Roz îl amână pe Mitch pentru o zi, apoi două. Voia să aibă mintea limpede, starea de spirit calmă, și asta nu se întâmpla suficient de repede. Trebuia să aibă o întrevedere cu avocatul ei și se simțea obligată să programeze o întâlnire și cu William Rolls de la club.
Ura, detesta din suflet faptul că era îndepărtată de la munca ei, mai ales la începutul sezonului principal. Îi putea mulțumi lui Dumnezeu pentru Stella, și ca întotdeauna pentru Harper, și de asemenea pentru Hayley. Putea avea încredere că afacerea ei era în cele mai bune mâini.
Dar mâinile acelea nu erau ale ei, cel puțin nu în timp ce ea trebuia să alerge de colo-colo punând ordine în toate problemele pe care i le făcuse Bryce.
Când termină cu îndatoririle neplăcute, se îndreptă printr-o ploaie în averse către sera de înmulțire. Cel puțin o oră sau două mai putea să se scufunde în munca de final pentru pregătirea sezonului de primăvară. Și putea să-și ducă durerea de cap și starea de spirit înfiorătoare într-un loc retras, lăsând munca să-și reverse magia asupra ei.
Când va termina cu lucrul pe ziua aceea, își spuse ea, îl va căuta pe Mitch. Dacă nu studia în bibliotecă, avea să-l sune. Îi dorea compania – sau spera că și-o va dori până la lăsarea serii.
Voia să aibă o conversație și despre altceva decât problemele ei. Și n-ar fi frumos să se poată relaxa cu el, poate în camera ei de zi, poate lângă foc – mai ales dacă ploaia continua – și să savureze puțin felul în care Mitch se uita la ea?
O femeie se putea obișnui foarte mult cu felul în care se uita un bărbat la ea, de parcă era frumoasă și dezirabilă, și singura care conta.
Dacă se obișnuia cu asta destul de mult, poate începea chiar și s-o creadă. I-ar plăcea s-o creadă, își dădu Roz seama. Cât de diferit era să fie atrasă de un bărbat în care simțea că poate avea încredere.
Deschise ușa serei.
Și intră în propriul dormitor.
Focul ardea mocnit, singura lumină din cameră. Și arunca sclipiri de aur, cu nuanțe roșiatice între umbre. Îi auzi întâi respirația întretăiată, râsul înăbușit, foșnetul hainelor.
Apoi îi văzu în lumina focului. Bryce, soțul ei, și femeia ce era un oaspete în casa ei. Îmbrățișați. Nu, mai mult… apucându-se unul pe celălalt, grăbindu-se să se atingă, să se guste unul pe celălalt. Roz le simți excitarea, fiorul unui moment ilicit. Și își dădu seama, chiar și în acele câteva secunde șocante, că nu era prima oară. Nicidecum nu era prima oară.
Rămase în picioare, cu sunetele petrecerii amuțite în spatele ei, și înfruntă trădarea și senzația scârboasă de umilință de dedesubt.
Ca și atunci, dădu să facă un pas înapoi, să-i lase acolo, dar el își întoarse capul, și-l întoarse spre ea chiar în timp ce mâinile îi erau pe sânii unei alte femei.
Și zâmbi – cu zâmbet strălucitor, fermecător și șiret. Râse profund și încântat de sine.
— Cățea tâmpită, niciodată nu ți-am fost credincios. Nici unul din noi nu e.
În timp ce vorbea, fața i se schimbă, lumina și umbra jucându-se peste ea în timp ce devenea fața lui Mitch.
— De ce-am fi? Femeile există doar pentru a fi folosite. Chiar crezi că vreuna dintre voi contează mai mult decât oricare alta? Vocea aceea atât de frumoasă era înecată în dispreț în timp ce mângâia femeia din brațele lui. Toți mințim, pentru că putem.
Umbrele alunecară și fața deveni a lui John. Soțul ei, iubirea ei. Tatăl fiilor ei.
— Crezi că eu ți-am fost devotat, neghioabă jalnică ce ești?
