Sub haosul zumzăitor al sezonului de primăvară se afla stresul clocotitor al cultivatorului, mai ales dacă se întâmpla ca acesta să fie și proprietar. Oare pregătise suficiente răsaduri, oferea tipul și numărul bun de plante perene? Vor fi florile destul de mari, destul de spectaculoase încât să atragă clienții? Erau plantele îndeajuns de puternice, de sănătoase, încât să mențină reputația pe care și-o clădise?
Crease oare destule coșuri, ghivece – sau prea multe?
Dar arbuștii și copacii? Oare produsele adiacente vor scoate în evidență plantele sau vor dăuna vânzărilor?
Oare coloranții de mulci pe care se hotărâse să-i ofere spre vânzare erau o greșeală sau clienții ei vor aprecia varietatea?
Lăsă mare parte din pregătiri pe mâinile Stellei; tocmai de aceea își angajase un administrator. Roz voia să compartimenteze multe dintre aspectele secundare în alte departamente. Dar În Grădină era în continuare creația ei, copilul ei, și simțea toată mândria și grija unei mame care-și privește copilul crescând.
Se putea bucura de mulțime și de agitație, văzând clienții împingându-și cărucioarele cu răsaduri printre mese, pe pietriș sau beton ca să selecteze exact plantele pe care le doreau pentru grădinile lor sau ghivecele pentru terasă. Îi făcea plăcere să dea consultații și recomandări, se pricepea și se folosea de asta să alunge micul junghi de tristețe pe care-l simțea la începutul sezonului, când își vedea plantele pe care le îngrijise cu atâta drag mergând acum la alte case.
În perioada aceasta a anului deseori își ținea singură predici despre cât de nepotrivit era să fie sentimentală în legătură cu ceea ce crescuse. Dar nu erau, și nu puteau fi niciodată, simple produse pentru ea. Săptămânile, lunile, deseori anii pe care-i petrecuse îngrijind diverse specimene formau o legătură pentru ea care era foarte personală.
În primele zile ale fiecărui sezon de primăvară întotdeauna jelea despărțirea de ele. Apoi însă se punea pe treabă.
Era în sera de înmulțire, luându-și o pauză de la mulțimea de clienți și calculând ce plante să mute în zona de vânzare, când Cissy năvăli înăuntru.
— Roz, sunt disperată.
Roz strânse din buze. Cissy, cea meticulos aranjată de obicei, avea acum mai multe șuvițe nelalocul lor și în ochi o sclipire panicată.
— Văd asta. Ți s-a pensionat coafeza? Maseuza ți-a fugit cu un muzician?
— O, nu glumi. Sunt serioasă. Se duse grăbită printre mese până unde era Roz lucrând. Îmi vin socrii în vizită.
— Ah!
— Mi-au aruncat bomba azi-dimineață. Și vin în două zile. Urăsc când oamenii își închipuie pur și simplu că sunt bine-veniți.
— Sunt din familie.
— Ceea ce face să fie și mai rău, după părerea mea. Știi că soacră-mea se leagă mereu de mine. De peste douăzeci și șase de ani. Dacă nu s-ar fi mutat în Tampa, aș fi înnebunit deja sau aș fi fost la închisoare pentru crimă. Trebuie să mă ajuți, Roz.
— N-o să-ți omor soacra, Cissy. Există niște limite și în cazul prieteniei.
— Pun pariu că ai putea, zise ea și, cu ochii îngustați, se uită lung și atent în jur. Pun pariu că sunt tot felul de otrăvuri interesante pe aici pe care i le-aș putea strecura în martini, și să pun capăt acestui iad personal. Dar o să țin asta pe post de soluție de rezervă. Știi ce mi-a spus?
— Nu, dar bănuiesc că o să aflu.
— A zis că presupune că n-am schimbat covorul din sufragerie încă și că îi va face plăcere să meargă în oraș, cât e aici, și să găsească exact covorul potrivit. Să nu mă îngrijorez cât timp îi va lua pentru că acum are o grămadă de timp de când ea și Don s-au pensionat. Și că în curând voi afla și eu cum e asta, având în vedere că ajung deja și eu la vârsta aceea. Că ajung la vârsta aceea. Îți poți imagina?
— Având în vedere că noi două avem cam aceeași vârstă, cred că s-ar putea să găsesc ceva otravă pe-aici.
— O, asta nu-i nici măcar jumătate. Aș fi aici toată ziua dac-aș începe să-ți spun, și nu pot pentru că sunt cu pistolul la cap. A început să-mi vorbească pe un ton disprețuitor despre grădini și peluză, cum se întreabă oare de ce nu fac mai mult pentru ale mele, de ce nu fac un efort să merit casa pe care fiul ei mi-a oferit-o.
