În camera de zi de la etaj, Mitch ridică picioarele lui Roz în poala lui și începu să i le maseze.
— A fost o zi lungă pentru tine.
— Nu-i așa?
— Dar ai dat niște lovituri pe cinste, de campioană.
— Așa am făcut, dar Harper a încheiat jocul impecabil și a șutat drept la poartă.
— Știu că sunt îndrăgostit când iubita mea poate să vorbească în analogii sportive. Îi ridică piciorul mai sus ca să-i sărute glezna. Voi lua porția mea de jurnale cu mine. Ar trebui să încep să mă pun pe treabă cu ele în noaptea asta.
— Și tu ai avut o zi lungă. Și în curând este nunta. Își lăsă capul pe spate și își închise ochii în timp ce Mitch îi presă cu degetul mare bolta tălpii. Și-n plus de asta, dacă pleci, n-o să-mi mai poți masa picioarele.
— Speram eu că asta va fi o mită potrivită.
— N-ai nevoie de nici o mită. Speram să stai.
— De fapt, întâmplător, am costumul pentru nuntă deja pregătit în mașină.
Roz își păstră ochii închiși și schiță un zâmbet.
— Îmi plac oamenii care fac planuri.
— Nu știam sigur dacă va fi loc de un bărbat în casă în seara asta. Ajunul unei nunți, ritualuri femeiești.
— Ne-am început ritualurile la salonul de cosmetică azi-dimineață și le vom continua mâine. Vor fi o familie minunată, nu crezi?
— Deja sunt. Mi-a plăcut să-i văd pe băieți cum au înfruntat-o pe bătrână, și marcajele tale atât de elegant executate. Urmate de lovitura decisivă a lui Harper.
— Am fost cu toții atât de minunat de neciopliți, nu? Bineînțeles că nu va mai vorbi nici cu tine. N-o să te ajute cu cartea.
— Nu-mi fac griji pentru asta. Și – putem să-i spunem finala – nu cred că va fi prea încântată de ce-o să scriu despre ea.
— Eu o să fiu. Ea știe. Știe cine este Amelia, ce i s-a întâmplat. Presupun că a știut dintotdeauna. Există și posibilitatea să fi distrus orice jurnal în care este menționată – puțin probabil, pentru că orice are legătură cu Harper House e sacrosanct pentru ea. Dar ar trebui să fim pregătiți și pentru asta.
— Nu avem nevoie decât de câteva semințe. Eu pot face o cultură întreagă din asta.
Roz își deschise ochii.
— Ei, cine e isteț acum? Știu că sunt îndrăgostită de un bărbat care poate vorbi în termeni de grădinărit.
— Încă n-ai văzut nimic. Rosalind, sunt sedus de picioarele tale.
— Picioarele mele?
— Sunt nebun după ele. Pur și simplu nu știu niciodată… Îi trase încet jos una din șosetele groase... ce o să găsesc. Ah. Își trecu un deget peste unghiile ei, date cu un lac palid de un roz opalescent, cu o ușoară sclipire aurie. Surpriză, surpriză.
— Deseori sunt micile mele secrete.
Mitch îi ridică picioarele, își trecu buzele peste bolta piciorului.
— Ador secretele.
Exista o asemenea putere în a satisface o femeie puternică, a o privi, a o simți abandonându-se senzației. O mică înfiorare, un oftat înăbușit erau nespus de erotice când știai că femeia aceasta nu se supunea nimănui.
De la atracție la pasiune, de la pasiune la dragoste. Era o călătorie pe care nu plănuise niciodată să o mai facă încă o dată. Și totuși, iată-l aici. Când o atinse, știu că ea era femeia, singura femeie cu care voia să-și petreacă viața. Se întrebă cum ajunsese la acest punct în viață fără să cunoască și să aibă nevoie de mirosul ei, de sunetul vocii ei, de texturile fascinante ale pielii ei.
Când Roz se ridică, încleștându-și brațele în jurul lui, lipindu-și gura caldă de a lui, Mitch aproape că simți inima explodându-i în piept.
— Te văd în întuneric, îi spuse el. Te aud când ești la kilometri depărtare.
Sunetul slab pe care-l scoase ea când se sprijini de el era emoție pură.
Îl ținu strâns un moment, cu capul pe umărul lui, cu inima bubuind alături de el. Cum poate reprezenta dragostea atâtea lucruri atât de diferite în atât de multe momente diferite, nu înțelesese niciodată. Nu putea fi decât recunoscătoare pentru ea, recunoscătoare că găsise această dragoste în acest moment.
O va prețui. Îl va prețui pe el.