— John. Durerea aproape o făcu să cadă în genunchi. „Atât de tânăr“, se gândi ea. „Atât de viu.“ O, Doamne, John.
— O, Doamne, John, o maimuțări el, în timp ce mâinile sale o făcură pe femeia din brațele lui să geamă. Am avut nevoie de niște fii, nu? N-ai fost nimic altceva decât o iapă de prăsilă. Dacă aș fi fost mai norocos, aș fi trăit și te-aș fi părăsit. Aș fi luat ce conta, mi-aș fi luat fiii, și te-aș fi părăsit.
— Asta e o minciună.
— Toți mințim.
Apoi începu să râdă, și Roz trebui să-și apese mâinile peste urechi. Hohotele lui erau ca niște pumni ce o loveau pe tot corpul, în inimă, până când pur și simplu se prăbuși în genunchi la pământ.
Se auzi plângând în hohote aspre și amare.
Nu auzi ușa deschizându-se în spatele ei sau exclamația șocată. O pereche de brațe o înconjurară, strângând-o cu putere. Simți mirosul fiului ei.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva? Mamă!
— Nu. Nu. Se agăță de el, îngropându-și fața în umărul lui și chinuindu-se să-și oprească lacrimile. Sunt bine. Nu te îngrijora. Sunt doar…
— Nu ești bine și nu-mi spune să nu mă îngrijorez. Spune-mi ce e. Spune-mi ce s-a întâmplat.
— Într-un minut. Numai un minut. Se sprijini de el, lăsându-l s-o legene acolo pe pământ până când căldura trupului lui intră și în oasele ei înghețate. O, Harper, când te-ai făcut așa de mare și de puternic? Bebelușul meu.
— Tremuri. Nu ești bolnavă, ești speriată.
— Nu speriată, zise ea, trăgând adânc aer în piept. Traumatizată, cred.
— Te duc acasă. Poți să-mi spui ce e acolo.
— Ăă… da, așa ar fi mai bine. Se trase puțin înapoi și-și șterse fața. Nu vreau să văd pe nimeni altcineva chiar acum. Și cu siguranță nu vreau să mă vadă nimeni pe mine. Sunt într-o stare proastă, Harper, și-mi imaginez că arăt ca o epavă.
— Nu-ți face griji. Vrei să te car eu?
— O. Lacrimile îi umplură iar ochii, dar lacrimi calde. Băiatul meu bun. Nu, pot umbla. Spune-mi ceva întâi. Totul e la fel aici, nu-i așa? Totul e așa cum trebuie să fie aici?
Pentru că era atâta încordare în vocea ei, Harper se uită în jur, în seră.
— Totul e bine.
— Bine. Bine. Hai să mergem acasă.
Îl lăsă s-o conducă prin ploaie, în jurul clădirilor, și scoase primul oftat de ușurare când se urcă în mașina lui.
— Relaxează-te, îi comandă el, și se aplecă să-i lege el centura. Vom ajunge acasă într-o clipită. Trebuie să te încălzești.
— O să fii un tătic bun.
— Poftim?
— Ai o fire de îngrijitor bun – poate pentru că ești grădinar, dar nu numai că știi cum să ai grijă de cineva, o și faci. Doamne, ce zile oribile au fost astea.
— Te-ai certat cu Mitch sau ceva?
— Nu. Roz își ținu ochii închiși în timp ce Harper conducea, dar buzele i se arcuiră într-un mic zâmbet. Nu devin eu isterică dintr-o simplă ceartă. Pentru Dumnezeu, sper că e nevoie de mai mult să mă pună pe mine la pământ.
— Nu te-am văzut niciodată plângând așa, de când a murit tata.
— Cred că nici n-am mai plâns așa. Simți că mașina ia curba și își deschise ochii să vadă Harper House apărând în față. Ai vrut vreodată să renunț la asta, la locul ăsta?
— Nu. Expresia lui era de șoc total când se uită la ea. Bineînțeles că nu.
— Bine. E bine să știu asta cu siguranță. Nu cred că aș putea renunța la el, nici chiar pentru tine.
— Este al nostru și o să fie întotdeauna al nostru.