— Ai o curte frumoasă.
Nu că-și atingea tot potențialul, dar după părerea lui Roz, era bine îngrijită și destul de drăguță.
— M-a călcat pe nervi – așa cum face întotdeauna – și fără să mă gândesc i-am spus că am muncit pe rupte la ea, că am pus straturi noi și mai știu eu ce. I-am spus o grămadă de baliverne, Roz, și acum, dacă nu mă ajuți, o să vadă că am mințit-o cu nerușinare.
— Dacă vrei să vină Logan, o pot întreba pe Stella ce program are, dar…
— Am fost la ea în drum spre tine. E angajat – încontinuu, zice ea – pentru următoarele două săptămâni. Își aduse palmele laolaltă, ca într-o rugăciune. Te implor, Roz. Te implor. Scoate-l de undeva și dă-mi-l mie. Numai două zile.
— Nu pot să-l smulg de la alți clienți, dar stai, zise ea când văzu lacrimi adunându-se în ochii lui Cissy. O să rezolvăm noi cumva. Două zile. Roz răsuflă puternic. O să te coste.
— Nu-mi pasă. Banii sunt cea mai mică îngrijorare a mea acum. Mi-e viața în joc aici. Dacă nu mă ajuți, va trebui pur și simplu să iau un avion până în Tampa, pe ascuns, și s-o omor în somn în noaptea asta.
— Atunci hai să începem să-ți salvăm viața, și pe-a ei.
Avea o idee în minte și trecu în grabă printre plantele ei în timp ce o dezvolta. Cissy nu clipi când Roz strânse plante, tufișuri, copaci ornamentali, ghivece.
— Harper, vreau să mergi acasă și să-mi aduci furgoneta. O să încărcăm toate astea și apoi o să te fur pentru câteva ore. Stella, spune-i lui Logan să vină pe aici când termină pe ziua de azi. O să facă niște ore suplimentare. Poate să ia el ce-am marcat pentru asta și să le aducă la adresa asta. Scrise adresa lui Cissy pe o bucată de hârtie. Vino și tu cu el. Îmi vor fi de folos mâinile tale și ochiul tău priceput.
— Chiar crezi că poți termina toate astea în mai puțin de două zile? întrebă Stella.
— O să termin în mai puțin de două zile pentru că atâta timp am.
Adora să aibă parte de o provocare. Și nimic nu se compara cu săpatul pământului când era vorba să-și ia mintea de la orice griji.
Măsură, marcă, săpă, puse mușchi de turbă și greblă.
— În mod normal mi-ar plăcea să pregătesc solul mai mult timp. Începerea unui strat nou este un eveniment important.
Cissy își mușcă buza, înfășurându-și șiragul de perle de la gât între degete.
— Dar poți s-o faci.
— Nu-s prea multe lucruri pe lume pe care nu le pot face cu pământ și plante. Ăsta e darul meu. Făcu un gest din cap către Harper, care aranja deja spalierul decorativ de metal. Și al lui. Și tu o să înveți astăzi ceva. Pune-ți mănușile alea. O să muncești pe rupte puțin, și atunci nu va mai fi o minciună.
— Pe mine nu mă deranjează nici cât negru sub unghie minciuna.
Dar își puse mănușile.
Roz îi explică, în termeni simpli, că vor face o grădină perenă de patru anotimpuri. Una care va impresiona, în orice moment al anului ar veni socrii în vizită. Iriși și garoafe, campanule, cerceluși și căldărușe pentru înflorire instant. Cu bulbi de primăvară, flori anuale plasate cu abilitate, și frunze de la plante ce vor înflori mai târziu care să umple spațiul de pe acum.
Și de îndată ce ghivecele masive pe care le alesese aveau să fie gata într-o explozie de flori, stratul acela va fi o piesă de rezistență pe care până și o soacră cârcotașă nu avea cum să n-o admire.
O lăsă pe Cissy să planteze moțul-curcanului și cineraria și ea se mută mai încolo să reorganizeze și să îmbogățească straturile de flori ce existau deja.
După încă o oră, își dădu seama că vor folosi tot ce adusese cu ea, și încă mai trebuiau.
— Harper? Își șterse fruntea asudată cu dosul mâinii. Ai la tine telefonul mobil?
Harper se opri din lucrul la vițele de pe spalier și-și pipăi buzunarele.
— Pe undeva. În furgonetă, poate?
