Cu fetița în brațe, Hayley năvăli în bucătărie a doua zi dimineața. Avea părul prins la nimereală într-o coadă la ceafă și ochii mari, și își încheiase greșit nasturii de la pijama.
— Tocmai am vorbit cu dădaca lui Lily, anunță ea cu voce tare. Și mătușa ei e membră în country club. A zis că Roz a fost implicată într-o bătaie aseară.
— Te asigur că nu.
Viața putea fi înduioșător de previzibilă, se gândi Roz și continuă să întindă gem într-un strat subțire pe un triunghi de pâine prăjită.
— Ce fel de bătaie? întrebă Gavin. Cu pumnii?
— N-a fost o bătaie cu pumnii, zise Roz, întinzându-i pâinea unsă. Oamenii exagerează lucrurile astea, tinere. Așa e lumea.
— I-ai tras cuiva un șut în moacă?
Roz își ridică sprâncenele către Luke.
— Bineînțeles că nu. Ai putea spune că i-am tras cuiva metaforic un șut în fund.
— Ce e met…
— O metaforă e un fel inteligent de a spune despre ceva că e ca altceva. Aș putea spune că sunt mâța care a mâncat canarul în dimineața asta, zise ea, și-i făcu cu ochiul lui Luke. Și asta ar însemna că mă simt foarte satisfăcută și îngâmfată. Dar n-am pus mâna pe el.
— Pe cine? întrebă Stella.
— Bryce Clerk. Răspunsul veni de la David care le turnă cafea. Rețeaua mea de informații este extinsă și mai rapidă decât viteza luminii. Am auzit despre asta aseară, încă înainte de ora unsprezece GMT.
— Și n-ai spus nimănui? se încruntă Hayley către el în timp ce o punea pe Lily în scăunelul înalt.
— De fapt, am așteptat să fiți toți prezenți înainte să aduc vorba. Ah, uite-l și pe Harper acum. I-am spus că prezența lui e necesară la micul dejun în dimineața asta.
— Serios, David, nu e mare lucru, și trebuie să mă pregătesc să merg la muncă.
— Dimpotrivă. Clătinând din cap, Mitch se uită în jurul lui la masă. A fost extraordinar. Femeia asta, zise el cu o privire lungă către Roz, este de-a dreptul extraordinară.
Roz îl luă de mână pe sub masă și i-o strânse cu căldură. O mulțumire tăcută pentru că lăsase scena să se desfășoare fără să lase oroarea de noaptea trecută să strice starea de spirit.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Harper. Mâncăm omletă? De ce mâncăm omletă?
— Pentru că-i place mamei tale, și acum are nevoie să-și reîncarce energiile după ce a făcut ravagii printre ticăloși aseară.
— Nu fi ridicol, răspunse Roz, deși în voce i se simți un chicotit.
— Ce-a fost aseară? Ce ravagii?
— Vezi ce pierzi când nu mergi la club? îi spuse David lui Harper.
— Dacă cineva nu începe să vorbească imediat, o să înnebunesc, zise Hayley, care-i dădu lui Lily o căniță cu suc și se trânti în scaun. Hai, ciripiți.
— Nu-s prea multe de spus, începu Roz.
— O să povestesc eu, zise Mitch, uitându-se calm la privirea afabilă a lui Roz. Ea ar omite tot felul de lucruri interesante. Deci, câteva chestii le-am scos de la ea, pentru că eu n-am fost de față în momentul acela, și câteva le-am aflat de la fiul meu. Dar o să le spun pe toate la rând – e mai mare impactul.
Începu cu oprirea scurtă la masa soților Forrester, apoi trecu la scena din baie, apoi dramatiză altercația dintre Roz și Bryce de pe coridor.
— O, Doamne, și ele au ieșit în timp ce tu vorbeai cu… Hayley își drese glasul și-și schimbă cuvintele, amintindu-și de prezența copiilor. Omul acela.
— El era cu spatele la ele, completă Mitch. A fost aranjat în scenă perfect.
Hayley dădu câteva bucățele de ou lui Lily și se holbă la Roz.
— Ce super! Parcă e, nu știu, o lovitură de teatru.
— Coordonarea a fost excelentă, încuviință Mitch. Ar fi trebuit s-o vezi pe mama ta, Harper, calmă și rece ca un aisberg, și la fel de periculoasă.
— Bucătăria asta e plină de metafore în dimineața asta, comentă Roz. Nimeni n-are nici un serviciu la care să meargă?
— Am văzut-o așa, zise Harper mâncând din omletă. Înspăimântătoare.
— Din întâmplare am fost într-o poziție care mi-a permis să văd reacția doamnelor din spatele lor, zise Mitch, și a fost minunat. El îi tot dădea înainte, lăudându-se cum poate să continue să le păcălească la infinit, cum a dat telefoane, chestia cu cărțile de credit și așa mai departe, și că nimeni nu se va prinde niciodată. Îl insultă pe Quill, o face pe Mandy proastă. Complet plin de el, și Roz stă pur și simplu acolo – el nici măcar nu-și dă seama că tocmai i-a pus securea la gât. S-o fi văzut cum nici măcar n-a clipit, l-a încurajat numai să spună tot mai multe până când fiul de… – își aminti și el de copii – … om se îngroapă cu propriile cuvinte. Și atunci, când termină de spus totul, Roz nu face decât să fluture din mână, așa că el se întoarce și le vede că erau în spatele lui în tot timpul ăsta. Și ea pleacă apoi în pas de plimbare, complet calmă. A fost minunat.
— Sper că au sărit pe el ca o haită de câini, zise încet Stella.
— Pe-aproape. Se pare că a încercat să le convingă că totul a fost o greșeală, că nu e adevărat, dar blonda e isterică. Urlă, plânge, îi dă palme. Cealaltă se duce direct la soțul ei, îi spune totul, ca să știe că din pricina lui Bryce și-a pierdut unul dintre clienții lui cei mai buni. Ăsta își pierde mințile de furie – după câte mi-a zis fiul meu – și se repede ca un taur la Bryce și-i trage un pumn. Oamenii sar, se sparg pahare, blonda îi sare în spate lui Clerk și începe să-l muște și să-l zgârie.
— Doamne, șopti Gavin, impresionat.