Se desfăcu din îmbrățișare ca să-i prindă fața între palme, astfel încât privirile li se întâlniră.
— E mai greu să începi așa ceva știind mai mult, având mai mult trecut în spate. Dar în același timp, e mai mult în sine. Mai plin, mai bogat. Vreau să știi că așa mă simt cu tine. Împlinită și îmbogățită.
— Nu cred că pot să supraviețuiesc fără tine, Rosalind.
— Bine, zise ea, lipindu-și buzele de ale lui. Bine, repetă ea și adânci încet sărutul.
Se mlădie în jurul lui, respirându-l. Părul lui, pielea lui. Aici, o tandrețe insuportabilă, și acolo, o excitare clocotitoare. Cu gura peste a lui, își descheie nasturii cămășii, își ridică brațele ca să se poată desprinde și apoi reveni laolaltă, piele caldă lângă piele caldă.
Mitch se apăsă peste ea pe canapea, rătăcind cu mâinile și buzele peste ea. Sâni, umeri și gât, în jos către trupul ei.
Se vedeau semne ale copiilor pe care-i născuse, a bărbaților pe care-i făcuse. Pentru o clipă își lăsă obrazul pe abdomenul ei, uluit că i se oferise darul unei femei atât de pline de viață, atât de puternice.
Roz îl mângâie pe spate, alunecând în strălucirea ce-i acoperea simțurile, desfăcându-i leneș nasturii blugilor. Îl descoperi tare și fierbinte, și simți că proprii ei mușchi se încordau și tremurau anticipând.
Apoi își traseră amândoi hainele de pe ei și încă o dată Roz se înălță deasupra lui. De data asta îl încălecă, privindu-l direct în ochii verzi în timp ce se lăsa încet, încet, peste el, primindu-l în ea.
— O, Doamne.
Roz se prinse strâns de spătarul canapelei, cu degetele albite. Cu un control brutal, își mișcă șoldurile într-un ritm chinuitor de blând, coapsele ei puternice ținându-l în loc în timp ce ea dădu tonul ritmului.
Îi simțea mâinile pe ea, o încleștare disperată pe șoldurile ei, în timp ce Mitch se străduia să o lase pe ea să dețină tot controlul. Apoi o atingere lină în sus pe spinare, o mângâiere tandră pe sâni.
Roz se încordă în jurul lui, apăsându-și gura peste a lui când ajunse în extaz, ca să-l lase să-i simtă gustul geamătului. Era împlântat în ea cu totul, cu brațele încleștate unul în jurul celuilalt, și Roz își lăsă capul pe spate. Abia atunci își închise ochii sticloși de extaz.
Iar în clipele următoare, cu bucurie, Mitch o urmă, găsindu-și eliberarea.
Roz se trezi la patru, prea devreme ca să iasă pentru alergare, prea târziu să se convingă să mai adoarmă. Rămase culcată o vreme, în liniște și în întuneric. Era uluitor cât de repede se obișnuise cu prezența lui Mitch în patul ei. Nu se simțea înghesuită și nici măcar surprinsă să-l găsească dormind alături de ea.
Se simțea mai firesc decât se așteptase – nu era ceva la care trebuia să se adapteze, ci ceva de care descoperise că nu mai voia să se lipsească.
Se întrebă de ce nu se simțise ciudat să se trezească alături de el, să-și înceapă rutina zilei cu o altă persoană în spațiul ei. Să meargă cu rândul la baie, conversația – sau tăcerea – în timp ce se îmbrăcau.
Nu era ciudat sau stânjenitor, se gândi ea, pentru că o parte din ea așteptase să facă din nou parte dintr-un asemenea parteneriat. Nu îl căutase și nu jelise în van fără el. În mai multe feluri, anii în care trăise singură o ajutaseră să devină femeia care era acum. Și acea femeie era gata să-ți împartă restul vieții, casa ei, familia ei, cu acest bărbat.
Se strecură afară din pat, mișcându-se încet. Încă o schimbare, își dădu seama. Trecuse multă vreme de când trebuise să fie atentă să nu deranjeze un partener care dormea încă.
Se duse în camera de zi să aleagă unul dintre jurnale. Își trecu mâna cu blândețe peste unul al bunicii ei. Pe acelea le va păstra pentru mai târziu, le va citi din plăcere și cu sentiment.
Ceea ce făcea acum făcea din spirit de datorie.
Îi luă mai puțin de cincisprezece minute să ajungă la concluzia că ea și străbunica ei nu s-ar fi înțeles deloc una pe cealaltă.