Era clar fiul ei, se gândi ea, la cât îi semăna, și-i flutură din mână să-și reia lucrul, iar ea se duse în față să găsească mobilul. O sună pe Stella, îi înșirui rapid o listă de lucruri de care avea nevoie – fără să se îndoiască pentru o clipă că managerul ei nu va înregistra totul, va face factura și inventarul, și-l va livra.
Plantă belșițe la gardul din spate, împreună cu salvie albastră și margarete africane. Apoi rămase să contemple rezultatul când Cissy veni la ea cu un pahar înalt.
— Am făcut limonadă. Am stors eu lămâile. Pentru păcatele mele. Mi s-a dus naibii manichiura, zise ea întinzându-i paharul lui Roz. Și deja mă dor locuri pe care am uitat că le am. Nu știu cum reușești tu să faci asta.
— Eu nu știu cum reușești să joci bridge în fiecare săptămână.
— Mă rog, fiecare cu ale lui, presupun. Îți datorez mult mai mult decât cecul pe care ți l-am scris.
— O, o să mai scrii câteva până se termină chestia asta.
Cissy închise ochii.
— Hank o să mă omoare. O să-și ia crosa de golf de fier numărul nouă și-o să mă bată cu ea până mor.
— Nu cred, zise Roz ridicându-se în picioare și înapoindu-i paharul gol, apoi își întinse spatele. Cred că o să fie mulțumit și mândru, și mișcat că ai făcut un asemenea efort – să-ți strici și manichiura pe deasupra – doar ca să faci casa mai frumoasă pentru vizita mamei lui. Ca să-i arăți ei, și lui, cât de mult prețuiești casa pe care ți-a oferit-o.
— O. Un zâmbet lent i se întinse pe chip. Ești al naibii de isteață, Rosalind.
— Doar pentru că n-am un soț nu înseamnă că nu știu cum funcționează. O să te avertizez însă, dacă nu ai grijă cum se cuvine, o să vin aici și o să te bat eu cu crosa de golf numărul nouă a lui Hank.
Cissy se uită în jur la pământ, la răsadurile pe jumătate plantate, la lopețile, greblele și sacii de sol și aditivi.
— O să arate foarte frumos când va fi gata. Nu?
— Ai încredere în mine.
— Am. Complet. Și ăsta probabil că nu este momentul cel mai bun să-ți spun că fiul acela al tău e un drăcușor al naibii de chipeș. Îți jur că aproape mi s-a oprit inima când i-am dat limonada aia și mi-a aruncat un zâmbet. Doamne sfinte, cred că se aruncă fetele la picioarele lui.
— N-am văzut niciodată să fi avut probleme să găsească fete. Dar nu pare să le țină prea mult timp însă.
— E tânăr încă.
Se întunecase deja când ajunse acasă. Murdară și obosită, își vârî capul în bibliotecă înainte să urce la etaj. Văzuse mașina lui Mitch în față.
— Lucrezi până târziu? întrebă ea.
— Da. Și tu?
— Am avut o zi uluitoare. M-am distrat de minune. Acum mă duc sus să răzuiesc câțiva centimetri de mizerie de pe mine, apoi să mă îndop ca un porc.
— Vrei companie? Am câteva lucruri la care aș vrea să-ți cer părerea.
— Sigur, hai sus.
— Te-ai jucat în noroi?
— Aproape toată ziua. O urgență de grădinărit. Îi aruncă un zâmbet peste umăr începând să urce scările. O prietenă, o vizită neașteptată a socrilor, tendințe pasiv-agresive și dorința de a impresiona. Asta a rezultat într-un profit grozav pentru afacerea mea și o zi superbă pentru mine. Se duse direct în baie și-și dădu jos cămașa. A trecut multă vreme de când am fost implicată serios în organizarea și designul unei grădini. Aproape uitasem cât de mult ador să-mi vâr mâinile în pământ și să creez ceva.
Se dezbrăcă în timp ce vorbea, într-un mod practic, aruncându-și hainele în coșul de rufe, aplecându-se să pornească dușul și să testeze temperatura apei, în timp ce el stătea în pragul ușii, ascultând.
— Mult din spațiu era pământ virgin – potențial neexploatat. Ar trebui să mă simt vinovată că o taxez când eu m-am distrat așa de bine –, dar nu mă simt vinovată. Ne-am meritat banii ăștia.
— Ne-am?
— A trebuit să chem trupele în ajutor. Intră sub duș. L-am luat și pe Harper cu mine, și mai târziu au trecut și Logan, și Stella ca rezerve. Am plantat o grădină perenă de patru anotimpuri absolut superbă. Arată minunat și acum, și peste câteva săptămâni vor înflori crinul sălbatic timpuriu și indigofera sălbatică, apoi vor urma spirea și clopoțeii, salvia de câmp și degețeii. Harper a pus niște clematite mov superbe pe un spalier de cupru și a pus și un trio de hortensii. Apoi, când a ajuns Logan acolo…
Se întrerupse și-și scoase capul afară, cu părul șiroind de apă.
