— Nu e diabolică, nu-i așa? Hayley o mută pe Lily pe celălalt șold și se uită la Harper cum planta niște ghețișoară în stratul de flori de lângă ușa din spate a căsuței lui. Adică e răutăcioasă și scorpie, dar nu e diabolică.
— Evident, n-ai auzit-o pe mama descriind-o pe verișoara Rissy ca demonul din iad.
— Dacă asta e adevărat, atunci poate c-a avut ceva de-a face cu Amelia. Poate că ea a omorât-o.
— Nu se născuse încă – sau, cum ar zice mama, n-o făcuse încă dracul – când a murit Amelia.
— Ah, da. Se încruntă. Dar asta este doar dacă nu ne înșelăm în legătură cu datele. Dacă greșim, ar fi putut fi ea.
— Asta presupunând că Amelia a fost omorâtă.
— Păi, da, presupunând asta. Trebuie să fi avut un motiv să ia toate jurnalele alea și să le păstreze. Nu crezi?
— În afară de faptul că e o băbătie egoistă și afurisită?
— În afară de asta, da. Bine, scumpo, îi zise lui Lily care începea să se foiască în brațele ei. Hayley o așeză jos și începu să se plimbe cu ea, ținând-o de mâini, prin curtea interioară. În jurnale ar putea exista lucruri care o implică.
— Atunci de ce nu le-a ars?
— O, nu știu, se răsti ea. E doar o teorie. Trebuie să avem o teorie și o ipoteză ca să putem găsi soluția, nu?
— Dacă zici tu, dar soluția mea e că verișoara Rissy e o vrăjitoare egoistă, cu inima neagră și degete lipicioase. Uită-te aici, dulceața mea. Culese un trandafir cultivat de el și-l ținu la nivelul lui Lily. Așa-i că-i frumos? Vrei să ți-l dau ție?
Zâmbind, fetița dădu drumul mâinii mamei ei și se întinse după el.
— A-ha, hai și ia-l, îi spuse el.
Și când Harper îl ținu doar puțin mai departe de vârfurile degetelor ei, Lily făcu trei pași nesiguri.
— O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! Ai văzut? A mers singură. Ai văzut?
— Da, am văzut. Harper o prinse pe Lily și o ajută să stea dreaptă când aceasta își încleștă pumnul în jurul florii. Uită-te la tine. Cine știe să umble singură?
— A făcut primii ei pași, zise Hayley cu glasul întretăiat, ștergându-și o lacrimă. A mers direct către tine.
Mereu stânjenit când cineva plângea, Harper se uită la ea.
— Scuze. Ar fi trebuit să te las pe tine să ții floarea.
— Nu, nu, nu este asta. A făcut primii ei pași, Harper. Fetița mea. Am văzut-o făcând primii ei pași. O, trebuie să le arătăm tuturor. Dansă pe loc, apoi o ridică pe Lily în brațe, învârtind-o în cercuri, făcând-o să râdă în hohote. Trebuie să le arătăm tuturor cât de mare și de deșteaptă ești.
Apoi se opri și oftă. Se aplecă spre Harper și-l sărută pe obraz.
— A mers direct către tine, repetă ea și apoi fugi către casă cu fetița în brațe.
Roz adora să bea cafea în curte, cu grădinile ce se trezeau întinse în jurul ei. Îi auzea pe băieții Stellei jucându-se cu câinele, și sunetele acestea îi întoarseră ceasul amintirii la vremea când îi auzea pe fiii ei.
Era plăcut să stea așa la începutul serii, cu lumina dulce și albăstruie, cu mirosul plantelor ce creșteau liniștite în aer. Era plăcut și pentru că era într-o stare de spirit bună pentru a nu fi singură. Ea își bea cafeaua, și în jurul ei vorbeau Logan și Stella, David și Mitch.
Și-ar fi dorit să fie și Harper acolo, și Hayley. Dar Harper nu răspundea la telefon – ceea ce nu era o întâmplare rară – și nu reușise să le găsească pe Hayley și pe fetița ei.