Vremea rămâne frumoasă. Afacerile lui Reginald îl țin în New Orleans. N-am reușit să găsesc mătase în nuanța de albastru pe care o caut. Magazinele de aici pur și simplu nu sunt au courant. Cred că trebuie neapărat să aranjăm o călătorie la Paris. Deși e imperativ să angajăm o altă guvernantă pentru fete înainte de asta. Femeia de acum este uluitor de independentă. Când mă gândesc cât de mulți bani am cheltuit pe salariul ei, pe cameră și pe mâncare pentru ea, mă consider extrem de nesatisfăcută de serviciile ei. Recent i-am dat o rochie foarte drăguță de zi, care mie nu mi se potrivea, și pe care a acceptat-o fără nici un scrupul. Și cu toate acestea, când îi cer vreo mică favoare, se comportă cu foarte mare reticență. Sunt sigură că ar avea timp să meargă să se ocupe de câteva comisioane în oraș pentru mine, având în vedere că n-are nimic altceva de făcut decât să îngrijească fetele și să le dea niște lecții.
Am impresia că se consideră a fi mai presus de adevăratul ei statut social.
Roz își întinse încet picioarele și răsfoi printre pagini. Majoritatea însemnărilor erau de același gen. Plângeri, mici detalii despre cumpărături, planuri pentru petreceri, relatări pline de bârfe ale petrecerilor la care participase. Copiii ei erau extrem de puțin menționați.
Puse jurnalul la o parte pentru mai târziu și luă un altul. Uitându-se pe sărite prin el, găsi un pasaj despre cum concediase o servitoare pentru că chicotise pe coridor, altul despre un bal luxos. Apoi se opri și citi mai atent când un alt pasaj îi atrase atenția.
Am pierdut din nou sarcina. De ce e la fel de dureros să pierd un copil pe cât e să nasc unul? Sunt epuizată. Mă întreb cum voi suporta să trec prin procesul ăsta încă o dată în încercarea de a-i oferi lui Reginald moștenitorul pe care și-l dorește cu atâta disperare. Va dori să se culce cu mine din nou de îndată ce sunt capabilă, și chinul acesta va continuă, mă tem, până voi concepe încă o dată.
Nu pot găsi nici o plăcere în asta, nici în fetele care sunt o amintire zilnică a datoriei pe care încă nu mi-am îndeplinit-o.
Cel puțin, odată ce concep din nou, voi fi lăsată în pace pe durata lunilor de așteptare. Este datoria mea să-i nasc fii. Nu voi da înapoi de la a-mi îndeplini datoria, și totuși nu sunt capabilă să produc nimic altceva decât fete gălăgioase.
Nu vreau decât să dorm și să uit că am dat greș din nou, că n-am reușit să-i ofer soțului meu și acestei case moștenitorul pe care amândoi îl pretind de la mine.
*
Copii doar ca datorie, se gândi Roz. Ce trist. Oare cum se simțiseră bietele fetițe, considerate eșecuri de la naștere, din cauza sexului lor? Oare fusese măcar puțină bucurie în casa asta în timpul domniei lui Beatrice ca stăpână a casei, sau fusese totul doar datorie și ostentație?
Deprimată, se gândi să treacă la unul dintre jurnalele bunicii ei, dar își porunci să se uite măcar încă printr-unul.
M-am săturat de moarte de băgăcioasa asta de Mary Louise Berker. Doar pentru că a reușit să nască patru fii și că e încă o dată grea cât o vacă cu încă un prunc, parcă are impresia că știe absolut orice e de știut despre concepție și creșterea copiilor. Nu e câtuși de puțin așa. Fiii ei aleargă ca niște indieni sălbatici și nu ezită deloc să-și pună mâinile murdare pe mobila din salon. Și ea a râs ca o tâmpită și a spus că așa sunt băieții când ei și câinii lor mizerabili – trei câini! – au dat năvală înăuntru.
A avut neobrăzarea să-mi sugereze că ar trebui să-l consult pe doctorul ei, și chiar o femeie care se ocupă de voodoo. Mi-a jurat că o să aibă fiica pe care și-o dorește căci de data asta s-a dus la persoana aceasta hidoasă și a cumpărat un talisman de la ea pe care l-a agățat peste pat.
Este destul de rău că se preocupă atât de excesiv de mult de țâncii aceia prost crescuți ai ei într-un mod de atâta prost gust, și deseori în public, dar e dincolo de orice înțelegere cum și-a permis să-mi vorbească despre asemenea chestiuni, sub pretenția că ar simți prietenie și îngrijorare.
Rareori am așteptat cu atâta nerăbdare să ies dintr-o casă cât mai repede.
Roz se gândi că i-ar fi plăcut de Mary Louise. Și se întrebă dacă Bobby Lee Berker cu care fusese colegă de liceu era un descendent al ei.