— Te plictisesc de moarte.
— Câtuși de puțin. Nu știu eu exact despre ce vorbești, dar nu sunt plictisit. Pari să fii complet în priză.
— Sunt. Voi trece mâine-dimineață pe la ea pentru ultimele retușuri și să-i prezint factura finală. S-ar putea să leșine, dar o să-și uluiască socrii.
— Nu mi-ai mai dat nici un răspuns despre planta aia pentru apartamentul meu. Știi, feng shui.
— Nu, nu ți-am dat.
Mitch așteptă cinci secunde și nu auzi nimic decât apa curgând. Râse.
— Presupun că ăsta e un răspuns. Știi, sunt destul de inteligent și responsabil. Aș putea fi învățat cum să am grijă de o plantă.
— Posibil, dar cazierul tău de până acum e urât, Mitch. Efectiv urât. Putem discuta despre o perioadă de probă. Am amenințat-o pe Cissy ce se întâmplă dacă nu întreține ce-am făcut acolo. Am auzit-o vorbind cu Logan să-l angajeze să vină de două ori pe lună să aibă el grijă. Asta e bine. Toți ar trebui să fim suficient de conștienți de sine încât să ne cunoaștem limitele.
— O uzi. O pui la soare. Pot să fac asta.
— De parcă asta-i tot. Îmi dai, te rog, prosopul?
Roz opri apa, luă prosopul din mâna lui și începu să se șteargă.
— Am fost atât de ocupați la lucru că aproape n-am avut timp să ne gândim o clipă și la altceva. Nunta Stellei o să vină imediat. Și știu că sunt unele lucruri care-mi vor solicita atenția în proiectul ăsta.
Mitch o privi dându-se cu cremă, și aroma loțiunii se combină cu cea a săpunului.
— O să ne descurcăm cu toate.
— Iernile zboară acum că am afacerea. Sunt mult mai multe de făcut iarna decât își închipuie lumea. Și uită-te la noi, încă o primăvară. Nici nu-mi vine să cred că e…
Se încruntă brusc. Tăcu și puse cu grijă la loc capacul tubului de cremă.
— Tocmai ai avut o revelație, nu-i așa? o întrebă el.
— Ce anume?
— Noi doi, acum. Mitch rămase unde era în timp ce Roz trecu pe lângă el în dormitor, unde deschise un sertar după niște haine curate. Sfârșitul zilei de lucru, vorbind în timp ce faci duș. E foarte conjugal, nu?
Roz își luă niște pantaloni scurți de trening și-și trase un tricou peste cap.
— Ce părere ai despre asta?
— Nu sunt complet sigur. Puțin speriat, presupun. Uluitor de calm în general. Dar tu?
Roz își frecă părul cu prosopul în timp ce-i studia chipul.
— Să mă mărit din nou nu numai că nu a fost o prioritate, ci s-a aflat în vârful listei lucrurilor pe care trebuie să le evit. Împreună cu șerpii veninoși, broaștele ce cad din cer, virusul ebola și așa mai departe.
Mitch zâmbi, rezemat de ușă.
— Am auzit timpul trecut.
— Ai urechi bune. M-am îndrăgostit odată, foarte tânără. Și când m-am îndrăgostit, m-am măritat. A fost foarte bine, și o să-l iubesc pe John Ashby toată viața. O să-l văd în fiii pe care i-am făcut împreună, și știu că nu i-aș avea dacă nu ne-am fi iubit așa.
— Oamenii care pot iubi și au iubit așa sunt foarte norocoși.
— Da, suntem. La un moment dat m-am simțit singură. Băieții mergeau fiecare pe drumul lui, și casa mi s-a părut așa de goală, așa de tăcută. Am fost tristă – dincolo de mândria de a-i vedea pe tinerii bărbați la creația cărora am contribuit, am fost așa de afurisit de tristă. Se duse în baie să agațe prosopul umed, apoi își desfăcu crema de față. Am avut nevoie de ceva care să alunge asta, sau cel puțin așa am crezut. Am vrut să am pe cineva cu care să-mi împart restul vieții. Am ales pe cineva care, la suprafață, părea potrivit. Greșeala asta m-a costat enorm. Emoțional și financiar.
— Și din cauza asta, vei fi foarte atentă în legătură cu o altă căsătorie.
— Da. Dar sunt îndrăgostită de tine, Mitchell.