— A zis că a fost atât de mulțumit de felul cum arăta totul, că a dus-o în oraș să-și cumpere mobilier nou pentru curte, zise Stella și-și goli paharul de ceai cu gheață. Rareori am văzut o clientă mai satisfăcută – sau un proiect de peisagistică realizat și executat atât de rapid. Logan ar trebui să stea cu ochii pe tine, Roz.
— Știam și curtea, și femeia – și pe amândouă suficient de bine să fiu sigură că Cissy va adora schimbările. Și că-l va angaja pe Logan să o păstreze arătând atât de frumos.
— Aș urî ideea să fiu atât de nemulțumită și de intimidată de soacra mea, zise Stella și-i zâmbi lui Logan. Eu primesc o bijuterie.
— Și ea simte același lucru, ceea ce o să-mi facă viața de o mie de ori mai ușoară, zise el, înălțând doza de bere în toast către Stella. Zilele tale sunt numărate, roșcato.
— Două săptămâni și număr zilele. Mai sunt atât de multe lucruri de făcut. De fiecare dată când mă gândesc că totul e sub control, mai îmi apare ceva în minte. Plănuirea unei nunți mici și simple e plină de complicații.
— Spui „da“ și după aceea mănânci tort, zise Logan, și primi o privire lipsită de expresie de la viitoarea lui mireasă.
— Jolene mi-a fost de ajutor enorm de mult, continuă ea. Tot așa și mama, și sora lui Logan, de la distanță. Și nu știu ce m-aș face fără tine, David.
— Aruncă-mi mie buchetul, și suntem chit.
— Apropo de mama ta vitregă, interveni Roz, am vorbit azi cu Jolene.
— Serios?
— Dacă e cineva care cunoaște pe toată lumea din districtul Shelby, aceea e Jolene Dooley. Și mi-am amintit că are o prietenă care deține o galerie mică și frumoasă și un magazin de suvenire în centru. Jane o să aibă un interviu pentru o slujbă miercurea viitoare, după-amiaza.
— Lucrezi rapid, zise Mitch.
— Fata aceea avea nevoie de o șansă. Acum o să vedem cum se descurcă cu ea. Jolene are și o prietenă care are o soră care lucrează la o companie de închirieri. Se pare că este un apartament cu un dormitor în centru, la șase străzi de galeria asta. Chiriașii de acum se mută peste câteva săptămâni, și cei care voiau să vină acolo s-au răzgândit.
— Ar fi trebuit să spun că înfăptuiești miracole.
— O, eu nu fac decât cererea pentru ele.
— Crezi că va accepta? se întrebă Logan. Să se mute, să-ți dea ție jurnalele? După cum mi-ați descris-o, nu pare să aibă prea mult curaj.
— Unii dintre noi n-au. Și alții descoperă că-l au, dar că l-au rătăcit. E tânără și nu are ceea ce ai putea numi spirit. Și deși i-am spus foarte clar că nu va avea nici o obligație către mine, sunt destul de sigură că se va simți obligată dacă-și ia slujba asta, și apartamentul. Acum, dacă va avea tupeul să acționeze din obligația asta este altă chestiune.
— Și dacă n-o face? întrebă Mitch.
— Atunci mă gândesc că eu și verișoara Rissy avem programată o discuție pentru încheierea socotelilor. Am câțiva ași pe mânecă, și o să-i joc dacă e nevoie.
Ochii lui David sclipiră și se apropie mai tare.
— Știi niște secrete murdare despre ea? Ca de exemplu?
— Mici păcate de familie care n-ar vrea să fie aduse la lumină și pe care te asigur că o să le luminez ca de Crăciun, dacă nu-mi înapoiază ceea ce aparține reședinței Harper House. Îl lovi ușor pe David pe bărbie. Dar pe moment, sunt micile mele secrete.
— O, ce-mi strici cheful.
Roz se întoarse, la fel ca toți ceilalți, când o auzi pe Hayley țipând. Cu fața strălucind, Hayley se repezi fără suflare către masă.
— A pășit. A mers direct către Harper. Trei pași!
Nu mai rămânea de făcut decât ca Lily să-și demonstreze încă o dată noul talent. Dar fetița își lăsă genunchii moi de fiecare dată când Hayley încercă s-o îndemne să mai facă un pas. Și preferă să se târască pe jos sau să încerce să se cațere pe scaunul lui Roz.