— O trag oamenii cu forța de pe el, și în timpul ăsta Quill sare iar la Bryce, și apoi trebuie toți să-l târască pe el cu forța.
— Aș vrea să fi văzut chestia asta, zise Harper, ridicându-se să-și ia varianta lui preferată de cafeină de dimineață, și revenind la masă cu o doză de cola. Chiar mi-ar fi plăcut.
— Unii alergau să se ferească din cale, alții se împingeau în față să vadă acțiunea mai bine, continuă Mitch. Călcau în picioare măslinele de la martini, alunecau pe pasta de somon sau mai știu eu ce naiba era, răsturnau mese. Erau pe punctul de a chema poliția când agenții de securitate ai clubului au intervenit și i-au despărțit.
— Voi unde erați? întrebă Hayley.
— Eu eram pe terasă sărutând-o pe Roz. Dansând cu Roz, se corectă el făcând cu ochiul. Am văzut destul de bine prin ferestre și ușile deschise.
— Va fi subiectul principal de discuție din oraș pentru o vreme, conchise Roz. După părerea mea, toți au căpătat exact ce-au meritat. Acum, nu știu ce faceți voi, dar eu am de mers la lucru.
— Stai, stai, dar Bryce? zise Hayley și-și puse niște omletă și în farfuria ei. Nu ne poți lăsa așa.
— N-aș putea spune, dar presupun că va fugi din Shelby cu coada între picioare. Nu cred că-l vom mai vedea pe-aici.
— Asta-i tot? se întrebă Hayley. N-o să… Se întrerupse și o șterse pe Lily pe față. Asta e bine. E bine că s-a dus.
Roz ciufuli părul celor doi băieți, apoi se ridică să o sărute pe Lily pe creștetul capului.
— O să dau o declarație la poliție în legătură cu posibile încercări de fraudă în după-amiaza asta, și tot așa și Mitch, care a auzit tot ce-a zis Bryce. Îmi imaginez că poliția o să vorbească și cu ceilalți care l-au auzit dând din gură. Și apoi o să vedem ce se mai întâmplă.
— Chiar mai bine, zise Hayley cu un zâmbet. Cu mult mai bine.
— Eu nu le dau pumni oamenilor și nici nu le dau un șut în față, cel puțin nu până acum. Dar nici nu mă las intimidată prea mult timp.
Ieși din bucătărie mulțumită, chiar alinată de faptul că ziua începuse cu râsete în loc de îngrijorare.
*
Roz stătea pe mica pantă de la marginea pădurii ei și studia întinderea și forma pepinierei. Erau niște blocuri minunate de culoare, verde proaspăt de primăvară, roz aprins, albastru exotic, galben vesel și roșu intens.
Mesele de lemn vechi și decolorate de vreme erau pline de aceste culori, încărcate de ghivece și de tăvi cu răsaduri. Pământul erupea pur și simplu de culori, înflorind într-o sărbătorire entuziastă a anotimpului. Clădirile păreau proaspete și primitoare, serele, pline de activitate. Nuanțe și forme explodau în ghivece și se revărsau din coșurile agățătoare.
Din punctul acesta vedea și părți din zona arbuștilor și a copacilor ornamentali și până la câmpul cultivat, cu rândurile drepte ca trase cu liniarul și mașinile puternice.
Oriîncotro se uita vedea oameni, clienți și personal, lucrând cu hărnicie sau cercetând marfa expusă spre vânzare. Cărucioarele roșii treceau zdrăngănind ca niște trenulețe, cărând marfa. Camionetele se hurducau pe cărările pietruite și în parcare, unde marfa urma să fie transferată în automobile și camionete.
Vedea munții de mulci, vărsat sau în saci, turnurile de dale de grădină și mănunchiurile de pari de susținere.
Totul era un furniar, plin de hărnicie, dar cu farmecul pe care Roz îl considerase întotdeauna ca un semn al spiritului casei. Arcadele erau deja acoperite de vițe de volbură, băncile, plasate strategic pe lângă o fântână cu apă ce susura liniștitor, roșul aprins al căsuței de păsări atârnate de o ramură, muzica unor clopoței de vânt ce sunau în briza ușoară.
Ar fi trebuit să fie și ea acolo, bineînțeles, agitându-se, având grijă de marfă, calculând inventarul. Faptul că avea un manager – chiar și unul atât de excepțional ca Stella – nu însemna că nu trebuia să fie mereu atentă la toate detaliile.
Dar voia să stea la aer, să-i simtă mișcarea în jurul ei după orele de lâncezit în sera de înmulțire. Și voia să admire priveliștea a ceea ce construise. Ceea ce lucrase, ceea ce riscase pentru a obține.
Ziua aceea, sub un cer de un albastru atât de proaspăt că ar fi putut fi vopsit pe sticlă, era frumoasă. Și fiecare oră pe care o petrecuse toți acești ani asudând, îngrijorându-se, calculând, chinuindu-se, totul meritase.
Era o afacere solidă și avea succes, și era exact grădina extinsă pe care voise să o creeze. O afacere, da, o afacere în primul rând, dar una frumoasă. Una care să-i reflecte stilul, viziunea, moștenirea.
Dacă unii insistau să o considere în continuare ca pe un hobby al ei, n-aveau decât. Dacă unii, majoritatea chiar, credeau că ea era de fapt femeia care plutea prin clubul country într-o rochie aurie și purtând diamante, și asta era bine. Nu o deranja să fie strălucitoare din când în când. De fapt, îi făcea plăcere.
Dar adevărul ei, inima ei se afla aici, purtând blugi vechi și o bluză decolorată de trening, o șapcă peste păr și bocanci jerpeliți în picioare.
Adevărul ei reprezenta o femeie care muncea și avea facturi de plătit, o afacere de condus și o casă de întreținut. Aceea era femeia de care era mândră atunci când își permitea luxul să fie mândră. Rosalind Harper de la country club și din lumea bună era o datorie a numelui ei. În timp ce tot restul era viața.
Trase aer adânc în piept, se îmbărbătă și își împinse intenționat mintea într-o direcție anume. Va vedea ce se va întâmpla și cum vor reacționa și ea, și Amelia.
Așa că se gândi: Dacă aceasta era viața, viața ei, de ce să nu riște din nou? Să extindă acea viață acceptând în ea, complet, pe bărbatul care o incita și o alina, care o intriga și o amuza?