Parcă și ieși din mașină, grăbindu-se pe partea ei înainte să apuce ea să iasă.
— Sunt doar puțin zguduită, Harper, nu sunt rănită de moarte.
— Du-te direct sus, și ia-ți niște haine uscate. O să-ți aduc niște coniac.
— Harper, poate că o să ți se pară stupid, dar nu sunt gata să urc la etaj.
— O să-ți aduc eu niște haine uscate. Poți să te schimbi în camera lui David.
— Mulțumesc.
Nici măcar n-o întrebase de ce, se gândi ea. Nu ezitase deloc. Ce bărbat crescuse.
— Du-te înapoi la David, îi comandă el. Spune-i că am spus eu să-ți dea coniac și niște ceai cald.
— Da, să trăiți.
Înainte să ajungă lângă scări, Mitch ieși din bibliotecă și veni pe hol.
— M-am gândit eu c-am auzit ușa – am stat cu o ureche pe… Se opri din vorbit când se apropie și apoi mări pasul să ajungă lângă ea. Ce? Ți-e rău, te-ai rănit?
— Nu. Arăt bolnavă?
— Arăți palidă și ai plâns. Ce e? Se uită peste capul ei în ochii lui Harper. Ce s-a întâmplat?
— Nu vrea să vadă pe nimeni acum, începu Harper.
— E în regulă, zise ea, strângându-l de mână pe Harper. Așa am zis, îi zise apoi lui Mitch. Dar după ce mă calmez puțin, aș prefera să vorbesc cu amândoi – cu toți trei, căci îmi imaginez că David e în bucătărie.
— Are nevoie de niște haine uscate, zise Harper. Dacă o duci la David, zi-i să-i dea niște coniac, și eu mă duc să-i aduc haine de schimb.
— Pentru numele lui Dumnezeu, așa pățesc dacă sunt mica femeie într-o casă plină de masculi mari și voinici. N-am nevoie să fiu dusă nicăieri și pot să-mi iau și singură coniac.
— Își revine, îi zise Harper lui Mitch. Tu ai grijă de ea. Mă întorc imediat.
— L-am îngrijorat acum, zise Roz când Harper urcă scările în goană. Urăsc să-l îngrijorez.
— Ei bine, mă îngrijorezi și pe mine.
— Presupun că n-am ce face. Chiar că nu mi-ar strica un pic de coniac, totuși.
În clipa în care intrară în bucătărie, David se repezi către ea, cu îngrijorarea întipărită pe chip. Roz flutură o mână prin aer.
— Nu sunt rănită, nu sunt bolnavă, și nu e nevoie să vă agitați. Tot ce vreau e un pahar de coniac și hainele uscate pe care mi le-aduce Harper acum. Pot să mă schimb în camera ta?
— Nu. Stai jos. În timp ce mergea la un dulap, își scoase cârpa pe care o ținea la talia blugilor și se șterse cu ea de făina de pe mâini. Cine-a făcut-o să plângă?
Pentru că întrebarea era mai mult o acuzație, azvârlită direct către Mitch, acesta ridică mâinile în semn de pace.
— Eu am fost aici, îți amintești? Harper a adus-o așa.
— Trebuie să subliniez că sunt chiar aici. Și că sunt în stare să vorbesc singură. Mersi, scumpule. Luă paharul de coniac și bău zdravăn. Întotdeauna am urât chestia asta, dar merge direct unde trebuie.
Reuși să-i zâmbească lui Harper care intră cu o bluză de trening, blugi și șosete groase.
— Eroul meu. Dați-mi câteva minute și voi încerca să vă explic ce s-a întâmplat.
Harper așteptă până când Roz intră în camera lui David și închise ușa.
— Am găsit-o stând pe jos în sera de înmulțire, plângând. Pur și simplu plângând în hohote. Aproape niciodată nu plânge. I se umezesc ochii dacă ceva o face foarte fericită sau sentimentală, dar când e tristă sau rănită – nu te lasă s-o vezi.
— Ce s-a întâmplat în ultimele zile? întrebă Mitch și văzu că David și Harper schimbă o privire. Am știut eu că e ceva. M-a evitat.
