Roz își duse dispoziția de sărbătoare la cumpărături. Pepiniera putea supraviețui și fără ea o jumătate de zi. De fapt, la cum administra Stella totul, putea supraviețui fără ea și o săptămână. Dacă avea chef, putea să se ducă în prima ei vacanță adevărată de… cât timp trecuse? Trei ani, își dădu ea seama.
Dar n-avea chef.
Acasă e unde ești cel mai fericit, așa că de ce să te mai chinui să-ți faci bagaje, să înduri neplăcerile unei călătorii, numai ca să ajungi într-un alt loc?
Îi dusese pe băieți în excursii în fiecare an când erau copii. Disney World, Marele Canion, Washington D.C., Bar Harbor și așa mai departe. Să guste câte puțin din atracțiile țării, uneori destinații alese dintr-un capriciu, alteori cu multe planificări.
Apoi fuseseră într-o excursie de trei săptămâni în Europa. Și ce bine se distraseră!
Fusese greu, uneori frenetic, uneori isterizant, să mâne trei băieți activi în atâtea locuri, dar, o, meritase tot efortul.
Își amintea cum îi plăcuse lui Austin croaziera în care văzuse balenele din Maine, cum insistase Mason să comande melci în Paris și cum Harper reușise să se rătăcească în Adventureland.
Amintirile acelea erau mai prețioase decât orice pe lume. Și fusese o ocazie în care văzuse și ea o mare bucată din lume.
În loc de o vacanță, se putea concentra pe alte lucruri. Poate era vremea să înceapă să se gândească dacă să adauge și o mică florărie la pepinieră. Flori proaspăt tăiate și aranjamente. Livrare locală. Bineînțeles, asta ar însemna încă o clădire și mai mulți furnizori, și mai mulți angajați. Dar acesta urma să fie un subiect de gândire pentru peste un an sau doi.
Va trebui să se uite peste niște cifre, să vadă dacă afacerea poate susține cheltuiala.
Investise o mare parte din resursele personale în pepinieră, ca s-o pună pe picioare. Dar fusese gata să riște. Prioritățile ei fuseseră întotdeauna ca fiii ei să fie în siguranță, protejați și să aibă tot ce le trebuie. Și ca Harper House să fie îngrijită, protejată și să rămână în familie.
Realizase asta. Deși existaseră momente când avusese nevoie de multe jonglări creative și câteva ocazionale nopți nedormite. Poate că banii nu fuseseră pentru ea o problemă chiar atât de înspăimântătoare cum deseori era pentru alți părinți ce-și creșteau copiii singuri, dar fusese totuși o problemă.
În Grădină nu fusese doar un capriciu, după cum gândeau unii. Avusese nevoie de un venit proaspăt și se târguise, riscase și se descurcase să facă rost de el.
Nu conta pentru Roz dacă oamenii credeau că era bogată precum Cresus sau săracă lipită pământului. De fapt, nu era nici una, nici alta, dar își construise o viață bună pentru ea și copiii ei cu resursele pe care le avea la dispoziție.
Iar acum, dacă voia să se prostească un pic jucându-se de-a Moș Crăciun, merita asta.
Cheltui într-o veselie la mall, răsfățându-se într-atât, încât trebui să meargă de două ori afară, la mașină, cu pungile pline. Și pentru că nu văzuse nici un motiv să se oprească aici, se îndreptase spre Walmart, intenționând să facă ravagii prin raionul de jucării.
Ca de obicei, în clipa în care intră pe ușă, se gândi la zeci de alte lucruri care probabil i-ar fi de folos. Cu căruciorul de cumpărături pe jumătate plin, se opri pe un culoar între rafturi să schimbe saluturi și urări de sărbători cu patru oameni pe care-i cunoștea, înainte să ajungă la raionul de jucării.
Cinci minute mai târziu se întreba dacă nu cumva va avea nevoie de un al doilea cărucior. Chinuindu-se să țină în echilibru câteva cutii enorme pe mormanul de alte cumpărături, luă curba la capătul culoarului și se izbi cu putere în alt cărucior.
— Scuze. Se pare că nu pot să… O! Salut.
Nu-l mai văzuse de săptămâni întregi pe doctorul Mitchell Carnegie, genealogistul pe care-l angajase – mai mult sau mai puțin. Avuseseră câteva conversații telefonice scurte, câteva e-mailuri de afaceri, dar numai câteva întrevederi față în față de la noaptea când venise la cină la ea. Și ajunsese să vadă fantoma Miresei Harper.