Bărbatul care reușise cumva să treacă prin labirintul pe care durerea, munca, datoria și mândria îl construiseră în jurul inimii ei.
Bărbatul pe care-l iubea.
Își putea trăi viața și singură dacă era nevoie, dar ce dovedea asta? Că era independentă, capabilă, puternică și ingenioasă. Știa deja aceste lucruri, fusese aceste lucruri – și întotdeauna va fi aceste lucruri.
Și putea fi și curajoasă.
Nu era nevoie de curaj, nu era mai greu să combini o viață cu o alta, să împărtășești și să faci față, să faci compromisuri, decât să-ți trăiești viața singur? Era o muncă să trăiască împreună cu un bărbat, să se trezească în fiecare zi pregătită să facă față rutinei, să fie deschisă la surprize.
Niciodată nu se dăduse înapoi de la muncă.
Căsătoria era o chestiune diferită în stadiul acesta al vieții. Nu vor mai avea copilași ai lor. Dar vor avea nepoți într-o zi. Nu vor crește împreună, dar puteau îmbătrâni împreună.
Puteau fi fericiți.
Întotdeauna mint. Niciodată nu sunt fideli.
Roz rămase în același loc, pe panta lină de la marginea pădurii. Dar În Grădină dispăruse din fața ei. Vedea doar câmpuri, dezgolite de iarnă, copaci goi și mirosul de zăpadă în aer.
— Nu toți bărbații, zise Roz încet. Nu întotdeauna.
Eu am cunoscut mai mulți decât tine.
Venea peste câmpuri, lipsită de substanță precum ceața ce începea să se răspândească, o mare puțin adâncă peste pământul negru și gol. Rochia albă de pe ea era murdară și tot așa îi erau și picioarele goale. Părul îi era o încâlcitură de auriu uleios ce înconjura o față strălucind de nebunie.
Pe Roz o invadă senzația de spaimă ca o furtună bruscă și malefică. Dar își propti picioarele în pământ. Va trece prin asta.
Lumina zilei dispăruse. Nori grei se rostogoliră peste cer, acoperind albastrul cu negru, un negru pătat cu un verde violent.
— Eu am trăit mai mult timp decât tine, zise Roz, și deși nu se putu abține să nu se cutremure când Amelia se apropie, rămase pe loc.
Și ai învățat atât de puțin. Tu ai tot ce-ți trebuie. O casă, copii, o muncă să te satisfacă. Ce nevoie ai de un bărbat?
— Dragostea contează.
Se auzi un hohot de râs, din gât, gâlgâit, care urlă șfichiuind nervii lui Roz.
Dragostea este cea mai mare minciună. O să se culce cu tine și o să te folosească, o să te înșele și o să te mintă. O să-ți ofere numai durere până vei rămâne goală pe dinăuntru, pustie și rece, până vei fi uscată și urâtă. Și moartă.
Mila îi sfredeli inima, pe sub senzația de teamă.
— Cine te-a trădat? Cine te-a adus în starea asta?
Toți. Toți sunt la fel. Ei sunt târfele, deși nouă ne spun așa. Nu ei au venit la mine, și-au vârât mădularele în mine, în timp ce nevestele lor dormeau singure în paturile lor evlavioase?
— Te-au forțat? Te-au…
Și apoi îți iau ce-i al tău. Ce-a fost AL MEU!
Se lovi cu amândoi pumnii în burtă și forța furiei ei, a durerii și a turbării, o făcură pe Roz să se dea înapoi doi pași.
Venise furtuna, scuipată din cer, ieșind din pământ, răsucindu-se în vârtejuri de ceață și în aerul murdar. Roz își simți plămânii blocați de parcă respira nămol.
Prin el auzi urletele demente.
Să-i omor pe toți! Să-i omor pe toți în somn. Să-i tai în bucăți, să mă scald în sângele lor. Să iau înapoi ce-i al meu. Blestemați! Blestemați să fie toți cu focul iadului!
— Au murit deja. Sunt toți țărână, încercă Roz să strige, dar abia reuși să scoată cuvintele cu o voce înecată. Eu sunt singura care-a rămas?
Furtuna se opri la fel de brusc cum începuse, și Amelia care stătea liniștită era cea care le cânta copiilor cântece de leagăn. Tristă și palidă în rochia ei cenușie.
Ești a mea. Sângele meu. Își ridică o mână și în palmă îi apăru roșu. Osul meu. Din pântecul meu, din inima mea. Furat, smuls din mine. Găsește-mă. Sunt atât de pierdută.
Și apoi Roz fu din nou singură, stând în picioare pe iarba proaspătă de la marginea pădurii cu imaginea a tot ceea ce construise întinsă în fața ei.
Se duse înapoi la lucru pentru că munca o calma mereu. Singurul fel în care putea să înțeleagă ceea ce se întâmplase la marginea pădurii era să facă un lucru familiar, ceva care să-i țină mâinile ocupate în timp ce mintea elucida misterul.
Rămase singură pentru că singurătatea o alina.
Toată după-amiaza făcu butași, pe care-i puse la înrădăcinat. Udă, hrăni, etichetă plante.
Când termină, se duse acasă pe jos prin pădure și intră în sera ei personală. Plantă belșițe într-un loc pe care voia să-l îmbogățească, nemțișor și ciuboțica cucului unde voia mai mult farmec. La umbră adăugă niște campanule și pălăria cucului pentru seninătate.
Seninătatea ei, se gândi, era ceva ce putea găsi mereu acolo, în grădină, în pământ, în umbra casei familiei ei. Sub cerul de un albastru proaspăt îngenunche pe pământ și studie ceea ce era al ei.
Era atât de frumoasă cu piatra de un galben blând, cu sticla sclipitoare și ornamentele de piatră albe ca de mireasă.
Ce secrete erau prinse ca în capcană în camerele acelea, între zidurile acelea? Ce era îngropat în pământul acesta pe care-l lucra ea, anotimp după anotimp, cu propriile mâini?
Crescuse aici, ca și tatăl ei și tatăl acestuia, și toți cei care fuseseră înainte. Generație după generație de sânge și istorie comună. Își crescuse copiii aici și lucrase ca să păstreze această moștenire pentru ca și copiii copiilor ei să numească această casă „acasă“.