— E mai bine să-ți spună chiar ea. David, ar trebui să bea și niște ceai, nu crezi?
— Pun ibricul acum. Scoate cutia de caramele Nirvana din frigider. Niște ciocolată o va face să se simtă mai bine. Mitch, aprinzi, te rog, focul aici? Nu m-am obosit să fac focul azi.
Când Roz intră înapoi în bucătărie, David pregătea ceaiul, Harper așeza pe masă o cutie de praline scumpe de ciocolată cu caramel și Mitch făcea focul în căminul din bucătărie.
— Asta mă face să mă întreb de ce nu am avut o criză încă de mai demult, dacă trei bărbați chipeși așa ca voi sar așa să-mi facă pe plac. Înainte să te așezi, Mitch, ar fi trebuit să-ți spun dinainte. Cred că vei avea nevoie de un reportofon să înregistrezi.
— Îl aduc acum.
Asta îi mai dădu o clipă să se calmeze, să fie mai aproape de nivelul ei de calm obișnuit pe când se așezară toți la masă. Le spuse totul, fiind acum în stare să le relateze totul foarte direct și clar. Deși simți că-i îngheață iar mâinile, pur și simplu și le încălzi pe ceașca fierbinte de ceai și termină de descris experiența pe care o avusese în seră.
— Întotdeauna mi-a plăcut puțin de Mireasă, zise David. Dar acum cred că e doar o nemernică crudă.
— Este greu de contrazis. Roz luă o bucată de ciocolată. Dar mie mi se pare că ea chiar crede toate astea cu sinceritate. Că bărbații sunt mincinoși, înșelători, nemernici fără nici o calitate. Și vrea s-o cred și eu ca să nu fiu folosită și rănită din nou.
— Mamă, zise Harper, uitându-se fix la ceașca lui de ceai. Crezi că tata te-a înșelat?
— Nu cred asta deloc. Mai mult de-atât, dragul meu, știu că mi-a fost credincios. Fără nici cea mai mică umbră de îndoială.
— Ea te-a făcut să-l vezi așa.
— M-a făcut să-l văd, repetă Roz. Și mi-a frânt inima. Să-l văd așa cum era. Atât de tânăr și de plin de viață, și real. Și imposibil de atins. N-am putut să ajung la el, când tot ce-am simțit pentru el a revenit la viață în mine din nou, la fel de vibrant și de real. Am știut că era o minciună, chiar și în timp ce se întâmpla. Și toate lucrurile alea pline de cruzime, pe care ea i le-a pus în gură, n-au fost niciodată ale lui. El n-a fost niciodată crud.
— A folosit experiența ta cu Bryce, un incident dureros, începu Mitch. Și a transferat experiența aceea asupra bărbatului care a fost înaintea lui. John. Și a bărbatului care a venit după el. Eu. Mai degrabă te-ar răni, e forțată să te rănească, doar ca să te salveze de o legătură cu mine.
— E cam târziu pentru asta.
— Chiar e?
— Crezi că am o minte și o voință atât de slabe, încât o să-i las trucurile să mă influențeze?
— Cred că ai o minte puternică, periculos de aproape de prea puternică pentru propriul tău bine. Dar nu sunt sigur cât de mult ești de acord cu ea.
— Înțeleg. Ei bine, cred că v-am spus tot ce-am putut să vă spun. Acum o să mă duc în camera mea să mă ocup de niște acte. Harper, mi-ar face bine să știu că te-ai dus înapoi la seră să verifici dacă totul e în regulă. David, ceaiul mi-a prins perfect, mulțumesc.
Se ridică și ieși din încăpere fără o privire înapoi.
— Mă rog, cel puțin dacă ai enervat-o și-a căpătat puțină culoare în obraji, comentă David.
— Atunci o să aibă probabil bujori permanenți de sănătate pe când o să termin. Scuzați-mă.
— E un bărbat curajos, foarte curajos, zise David, când Mitch ieși.
— Sau prost ca noaptea, zise Harper. Oricum, cred că e îndrăgostit de ea. Dacă e prost, mama o să termine rapid cu el. Dacă e curajos, s-ar putea să reușească să se țină pe poziție. Sper să reușească.
