Memphis, Tennessee
Decembrie 1892
Se îmbrăcă cu mare grijă, fiind mai atentă la detaliile înfățișării ei decât fusese de luni întregi. Servitoarea ei fugise cu câteva săptămâni înainte, și nu avea nici istețimea, nici voința să-și angajeze alta. Așa că-și petrecu o oră cu bigudiurile singură – așa cum o făcuse în anii de dinainte de a fi întreținută atât de luxos – buclându-și și aranjându-și cu meticulozitate părul proaspăt spălat.
Își pierduse strălucirea aurie de-a lungul toamnei lungi și mohorâte, dar știa care loțiuni și poțiuni îi vor reda luciul, care borcănașe cu farduri îi vor oferi o culoare falsă în obraji și pe buze.
Știa toate trucurile meseriei. Cum altfel ar fi putut atrage ochiul unui bărbat ca Reginald Harper? Cum altfel l-ar fi putut seduce să o facă amanta lui?
Și le va folosi din nou, pe toate, se gândi Amelia, să-l seducă din nou și să-l îndemne să facă tot ce trebuia făcut.
Nu venise, în tot acest timp; de atâtea luni, nu mai venise la ea. Așa că fusese obligată să trimită mesaje în locurile unde-și desfășura afacerile, implorându-l să vină, numai ca să fie ignorată.
Ignorată, după tot ceea ce făcuse, după tot ceea ce fusese, tot ceea ce pierduse.
Ce putea face acum, în afară de a trimite și mai multe mesaje, chiar și acasă la el? La somptuosul conac Harper House, unde domnea soția lui cea palidă. Unde o amantă nu putea pătrunde niciodată.
Oare nu-i dăduse tot ce ar fi putut să-i ceară, tot ce voise? Îi oferise trupul ei în schimbul confortului acestei case, a avantajelor de a avea servitori și podoabe mărunte, cum erau cerceii de perle pe care și-i punea chiar atunci în urechi.
Fuseseră niște costuri mici pentru un bărbat cu statutul și averea lui, și acestea fuseseră limitele ambițiilor ei pe atunci. Era doar un bărbat, și tot ce putea el să-i ofere. Dar îi dăruise mai mult decât se gândise oricare din ei la început. Iar pierderea era deja mai mult decât putea ea suporta.
De ce nu venise s-o aline? Să jelească împreună cu ea?
Se plânsese ea vreodată? Îl refuzase vreodată când o luase în pat? Îi vorbise măcar o dată de celelalte femei pe care le ținea?
Îi oferise tinerețea și frumusețea ei. Și, din câte se părea, și sănătatea. Iar el o abandona acum? Îi întorcea spatele acum?
I se spusese că pruncul fusese mort la naștere. Că se născuse mort, așa îi ziseseră. O fetiță moartă înainte de-a se naște, care pierise în ea.
Dar… dar…
Nu simțise ea pruncul mișcându-se? Îl simțise dând din picioare, crescând viu sub inima ei. În inima ei. Copilul acesta pe care nu-l voise și care devenise lumea ei. Viața ei. Fiul ei care crescuse în ea.
Fiul, fiul, se gândi ea acum, aranjându-și butonii rochiei, mimând cu buzele vopsite cuvintele fără sunet.
Îl auzise plângând. Da, da, era sigură de asta. Uneori încă îl auzea plângând noaptea, plângând după ea să vină să-l aline.
Dar când se ducea în camera copilului, când se uita în pătuț, era gol. Așa cum și pântecul ei era gol.
Spuneau că înnebunise. O, auzise ea ce șopteau servitorii care plecaseră, văzuse felul cum se uitau la ea. Dar nu era nebună.
Nu era nebună, nu era nebună, își repeta ea în timp ce umbla prin dormitorul pe care altădată îl considerase un palat al senzualității.
Acum așternuturile erau rareori schimbate, draperiile erau trase mereu ca să acopere ferestrele dinspre oraș. Și multe lucruri dispăreau. Servitorii ei erau hoți. O, ea știa că erau hoți și ticăloși. Și spioni. O priveau, și șopteau. Într-o noapte o vor omorî în patul ei. Într-o noapte.
Nu putea dormi de teamă. Nu putea dormi din pricina plânsului fiului ei ce îi răsuna în cap. Chemând-o. Chemând-o.
Dar se dusese la regina voodoo, își reaminti. Se dusese pentru protecție și pentru informație. Și plătise pentru amândouă cu brățara de rubine pe care i-o dăruise odată Reginald. Cu pietrele în formă de inimi însângerate pe un fundal sclipitor de diamante ca niște cioburi de gheață.