— Vă jur c-a pășit. Puteți să-l întrebați pe Harper.
— Te cred, zise Roz și o luă pe sus pe Lily. Îți place s-o tachinezi pe mămica, nu-i așa? Se ridică apoi cu Lily în brațe, luă un biscuit și i-l întinse lui Hayley. Cred că e vremea să începi și tu să folosești unul dintre instrumentele principale ale oricărui părinte. Mituirea. Du-te puțin mai încolo și întinde biscuitul către ea.
Hayley făcu așa cum îi zisese, Roz se ghemui și o sprijini pe Lily să stea în picioare.
— Harper i-a ținut o floare.
— Băiatul acela știe cum să farmece fetele. Hai, scumpo. Hai, du-te după el.
În aplauze entuziaste, Lily merse din nou. După aceea se trânti în funduleț și mâncă biscuitul.
Când ceilalți intrară în casă, Roz și Mitch rămaseră afară să privească asfințitul.
— Ai fi insultată dacă ți-aș spune că ești o bunică onorifică minunată.
— Termenul „bunică“ e încă un șoc, dar din moment ce n-aș putea iubi copilul acela mai mult dacă ar fi cu adevărat din sângele meu, nu. A făcut primii ei pași către băiatul meu. Către Harper. E greu pentru mine să nu mă concentrez asupra acestui fapt, asupra semnificației sale.
— Ea nu se vede cu nimeni? Hayley?
— Viața ei e centrată în jurul lui Lily chiar acum. Dar e tânără și plină de pasiune. Va apărea cineva mai devreme sau mai târziu. Cât despre Harper, nu pot ține șirul femeilor care vin și pleacă. Totuși, nu le aduce pe nici una aici să le întâlnesc și eu. Și asta are o semnificație.
— Ei bine, apropo de fii, al meu se vede cu o nouă domnișoară. O fată localnică. Și se întâmplă că părinții ei sunt membri ai clubului tău. O să fie și el la cina cu dans de mâine-seară. De-abia aștept să ți-l prezint.
— Și eu de-abia aștept să-l cunosc. Cine e fata?
— O cheamă Shelby – după district, mă gândesc. Shelby Forrester.
— E o lume mică și aglomerată. Da, îi cunosc pe Jan și Quill, părinții lui Shelby. O știu și pe ea – și este o fată drăguță. Eu și părinții ei suntem în momentul de față într-o… situație încordată. Quill are nu știu ce afaceri cu Bryce, și asta face lucrurile destul de incomode între noi. Dar asta nu va dăuna nimănui.
— Nimeni nu face legături complexe și nu creează situații încordate ca în sud.
— Probabil că nu. Oricum, nu ți-aș fi menționat asta, însă dacă simți o stânjeneală, să știi de ce. Dar sunt gata să fiu excesiv de politicoasă, așa că nu este nevoie să te îngrijorezi.
— Nu sunt îngrijorat, fie că te decizi să fii politicoasă, fie că nu. Ce zici să mergem să ne plimbăm puțin? În felul ăsta pot să te țin de mână și să găsim un colț al grădinii mai umbrit și parfumat unde să te pot săruta.
— Asta mi se pare o idee grozavă.
— Faci o treabă grozavă cu Jane Paulson.
— Poate, dar motivația mea e cam tulbure.
Mitch râse și-i duse mâna la buze.
— Dacă motivațiile tale ar fi mereu pure, mă îndoiesc că te-aș considera atât de fascinantă.
— O, chiar îmi place lingușirea inteligentă. Hai să ne plimbăm către grajduri. O să-ți arăt mormântul lui Spot.
— Aș vrea să-l văd. Ar putea fi un loc bun să-ți spun despre o nouă teorie. Una la care mă tot gândesc de ceva vreme.
În timp ce se plimbau pe cărare, Roz monitoriză progresul florilor ei și studie cu ochi de șoim dacă era vreo buruiană.
— Aș prefera s-o dai toată la iveală, în loc s-o tot gândești atâta.
— Nu sunt foarte sigur ce părere o să ai despre asta. Mă uit la date, la evenimente, la momente și la oameni-cheie, încercând să fac conexiuni de la aceste date, evenimente, momente și oameni până la Amelia.