Și atunci văzu ceea ce căuta și simți că inima îi tresare și îi ajunge în gât.
M-am încuiat în camera mea. Nu pot să vorbesc cu nimeni. Umilința care mi s-a făcut este dincolo de orice imaginație. În toți acești ani am fost o soție îndatoritoare, am fost o doamnă de societate excepțională, am administrat personalul acestei case fără să mă plâng vreodată și am muncit fără odihnă să prezint imaginea corectă a familiei în fața egalilor noștri din societate și a asociaților în afaceri ai lui Reginald.
I-am trecut cu vederea, așa cum trebuie s-o facă orice soție, toate aventurile lui private, satisfăcută de gândul că a fost întotdeauna discret.
Și acum asta.
A sosit acasă în seara asta și a poruncit să fiu chemată în bibliotecă să discute cu mine în privat. Mi-a spus că a lăsat-o însărcinată pe una dintre amantele lui. Asta nu e o conversație care ar trebui să aibă loc între un soț și soția lui, și când acesta a fost răspunsul meu, l-a ignorat cu nepăsare de parcă nu ar fi contat.
De parcă eu n-aș fi contat.
Mi-a spus că mi se cere să creez iluzia că aștept un nou copil. Mi-a spus că dacă creatura aceea îi face un fiu, va fi adus în casa noastră, că va primi numele Harper și că va fi crescut aici. Ca fiul lui. Ca fiul meu.
Dacă e o fată, nu va conta în nici un fel. Voi avea pur și simplu o nouă „pierdere de sarcină“ și asta va fi tot.
Am refuzat. Bineînțeles c-am refuzat. Să accept copilul unei târfe în casa mea.
Atunci mi-a dat de ales. Ori îi accept alegerea, ori va divorța de mine. Într-un fel sau altul, își va avea fiul. Preferă să rămân soția lui, pentru ca nici unul din noi să nu fim expuși la scandalul unui divorț, și mă va compensa cu generozitate pentru acest lucru. Dacă refuz, va fi divorț și rușine, și voi fi alungată din casa pe care am îngrijit-o, din viața pe care am clădit-o.
Așa că nu există nici o alegre.
Mă rog ca târâtura aceea să aibă o fată. Mă rog să-i moară pruncul. Mă rog să moară ea. Mă rog să ardă cu toții în iad.
Mâinile lui Roz tremurau. Deși voia să citească mai departe, se ridică mai întâi în picioare și se duse la ușile terasei. Avea nevoie de aer. Cu jurnalul în mână, rămase afară, respirând aerul dimineții.
Ce fel de bărbat fusese acesta? Să-și forțeze soția să-i accepte fiul ilegitim. Chiar și dacă n-o iubise, ar fi trebuit măcar s-o respecte.
Și câtă dragoste putuse avea pentru copil, să-l supună apropierii unei femei care nu-l va iubi niciodată, care n-ar fi putut niciodată să-l iubească asemenea unei mame? Care-l va urî întotdeauna? Poate chiar să-l disprețuiască?
Și toate astea doar pentru a continua numele Harper.
— Roz?
Nu se întoarse când auzi vocea lui Mitch în spatele ei.
— Te-am trezit. M-am gândit că n-am făcut gălăgie.
— Nici n-ai făcut. Atâta doar că n-ai fost acolo.
— Am găsit ceva. Am început să citesc prin câteva jurnale. Am găsit ceva.
— Orice a fost te-a supărat.
— Sunt tristă și nervoasă. Și sunt surprinsă că nu sunt surprinsă. Am găsit un pasaj… Nu, ar trebui să-l citești și tu. Se întoarse și-i întinse jurnalul, deschis la locul unde se oprise ea. Ia-l cu tine în camera de zi. Am nevoie de încă un minut aici.
— Bine.
Mitch luă jurnalul și, pentru că în ochii ei era ceva ce-i atinse inima, îi prinse bărbia în mâna liberă și o sărută cu tandrețe.
Roz se întoarse înapoi, către terenurile și grădinile ce deveneau argintii odată cu venirea zorilor. Casa ce fusese a familiei ei de generații întregi. Oare meritase? se întrebă. Meritase oare durerea și umilința pe care acel bărbat le provocase doar pentru a păstra acest pământ sub un singur nume?
Intră înapoi în cameră și se așeză în fața lui Mitch.
— Aici te-ai oprit? o întrebă el.
— Am avut nevoie de un moment să înțeleg totul, cred. Cât de crud a fost cu ea. N-a fost o femeie admirabilă, nu din ceea ce-am citit în jurnalele ei. Egoistă, preocupată doar de sine, meschină. Dar a meritat mai mult de-atât. „Nu mi-ai făcut un fiu, așa că o să mi-l capăt de altundeva. Acceptă-l sau pleacă.“ Și a acceptat.