Indiferent ce se întâmplase pentru ca această proprietate să ajungă la ea trebuia să afle. Și după aceea să accepte.
Calmată din nou, își puse uneltele la loc și se duse în casă să facă un duș după ziua atât de plină.
Îl găsi pe Mitch lucrând în bibliotecă.
— Scuze că te întrerup, dar trebuie să discutăm despre ceva.
— Bine, și eu voiam să vorbesc cu tine.
Mitch se întoarse de la laptopul lui și alese un dosar din teancurile de pe masă.
— Începe tu primul, îi zise ea.
— Hmm? O, bine.
Mitch își trecu o mână prin păr, își dădu jos ochelarii – gesturi despre care Roz știa că însemnau că-și organiza gândurile.
— Am făcut cam tot ce pot aici, începu el. Aș putea petrece câteva luni în plus studiind istoria familiei tale, completând detalii, mergând înapoi mai multe generații. De fapt, am de gând să fac exact asta. Dar în privința scopului pentru care m-ai angajat, sunt într-un impas. N-a făcut parte din familie, Roz. N-a fost o Harper, se corectă el. Nici prin naștere, nici prin căsătorie. Absolut nici una dintre informații – nume, date, nașteri, căsătorii, decese –, nimic din ce-am găsit nu plasează o femeie numită Amelia în casa asta sau în familia Harper. Nici o femeie de aproximativ vârsta ei n-a murit în casa asta în timpul perioadei pe care am limitat-o.
— Înțeleg, zise ea, așezându-se pe un scaun și dorindu-și vag să-și fi amintit să-și ia niște cafea.
— Acum, dacă Stella se înșală în legătură cu numele…
— Nu se înșală, clătină Roz din cap. E Amelia.
— Sunt de acord. Dar nu există nici o Amelia Harper, prin naștere sau căsătorie în nici un document. În mod ciudat, considerând de cât de mult timp a fost casa asta aici, nu este nici o mențiune legată de vreo femeie de douăzeci și ceva sau treizeci și ceva de ani care să fi murit aici. În casă. Mai bătrâne sau mai tinere, da, câteva. Așeză dosarul deasupra unui teanc de alte hârtii. Ah, una dintre cele mai distractive modalități de a muri ce s-a întâmplat aici a avut loc în 1859, unul din strămoșii tăi, un anume Beauregard Harper, care și-a frânt gâtul și mai multe alte oase, căzând de pe terasa de la etajul al doilea. Din scrisorile ce descriu întâmplarea, Beau era acolo cu o femeie care nu era soția sa, într-o aventură sexuală ce a devenit puțin cam prea entuziastă. S-a prăbușit peste balustradă, luând-o și pe femeie cu el. El era mort atunci când alți oameni din casă au ajuns la el, dar fiind un om destul de corpolent, a amortizat prăbușirea musafirei lui, care a aterizat peste el și n-a suferit decât o fractură la picior.
— Și o jenă insuportabilă, îmi imaginez.
— Aproape sigur. Am numele femeilor, a femeilor Harper, care au murit aici, listate pentru tine. Am câteva documente despre servitoare care au murit aici, dar nici una nu se încadrează în parametri aceștia. Am câteva informații de la avocata aceea din Chicago despre care ți-am spus. Începu să scotocească printre hârtii după un alt dosar. Descendenta menajerei din timpul lui Reginald Harper. Ea a descoperit că de fapt a avut trei strămoși care au lucrat aici – menajera, unchiul menajerei care a fost grădinar și o tânără verișoară care a lucrat la bucătărie. Din acestea, am reușit să-ți formez o istorie detaliată și a acelei familii. Deși nici una dintre informații nu se aplică aici, m-am gândit totuși că ți-ar plăcea să le ai.
— Da, mi-ar plăcea.
— Avocata mai caută încă informații când are timp, dar se pare că în momentul de față e ocupată până peste cap. S-ar putea să avem noroc.
— Ai lucrat considerabil.
— Vei putea să te uiți la diagrame și să-ți localizezi verișorul de-al doilea din partea mamei sale al stră-stră-unchiului tău și să capeți o imagine destul de bună despre viața lui. Dar asta nu te-ajută.
— Te înșeli. Roz studie muntele de dosare și panoul plin de hârtii, fotografii și diagrame scrise de mână din spatele lui Mitch. Mă ajută. Este ceva ce-ar fi trebuit să fac de multă vreme. Ar fi trebuit să știu de Beau cel adulterin și fără noroc, de Lucybelle care deținea o cârciumă-bordel și de toți ceilalți pe care i-ai adus la viață pentru mine.
Se ridică și se duse în fața panoului să studieze fețe și nume. Unele îi erau familiare precum propriul nume, iar altele erau străine.
— Tatăl meu, văd acum, a fost interesat mai mult de prezent decât de trecut. Și bunicul meu a murit pe când eram atât de mică, că nu-mi amintesc să-mi fi spus vreo poveste de familie. Aproape tot ce știu e de la bunica mea, care n-a fost Harper din naștere, sau de la niște verișori mai mari. Mai treceam din când în când prin niște hârtii vechi, întotdeauna gândindu-mă să-mi aloc timp să fac mai mult, să citesc mai mult. Dar n-am făcut-o. Se dădu cu un pas înapoi din fața panoului. Istoria familiei, toți cei care-au venit înaintea ta contează, și până recent nu le-am acordat destul respect.
— Sunt de acord cu prima parte, dar nu și cu a doua. Casa asta arată cât de mult respect ai pentru familia ta. În esențiă, ceea ce-ți spun e că n-o pot găsi. Cred, din ceea ce-am observat, din ceea ce simt, că Amelia este strămoșul tău. Dar nu e în familia ta. Nu-i găsesc numele în documentele familiei. Și nu cred c-a fost o servitoare aici.
— Nu?
— Gândește-te la epocă, la perioada istorică, la moravurile societății. Ca servitoare, e sigur posibil să fi fost lăsată însărcinată de un membru al familiei, dar mă îndoiesc că i s-ar fi permis să rămână ca membră a personalului, să rămână în casă în timpul sarcinii. Ar fi fost alungată de aici, poate i s-ar fi dat o compensație financiară. Dar nu mi se pare corect.
Cu o ultimă privire spre panou, Roz se duse înapoi la scaunul ei și se așeză.
— De ce nu?