— Îhâm. Întotdeauna mi-au plăcut grajdurile astea aici, și să le las așa cum sunt. Ca un fel de ruine. Cu capul înclinat într-o parte și mâinile în șold, Roz studie zidurile de piatră ce se fărâmițau, lemnul mâncat de vreme. Probabil c-aș putea să aranjez să fie restaurate. Poate că dacă o să am nepoții ăia de care vorbeai și dacă ei o să fie interesați de cai. Nici unul dintre băieții mei n-a fost interesat în mod deosebit. Cred că fetele sunt cele care trec printr-o perioadă de adorare a cailor.
Studie clădirea în lumina slabă a serii, acoperișul ce se lăsa și ornamentele decolorate – vițele și plantele agățătoare, ierburile ornamentale pe care le plantase în jur ca să-i dea un aspect sălbatic.
— Arată asemenea unei clădiri dintr-un film, sau mai degrabă dintr-o carte de povești.
— Asta îmi place la ele. Tatăl meu le-a lăsat în paragină, sau cel puțin n-a făcut nimic să păstreze clădirea. Îmi amintesc că spunea că vrea s-o dărâme, dar bunica l-a rugat să n-o facă. Ea spunea că e parte a locului și că ei îi plăcea cum arată. Mormântul e în spate. Îmi pare rău, Mitch, zise ea. Te-am întrerupt. Mi-am lăsat mintea să rătăcească. Spune-mi teoria ta.
— Nu știu ce părere o să ai despre asta.
— Oțetar otrăvitor, zise ea, împingându-l la o parte înainte să se frece de o plantă agățătoare. Va trebui să vin să o scot de aici. Uite, am ajuns.
Se ghemui la pământ și cu mâna fără mănuși scoase câteva buruieni, și curăță de pământ piatra pe care era gravat numele câinelui.
— E drăguț, nu, că și-a îngropat bătrânul câine aici, că a gravat în piatră numele lui. Cred c-a fost un om bun. Bunica mea nu l-ar fi iubit atât de mult dacă n-ar fi fost.
— Și l-a iubit, încuviință Mitch. Se vede că l-a iubit din fotografiile cu ei doi împreună.
— El pare destul de rece în majoritatea fotografiilor pe care le avem cu el. Dar n-a fost rece. Am întrebat-o odată pe bunica, și mi-a zis că ura să i se facă poze. Era timid. E ciudat să mă gândesc la asta, că bunicul meu a fost un om timid care-și iubea câinele.
— Ea era mai sociabilă? o întrebă Mitch.
— Da, mult mai mult. Îi plăcea să iasă în lume, aproape la fel de mult cât îi plăcea să stea în grădină. Îi plăcea să dea petreceri elegante, mai ales la prânz sau ceaiuri. Se îmbrăca frumos pentru ele – pălărie, mănuși, rochii vaporoase.
— Am văzut fotografii. Era elegantă.
— Și totuși își putea lua pe ea niște pantaloni vechi și să stea să sape pământul ore întregi.
— Cam ca și altcineva pe care o cunosc eu, zise el, trecându-și ușor o mână peste părul ei. Bunicul tău s-a născut la mai mulți ani distanță de surorile lui.
— Hmm. Au mai fost și alte sarcini, cred. Bunica a pierdut două sarcini și ea, și-mi amintesc, vag, că a menționat odată că și soacra ei a trecut prin același lucru. Poate chiar și un prunc născut mort.
— Și apoi un fiu, născut în aceeași perioadă în care am presupus noi că a trăit Amelia – și a murit. Amelia, care bântuie casa, dar despre care nu găsim nici o dovadă c-a trăit vreodată aici – cu siguranță nu ca rubedenie. Care le cântă copiilor, dă toate indiciile că e devotată copiilor – și n-are încredere… de fapt, îi disprețuiește pe bărbați.
Roz înclină din cap. Amurgul se transforma rapid în întuneric și odată cu întunericul veni răcoarea.
— Da, și?
— Dar dacă băiatul născut în 1892 a fost copilul ei. Fiul ei, Roz. Fiul Ameliei, și nu al lui Beatrice Harper.
— Asta e o teorie extremă, Mitchell.