— Nu știi asta încă.
— Ba știm, zise ea clătinând din cap. O să citim și restul, dar știm.
— Pot să-l citesc eu și pe ăsta și pe restul, mai târziu. Eu singur.
— Nu, hai s-o facem acum. E moștenirea mea, la urma urmei. Vezi ce poți găsi, bine? Eu mă duc jos să fac o cafea.
Când se întoarse, observă că Mitch își luase ochelarii de citit. Arăta ca un cărturar zburlit, se gândi ea, care stătuse o noapte întreagă să studieze ceva. Fără cămașă, cu blugii descheiați, cu părul vâlvoi.
Tandrețea se revărsă asupra ei ca un balsam peste durerea din inima ei.
— Mă bucur că ai fost aici când am găsit asta. Așeză tava cu cafea pe masă și se aplecă să-l sărute. Mă bucur că ești aici.
— Continuă, zise el luând-o de mână. Vrei să-ți fac un mic rezumat?
— Nu, citește cuvintele ei. Vreau să aud cuvintele ei.
— Sunt câteva fragmente ici și acolo, gândurile ei despre asta în ceea ce scria zi de zi. Umilința și furia ei. L-a făcut să plătească pentru asta în singurul fel în care a știut cum, risipindu-i banii, refuzându-i accesul în patul ei, făcând călătorii.
— O femeie mai puternică i-ar fi întors spatele, zise ea, turnând cafeaua. Și-ar fi luat copiii și l-ar fi părăsit. Dar ea n-a făcut-o.
— Nu. Erau alte vremuri pentru femei atunci.
— Poate că erau alte vremuri, dar ce e corect e mereu corect. Îi luă cafeaua din mână și i-o puse pe masă. Citește, Mitch. Vreau să știu.
A adus bastardul acasă, cu o flendură de dădacă pe care-a adus-o de la una dintre proprietățile lui de la țară. Nu e mama, mi-a spus, ea a rămas în casa din oraș unde o ține. Își are fiul în sfârșit, o creatură plângăcioasă înfășurată într-o pătură. Nu m-am uitat la el și nici n-o voi face. Știu doar că l-a plătit pe doctor să-l facă să tacă și că mie mi se cere să continui să rămân în casă, fără să primesc nici o vizită, pentru câteva zile în plus.
A adus creatura în casă în miez de noapte, astfel că servitorii vor crede că eu l-am născut. Sau se vor preface a crede. I-a dat și un nume. Reginald Edward Harper Jr.
— Bunicul meu, murmură Roz. Bietul copilaș. A crescut să fie un om de treabă. Un fel de miracol, presupun, având în vedere cum și-a început viața. Mai spune ceva de maică-sa?
— Nu în jurnalul ăsta, deși o să mai trec o dată prin el cu mai mare atenție.
— Trebuie să mai fie ceva, într-alt jurnal. A murit aici... Amelia. La un moment dat sunt sigură că Beatrice a văzut-o sau a vorbit cu ea, sau a avut cumva de-a face cu ea.
— O să încep să caut acum.
— Nu. Își frecă obosită ochii. Nu, avem o nuntă azi. Astăzi e o zi pentru bucurie și începuturi noi, nu pentru tristețe și secrete vechi. Știm de-ajuns pentru azi.
— Rosalind, asta nu schimbă în nici un fel cine ești tu.
— Nu. Sigur că nu. Dar mă face să mă gândesc că pentru asemenea oameni… pentru oameni ca Reginald și Beatrice, căsătoria era o chestiune practică. Statut social, nașterea copiilor, formarea familiei. Poate că exista și o oarecare afecțiune sau atracție, dar la bază era o afacere. Afacerea menținerii familiilor la un anumit nivel. Și copiii erau doar niște unelte folosite pentru îndeplinirea acestui scop. Cât de trist pentru ei, și cât de tragic pentru copii. Dar astăzi… Trase adânc aer în piept. Astăzi o să vedem că n-ar trebui să fie așa. Astăzi o să-i vedem pe doi oameni care se iubesc făcându-și promisiuni, realizând o căsătorie, întemeind o familie. Mă bucur că ești aici, Mitch, și mă bucur că am găsit asta azi. Pentru că nunta asta este exact ceea ce am nevoie acum.
Era ziua perfectă pentru o nuntă, făcută parcă la comandă, cu cerul albastru ca pictat și cu aer parfumat de flori. Grădina pe care o făcuseră Logan și Stella înflorise într-o explozie minunată de culori și de forme.
