce frumoasă ai, domnule doctor Carnegie, zise ea cu voce tare, și se așeză pe marginea patului ca s-o asculte cu plăcere.
E seara mea de pizza cu Josh. Am uitat să-ți spun. Aș vrea să cred că-ți va fi dor de mine și că pot să mă revanșez scoțându-te în oraș mâine. Oricum, orice vrei să faci, spune-mi doar. În plus, am făcut și niște treabă azi, și aș vrea să-ți vorbesc despre asta mâine. Ar trebui să ajung cam pe la amiază. Dacă nu te văd, poți să mă găsești pe mobil. O să mă gândesc la tine.
— Asta e bine de știut. E bine de știut.
Încă visa cu ochii deschiși când începu al doilea mesaj.
Doamnă Harper, sunt William Rolls de la Riverbend Country Club. Am primit scrisoarea dumneavoastră în dimineața aceasta și ne pare foarte rău că nu sunteți satisfăcută de serviciile noastre și că vreți să renunțați să mai fiți membră a clubului. Trebuie să recunosc că am fost surprins, chiar șocat, de lista de plângeri pe care ne-ați trimis-o, și îmi doresc să fi discutat cu mine despre ele personal. Am prețuit asocierea dumneavoastră cu Riverbend de atâția ani, și regret decizia dumneavoastră de a-i pune capăt. Dacă doriți să discutați despre asta cu noi, vă rog să mă contactați la orice oră, la oricare din următoarele numere. Din nou, regret sincer circumstanțele acestea.
Roz rămase complet nemișcată până când întregul mesaj se termină. Apoi închise ochii.
— Să te ia dracu’, Bryce!
În mai puțin de o oră nu numai că vorbise cu William Rolls, îl asigurase că era perfect satisfăcută de club, că nu avea nici o plângere și că nu scrisese nici o scrisoare, dar avea și o copie trimisă prin fax a scrisorii respective.
Era ca o ființă plină de furie ce amenința să explodeze ca un cazan sub presiune.
Își punea pantofii la loc când apăru Hayley, cu fetița în brațe.
— David spune că cina e…. Oho, ce s-a întâmplat?
— Ce s-a întâmplat? Vrei să știi ce s-a întâmplat? Să-ți spun eu ce s-a întâmplat. Smulse scrisoarea de unde o azvârlise pe pat. Uite ce s-a întâmplat. Nenorocitul ăla cu suflet de șarpe și-a bătut joc de răbdarea mea prea mult.
— „Admiterea unor indivizi din medii sociale de joasă calitate și particularități etnice amestecate“, citi Hayley, ținând scrisoarea în așa fel încât să nu ajungă Lily la ea. „Membri ai personalului de caracter dubios. Atitudine de o intimitate dezgustătoare din partea personalului față de membrii clubului, servicii substandard.“ Cu ochi imenși, Hayley se uită la Roz. N-ai scris tu asta.
— Bineînțeles că nu. Și o să mă duc să iau scrisoarea asta, să-l găsesc pe Bryce Clerk și să i-o vâr cu forța pe gâtul lui de mincinos.
— Nu. Hayley sări să blocheze ușa, mișcându-se atât de rapid, că Lily râse și îi săltă în brațe anticipând o tură nouă.
— Nu? Cum adică nu? Am sfârșit cu vorbitul despre asta. Gata. Și o să știe și el când o să termin cu el.
— Nu poți. Ești prea nervoasă să mergi undeva. Adevărul era că n-o mai văzuse niciodată pe Roz atât de nervoasă, și expresia Stellei că era „puțin înspăimântătoare“ se mută în momentul acela cu foarte multe niveluri mai sus. Și nu știu eu prea multe despre chestiile astea, dar pun pariu pe salariul pe-o lună că exact asta și speră să faci. Trebuie să stai jos.
— Trebuie să mă duc să-i dau un șut în boașe până i le învinețesc.
— Ei, da, asta ar fi grozav. În afară de faptul că probabil se așteaptă la asta și a aranjat deja lucrurile în așa fel încât să fii arestată sau mai știu eu ce pentru atac. Te provoacă, Roz.
— Crezi că nu știu asta? Își azvârli mâinile de nervi învârtindu-se pe loc, căutând ceva în care să dea cu piciorul sau cu pumnul, sau pe care să-l poată azvârli cu forță. Crezi că nu știu ce face nemernicul ăsta? N-o să stau pur și simplu și să-l las.
Strigătul și furia din cuvintele ei o făcură pe Lily să se schimonosească de plâns, gurița ei mică tremurând pentru o clipă și apoi începând să plângă cu urlete.
— Oh, Doamne, acum sperii bebelușii. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Uite, lasă-mă s-o iau eu în brațe.
Lily continuă să plângă incontrolabil în timp ce Roz o luă din brațele lui Hayley și o legănă ușor.
— Hai, lasă, iubito, nu pe tine sunt furioasă, nici pe mama ta. Îmi pare rău, fetița mea scumpă. Îi șopti cu glas tandru fetiței și o sărută, iar Lily se agăță de ea. Sunt furioasă pe dobitocul ăla scârbos și nenorocit, poponar cu coloană vertebrală de șarpe care face tot ce poate să-mi complice viața.
— Ai zis „poponar“, șopti Hayley impresionată.
— Scuze. Nu știe ea ce zic eu, așa că n-o să-i facă nici un rău. Plânsul lui Lily se transformase în niște scâncete slabe acum, și începuse să tragă de câteva șuvițe din părul lui Roz. N-ar fi trebuit să țip așa în fața ei. Tonul vocii o sperie pe ea, nu cuvintele.
— Dar ai spus „poponar“.
De data asta, Roz râse.
— Sunt așa de nervoasă, zise ea, plimbând copilul și calmându-l, încercând să se relaxeze și ea în același timp. Atât de nervoasă. Și ai dreptate, și asta e și mai enervant. Nu pot să mă năpustesc acolo după el. Exact asta și așteaptă să fac. E în regulă, o să fie în regulă. Nu poate să facă nimic ce nu poate fi reparat.
— Îmi pare rău, Roz. Aș vrea să pot merge să-i trag un șut în boașe pentru tine.
— Mersi, scumpo, ce drăguț din partea ta să spui asta. Hai să mergem jos la cină. O ridică pe Lily în aer și suflă pe burta ei, s-o facă să râdă. Hai să mergem jos la cină și să uităm cu totul de cretinul ăla, bine, iubito?
— Ești sigură?
— Absolut.
— Bine. Știi, nu cred că șerpii au coloană vertebrală.
Roz clipi nedumerită.
— Poftim?
— Ai spus „cu coloană vertebrală de șarpe“ – mai înainte, când l-ai înjurat pe Bryce. Nu sunt sigură dacă au cu adevărat coloană vertebrală. Poate ceva cartilaj scheletic. S-ar putea să mă înșel însă. Nu-mi plac șerpii chiar atât de mult, așa că nu le-am dat prea mare atenție.
— Întotdeauna, Hayley, întotdeauna reușești să mă buimăcești.