— Reginald era capul casei. Toate informațiile pe care le am despre el spun că era excesiv de mândru, foarte conștient de ceea ce am putea spune că era statutul lui înalt în zonă. Politică, afaceri, societate. Ca să fiu sincer, Roz, nu prea-l văd regulând-o pe fata care făcea curat în casă. Ar fi fost mai selectiv. Cu siguranță, respectivul regulat ar fi putut fi prestat de o rudă, un unchi, un cumnat, un văr. Dar în sinea mea sunt convins că legătura cu Amelia e mai strânsă de-atât.
— Ceea ce înseamnă?
— O iubită. O femeie care nu era soția lui, dar care se potrivea nevoilor lui. O amantă.
Roz rămase tăcută pentru un moment lung.
— Știi ce mi se pare interesant, Mitchell? Că am ajuns amândoi, din direcții diferite, la același punct. Tu ai trecut prin atâtea teancuri de hârtii că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Telefoane, căutări pe calculator, căutări în documentele de arhivă publică ale tribunalelor și primăriei. Grafice și diagrame și numai Dumnezeu știe ce. Și făcând toate astea nu numai că mi-ai oferit o imagine a familiei mele la care nu m-am uitat niciodată, oameni ale căror nume nu le-am știut niciodată, dar care în mod foarte real sunt responsabili pentru viața mea, dar ai eliminat zeci de posibilități, zeci de identități pe care biata de ea le-ar fi putea avea, încât acum putem să reducem totul la răspunsul corect. Crezi că atunci când vom termina își va găsi pacea?
— Nu pot să răspund la asta. De ce ești atât de tristă? Mă sfâșie să te văd atât de tristă.
— Nu sunt foarte sigură. Uite ce s-a întâmplat azi, zise ea, și apoi îi spuse.
Trase adânc aer în piept.
— Mi-a fost atât de frică. Mi-a fost frică și în noaptea în care ne-a blocat accesul la camera copiilor, și când noi doi am venit de pe terasă și a avut criza aceea de furie, azvârlind lucruri prin jur. Mi-a fost frică în noaptea aceea în cadă, când m-a ținut sub apă. M-am gândit că nu-mi va mai fi frică. Dar azi, azi în timp ce stăteam acolo uitându-mă la ea cum venea către mine peste câmp, prin ceață, am fost îngrozită. I-am văzut fața, am văzut nebunia din ea, un fel de țel dement. Genul de țel, îmi dau seama acum, care supraviețuiește chiar și după moarte. Se scutură ușor. Știu cum sună, dar cred că asta a făcut, cumva. A depășit moartea prin nebunia ei, și acum nu se mai poate elibera.
— Nu te-a atins de data asta. Nu ți-a făcut rău?
Roz clătină din cap.
— Nici măcar în culmea furiei ei. N-am putut respira – simțeam că parcă încercam să respir pământ nu aer –, dar poate că asta a fost pur și simplu din pricina panicii. A zis că vrea să omoare, să se scalde în sânge. Nu s-a vorbit niciodată despre crimă în casa asta, dar mă întreb... O, Doamne, se poate s-o fi omorât? Cineva din familia mea?
— Ea era cea care-a zis că vrea să omoare, îi reaminti el. Nu despre cum a fost ucisă.
— Într-adevăr, dar nu poți avea încredere că o nebună o să-ți explice totul foarte clar. A zis că sunt sângele ei. Fie că e adevărat, fie că nu, ea o crede. Trase aer adânc în piept. Și tot așa și tu.
Mitch se ridică de la masă și veni lângă ea. Îi luă mâinile și o trase din scaun în brațele lui.
— Tu ce crezi?
Confort, se gândi ea, rezemându-și capul pe umărul lui. Puteai găsi atât de mult confort în brațele unui bărbat dacă-ți permiteai să-l iei.
— Amelia are ochii tatălui meu. Am văzut azi, la sfârșit. Nu observasem asta niciodată, poate că nu m-am lăsat să observ. Străbunicul meu i-a luat oare copilul, Mitch? Oare ar fi putut fi atât de crud?
— Dacă toate astea sunt adevărate, ar fi putut să renunțe la copil. Poate c-au avut un aranjament, și apoi ea l-a regretat. Sunt o mulțime de posibilități.
— Acum vreau să știu adevărul. Trebuie să-l știu, orice ar fi. Se trase puțin înapoi și reuși să zâmbească. Dar cum naiba o să găsim o femeie care s-ar putea să fi fost amanta străbunicului meu?
— Avem prenumele ei, vârsta ei aproximativă, și presupunem că locuia în zona Memphis. Putem începe cu asta.
— Ăsta e optimism natural sau încerci să-mi netezești mie penele zburlite?
— Puțin din amândouă.
— Bine, atunci. Mă duc să-mi torn un pahar cu vin. Tu vrei ceva?
— Mi-ar prinde bine un galon de apă să contracarez cele cinci galoane de cafea pe care le-am băut azi. O să vin cu tine.
Își puse un braț peste umărul ei și porniră spre bucătărie.
— S-ar putea să trebuiască să amânăm totul până după nunta Stellei și a lui Logan. Mie mi se pare că oricât de pretențioși ar fi morții, viii ar trebui să aibă prioritate. Scoase din frigider o sticlă de apă și o lămâie proaspătă. Nu pot să cred că băieții aceia nu vor mai fi în casa asta peste doar câteva zile.
Turnă într-un pahar, tăie o felie de lămâie și apoi i-l oferi.
— Mersi. Cred că vor fi pe-aici destul de des să simți că tot aici stau.
— Mi-ar plăcea să fie așa. Își turnă și ei vin, dar telefonul sună înainte să apuce să bea din el. Unde e David? se întrebă, și răspunse ea.
Ascultă un moment, apoi îi zâmbi ușor lui Mitch.
— Bună, Jane, zise ea, și-și ridică paharul de vin în semn de toast.
— Ce palpitant e. Parcă suntem într-un film cu spioni. Hayley sălta pe loc pe vârfurile picioarelor în timp ce ea, Stella și Roz urcau cu liftul până la apartamentul lui Clarise Harper. Vreau să spun, ne petrecem dimineața făcându-ne pedichiura și manichiura și după-amiaza ne furișăm în casa cuiva să căutăm documente secrete. E supertare.