Pe peluză erau aranjate scaune, acoperite cu material de culoarea piersicii și formând o alee pe unde Stella avea să meargă, la brațul tatălui ei, către Logan și fiii ei.
Roz se întoarse de la geam și o văzu pe Jolene umblând iar la florile din părul Stellei.
— Parcă sunteți un tablou, zise ea. Amândouă.
— O să încep să plâng din nou, spuse Jolene, fluturând o mână în fața ei. Nici nu mai știu de câte ori mi-am refăcut machiajul. O să ies pentru un minut, scumpo, să văd ce face tatăl tău.
— Bine. Stella așteptă până când Jolene ieși grăbită. Mă gândeam că o să fiu enervată și supărată că mama a refuzat să vină. E prea mare deranjul să călătorească atât de departe – și oricum nu e prima mea nuntă – și doar n-avea de gând să stea în același spațiu cu femeia aia, așa continuă să se refere la Jolene chiar și după atâția ani.
— Pierderea ei, nu-i așa?
— Da, așa e – și câștigul meu, de fapt. Pe Jolene o vreau azi aici, oricum. Și pe tine, și pe Hayley. Stella își ridică mâna să-și atingă safirele de la urechi. Sunt absolut perfecți.
— Îți vin bine. Uită-te la tine. Simțind că i se umezeau și ei ochii puțin, Roz se apropie mai tare să-și studieze prietena.
Rochia era simplă, un albastru extrem de pal cu bretele înguste, cu corsaj drept și fusta lungă, puțin cloș. Avea două dalii prinse în părul ei ondulat roșcat. Una albă, una albastră. Și avea chipul luminos, așa cum trebuie să fie chipul unei mirese.
— Mă simt absolut superbă.
— Așa și trebuie. Ești. Sunt așa de fericită pentru tine.
— Nu mai am emoții, nici măcar un fluturaș în stomac. Stella își apăsă o mână pe abdomen și clipi să-și stăpânească lacrimile ce amenințau să cadă. Mă gândesc la Kevin, la prima mea nuntă, la anii pe care i-am trăit împreună, la copiii pe care i-am făcut împreună. Și știu, în inima mea, știu că e și el de acord cu asta. Logan e un om bun.
— Un om foarte bun.
— L-am făcut să aștepte aproape un an, zise ea cu un hohot înecat de râs. A venit momentul. Roz, îți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut.
— A fost plăcerea mea. Ești gata să te măriți?
— Sunt absolut gata.
Era dulce și frumos, se gândi Roz. Bărbatul și femeia, băieții, toți împreună în grădina casei în care vor locui împreună. Logan, mare, puternic și arătos în costumul lui, Stella, strălucitoare și superbă în rochia ei de mireasă, și copiii zâmbind chiar și când Logan sărută mireasa.
Oaspeții izbucniră în aplauze spontane când Logan o luă pe Stella în brațe și o roti de câteva ori. Iar Harper desăvârși momentul desfăcând cu un pocnet prima sticlă de șampanie.
— Nu știu când am văzut un cuplu mai fericit, comentă Mitch, și își ciocni paharul de al lui Roz. Sau o familie mai frumoasă. Văd că faci treabă bună.
— Eu n-am făcut nimic.
— E ca un arbore genealogic. Ăștia doi vin dintr-una din ramurile tale. Poate că nu prin sânge, dar până la urmă e același lucru. Legătura lor cu tine e felul cum au ajuns împreună. Ei au făcut tot restul, dar legătura cu tine a început totul.
— Ăsta e un gând frumos. O să-l accept. Își ridică paharul și sorbi. Voiam să vorbesc cu tine despre ceva puțin mai târziu. Am vrut să aștept să aduc vorba până după ce Stella și-a avut ziua ei. Ziua nunții e, de drept, ziua miresei.
— Despre ce anume?
— Probabil ai putea spune că despre legături. Se ridică pe vârful picioarelor ca să-l sărute. O să vorbim despre asta când ajungem acasă. Chestia e că trebuie să mă întorc foarte repede. Cu toată agitația asta am uitat acasă sticla specială de șampanie pe care am pregătit-o pentru mireasă și mire, pentru noaptea nunții.
— Pot să fug eu s-o iau.
— Nu, o să fie mai rapid dacă merg eu. Mă întorc într-un sfert de oră.
Ajunse la mașină și se opri când Hayley o chemă.
— Roz! Stai un pic. Pot să vin și eu cu tine? Gâfâind puțin, se opri lângă mașină cu Lily care plângea în brațe. Am aici o fetiță supărată, care are nevoie de puțin somn. Dar nu vrea deloc să adoarmă. Dacă merge cu mașina o să adoarmă. Putem să luăm mașina mea, are scăunel pentru ea.