Plătise pentru amuleta pe care-o ținea sub pernă și într-o punguță de mătase la inimă. Plătise, și încă mult, pentru descântecul de ridicare din morți. Descântecul care dăduse greș.
Pentru că pruncul trăia. Asta era informația pe care i-o dăduse regina voodoo și valora mai mult decât zece mii de rubine.
Copilul ei trăia, trăia, și acum trebuia găsit. Trebuia să-i fie înapoiat, să fie adus acolo unde îi era locul.
Reginald trebuia să-l găsească, trebuia să plătească tot ce trebuia plătit.
Cu grijă, cu grijă, se avertiză singură când simți un urlet zbătându-i-se în gât. Reginald n-avea s-o creadă decât dacă rămânea calmă. N-avea s-o asculte decât dacă era frumoasă.
Frumusețea îi seduce pe bărbați. Cu frumusețe și farmec, o femeie poate obține orice dorește.
Se întoarse spre oglindă și văzu ceea ce avea nevoie să vadă. Frumusețe, farmec și grație. Nu văzu că rochia roșie îi atârna peste sâni, că se aduna urât la șolduri și îi făcea pielea palidă să pară de un pământiu gălbui. Oglinda reflecta încâlceala răzvrătită de bucle, ochii prea strălucitori și obrajii înroșiți strident, dar ochii ei, ochii Ameliei, vedeau ceea ce fusese pe vremuri.
Tânără și frumoasă, dezirabilă și vicleană.
Așa că se duse la parter să-și aștepte iubitul și fredonă:
— „Lavandă albastră, dili, dili. Lavandă verde.“
În salon ardea focul și era aprinsă lampa cu gaz. Deci și servitorii vor fi atenți, se gândi ea, zâmbind cu buzele strânse. Știau că era așteptat stăpânul, și stăpânul era cel ce ținea băierile pungii.
Nu conta, îi va spune ea lui Reginald că trebuiau să fie dați afară toți și apoi înlocuiți.
Și voia o dădacă pentru fiul ei, pentru James, când avea să-i fie înapoiat. O fată irlandeză, se gândi ea. Auzise că erau vesele în preajma copiilor mici. Amelia voia o dădacă veselă pentru James al ei.
Deși se uită la whisky-ul de pe bufet, își turnă doar un mic pahar de vin. Și se așeză să aștepte.
Pe măsură ce orele înaintau, devenea din ce în ce mai nervoasă. Mai bău un pahar de vin, și apoi pe al treilea. Și când văzu pe fereastră că trăsura lui se oprise în fața casei, uită să aibă grijă și să fie calmă și zbură la ușă ea însăși.
— Reginald. Reginald.
Durerea și jalea țâșniră din ea ca niște șerpi, șuierând și zvârcolindu-se. Amelia se năpusti către el.
— Controlează-te, Amelia, te rog, îi zise el, prinzând-o de umerii osoși și împingând-o înapoi. Ce vor spune vecinii?
Reginald închise ușa grăbit, apoi cu o privire oțelită făcu un servitor ce stătea în apropiere să sară să-i ia pălăria și bastonul.
— Nu-mi pasă! O, de ce n-ai venit mai curând? Am avut atâta nevoie de tine. Mi-ai primit scrisorile? Servitorii... servitorii mint. Nu le-au pus la poștă. Sunt prizonieră aici.
— Nu fi ridicolă. Pe chipul lui trecu pentru o clipă o expresie de dezgust, în timp ce se ferea de încercarea ei de a-l îmbrățișa. Ne-am înțeles că nu vei încerca niciodată să mă cauți acasă, Amelia.
— N-ai mai venit. Am fost singură. Am…
— Am fost ocupat. Vino acum. Stai jos. Calmează-te.
Amelia se ținu însă în continuare agățată de brațul lui în timp ce o conducea în salon.
— Reginald. Copilul. Copilul.
— Da, da, zise el și se desfăcu de lângă ea, împingând-o spre un scaun. A fost un nenoroc, zise și se duse la bufet să-și toarne un whisky. Doctorul a zis că nu era nimic de făcut, și trebuie să te odihnești în liniște. Am auzit că nu te-ai simțit bine.
— Minciuni. Sunt doar minciuni.
Se întoarse spre ea, privindu-i chipul și rochia ce nu i se potrivea.
— Pot să văd și singur că nu ești bine, Amelia. Cred că aerul de mare ți-ar prinde bine. Îi zâmbi rece, rezemându-se de polița căminului. Ce zici să traversezi oceanul? Cred că ar fi exact lucrul potrivit să-ți calmeze nervii și să te însănătoșească.
— Îmi vreau copilul. Numai de el am nevoie.
— Copilul nu mai este.