Îi văzu valul de emoție din ochi și ce fior era să-l vadă, să știe că ea îl provocase!
Îl văzu dând să facă un pas spre ea. Și oprindu-se, pentru că știa că ea voia să aștepte. Și un nou fior o invadă când se simți atât de bine înțeleasă.
— Nu m-am așteptat să iubesc din nou, nu cu toată inima. Asta a fost greșeala pe care-am făcut-o cu Bryce. Greșeala de bază – să mă căsătoresc cu cineva pe care nu l-am iubit cu toată inima. Totuși, căsătoria e un pas enorm. Sper că nu te superi să aștepți până îți voi spune eu când și dacă sunt gata să-l fac.
— Pot suporta asta, pentru că te iubesc, Rosalind. Greșeli pe care le-am făcut au rănit oameni pe care-i iubesc. Nu le voi face din nou.
Roz se duse la el.
— Sigur vom face alte greșeli noi.
Mitch se aplecă și-și lipi buzele de-ale ei.
— O să fie bine.
— Da, cred că o să fie bine. Hai să mergem jos, să vedem ce-a gătit David. Și atunci poți să-mi spui despre ziua ta în loc să stai să m-asculți pe mine dând înainte despre a mea.
Cum era târziu, copiii mâncaseră deja și părinții lor erau ocupați cu ritualurile lor de culcare.
— Uneori poți să uiți cât de plină e casa asta, zise Roz, începând să mănânce spaghete cu chiftele. Iar alteori parcă ești la casa de maimuțe de la grădina zoologică.
— Și ție-ți place în amândouă felurile.
— Da. Am un suflet contradictoriu. Am nevoie de singurătate, sau devin afurisită. Dacă sunt însă prea mult timp singură, devin melancolică. Nu-i ușor să trăiești cu mine, ar trebui să socotești și factorul ăsta în ecuație.
— Deja l-am socotit.
Roz făcu o pauză cu furculița la jumătatea drumului către gură, apoi o așeză la loc pe farfurie și izbucni în hohote prelungi și răsunătoare de râs.
— Așa-mi trebuie.
— Eu sunt dezordonat, deseori neglijent cu detalii care nu mă interesează la un moment anume – și n-am nici o intenție să mă schimb. Poți să socotești și tu factorul ăsta.
— S-a făcut. Acum, despre ce-ai vrut să discuți cu mine?
— Niciodată nu par să-mi lipsească lucrurile despre care să discut cu tine.
— Bărbații, în primele câteva săptămâni de dragoste, vorbesc mai mult decât o vor face în următorii douăzeci de ani.
— Vezi? Gesticulă cu furculița, apoi învârti spaghetele în jurul ei. Un alt avantaj al faptului că ne-am întâlnit mai târziu în viață. Amândoi știm cum funcționează. Dar voisem să discut în primul rând despre Clarise Harper.
— O să-mi strici pofta de mâncare vorbind despre ea, și ador chiftelele cu spaghete.
— I-am făcut o altă vizită azi-dimineață în timp ce tu presupun că săpai în grădină.
— Ai spune că ai vizitat al treilea sau al patrulea nivel al infernului?
— N-a fost chiar așa de rău. Îi place de mine, până la un punct. Mă găsește interesant, cel puțin, și aș putea spune că se amuză spunându-mi ce vrea ea și ținând pentru sine ceea ce nu vrea să știu.
Mai luă câteva furculițe de spaghete, apoi rupse în două o bucată de pâine cu usturoi ca s-o împartă cu ea.
— Am o casetă, dacă ești interesată. Mi-a spus o poveste interesantă, pe care pretinde că i-a spus-o mama ei, despre bunicul tău când era copil – cum s-a dus la culcare într-un dulap, cu un cățeluș pe care l-a luat dintr-un coș cu cățeluși abia fătați din grajduri. Voise să fie al lui, dar mama lui nu fusese de acord. Nu era voie cu câini în casă, ceva de genul ăsta. Așa că-l ascunsese în camera lui cam o săptămână, ținându-l în dulap și furând mâncare de la bucătărie pentru el.
— Cât de mare era?
— Cam de zece ani, crede ea. Cel puțin din câte i-a povestit mama ei. A fost descoperit când s-a vârât în dulap cu el și a adormit. Nimeni nu l-a mai găsit și au întors toată casa pe dos să-l caute. Și atunci un servitor a auzit un scâncet și i-a găsit pe amândoi în fundul dulapului din dormitorul lui.
— Și și-a păstrat cățelul?