Roz tocmai ajunsese la dormitorul ei când Mitch o prinse din urmă și intră în cameră imediat în urma ei. Roz se întoarse către el, încet și ostentativ.
— Nu cred că te-am invitat înăuntru.
— Nu cred c-am cerut să mă inviți, zise el și, la fel de încet și de ostentativ, închise ușa – și, spre uluirea ei, o încuie.
— O să vrei să descui ușa aia și să ieși afară imediat sau, crede-mă, furia fantomei ăsteia – probabil – psihopate nu va fi nimic în comparație cu a mea.
— Dacă vrei să te cerți cu mine, dă-i drumul. Dar vreau prima dată să știu de ce naibii.
— Tocmai ți-am spus. Nu apreciez deloc faptul că-mi invadezi intimitatea în felul acesta și că îți permiți să crezi că…
— Și asta-i o prostie. Ce s-a întâmplat? M-ai evitat și te-ai ferit de mine de zile întregi. Ultima dată când am fost împreună, am fost în patul ăla și ai fost cu mine, Rosalind. Vreau să știu ce s-a schimbat.
— Nimic. Am propria viață, așa cum ai și tu. Într-un gest intenționat și, recunoștea chiar și ea, meschin, se duse la ușile terasei și le deschise brusc. Am avut multă treabă.
Mitch traversă pur și simplu camera și trânti ușile, închizându-le. Le încuie.
Roz nu era sigură că putea vorbi, având în vedere focul furiei ce-i ardea în gât.
— Dacă îți închipui pentru o singură clipă că voi tolera această…
— Taci! se răsti el, și deși furia ei crescândă clocotea în ea, Roz se trezi măsurându-l într-o nouă lumină. De fapt, zise el, înainte ca Roz să apuce să se gândească la un răspuns, răspunde-mi la o întrebare. Ți-am spus că mă îndrăgostesc de tine. A fost o greșeală?
— Că mi-ai spus? Nu. Că te-ai îndrăgostit? Posibil. Sunt o femeie dificilă.
— Asta nu e o veste nouă.
— Mitchell, sunt obosită, sunt nervoasă, sunt epuizată emoțional… nici nu știu cum naiba sunt, dar nu vreau să mă cert cu tine, pentru că mă voi certa urât și voi regreta după aceea. Nu vreau să vorbesc cu tine. Nu vreau să fiu cu tine.
— Nu plec pentru că ești obosită, nervoasă și epuizată emoțional. Nu vrei să vorbești sau să te cerți, bine. Culcă-te, dormi puțin. O să aștept până te simți mai puternică.
— Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule! Se răsuci pe loc și se repezi către ușile terasei, le descuie și le deschise către ploaia de afară. Am nevoie de aer. Am nevoie de niște afurisit de aer.
— Bine. Respiră cât aer vrei. Dar de data asta, Rosalind, vei vorbi cu mine.
— Ce te aștepți să-ți spun? Ce vrei să auzi?
— Adevărul, de exemplu.
— Adevărul, atunci. M-a rănit. Vocea i se înecă de emoție și-și apăsă mâna făcută pumn pe inimă. M-a sfâșiat în bucăți. Să-l văd pe John așa. Nu pot să explic, nu am cuvinte pentru ce mi-a făcut.
Se răsuci violent către el și el văzu că ochii ei erau înecați de lacrimi. Lacrimile nu curseră, și Mitch își imagina de cât efort îndârjit avea nevoie să le țină pe loc. Dar ochii de un cafeniu cu reflexe aurii înotau în lacrimi.
— M-a făcut să mă prăbușesc la pământ și n-am putut să fac nimic. Cum pot să mă lupt cu așa ceva? Cum pot să mă lupt cu ceva ce nu există cu adevărat? Chiar și știind de ce a făcut-o, inima mea tot e zdrobită și însângerată.
Cu un gest nerăbdător, își șterse cu palmele lacrimile scăpate de sub control.