— Nu, nu, nu. Amelia sări din nou în picioare să se agațe de el. L-au furat. Trăiește, Reginald. Copilul nostru trăiește. Doctorul, moașa, ei au plănuit-o. Știu totul acum, înțeleg totul. Trebuie să mergi la poliție, Reginald. Pe tine o să te asculte. Trebuie să le plătești orice recompensă îți cer.
— E o nebunie, Amelia. Îi desfăcu degetele de pe reverul hainei lui și apoi netezi cutele lăsate de ea pe material. Cu siguranță n-o să merg la poliție.
— Atunci o să merg eu. Mâine mă duc la autorități.
Zâmbetul rece de pe chipul lui păli și fața îi deveni dură ca o stâncă.
— Nu vei face nimic de genul acesta. Vei face o călătorie în Europa, și vei primi zece mii de dolari ca să te ajute să te instalezi în Anglia. Acestea vor fi cadourile mele de despărțire pentru tine.
— Despărțire? Amelia pipăi, fără să se uite, după mânerul unui scaun, și se prăbuși pe el când o lăsară picioarele. Vrei… vrei să mă părăsești acum?
— Nu mai poate fi nimic între noi. Voi avea grijă să fii bine instalată și cred că te vei însănătoși în călătoria pe mare. În Londra sigur îți vei găsi un nou protector.
— Cum pot să merg la Londra când fiul meu…
— Vei merge, o întrerupse el, și sorbi din pahar. Sau nu-ți voi da nimic. Nu ai nici un fiu. Nu ai decât ceea ce sunt eu dispus să-ți dau. Casa asta și tot ce e în ea, hainele de pe tine, bijuteriile pe care le porți, toate sunt ale mele. Ar fi bine să-ți amintești cât de ușor ți le pot lua pe toate.
— Să mi le iei pe toate, șopti ea și ceva de pe chipul lui, ceva din mintea ei distrusă îi oferi adevărul. Vrei să te descotorosești de mine pentru că… tu știi. Tu ai luat copilul.
Reginald își termină băutura în timp ce o studie. Apoi își așeză paharul gol pe poliță.
— Crezi că aș permite unei creaturi ca tine să-mi crească fiul?
— Fiul meu!
Amelia sări din nou în picioare, cu mâinile încordate ca niște gheare.
Palma peste față o opri. În cei doi ani de când era protectorul ei, nu ridicase niciodată mâna la ea.
— Ascultă-mă acum, și ascultă-mă cu atenție. Nu voi permite ca fiul meu să fie un bastard, născut de o târfă. Va fi crescut în Harper House, ca moștenitorul meu legitim.
— Soția ta…
— Face ceea ce i se spune. Așa cum vei face și tu, Amelia.
— O să mă duc la poliție.
— Și ce-o să le spui? Doctorul și moașa care-au asistat la naștere vor declara că ai născut o fetiță moartă, iar alții vor atesta că soția mea a născut un băiețel sănătos. Reputația ta, Amelia, nu va putea concura cu a mea sau cu a lor. Propriii tăi servitori vor jura asta și vor declara că ești bolnavă și că te porți ciudat.
— Cum poți să faci așa ceva?
— Am nevoie de un fiu. Crezi că te-am ales din afecțiune? Ești tânără, sănătoasă – sau ai fost. Ai fost plătită, și încă bine pentru serviciile tale. Vei fi recompensată și pentru acesta.
— Nu-l vei ține departe de mine. E al meu.
— Nimic nu e al tău decât ceea ce-ți permit eu să ai. Tu te-ai fi descotorosit de el, dacă ți s-ar fi dat șansa. Nu te vei apropia de el nici un pas, nici acum, nici altă dată. Vei traversa oceanul peste trei săptămâni. În contul tău vor fi depuși zece mii de dolari. Până atunci, toate facturile tale vor continua să vină la mine pentru plată. Asta e tot ce primești.
— O să te omor! țipă ea când el se îndreptă spre ieșirea salonului.
Auzind asta, pentru prima dată de când sosise, Reginald păru amuzat.
— Ești jalnică. Așa sunt târfele în general. Să fii sigură de asta, Amelia, dacă te apropii de mine sau de ai mei, voi pune să fii arestată și închisă într-un azil pentru nebunii periculoși. Făcu un gest către servitor să-i aducă pălăria și bastonul. Nu cred că ți-ar plăcea asta.
Amelia urlă, smulgându-și isterică părul din cap și rochia de pe ea; urlă până când începu să-i curgă sânge din zgârieturile făcute cu propriile unghii.
Când mințile i-o luară razna, urcă scările în rochia ei zdrențuită, murmurând un cântec de leagăn.