— Așa să fie? Poate. E doar o teorie, oricum, și parțial bazată pe o speculație oarecum exagerată. Dar n-ar fi o chestie fără precedent.
— Aș fi auzit. Cu siguranță s-ar fi menționat ceva, o șoaptă perpetuată de-a lungul vremurilor.
— Cum? De ce? Dacă jucătorii inițiali ar fi fost foarte atenți să țină totul secret. Bărbatul bogat și plin de influență care-și dorește un fiu – și care plătește pentru unul. Ce naiba, și-n ziua de azi se întâmplă.
— Dar… Roz se ridică în picioare. Cum ar fi putut ascunde o asemenea înșelăciune? Nu vorbești acum despre o adopție legală.
— Nu. Dar gândește-te la asta un minut. Dar dacă Reginald a angajat o tânără, probabil de neam destul de bun și cu o oarecare inteligență, care s-a trezit cu un necaz pe cap. El plătește facturile, îi oferă un adăpost și-i ia copilul dacă e băiat.
— Și dacă e fată, și-a irosit timpul și banii?
— E un joc de noroc. Un alt mod de a privi lucrurile ar fi c-a lăsat-o gravidă chiar el.
— Și nevasta lui i-a acceptat bastardul drept copilul ei, moștenitorul?
— El ținea băierile pungii, nu?
Roz rămase nemișcată, frecându-și brațele.
— E o teorie foarte rece.
— Așa e. Poate că era îndrăgostit de Amelia, plănuia să divorțeze de soția lui și să se însoare cu ea. Poate că a murit la naștere. Sau ar fi putut fi pur și simplu o afacere – sau altceva. Dar dacă băiatul Reginald Harper Jr a fost fiul Ameliei, asta ar explica unele lucruri.
— Ca de exemplu?
— Nu v-a făcut niciodată rău, nici ție, nici nimănui din sângele tău. Oare poate pentru că ești și din sângele ei? Descendenta ei? Poate stră-strănepoata ei?
Roz se plimbă puțin în jurul micului mormânt.
— Atunci de ce e în casă, pe proprietate? Teoria ta e c-a născut copilul aici? În Harper House?
— Posibil. Sau c-a fost în vizită aici, și-a petrecut timpul aici. Poate ca dădacă a copilului – nici asta nu e fără precedent. Poate a murit aici, într-un fel sau altul.
— Într-un fel sau…
Mormântul acesta nu era mic, și nu avea nici o inscripție. Se deschidea întunecat și adânc.
Stătea deasupra lui, deasupra acelei guri mari deschise în pământ. Se uita în jos la moarte. Cadavrul într-o rochie zdrențuită și mizerabilă, carnea ce se topea de pe oase. Duhoarea de putreziciune năvăli către ea ca un roi de albine grase și zumzăitoare, înțepându-i ochii, gâtul, pântecul.
Pământul era jilav și alunecos unde stătea ea. Peste el se târa o ceață subțire și fetidă, mânjind pământul negru, iarba udă, cu limbi murdare și cenușii.
Vârî o lopată prin ceața aceea, în pământ și în iarbă, umplu lopata cu pământ. Apoi aruncă pământul în mormânt.
Ochii moartei se deschiseră, sclipind de nebunie și de răutate. Ridicând o mână, cu oasele străpungând oribil carnea putrezită, începu să se cațere afară din mormânt.
Roz tresări și se feri de mâinile ce o țineau.
— Ușor, ușor. Respiră. Încet și calm.
— Ce s-a întâmplat?
Roz împinse iar mâna lui Mitch când își dădu seama că era pe pământ, ghemuită în poala lui.
— Ai leșinat.
— Te asigur că nu. N-am leșinat în viața mea.
— Consider-o prima dată, atunci. Te-ai făcut albă ca varul, ți s-au dat ochii peste cap. Te-am prins în timp ce începeai deja să te prăbușești. N-ai rămas fără cunoștință decât cam un minut. Tremurând puțin și el, își lăsă fruntea în jos către a ei. A fost cel mai lung minut din viața mea de până acum. Mitch trase aer adânc în piept o dată, apoi încă o dată. Dacă ești bine, te superi dacă rămân aici un minut, până-mi trag răsuflarea?