Roz îl considera un om interesant și-i dăduse nota zece în minte pentru că nu o luase la goană după experiența de care avusese parte în primăvara trecută.
După părerea ei, Mitchell Carnegie avea experiența necesară, împreună cu coloana vertebrală și mintea deschisă care ei i se păreau foarte importante. Și mai bine decât orice altceva, încă n-o plictisise în discuțiile lor despre descendența familiei sale și despre pașii necesari pentru identificarea unei femei moarte.
În momentul acela părea să nu se fi bărbierit de câteva zile, așa că avea o barbă scurtă întunecată ce-i dădea un aer puțin mai dur. Ochii lui verzi păreau obosiți și speriați, iar părul avea o nevoie disperată de un tuns.
Era îmbrăcat cam la fel cum fusese și prima dată când îl întâlnise, în blugi vechi și o cămașă cu mâneci suflecate. Spre deosebire de ea, coșul lui era gol.
— Ajutor, zise el cu tonul unui bărbat ce atârna de un colț de stâncă, prins cu degete tremurânde și umezite de sudoare.
— Pardon?
— Fetiță de șase ani. Zi de naștere. Disperare.
— O! Gândindu-se că-i plăcea vocea aceea caldă ce-i amintea de coniac, chiar și asprită puțin de panică, Roz își țuguie buzele. Ce legătură e între voi?
— Nepoată. Copilul-surpriză, născut târziu, al surorii mele. A avut decența să aibă doi băieți înainte. Cu băieții mă descurc.
— Păi, e o fetiță foarte domnișoară?
Mitch scoase un sunet, de parcă mâna începea să-i alunece de pe colțul de stâncă.
— Bine, bine, zise Roz, fluturând dintr-o mână și, abandonându-și propriul cărucior, se duse lângă el pe culoar. Ai fi putut să te scutești de griji dac-o întrebai pe mama ei.
— Soră-mea e furioasă pe mine pentru că am uitat de ziua ei luna trecută.
— Înțeleg.
— De fapt, am uitat totul luna trecută, inclusiv cum mă cheamă, de câteva ori. Ți-am spus că trebuia să termin revizia la carte. Aveam termenul-limită de predare. Pentru numele lui Dumnezeu, are patruzeci și trei de ani. Și unu. Sau poate doi. În mod evident exasperat la maximum, se frecă pe față cu ambele mâini. Voi, femeile, nu încetați să mai aveți zile de naștere la patruzeci de ani?
— Poate că nu le mai numărăm, domnule doctor Carnegie, dar asta nu înseamnă cu nu așteptăm să primim un cadou potrivit pentru ocazie.
— Clar și tare, răspunse el, privind-o cum studia rafturile. Și din moment ce mi-ai spus „domnule doctor Carnegie“, voi îndrăzni să ghicesc că ești de partea ei. I-am trimis flori, adăugă el pe un ton nefericit care o făcu să-și muște buzele ca să nu râdă. Bine, recunosc, târziu, dar i le-am trimis. Două duzini de trandafiri, dar crezi că mă iartă măcar puțin? Își vârî mâinile în buzunarele de la spate și se încruntă către Malibu Barbie. N-am putut să mă duc la Charlotte de Ziua Recunoștinței. Mă face asta să fiu un demon din iad?
— Se pare că sora ta te iubește foarte mult.
— Va plănui moartea mea imediat dacă nu cumpăr cadoul ăsta azi și nu-l trimit prin FedEx mâine.
Roz luă o păpușă și o puse la loc.
— Deci presupun că ziua nepoatei tale e mâine, și ai așteptat până în al unsprezecelea ceas ca să te repezi la magazin să-i găsești ceva.
Mitch nu spuse nimic pentru o clipă, apoi își puse o mână pe umărul ei, astfel că Roz se uită în spate și apoi în sus, către el.
— Rosalind, vrei să mor?
— Mă tem că nu m-aș simți deloc responsabilă. Dar vom găsi ceva, și apoi o să-l duci la împachetat special și o să-l trimiți.
— Împachetat. Dumnezeule mare, mai trebuie să fie și împachetat special?
— Bineînțeles că trebuie să fie împachetat special. Și trebuie să-i cumperi o felicitare frumoasă, ceva drăguț și care să se potrivească vârstei ei. Hmm. Îmi place asta.