— Spune asta după ce vom fi arestate și ne vom petrece noaptea în închisoare cu Bertha cea Mătăhăloasă, sugeră Stella. Dacă trebuie să mă mărit mâine cu Logan printre barele închisorii, o să fiu furioasă foc.
— Ți-am spus să nu vii, îi reaminti Roz.
— Și să ratez asta? După ce trase aer în piept de îmbărbătare, Stella ieși din lift. Și-n orice caz, Hayley are și ea dreptate. E palpitant.
— Să mergem în apartamentul aglomerat al unei bătrâne cotoroanțe ca să luăm ceea ce-mi aparține de drept – împreună cu un iepuraș fricos – nu mi se pare chiar atât de palpitant. Jane ar fi putut să le ia și ea singură, să ne scutească de un drum. Avem destule de făcut cu nunta de mâine.
— Știu, și-ți sunt atât de recunoscătoare că ne-ai dat ziua liberă ca să venim să ne dichisim. Dintr-un impuls, Stella o sărută pe Roz pe obraz. O să lucrăm de două ori mai mult după nuntă ca să recuperăm.
— S-ar putea să fie nevoie. Acum roagă-te ca Baba Cloanța să-și facă permanent, așa cum ni s-a spus, sau va ieși urât.
— Dar nu-ți vine parcă să speri că va ieși urât? începu Hayley, dar ușa se întredeschise cu un scârțâit.
Jane se uită afară cu un ochi prin deschizătura îngustă.
— N-am… nu m-am așteptat să mai apară și altcineva în afară de tine, verișoară Rosalind. Nu știu dacă ar trebui…
— Ele lucrează amândouă pentru mine. Sunt prietenele mele. Roz nu avusese niciodată răbdare pentru șovăieli sau ezitări de frică, și acum împinse ușa deschisă și păși înăuntru. Jane, acestea sunt Stella și Hayley. Jane, ți-ai făcut bagajele?
— Da, n-am prea multe. Dar m-am gândit... o să fie atât de supărată când se va întoarce acasă și va descoperi c-am plecat. Nu știu dacă ar trebui…
— Locul ăsta e la fel de oribil ca întotdeauna, observă Roz. Duhnește a lavandă. Cum poți să-l suporți? Asta e una dintre ciobănițele Dresden ale noastre, și pisica de Meissan, și… O, la naiba. Unde-s jurnalele?
— Nu le-am scos afară. Nu mi s-a părut că am dreptul să…
— Bine. Dă-mi mie cheia, arată-mi unde sunt și le scot eu. Hai să nu pierdem vremea, Jane. Când fata rămase pur și simplu nemișcată, mușcându-și buza de jos, Roz adăugă: ai un apartament nou care te așteaptă, o slujbă nouă începând de luni dis-de-dimineață. Poți să le ai sau nu, cum vrei tu. Dar nu ies din apartamentul ăsta ce pute a lavandă fără ce-i al meu de drept. Așa că poți să-mi dai cheia, sau o să încep să cotrobăi pe-aici până le găsesc.
— O, Doamne. Îmi vine rău. Jane își vârî mâna în buzunar și scoase o cheie de alamă. Biroul din camera ei, sertarul de sus. Palidă ca moartea, gesticulă vag. Mă simt amețită.
— Revino-ți, sugeră Roz. Stella, ajut-o tu te rog pe Jane să-și ia lucrurile.
— Sigur. Hai, Jane.
Având încredere că Stella se va descurca, Roz se întoarse spre Hayley.
— Stai cu ochii pe ușă, porunci ea.
— Oh, ce tare! Eu țin de șase.
În ciuda momentului, Roz chicoti până ajunse în dormitorul lui Clarise. Aici era și mai multă lavandă, cu un subtil miros de violete. Patul avea o tăblie tapițată cu mătase aurie cu ciucuri și era acoperit de o pătură de epocă de care Roz știa foarte bine că provenea din Harper House. Tot așa și măsuța de lângă geam și lampa Art Nouveau.
— Ticăloasă bătrână și hoață, bombăni Roz și se duse direct la birou.
Întoarse cheia și nu se putu abține să nu scoată o ușoară exclamație de uimire când văzu teancurile de jurnale vechi legate în piele.
— Ăsta o să fie exact ca un șut în fundul tău uscățiv, zise ea categoric și, deschizând rucsacul pe care-l avea pe umăr, vârî cu grijă jurnalele înăuntru.
Se asigură că le luase pe toate, deschise și restul sertarelor, scotoci fără jenă prin noptieră, dulapul cu sertare, șifonier.
Deși se simțea caraghios să facă asta, șterse cu grijă tot ceea ce atinsese. Nu putea să creadă că Clarise nu ar fi în stare să cheme poliția și să pretindă că a fost prădată. Apoi lăsă cheia la vedere, pe birou.
— Stella a dus-o jos, anunță Hayley când Roz ieși din dormitor. Tremura așa de tare că ne-am temut că va avea o criză de apoplexie dacă nu o scoatem de-aici. Roz, biata de ea n-avea decât o singură valiză. Tot ce are pe lumea asta i-a încăput într-o singură valiză.
— E tânără. Are destul timp să mai adune câte ceva. Ai atins ceva aici?
— Nu. M-am gândit la amprente.
— Ești fată deșteaptă. Hai să mergem.
— Le-ai luat?
Roz îi arătă rucsacul.
— Tot așa de ușor cum ar fi să furi acadele de la un copilaș, ceea ce Clarise sigur a și făcut de câteva ori.
Abia după ce o instalară pe Jane în noul ei apartament și erau deja în drum spre casă, Roz observă că Hayley era neobișnuit de tăcută.
— Nu-mi spune că te-ai răzgândit acum și te simți vinovată sau mai știu eu.
— Poftim? O, nu. Nu. Jurnalele alea sunt ale tale. Dac-aș fi fost în locul tău, aș fi luat și celelalte lucruri care aparțineau de Harper House. Mă gândeam la Jane. Știu că e mai tânără decât mine, dar nu cu chiar atât de mult. Și pare atât de... nu știu, fragilă și speriată de tot ce există. Totuși, a făcut un lucru curajos, cred.