— Dumnezeule mare, ce chestie!
— N-am vrut să te supăr. O să lăsăm baltă teoriile. Hai să intrăm în casă.
— Doar nu crezi că am leșinat pentru că m-ai făcut să mă gândesc că bunicul meu nu s-a născut în taina sfântă a căsniciei? Doamne. Ce crezi că sunt? Nu-s o femeiușcă prostuță și fără șira spinării care se îndoiește de propria identitate din cauza acțiunilor strămoșilor ei. Știu perfect cine naiba sunt.
Îi revenise culoarea acum, și ochii ei cu gene lungi erau plini de iritare.
— Atunci vrei să-mi spui de ce…. Dintr-odată deveni el palid. Doamne, Roz, ești însărcinată?
— Vino-ți în fire. Acum câteva minute ai zis că sunt bunică, acum intri în șoc gândindu-te că sunt însărcinată. N-o să-ți fac cadou un bebeluș la vârsta mijlocie, așa că relaxează-te. Am avut o criză, cred.
— Vrei să-mi explici?
— Într-o clipă vorbeam, și-apoi în următoarea stăteam – nu știu unde, dar stăteam în fața unui mormânt deschis. Și ea era înăuntru. Amelia. Și nu arăta deloc bine. Nu se putu abține să nu se cutremure, și-și lăsă capul să se rezeme de el. Umărul lui puternic și bun. Mai mult decât doar moartă, era în descompunere. Se vedea asta și mirosea. Cred că de-asta am leșinat. Era, ca să spun cât mai delicat, extrem de neplăcut. Eu o îngropam, cred. Apoi și-a deschis ochii și a început să se cațăre afară.
— Dacă te consolează cu ceva, dacă mi s-ar fi întâmplat mie, și eu aș fi leșinat.
— Nu știu dacă a fost aici, adică în locul ăsta anume. Nu mi s-a părut că era, dar nu pot fi sigură. Am umblat pe-aici de nenumărate ori. Eu am plantat Pachysandra aceea, și Osmanthus de acolo, și niciodată n-am simțit nimic ciudat.
— Ca să mai risc o teorie, n-ai fost niciodată atât de aproape de a descoperi cine a fost ea până acum.
— Presupun că nu. Va trebui să săpăm. Se ridică în picioare. Va trebui să săpăm să vedem dacă e aici.
Aduseră lumini și săpară până mai târziu de miezul nopții. Bărbații și Roz, cu Stella și Hayley făcând cu rândul la lopată și la stat în casă ca să aibă grijă de copiii care dormeau.
Nu găsiră altceva decât oasele unui câine iubit.
— Ar putea fi metaforic.
Roz se uită la Harper, în timp ce mergeau prin pădure în drum spre casă, a doua zi. Roz știa foarte bine de ce era Harper cu ea, ținându-și brațul aruncat lejer peste umărul ei. Pentru că Mitch îi spusese că leșinase.
Abia dacă avusese cinci minute pentru ea de când se întâmplase. Asta urma însă să se schimbe, se gândi ea, dar avea de gând să-i dea și lui, și restului familiei ei onorifice încă o zi înainte să-i alunge din jurul ei.
— Ce-ar putea fi metaforic?
— Asta, știi, viziunea aceea pe are ai avut-o. Că ai stat lângă mormânt, aruncând pământ peste ea. Se strâmbă. Nu voiam să te fac să te simți prost.
— Nu mă faci. Cine a avut coșmaruri după ce s-a uitat la serialul acela de sâmbătă dimineața? Cum se numea, Tărâmul celor pierduți?
— O, Doamne. Se cutremură, și numai o parte din gest era în glumă. Și acum am coșmaruri. Dar, oricum, ce voiam să-ți spun e că tu n-ai stat niciodată lângă mormântul ei, n-ai îngropat-o tu. A murit cu multă vreme în urmă. Dar dacă ne luăm după chestia cu metafora, am putea spune că încerci să-i deschizi mormântul – dar prin faptul că nu te-ai prins de ceva, că n-ai descoperit ceva, mă rog, cum o fi, o îngropi de fapt.
— Deci, e totul în mintea mea.
— Poate că ea ți-a indus gândul ăsta. Nu știu, mamă.