— Da. Tatăl lui a decis împotriva voinței mamei lui, și l-au lăsat să-l țină, deși era o corcitură și se pare că niciodată n-a învățat nici o regulă de bună purtare. L-a avut aproape optsprezece ani, așa că și-l amintește și ea, vag. L-a îngropat în spatele grajdurilor și i-a plantat un pomișor peste mormânt.
— Spot. Bunica mi-a arătat mormântul. Este un mic marcaj. A zis că au îngropat acolo câinele pe care bunicul îl iubise foarte mult, dar cred că nu știuse nici ea povestea despre cum l-a căpătat. Altfel mi-ar fi spus.
— Impresia mea a fost că Clarise mi-a spus povestea ca să ilustreze faptul că fratele mai mic al mamei ei a fost răsfățat de tatăl lui.
— Așa ar face, răspunse Roz.
— Am mai aflat și altceva. Jane are fiecare a doua zi de miercuri liberă. Sau după-amiezile de miercuri. Îi place să meargă la librăria Davis-Kidd, să ia prânzul la cafeneaua lor, și să vadă ce noutăți au.
— Da?
— Oricine ar vrea să vorbească în mod privat cu ea ar putea da de ea acolo. Mâine, de fapt, e după-amiaza ei liberă de miercuri.
— În ultima vreme, nu mi-am făcut timp să mai merg pe la o librărie.
— Atunci aș zice că ar fi cazul să mergi mâine.
Fără descrierea lui Mitch, Roz se îndoia c-ar fi recunoscut-o pe Jane Paulson. Văzu o tânără – cu părul maro-cenușiu, haine mohorâte și o expresie solemnă – intrând în cafenea și îndreptându-se direct spre tejghea.
Comandă rapid, ca o persoană ale cărei obiceiuri nu variau prea mult, apoi se așeză la o masă într-un colț și își scoase o carte din geantă.
Roz așteptă șaizeci de secunde, apoi se duse către ea.
— Jane? Jane Paulson? spuse ea pe un ton vesel și entuziasmat, cu o vagă urmă de uimire, și o văzu pe Jane tresărind violent înainte de a-și ridica brusc privirea. Ei na, uite ce chestie! Fără să aștepte o invitație, Roz se așeză pe al doilea scaun de la masă. Au trecut… O, nici măcar nu-mi amintesc de când nu ne-am mai văzut. Sunt verișoara ta Rosalind. Rosalind Harper.
— Da, ș… știu. Bună ziua.
— Bună ziua și ție, zise Roz și o atinse pe mână cu un gest afectuos, apoi se rezemă de spătarul scaunului și sorbi din cafea. Cum mai ești, cât timp stai în oraș? Spune-mi tot.
— Sunt… sunt bine. Locuiesc aici acum.
— Nu! Serios? Aici în Memphis? Ce chestie! Sper că ai tăi sunt bine.
— Toată lumea e bine. Da, toți sunt bine.
— Cât mă bucur să aud asta! Să le spui mamei și tatălui tău că îi salut când mai vorbești cu ei. Și ce faci tu aici în Memphis?
— Ăă… Se întrerupse când cana de supă și jumătatea de sandvici pe care le comandase îi fură servite. Mulțumesc. Ăă, verișoară Rosalind, ai vrea să mănânci ceva?
— Nu, cafeaua e de-ajuns.
Și nu mai putea rezista. Nu se mai putea uita la chipul acela nefericit și atât de lipsit de speranță și să continue s-o mintă.
— Jane, voi fi sinceră cu tine. Am venit aici azi ca să te văd.
— Nu înțeleg.
— Știu că locuiești cu verișoara Rissy, că lucrezi pentru ea.
— Da. Da, am… tocmai mi-am amintit. Am niște treburi de făcut. Nu știu cum am putut uita. Trebuie neapărat să plec și să…
— Draga mea. Roz își puse mâna peste a ei, să o țină pe loc și sperând și să o liniștească. Știu ce părere are ea despre mine, așa că nu e nevoie să te îngrijorezi. N-o să-i spun c-am vorbit. Nu vreau să fac nimic ce ți-ar putea provoca necazuri cu ea. Îți promit.
— Ce vrei?
— Prima dată lasă-mă să-ți spun că nimic din ce-mi vei spune nu va ajunge la urechile ei. Știi cât de mult mă urăște și te asigur că sentimentul este complet reciproc. Eu și Clarise n-o să vorbim despre asta. Așa că vreau să te întreb prima dată: Ești fericită stând cu ea?
— Am avut nevoie de o slujbă. Ea mi-a dat o slujbă. Chiar ar trebui să…
— Mm-hmm. Și dacă ai putea avea altă slujbă?