— N-a meritat să fie folosit în felul acesta. Înțelegi? N-a meritat-o. A fost un om bun, Mitchell. Un om bun, un soț bun, un tată bun. M-am îndrăgostit de el când aveam paisprezece ani. Paisprezece ani, îți poți imagina? El m-a făcut să fiu femeie și mamă, și, Doamne sfinte, văduvă. L-am iubit dincolo de orice măsură.
— Ea nu poate atinge ce simți pentru el. Nimic din ce poate face ea nu poate să atingă asta. Eu nu l-am cunoscut, dar mă uit la tine, Rosalind, și pot să văd asta. Pot să-l văd pe el.
Roz oftă cu un sunet dureros și întretăiat.
— Ai dreptate. Ai dreptate. Se rezemă de tocul ușii și se uită afară la ploaia rece. Nici tu n-ai meritat să fii folosit. N-ai meritat – nu meriți ceea ce a încercat ea să te facă să pari în mintea mea. N-am crezut-o în privința lui John, și n-am crezut-o nici privitor la tine. Dar durerea tot m-a rănit. Trase din nou aer în piept, mai adânc de data asta. Nu te asemăn lui Bryce. Sper că știi asta.
— Aș prefera să știu ce simți, nu ce nu simți. De ce n-ai vrut să mă vezi, Roz?
— N-are nimic de-a face cu tine, și totul cu mine. Nu urăști când oamenii spun asta?
— Atât de mult, că mi-e greu să mă abțin să nu te prind și să te scutur până îmi spui și restul. Nu ești singura cu o doză serioasă de furie.
— Nu, cred că am luat locul întâi la asta acum. Unul dintre lucrurile care-mi plac la tine este că ai un simț puternic al controlului. Eu am un temperament atât de urâcios, nici nu-ți poți închipui. Așa că știu totul despre control.
— Ei, amândoi suntem niște indivizi foarte maturi.
— O, ești încă nervos pe mine. Râse scurt și apoi încercă să-i ofere ceea ce-i ceruse. Adevărul. Noaptea aceea pe care am petrecut-o cu tine? Se întoarse acum să-l privească direct în față, stând cu ușile deschise în spate. A fost minunat, și a însemnat atât de mult în atât de multe feluri. A doua zi m-am gândit la tine și când am venit de la lucru, aveam de gând să te sun. Aveam un mesaj de la tine în căsuța vocală.
— Roz, am mereu programată întâlnirea cu Josh. Fiul meu…
— Știu. N-a fost asta. Doamne, nu începe să te îngrijorezi că sunt una dintre femeile acelea atât de dependente care au nevoie de atenția unui bărbat în fiecare minut al fiecărei zile. Mesajul de după al tău m-a înfuriat. Era despre calitatea mea de membru la country club, despre cum am renunțat la ea, și le-am trimis, chipurile, o scrisoare plină de plângeri și de comentarii grosolane și așa mai departe. Ceea ce, bineînțeles, nu făcusem.
— Clerk.
— Fără îndoială. Și a fost destul de ușor să rezolv problema, serios. Nu… Scutură din cap. A fost iritant și jenant să rezolv situația. Dar oricum m-a enervat. Aproape ieșisem din cameră, cu ochii injectați, gata să-l găsesc și-n gură de șarpe și să-l bat ca pe-un câine când mi-a ieșit în cale Hayley cu bebelușul în brațe. Ea m-a oprit, și-i sunt recunoscătoare. Nu știu ce-aș fi făcut în starea de furie în care eram.
— Pun pariu că ar fi meritat prețul unui bilet.
— Probabil aș fi ajuns în închisoare pentru atac cel puțin. Eram așa de furioasă, că am speriat fetița, am făcut-o să plângă. Și am spus un cuvânt foarte urât în fața ei despre activitățile sexuale ale lui Bryce împreună cu membri de același sex.
— Având în vedere că Lily n-are nici măcar un an, nu-mi imaginez că i-a făcut o impresie prea puternică.
— Oricum, aproape îmi ieșisem din minți de furie și trebuia să mă controlez, dar tot am spumegat pentru o vreme. Voiam să mă calmez, să mă calmez cu totul. Și a trebuit să merg să mă întâlnesc cu avocatul meu, să fac o vizită de curtoazie la club. Să calmez orgoliile zburlite ale tuturor.