— Sigur. Dar nu voiam să fac un drum prea lung.
— Nu-i nici o problemă. Se duse la propria mașină și, cu un oarecare efort, reuși să o așeze pe Lily în scăunelul ei. O călătorie cu mașina o calmează mereu, și dacă adoarme, pot să stau aici cu ea până se trezește. Apoi o să ne distrăm amândouă mai bine la petrecere.
După cum prevăzuse Hayley, plânsul încetă, și Lily începu să moțăie încă înainte să iasă de pe aleea ce ducea până la șosea.
— Funcționează ca o vrajă, zise Hayley.
— Întotdeauna a mers și cu ai mei. Arată așa de dulce în rochița ei roz de petrecere.
— Totul arată atât de frumos. Dacă mă voi mărita și eu vreodată, exact așa vreau să fie. Primăvară, flori, prieteni, chipuri luminoase. Întotdeauna m-am gândit că vreau un eveniment spectaculos în biserică, dar asta a fost atât de romantic.
— Perfect pentru ei. Este bine să… Încetinește! Oprește mașina!
— Ce? Ce s-a în… O, Dumnezeule!
Se uitau amândouă spre pepinieră. Roz închisese pe ziua aceea, pentru ca toți angajații să poată veni la nuntă. Dar se vedea clar că cineva fusese acolo. Cineva, se gândi ea, era încă acolo.
Mai multe dintre exponatele ei erau răsturnate, și o mașină era parcată lateral, zdrobind sub roți un strat de flori.
— Cheamă poliția, se răsti Roz în timp ce ieșea deja din mașină. Tu și fetița plecați de-aici imediat. Du-te înapoi la Logan chiar în clipa asta.
— Nu. Nu te duce acolo acum.
— Ăsta e locul meu, zise Roz, și deja alerga.
Florile ei, se gândi ea. Plantele pe care le plantase din semințe sau butași, pe care le îngrijise, le protejase și le iubise. Distruse, zdrobite, sfâșiate în bucăți.
Nevinovate, se gândi ea permițându-și un singur moment să jelească pierderea și distrugerea. Frumusețe nevinovată sfărâmată pentru nimic.
Cineva va plăti pentru asta.
Auzi sticlă spărgându-se și se repezi în jurul clădirii principale. Îl văzu pe Bryce, dând cu o bâtă de baseball într-o altă fereastră.
— Nemernic ordinar!
Bryce se răsuci pe loc. Prima dată i se citi șocul pe chip, apoi furia.
— Credeam că ești ocupată azi. M-am gândit că o să termin până când o să treci pe-aici.
— Ai gândit greșit.
— Nu contează absolut deloc. Izbi bâta în următorul geam. E vremea să înveți o lecție. Crezi că mă poți umili în public? Să asmuți poliția pe mine?
— Te-ai umilit singur, și dacă nu pui bâta aia jos și ieși naibii de pe proprietatea mea, o să fac mult mai mult decât să asmut poliția pe tine.
— Ca de exemplu ce? Nu suntem decât noi doi acum, nu? Își lovi bâta de palmă și făcu un pas către ea. Știi ce m-ai costat?
— Am o idee generală, și o să fie și mai mult. Încălcarea proprietății, distrugere intenționată de bunuri.
Bryce nu folosi bâta, deși Roz văzu în ochii lui că pentru o clipă se gândi clar la asta. Dar o plesni cu palma peste față, forța loviturii aruncând-o la pământ.
Era de-ajuns. Se ridică imediat și se aruncă asupra lui. Nu-și folosi unghiile și dinții cum o făcuse Mandy. Își folosi pumnii, și astfel îl luă atât de mult prin surprindere, încât reuși să-l facă să cadă în genunchi înainte să poată să-i blocheze loviturile și să o lovească el din nou.
Dar lovitura lui n-o mai atinse.
Vântul se iscă atât de rapid, atât de rece, atât de furios, că o azvârli pe Roz către peretele clădirii. Se lovi atât de tare cu capul de lemn, încât trebui să-l scuture ca să vadă limpede.
Și atunci o văzu pe Amelia trecând pe deasupra pământului plutind, cu rochia de un alb murdar fluturând și mâinile încovoiate ca niște gheare ucigașe. Cu dorința de crimă în ochi.
Și o văzu și Bryce.
Urlă, un singur urlet ascuțit de groază înainte să înceapă să-și ducă ambele mâini la gât și să gâfâie după aer.