— Eu… nu pot să-mi permit să plătesc chirie undeva, în momentul ăsta, zise Jane, uitându-se la supă de parcă ar fi cuprins toate răspunsurile de pe lume – și lumea nu era un loc prea prietenos. Și n-am nici o abilitate. Abilități potrivite pentru o slujbă.
— Mi se pare foarte greu să cred așa ceva, dar asta poate aștepta. Dacă te-aș ajuta să-ți găsești o slujbă care să-ți placă și un apartament pe care să ți-l poți permite, tot ai prefera să locuiești la Clarise și să lucrezi pentru ea?
Jane își ridică fața, foarte palidă acum.
— De ce-ai face asta?
— Parțial să-i fac ei în ciudă și parțial pentru că nu-mi place să văd membri ai familiei mele nefericiți, dacă soluția e simplă. Și încă un parțial. Sper că mă poți ajuta.
— Ce-aș putea face eu pentru tine?
— Are lucruri din casa mea, din Harper House. Roz încuviință văzându-i teama și faptul că era limpede că știa. Tu știi asta, și eu știu asta. Nu-mi pasă – sau m-am hotărât să nu-mi pese – de statui, de lucruri, să spunem. Dar vreau hârtiile. Cărțile, scrisorile, jurnalele. Să fiu sinceră, Jane, intenționam să te mituiesc ca să mă ajuți. Te-aș fi ajutat să-ți găsești o slujbă bună și să te stabilești undeva, să-ți dau niște bani dacă ai nevoie, în schimbul lor. Dar o să fac asta pentru tine oricum.
— De ce?
Roz se aplecă înainte.
— M-ar fi zdrobit, dac-ar fi putut. M-ar fi manipulat, mi-ar fi condus viața, mi-ar fi zdrobit spiritul. Dac-ar fi putut. N-am lăsat-o. Nu văd de ce aș lăsa-o să-ți facă ție asta.
— Nu mi-a făcut-o ea. Eu am făcut-o. Nu pot vorbi despre asta.
— Atunci nici nu vom vorbi. Nu am de gând să te forțez. Deși putea, se gândi Roz, atât de ușor. Și tocmai de aceea n-avea de gând s-o facă. Ce-o să fac în schimb e să-ți dau numerele mele de telefon. Aici e numărul de-acasă, și numărul meu de mobil, și numărul meu de la serviciu. Pune-le undeva unde să nu le găsească ea. Sunt convinsă că ți-ai dat seama că îți umblă prin lucruri când nu ești de față.
Jane încuviință.
— Nu contează. Eu n-am nimic.
— Dacă-ți păstrezi atitudinea asta, n-o să ai niciodată nimic. Gândește-te la ce vrei, și dacă vrei să te ajut să obții ceea ce vrei. Și apoi sună-mă.
— M-ai ajuta chiar și dacă eu nu te ajut?
— Da. Și pe mine mă pot ajuta singură dacă și când este nevoie. Are ceva ce-mi aparține, și am nevoie de ele înapoi. O să le obțin. Tu vrei să te scapi de ea, și o să te ajut. Fără nici o obligație.
Jane deschise gura, o închise, apoi se ridică rapid în picioare.
— Verișoară Rosalind. Am putea… am putea merge altundeva? Știe că vin aici și s-ar putea…
— Să primească rapoarte? Da, s-ar putea. Foarte bine, hai să mergem altundeva. Mașina mea e chiar în față.
*
Merseră la un mic restaurant dintr-un loc mai ferit, unde era prea puțin probabil să se afle cineva care să le cunoască pe ele sau pe Clarise. Localul mirosea a grătar și a cafea bună și tare.
Roz comandă pentru amândouă, ca să-i dea timp lui Jane să se calmeze.
— Ai avut o slujbă acasă?
— Am… am lucrat într-un birou, puțin, la compania tatălui meu. Știi că are o companie care vinde pardoseli.
— Ți-a plăcut munca de birou?
— Nu. Nu mi-a plăcut, și nu cred nici că sunt prea bună la asta, oricum.
— Ce ți-ar plăcea?
— M-am gândit că mi-ar plăcea să lucrez într-o librărie sau într-o galerie. Îmi plac cărțile și îmi place arta. Și chiar știu câte ceva despre ele.
— Ăsta e un început bun. Pentru a o încuraja să mănânce, în loc s-o vadă culegând semințele de susan de pe chiflă cu degete neliniștite, Roz își ridică la buze jumătate din sandviciul enorm pe care-l tăiase deja în două, și mușcă din el. Ai ceva bani ai tăi?
— Am economisit cam două mii.
— Și ăsta e un bun început.