— Ea n-a avut ce-ai avut tu, zise Roz. Ingeniozitatea și spiritul tău de inițiativă, de exemplu, și mare parte din asta este pur și simplu norocul cu care te-ai născut. Dar n-a avut nici un tată ca al tău. Unul care s-o iubească și s-o învețe, care să-i ofere o casă unde să fie fericită și în siguranță. Jane nu se simte puternică și atrăgătoare, iar tu știi că ești.
— Are nevoie de o tunsoare bună și haine mai bune. Hei, Stella, nu crezi c-ar fi distractiv să-i dăm o față nouă și să-i refacem garderoba?
— Potolește-te, fato.
— Nu, serios. Mai târziu, când avem timp. Dar mă gândeam și cum arăta când a intrat în apartamentul acela mic. Cât de recunoscătoare și de surprinsă a fost că i-ai trimis niște lucrușoare, Roz. Doar chestii de bază, ca o canapea și un pat și mâncare în bucătărie. Cred că nimeni n-a făcut niciodată nimic pentru ea, numai așa, din decență. Mi-a părut atât de rău pentru ea și am fost bucuroasă pentru ea în același timp, de felul cu se uita în jur, așa de năucită și cu lacrimi în ochi.
— Hai să vedem ce va face cu ele.
— I-ai dat șansa să realizeze ceva. Exact cum ai făcut și cu mine, și cu Stella.
— O, nu începe.
— Ba da. Toate am ajuns la un hop, și tu ești cea care ne-a dat o mână de ajutor să trecem peste el și să pornim pe un drum frumos. Acum Jane are o casă a ei și o slujbă nouă. Eu am o fetiță superbă și o casă minunată pentru ea. Și Stella se mărită mâine.
Începu să se smiorcăie, și Roz își dădu exasperată ochii peste cap în oglinda retrovizoare.
— Serios, nu începe.
— Nu mă pot abține. Sunt așa de fericită. Stella se mărită mâine. Și voi două sunteți cele mai bune prietene ale mele din toată lumea asta mare.
Stella îi dădu niște șervețele din locul ei din față, și-și ținu unul pentru ea.
Erau șaisprezece jurnale cu totul, cinci ale bunicii ei, Elizabeth Harper, și nouă scrise de străbunica ei, Beatrice. Și toate erau pline, de la prima până la ultima pagină.
Erau și câteva schițe, observă Roz răsfoindu-le rapid – făcute de bunica ei. O făcură să se înduioșeze.
Dar n-avea nevoie de Mitch să-i spună că, deși aveau jurnalele, sarcina de a le citi și de a afla tot ce avea legătură cu Amelia era intimidant de mare.
— Nu sunt datate, zise Stella, frecându-și ochii și rezemându-se de spătarul canapelei din salon. Din câte-mi dau seama la o privire rapidă, Beatrice Harper nu a folosit câte un jurnal pe an, ci pur și simplu le-a umplut pe fiecare, indiferent cât i-a luat, și după aceea a trecut la următorul.
— Așa că o să le sortăm pe cât de bine putem, zise Mitch. Le împărțim și le citim pe toate de la început până la sfârșit.
— Sper să primesc unul picant.
Datorită circumstanțelor, David pregătise un ceai cu de toate, servindu-se el însuși cu un biscuit de casă.
— Vreau să se știe clar unde e fiecare, în orice moment. Dar mâine avem o nuntă. Stella, nu vreau să te obosești acum. Nu am de gând să fiu responsabilă dacă apari la propria nuntă cu cearcăne la ochi. Cine poate fi? zise Roz când se auzi soneria de la ușă. Toată lumea e aici. Nu, stai jos, David. Mă duc eu să deschid.
Se duse către ușă cu Parker alergându-i printre picioare, lătrând cu vioiciune ca s-o informeze că era gata s-o protejeze. Când deschise ușa, Roz își înălță amândouă sprâncenele de uimire. Și zâmbetul i se ascuți ca o lamă de sabie.
— Vai, verișoară Cissy, ce surpriză neplăcută.
— Unde este fata aia fără nici o valoare, și proprietatea mea?
— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești, și nu-mi pasă nici un pic. Observă că mătușa ei angajase o mașină cu șofer pentru călătoria ei din oraș. Presupun că bunele maniere dictează să te invit înăuntru, dar te avertizez, sunt complet în stare să aranjez o percheziție corporală înainte să pleci – ceea ce ar fi traumatizant pentru toți cei implicați –, așa că nici să nu te gândești să iei ceva.
— Ești și ai fost întotdeauna o creatură grosolană și neplăcută.
— Ce amuzant! zise Roz dându-se înapoi pentru ca Clarise să poată intra în hol cu bastonul ei. Tocmai mă gândeam exact același lucru despre tine. Suntem în salon, la un ceai. Roz se îndreptă spre ușa salonului. Verișoara Rissy a venit în vizită. Nu-i așa că e regretabil? Poate că ți-l amintești pe fiul meu, Harper. Întotdeauna ți-a plăcut să te plângi încontinuu de el în timpul celorlalte vizite ale tale. Și David, prietenul din copilărie al lui Harper, care are grijă de Harper House, și va număra piesele de argintărie când pleci.
— Nu mă interesează obrăznicia ta.
— Am așa de puține alte lucruri să-ți ofer. Cred că l-ai cunoscut și pe doctorul Carnegie.
— Într-adevăr, și voi vorbi cu avocatul meu despre el.
Mitch zâmbi larg.
— Mă cheamă Mitchell Carnegie. Cu doi de „l“.
— Acesta e Logan Kitridge, prieten, vecin și angajat, și de asemenea logodnicul domnișoarei Stella Rothchild, managerul pepinierei mele.
— Nu mă interesează câtuși de puțin aranjamentul tău pestriț de angajați sau obiceiul tău dubios de a-i îngrămădi pe toți în Harper House.
— Aceștia sunt copiii ei, Gavin și Luke, și câinele lor, Parker, continuă Roz de parcă Clarise n-ar fi vorbit. Și o tânără verișoară a mea, din partea familiei Ashby, este de asemenea o angajată a mea, Hayley Phillips, și fiica ei minunată, Lily. Cred că asta acoperă pe toată lumea. David, presupun c-ar fi bine să-i torni și lui Clarise o ceașcă de ceai.
— Nu vreau ceai, mai ales ceai pregătit și turnat de un homosexual.
— Nu e contagios, zise David imperturbabil.
— Vai, David, ești homosexual? se prefăcu Roz surprinsă. Ce uluitor!