— Data viitoare ar putea să-ți vină ideea că mi-ar plăcea să am și eu șansa să fac asta în cazul tău.
— Sunt rea când sunt furioasă.
— Pun pariu că ești.
Roz se trânti într-un fotoliu.
— Roz, ar trebui să te duci la poliție cu chestia asta.
— Am fost. O altă situație jenantă. Și nu e nevoie să-mi spui că n-am nici un motiv să fiu jenată. Simt jena, așa că asta e. Nu prea au ce face, bineînțeles, dar am dat o declarație cu toate lucrurile pe care le știu. Dacă și când se poate dovedi că el a făcut toate chestiile astea, este fraudă și poate fi considerată hărțuire. Dacă pot să-l ard, Mitch, poți paria pe ce vrei tu că o s-o fac.
Mitch veni lângă ea și îngenunche în fața ei.
— Aș vrea să te ajut să aprinzi chibritul.
Roz își puse mâna pe obrazul lui.
— Nu am vrut să te alung. M-am gândit la tine, la cum o să te găsesc și o să-mi petrec seara cu tine. Chiar înainte de a intra în coșmarul ăla oribil cu ochii deschiși.
— Printr-o coincidență, și eu m-am gândit la tine și m-am întrebat dac-ai vrea să-ți petreci seara cu mine. Vrei să ieși din casă pentru câteva ore?
— Nu. Chiar nu vreau.
— Atunci vom sta aici.
— Aș vrea să te rog ceva.
— Spune.
— Este un eveniment mare și simandicos la club. O cină cu dans, balul anual de primăvară. David era cel care urma să fie însoțitorul meu. Chiar și având în vedere ce se întâmplă între noi doi, aveam de gând să mă țin de planul ăsta, pentru că nu-mi place ideea bârfelor și a discuțiilor ce vor începe dacă apar cu tine. Dar la naiba cu asta. Aș vrea să vii cu mine.
— Formal, adică în frac?
— Mă tem că da.
— Bine, mă descurc eu. Suntem bine deci… noi doi?
— Așa se pare, nu?
— Vrei să te odihnești, acum?
— Nu. Mulțumită, Roz se aplecă înainte să-l sărute pe amândoi obrajii. Ceea ce vreau e o baie lungă și fierbinte. Și aș vrea foarte mult să am un însoțitor în cadă.
— Asta da, invitație, zise el și se ridică în picioare, apoi o trase și pe ea sus. Acceptată. S-ar putea să fie de fapt ocazia perfectă să-ți povestesc despre vizita mea recentă la Clarise Harper.
— Verișoara Rissy? Asta chiar că trebuie s-o aud.
Era minunat, era decadent și de-a dreptul perfect să se lăfăie într-o baie cu spumă în cada adâncă și veche, cu spatele rezemat de pieptul lui Mitch.
Nici măcar nu se sfârșise ziua de muncă, și iat-o făcând o baie senzuală cu un bărbat, cu muzică și lumânări.
— Clarise se face din ce în ce mai slabă și mai rea cu fiecare an ce trece, comentă Roz. Jur că dacă moare vreodată – pentru că nu sunt sigură dacă va catadicsi să facă asta în cele din urmă – nici n-o să aibă nevoie de un sicriu. O s-o frângă pur și simplu în două ca pe-o crenguță și cu asta, basta.
— Mi-am putut da seama că și ea are aceeași opinie grozavă despre tine.
— Mă disprețuiește din multe motive, dar principalul este că eu am casa asta, și ea nu.
— Aș zice că asta e foarte sus pe listă.
— Minte dacă spune că n-a văzut-o sau n-a simțit-o niciodată pe Amelia. Am auzit-o pe bunica vorbind despre asta. Memoria lui Clarise se pliază ca să servească propriilor interese. Nu tolerează nici o frivolitate, înțelegi, și fantomele intră în categoria asta.
— A zis că-s vorbe de clacă.