— Am rămas însărcinată, zise Jane, aproape fără să se gândească.
— Oh, scumpo. Roz își puse sandviciul pe farfurie și o luă de mână pe Jane. Ești însărcinată.
— Nu mai sunt. Pe obraji începură să-i curgă lacrimi. Anul trecut. A fost anul trecut. Am… el era căsătorit. Mi-a zis că mă iubește și că o să-și părăsească soția. Sunt așa o proastă. Așa o tâmpită.
— Termină cu asta, zise Roz răspicat, și-i dădu un șervețel. Nu ești deloc așa.
— Era un bărbat însurat, și am știut asta foarte bine. Dar m-am lăsat dusă de val. A fost atât de minunat să am pe cineva care să mă dorească, și a fost așa de palpitant să țin totul secret. Am crezut tot ce mi-a spus, verișoară Rosalind.
— Doar Roz. Bineînțeles că l-ai crezut. Erai îndrăgostită de el.
— Dar el nu mă iubea. Clătinând din cap, Jane începu să rupă șervețelul în bucățele mici. Am descoperit că sunt însărcinată și i-am spus și lui. A fost atât de rece, atât de, mă rog, nu chiar nervos, dar iritat. Ca și cum ar fi fost… nu știu, un inconvenient. Voia să fac avort. Am fost atât de șocată. Îmi spusese înainte că ne vom căsători într-o zi, și acum voia să fac avort.
— Asta e foarte dur, Jane. Îmi pare atât de rău.
— Am zis că voi face. Am fost groaznic de tristă din cauza asta, dar aveam de gând s-o fac. N-am știut ce altceva puteam face. Dar am tot amânat, pentru că mi-a fost frică. Și apoi, într-o zi, eram cu mama, și a început să-mi curgă sânge și să mă doară burta, chiar acolo în restaurant, unde luam cina.
Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Roz scoase un șervețel din suportul de metal și i-l oferi.
— Am pierdut sarcina. Nu-i spusesem mamei că eram gravidă și am pierdut sarcina practic în fața ei. Ea și tata au fost atât de supărați. Eu eram amețită și mă simțeam atât de ciudat, și le-am spus cine era tatăl. Era unul dintre partenerii de golf ai tatei.
De data asta își ascunse fața în șervețel și plânse în hohote. Când ospătărița dădu să se apropie de masa lor, Roz clătină din cap către ea, se ridică și se duse de cealaltă parte a mesei, strecurându-se pe banchetă lângă Jane, și-și puse un braț pe după umerii ei.
— Îmi pare rău.
— Nici nu te gândi la asta. Poți să plângi liniștită.
— A fost o scenă oribilă, o perioadă de timp atât de oribilă. I-am făcut de rușine și i-am dezamăgit.
— Eu mă gândesc că în situația aceea mintea și inima lor ar fi trebuit să fie alături de tine.
— I-am făcut de rușine, sughiță și-și șterse lacrimile. Și totul pentru un bărbat care niciodată nu m-a iubit. Am pierdut copilul acela, poate pentru că am vrut să nu mai fie. Mi-am dorit foarte mult să dispară cu totul, și așa s-a întâmplat.
— O, scumpo, nu poți să-ți dorești ca un copil să nu mai fie și el să dispară din cauza asta. Poți să te învinovățești puțin pentru că l-ai conceput, pentru că e nevoie de doi pentru asta. Dar nu te poți învinovăți pentru că l-ai pierdut.
— N-am făcut niciodată nimic în viață în afară de ceea ce mi s-a spus să fac. Dar am făcut asta, și uite ce s-a întâmplat.
— Îmi pare rău că s-a întâmplat. Toți facem greșeli, Jane, și uneori plătim un preț foarte piperat pentru ele. Dar nu trebuie să-l plătești la infinit. O strânse încă o dată de umeri, apoi se duse înapoi de cealaltă parte a mesei, ca să fie față în față cu ea. Uită-te la mine acum. Ascultă-mă. Bărbatul care te-a folosit a ieșit afară din viața ta?
Jane încuviință și-și șterse ochii.
— Bine. Acum te poți hotărî ce vrei să faci. Să-ți construiești o nouă viață sau să continui să te dai de-a derdelușul pe movila de dărâmături a celei vechi.
— Chiar vrei să mă ajuți să-mi găsesc o slujbă?
— O să te ajut să-ți găsești una. S-o păstrezi va depinde de tine.
— Are… are o mulțime de jurnale vechi. Le ține în camera ei, încuiate într-un sertar. Dar știu unde e cheia.
Roz zâmbi și se rezemă de spătar.
— Ei, vezi ce isteață ești.