— Încerc să fiu discret.
— Unde e Jane? întrebă poruncitor Clarise. Insist să vorbesc cu ea în clipa asta.
Roz luă un mic biscuit de casă și i-l dădu lui Lily, care se arătă încântată de el.
— Și această Jane este?
— Știi foarte bine. Jane Paulson.
— O, desigur, verișoara Jane. Mă tem că nu e aici.
— Nu-ți voi tolera minciunile. La tonul ei, Parker scoase un mârâit de avertizare. Și ține câinele acela oribil departe de mine.
— Nu e oribil, sări Gavin în sus, și fu imediat apucat de mama lui. Tu ești oribilă.
— Și ești rea, adăugă și Luke. Și Parker o să te muște, pentru că el e un câine bun.
— Gavin, tu și Luke duceți-l pe Parker afară. Haideți, chiar acum, îl îndemnă Stella pe Gavin.
— Luați și discul de Frisbee, sugeră Logan, făcând cu ochiul către băieți. O să ies și eu peste câteva minute.
Gavin luă câinele în brațe, încruntându-se până ieși afară pe ușă. Luke se opri la ușă.
— Nu ne place de tine, zise el și după aceea ieși în grabă pe picioarele lui mici și zdravene, în urma fratelui său.
— Văd că nici angajații tăi nu sunt în stare să crească niște copii manierați, cum n-ai fost nici tu, Rosalind.
— Se pare că nu. Sunt atât de mândră. Ei bine, din moment ce nu vrei ceai și nu te pot ajuta în legătură cu Jane, ar fi cazul să pleci acum.
— Unde-mi sunt jurnalele?
— Jurnalele? Vrei să spui jurnalele scrise de bunica și de străbunica mea, care au fost luate din casa asta fără permisiunea mea?
— Permisiunea ta nu e necesară. Eu sunt cea mai în vârstă Harper în viață, și jurnalele acelea sunt ale mele de drept.
— E sigur că nu suntem de acord în această privință, dar te pot ajuta să te informez în legătură cu locația lor. Sunt înapoi acolo unde aparțin – moral, legal și etic.
— O să spun să fii arestată.
— O, te rog, încearcă. N-o să fie distractiv? Aisbergul periculos apăruse din nou în timp ce stătea pe brațul fotoliului, și-și încrucișă picioarele, calmă. Nu crezi c-o să fii încântată să-ți vezi numele, numele familiei Harper, mânjit în toate ziarele, bârfit în toată țara? Ochii îi sclipeau cu un foc lăuntric, atât de diferiți de vocea ei înghețată. Pentru că voi avea grijă să fie așa. Voi da fiecare interviu posibil și voi discuta toată afacerea asta murdară la cocktailuri cu orice ocazie. Chestiile astea pe mine nu mă interesează.
Făcu o pauză, aplecându-se să ia biscuitul pe care i-l întindea Lily.
— Vai, mulțumesc, scumpo. Dar tu? zise ea către Clarise. Nu cred că-ți va face plăcere să fii subiectul bârfelor, aluziilor și bancurilor. Mai ales că nu vei câștiga nimic. Am în posesia mea ceea ce este proprietatea mea legală.
O ridică pe Lily în brațe, o așeză pe genunchi și-i dădu înapoi biscuitul, în timp ce întreaga încăpere rămase tăcută, fără să se audă decât respirația întretăiată a lui Clarise. Roz se gândi că era unul dintre acele momente rare când putea efectiv să descrie corect o scenă cu expresia „i se luă o piatră de pe inimă“.
Era magnific.
— Dacă vrei să chemi poliția să mă întrebe cum am ajuns să reintru în posesia jurnalelor, voi fi fericită să ofer informația. Și sper că și ție îți va plăcea să le explici cum ai ajuns să deții lucruri ce aparțin de Harper House, și prin urmare îmi aparțin, ascunse în biroul tău. Împreună cu mai multe alte piese scumpe care sunt catalogate ca proprietate a Harper House.
— Ai murdări numele familiei! Cu chipul întunecat de furie, Clarise păși înainte. Nu ai nici un drept. Nu ai nici o treabă să scormonești prin lucruri care e mai bine să rămână îngropate.
Calmă, Roz îi dădu fetița lui Mitch, iar Lily gânguri ceva veselă, oferindu-i cu generozitate lui Mitch din biscuitul ei molfăit. În timp ce se ridica în picioare, Roz îl auzi pe Mitch murmurând:
— Pune-o la pământ, draga mea.
— De ce te temi? zise ea. Ce i-au făcut? Cine a fost Amelia?
— Nimic decât o zdreanță, o târfă de joasă speță care n-a primit decât ceea ce a meritat. Am știut, încă din clipa în care te-ai născut, că sângele ei își va spune cuvântul în tine. Și văd că așa s-a și întâmplat.
— Deci mă trag din ea, zise Roz încet.
— Refuz să mai vorbesc despre asta. E o crimă și un păcat că o femeie ca tine e stăpâna acestei case. Nu ai nici un drept aici, și niciodată n-ai avut. Ești un nimic, o parvenită fără clasă, doar o pată pe numele familiei. Bunica mea ar fi ațâțat câinii pe tine mai degrabă decât să te lase pe tine și pe cei de soiul tău să calce pragul de la Harper House.
— De-ajuns. Înainte ca Roz să apuce să zică ceva – și avea destule de zis – Harper se ridicase în picioare și traversase camera. Vei pleca chiar în clipa asta și nu vei mai trece de ușa asta cât trăiești.
— Nu vorbi tu cu mine așa, băiete.
— Nu mai am opt ani, și nu ești bine-venită aici. Crezi că poți să stai aici și să-mi insulți mama? O doamnă cu mai multă clasă într-o singură geană decât ești tu în stare să aduni în fiecare oscior uscat din tot corpul tău? Acum, ori te conduc afară, ori te azvârl afară. Cum alegi.
— Ești exact ca ea.
— Ăsta e singurul lucru corect pe care l-ai zis de când ai intrat aici. Pe aici, verișoară Rissy.
O luă de braț și, deși ea încercă să-l plesnească peste mână, o conduse afară din încăpere.
Se lăsă un moment de tăcere, apoi se auzi șuieratul admirativ al lui Hayley.
— Bravo, Harper.