Roz se gândi o clipă.
— Mitch are o teorie. Tocmai despre asta discutam înainte să leșin.
Îi spuse și lui și-și vârî brațul pe după talia lui în timp ce-i povestea. Se opriră împreună la marginea pădurii, studiind casa.
— Nici nu pare chiar așa de aiurea, dacă stai să te gândești, zise Harper. Întotdeauna mi s-a părut că este una de-a noastră.
— Mie mi se pare doar că deschide un nou set de întrebări și că nu ne aduce de fapt mai aproape de a descoperi cine era. Dar știu un lucru. Acum vreau jurnalele acelea mai mult ca niciodată. Dacă Jane nu mi le dă, o să mă duc s-o înfrunt pe Clarise.
— Vrei să vin să joc rolul de arbitru?
— Poate că da. Dacă Amelia face parte din familie, merită și ea ce i se cuvine. Cum am spus, nu am aceeași părere despre Clarise. Ea întotdeauna a vrut mai mult decât i se cuvine, după părerea mea. Nu știu ce mă face să simt mai multă simpatie pentru o femeie moartă, care poate e sau poate nu-mi e rudă de sânge, decât am pentru una în viață care sigur mi-e rudă de sânge.
— M-a plesnit o dată.
Instantaneu, Roz încremeni.
— Ce-a făcut?
— M-a plesnit o dată bine de tot când era în vizită aici și m-a prins cățărându-mă pe masa din bucătărie, la borcanul cu fursecuri. Cred că aveam cam șase ani. Mi-a tras o palmă, m-a tras jos de pe masă și mi-a zis că sunt un țânc lacom și fără respect.
— De ce nu mi-ai spus? N-avea nici un drept să te atingă. Aș fi jupuit-o de vie pentru chestia asta.
— Și-apoi m-ai fi jupuit pe mine, îi atrase el atenția. Pentru că mereu mi-ai spus să nu mă cațăr pe masă și să nu iau nici un fursec fără să-ți cer voie mai întâi. Așa că mi-am luat scatoalca și am plecat.
— Dacă e să-ți dea cineva scatoalce, atunci eu trebuia să fiu aceea. Nimeni nu pune mâna pe copiii mei, iar în tribunalul meu nu există prescripție de judecată. Ce vacă!
— Ei acum, zise el, strângând-o de umeri. Nu te simți mai bine?
— Cred c-o s-o fac să-i pară foarte rău când am să termin cu ea. Se îndreptară împreună către casă. Știai că nu e voie să-ți vâri mâna în borcanul cu fursecuri.
— Da, să trăiți.
Îi dădu un ghiont ușor cu cotul.
— Și nu te hlizi la mine.
— Nu mă hlizeam, mă gândeam doar că probabil că sunt fursecuri în borcanul ăla și acum.
— Îmi imaginez că da.
— Niște fursecuri cu lapte îmi sună foarte bine.
— Și eu sunt de aceeași părere. Hai să-l batem pe David la cap până ne dă câteva. Dar să mergem mai repede. Trebuie să mă pregătesc pentru o întâlnire.
Roz cunoștea stilurile și culorile care nu numai că o făceau să arate bine, dar i se și potriveau. Alesese o rochie vintage Dior pentru liniile sale clare și fluide, și pentru culoarea frumoasă aurie. Corsajul drept, cu bretele înguste și partea largă de la spate îi lăsau umerii și spatele gol.
Dar umerii, brațele și spatele îi erau într-o formă foarte bună. Avea grijă să fie așa. Prin urmare că nu vedea nici un motiv să nu și le arate. Purta diamantele bunicii ei – cerceii cu piatră în formă de lacrimă și colierul pe care le moștenise.
Și, deși știa că o va regreta, își puse niște sandale cu toc înalt și subțire care-i puneau frumos în evidență unghiile de la picioare, pe care și le lăcuise cu același auriu delicat ca și rochia.
Se întoarse să-și verifice și spatele în oglindă și strigă un „intră“ absent auzind o bătaie la ușă.
— Roz, am vrut să-ți… Stella se opri încremenită. Doamne sfânte! Arăți splendid.
Cu un gest către oglindă, Roz se întoarse spre ea.