Lăsându-și capul pe spate, Roz râse până aproape rămase fără respirație.
— O, sunt sigură c-a zis. Parcă o și aud. Ei bine, poate zice orice vrea, dar minte. Și știu cu siguranță că are scrisori, poate chiar și jurnale și o grămadă de fotografii. Lucruri pe care le-a luat din casă când a murit tata. O s-o nege, dar știu că s-a servit singură cu mai multe lucruri. Am avut o ceartă când am prins-o luând o pereche de sfeșnice din salon, în timp ce lui tata i se făcea încă priveghiul. Vrăjitoare rea și bătrână.
— Nu-mi pot imagina că a ieșit pur și simplu afară pe ușă cu ele.
— Nu atunci, în orice caz. Nu mi-a păsat de nenorocitele de sfeșnice – erau urâte –, dar tata nu era nici măcar în pământ. Încă și acum mă înfurie. A pretins că i le-a dat tata – ceea ce sigur n-a făcut – și că nu le voia decât din motive sentimentale. Ceea ce e o minciună sfruntată și nenorocită, pentru că n-are nici măcar o celulă sentimentală în tot corpul ei uscat.
Mitch își frecă obrazul de părul ei parcă în semn de alinare, dar Roz simți că se scutura de râs.
— O, dă-i drumul și râzi. Știu că spun prostii.
— Ador felul în care spui prostii, dar să ne întoarcem la subiect. Poate că a mai luat și alte lucruri, pe care n-ai prins-o luându-le.
— Știu c-a făcut-o, vampir lacom ce e. Erau o fotografie cu bunicul pe când era copil într-o ramă de argint – în stil Edward –, un bol de fructe Waterford, două ciobănițe Dresden – oh, și alte lucruri ce-au dispărut după ce a venit în vizită la noi.
— Hmm. Își rezemă bărbia de creștetul capului ei și trecu leneș săpunul pe brațul ei. Ce știi despre Jane Paulson?
— Nu prea multe. Am întâlnit-o la diverse nunți și înmormântări, genul acesta de evenimente, dar aproape că n-am nici o imagine a ei în minte. Și dacă da, atunci era doar o fetiță dulcică. Cred că e cam cu douăzeci și cinci de ani mai tânără decât mine, dacă socotesc bine.
— M-a făcut să mă gândesc la un cățeluș care-a fost lovit atât de des, că-și ține mereu coada între picioare.
— Dacă locuiește cu verișoara Rissy, atunci îmi închipui că așa e. Biata de ea.
— Știe însă ceva.
Curioasă, Roz își întoarse capul să poată să-l vadă pe Mitch.
— De ce spui asta?
— A avut o tresărire când Clarise a pretins că n-are nici un jurnal. De parcă voia să-i sară în ajutor, să spună: „O, dar nu vă amintiți de“… ce-o fi fost. Apoi însă s-a prins și a tăcut. Dacă aș fi parior, aș paria la sigur că pedanta de Rissy are niște informații pe care le-am putea folosi.
— Și dacă nu vrea să le arate, atunci mai degrabă le-ar da foc decât să ți le dea. Atât e de perversă.
— Nu poate dacă nu știe că eu știu că le are – și dacă o putem convinge pe Jane să ne ajute.
— Ce-ai de gând să faci, s-o seduci pe biata fată?
— Nu, zise el și se aplecă să sărute umărul ud al lui Roz. Tu o s-o seduci. M-am gândit că fetei i-ar prinde bine o prietenă – poate promisiunea unei slujbe noi. Dacă ai putea s-o contactezi fără să afle Clarise, să-i oferi niște opțiuni…
— Și să încerc s-o recrutez. Țuguiindu-și buzele, Roz se gândi câteva clipe. E foarte înșelător și complicat. Și îmi place foarte mult.
Mitch își ridică mâinile și-i acoperi sânii cu ele și cu spumă parfumată.
— Speram eu c-o să-ți placă.
— Nu mă deranjează să joc murdar. Cu o sclipire jucăușă în ochi, se răsuci în cadă până ajunse cu fața către el. Hai să exersăm, zise ea și îl trase sub apă cu ea.