— Nu! Pentru numele lui Dumnezeu! Roz încercă să se împingă înainte, dar presiunea vântului o izbi la loc de perete. Nu-l omorî! E de-ajuns! Nu-mi poate face nici un rău acum. N-o să-mi mai facă nici un rău.
Pietrișul de pe alee se ridică în vârtejuri pline de praf, și silueta în alb se învârti ca un vultur în jurul bărbatului prăbușit la pământ, care-și zgâria gâtul cu propriile mâini până la sânge.
— Oprește-te. Amelia, oprește-te. Străbunico.
Capul Ameliei se ridică, se întoarse, și ochii ei îi întâlniră pe ai lui Roz.
— Știu. Știu că provin din sângele tău. Știu că încerci să mă protejezi. Este în regulă. N-o să-mi mai facă rău acum. Te rog. Se împinse iar înainte, reuși să facă doi pași cu un efort ce-i smulse respirația din plămâni. E un nimic! strigă ea. Un vierme. Dar m-a învățat niște lecții importante. Și o să-l învăț și eu pe el câteva lecții grele. Vreau să trăiască pentru a plăti. Se luptă să mai facă un pas, ridicându-și mâinile cu palmele în sus. O să plătească, îți jur. Pe sângele pe care-l avem amândouă, îți jur că se va face dreptate pentru tine și că va plăti.
Roz observă că Bryce respira din nou, în reprize scurte și aspre, dar aerul șuiera printre buzele lui foarte albe. Roz se ghemui lângă el și-i zise cu calm:
— Se pare că nu suntem numai noi doi, până la urmă.
Vântul începu să scadă în intensitate, și Roz auzi țipete și pași ce alergau. Când se îndreptă de spate, Amelia dispăruse.
Se trase înapoi pe picioarele ce-i tremurau când Harper năvăli din cealaltă parte a clădirii, urmat la doi pași de Mitch.
— Sunt bine. Sunt bine. Deși își simțea capul învârtindu-se ca un carusel. Dar ăsta are nevoie de niște îngrijiri medicale.
— Dracu’ să-l ia! Mamă! Harper o apucă de brațe, apoi își trecu mâinile peste fața ei. Doamne sfinte, te-a lovit?
— Mi-a dat una pe neașteptate, dar i-am dat și eu înapoi, crede-mă. I-am dat mai rău încă. Și Amelia l-a terminat cu totul. Sunt bine, dragule. Îți promit.
— Vine și poliția imediat. I-a sunat Hayley de pe mobil în timp ce venea după noi.
Roz își ridică privirea auzind tremurul din vocea lui Mitch, și văzu de pe chipul lui că era parțial din teamă, parțial din furie.
— Bine. Bine. Nu avea să leșine din nou. Orice s-ar întâmpla. Ei bine, o să depunem o mulțime de plângeri. Își trecu mâna prin păr, apoi peste rochie, și observă o ruptură în material. O, la dracu’! Am cumpărat rochia asta special pentru azi. O mulțime de plângeri. Trase aer în piept și se strădui să-și controleze furia și euforia provocată de tensiune. Harper, scumpul meu. Fă-mi, te rog, o favoare și scoate gunoiul ăsta mizerabil de-aici, iar tu și Mitch puteți aștepta poliția în față. Nu vreau să-l mai văd nici o clipă. S-ar putea să termin ce-a început Amelia.
— Lasă-mă să-l ridic prima dată.
Mitch se aplecă și-l smuci pe Bryce în sus, pe picioarele ce i se împleticiră imediat. Apoi, cu o privire arzătoare în ochii lui verzi, Mitch se uită la Roz.
— Scuze, zise el și-l izbi cu pumnul în față pe Bryce, făcându-l să se prăbușească iar la pământ. Sper că nu te superi.
— Nici un pic, îi zise Roz, și-n ciuda tensiunii, își simți buzele arcuindu-i-se într-un zâmbet foarte larg. Să-l ia naiba, nici măcar un pic. Harper, te ocupi tu de aici? Vreau să vorbesc ceva cu Mitch.
— Bucuros, zise el, târându-l pe Bryce după el și aruncând o privire peste umăr. Mamă, chiar știi să lovești.
— Da, zise ea. Respiră o dată, apoi de două ori. Dacă nu te deranjează, îi zise ea lui Mitch, o să mă așez aici până când o să simt că pot să stau bine în picioare. Loviturile astea m-au epuizat.
— Stai o clipă, zise el și-și dezbrăcă haina, apoi o întinse pe pământ. N-are sens să-ți strici și mai mult rochia.
Roz se așeză, apoi își lăsă capul pe umărul lui când Mitch se așeză alături de ea.
— Eroul meu, șopti ea.