— Chiar că arăt. Uneori pur și simplu vrei să-i faci să cadă pe spate de uimire, nu? Am chef să fac asta azi.
— Stai… stai puțin aici.
Se repezi din nou afară și Roz o auzi strigând-o pe Hayley.
Amuzată, își luă poșeta – oare ce-o apucase să plătească atât de mult pentru o chestie atât de mică și de caraghioasă – și începu să vâre în ea ceea ce considera necesar pentru o seară în oraș.
— Trebuie să vezi asta, zicea Stella, apoi o trase pe Hayley în cameră.
Hayley clipi, apoi își îngustă ochii.
— Trebuie să te învârți o dată. Hai, rotește-te pentru noi.
Dispusă să-i facă pe plac, Roz făcu o piruetă, și Hayley își încrucișă brațele peste piept, înclinându-și capul.
— Acelea sunt diamante adevărate? Știu că este de prost gust să întreb, dar nu mă pot abține. Sunt așa de… sclipitoare.
— Au fost ale bunicii mele, și sunt deosebit de speciale pentru mine. Ceea ce-mi amintește că am ceva ce cred că ți-ar plăcea să porți la nuntă, Stella. S-ar potrivi la ceva vechi, împrumutat și albastru.
Scosese deja cutia din seif și i-o întinse Stellei.
— O, Dumnezeule.
— John mi i-a dat când am împlinit douăzeci și unu de ani, zise ea cu un zâmbet uitându-se la cerceii de safir. M-am gândit că s-ar potrivi cu rochia pe care ți-ai ales-o, dar dacă nu-i vrei nu mă voi simți jignită.
— Nu există nimic pe lume cu care să nu se potrivească. Stella ridică cu grijă din cutie un cercel cu un safir în formă de inimă. Sunt absolut superbi și mai mult încă, sunt așa de… Se întrerupse, fluturând o mână în fața ei în timp ce se așeză pe marginea patului. Scuză-mă. Mă simt așa de… că vrei să mi-i împrumuți.
— Dac-aș avea o soră, cred că i-ar plăcea să poarte ceva de la mine în ziua nunții ei.
— Sunt atât de mișcată, de onorată. Atât de… O să trebuiască să stau aici și să plâng câteva minute.
— E în regulă, poți s-o faci.
— Știi, ceva vechi din tradiția asta e un simbol al legăturii miresei cu familia ei, zise Hayley, cu glasul înecat.
Roz o mângâie pe obraz.
— Tu știi lucrurile astea. Voi stați aici și plângeți împreună în tihnă.
— Ce? Dar tu unde te duci? întrebă Hayley.
— Jos. Mitch trebuie să apară imediat.
— Nu, nu poți. Mușcându-și buza, evident nehotărâtă dacă să stea cu Stella sau să prevină o catastrofă, flutură din mâini ca o femeie care încerca să oprească un tren. Trebuie să aștepți până sosește aici, apoi să cobori ușor pe trepte. Treptele alea au fost făcute pentru ca o femeie să coboare încet pe ele. Trebuie să-ți faci intrarea.
— Nu, nu trebuie… Și parc-ai fi mama! Ea m-a forțat să fac exact asta pentru însoțitorul meu – slavă Domnului c-a fost John, așa că am putut să râdem despre asta apoi – la balul de debutantă la care m-a obligat să particip. Crede-mă, nu se va sfârși lumea dacă-l întâmpin la ușă. Își închise poșeta și mai aruncă o ultimă privire în oglindă. Și-n plus, mai este o tradiție pe care trebuie s-o împlinesc. Dacă nu cobor să-mi aprobe și David rochia, s-ar supăra. Sunt niște batiste de hârtie în sertarul de lângă pat, le strigă ea.
Abia terminase să se învârtă în fața lui David, acceptându-i laudele, când Mitch ajunse la ușă.
Când deschise, Roz avu plăcerea să-i vadă ochii mărindu-se și să audă fluieratul pe care-l scoase parcă fără să vrea.
— Cum de am așa un noroc? o întrebă el.
Roz râse și-și luă șalul.
— La cum arăți în fracul acela, doctore, s-ar putea să fii încă și mai norocos în seara asta.