Îi arătă o cutie uriașă.
— Ce e?
— E o căsuță de păpuși. Vezi, are părțile astea modulare, așa că poți să proiectezi și să reproiectezi apoi propria căsuță de păpuși, cu tot cu mobilă. Și are și păpuși și un mic câine. E distractiv și educativ. Așa că dai de două ori lovitura.
— Grozav. Bine. Minunat. Mi-ai salvat viața.
— Nu ești cam departe de mediul tău? îl întrebă ea în timp ce el lua cutia de pe raft. Doar locuiești în oraș. Sunt o mulțime de magazine chiar acolo.
— Asta e problema. Sunt prea multe. Și mallurile? Sunt ca un labirint din iad al cumpărăturilor. Am o fobie cu mallurile. Așa că m-am gândit: „Hei, Walmart“. Cel puțin aici totul e sub un singur acoperiș. Pot să iau tot ce-mi trebuie pentru copil și să mai cumpăr și… ce naiba era? Detergent de rufe. Da, am nevoie de detergent de rufe și încă ceva, mi-am și notat… Se scotoci în buzunare și scoase o agendă electronică. Aici.
— Bine, te las să le cumperi atunci. Te rog, nu uita hârtia de împachetat, panglica, o fundă mare și o felicitare frumoasă.
— Stai, stai. Își adăugă și aceste lucruri în agendă. Fundă. Poți s-o cumperi gata făcută și să o lipești numai pe cadou, nu?
— Da, se poate. Mult noroc!
— Nu. Stai, așteaptă! Își vârî agenda înapoi în buzunar, și schimbă cutia în cealaltă mână. Ochii lui verzi păreau acum mai calmi și concentrați asupra ei. Aveam de gând oricum să iau legătura cu tine. Ai terminat aici?
— Încă nu.
— Bine. Hai c-o să iau ce mai îmi trebuie, și apoi ne întâlnim la casă. O să te ajut să-ți duci toate cumpărăturile la mașină, și apoi o să te scot la prânz.
— E aproape patru. E cam târziu pentru prânz.
— O. Se uită absent la ceas ca să confirme ora. Cred că timpul e distorsionat în locurile astea, așa că ai putea efectiv să-ți petreci restul vieții rătăcind fără rost pe-aici fără măcar să-ți dai seama. În fine. O băutură atunci. Chiar aș vrea să discutăm puțin despre proiect.
— Foarte bine. E un local numit Rosa chiar vizavi de aici. Ne întâlnim acolo într-o jumătate de oră.
Dar o aștepta la casă. Și după cum se părea, cu răbdare. Apoi insistă să o ajute să-și încarce pungile în mașină. Aruncă o privire la ceea ce era deja depozitat în spatele mașinii ei Durango și zise:
— Doamne sfinte.
— Nu merg des la cumpărături, așa că atunci când merg o fac cu simț de răspundere.
— Zic și eu.
— Mai sunt mai puțin de trei săptămâni până la Crăciun.
— O să trebuiască să te rog să nu mai vorbești. Vârî și ultima pungă înăuntru. Mașina mea e acolo. Făcu un gest vag spre stânga. O să ne întâlnim acolo.
— Bine. Mersi de ajutor.
Felul în care se îndepărtă o făcu să creadă că nu era complet sigur unde-și parcase mașina. Roz se gândi că poate ar fi trebuit să-și noteze locația mașinii în chestia aia electronică de date personale pe care o avea în buzunar. Ideea o făcu să chicotească în drum spre restaurant.
Nu o deranja să aibă de-a face cu oameni ușor cu capul în nori. Pentru ea asta însemna pur și simplu că persoana avea probabil multe pe cap, și îi trebuia mai mult timp să afle exact ceea ce căuta. La urma urmei nu-l angajase din senin. Se documentase în legătură cu Mitchell Carnegie și citise sau răsfoise câteva din cărțile lui. Era bun la ceea ce făcea, era localnic și, deși avea prețuri mari, nu se codise – prea mult – la ideea de a cerceta și a identifica o fantomă.
Roz parcă mașina și apoi intră în restaurant. La început se gândi să comande un pahar de ice-tea sau niște cafea. Apoi însă se hotărî, la naiba! Merita un pahar de vin bun după o sesiune de cumpărături încununată cu atâta succes.
În timp ce-l aștepta pe Mitch, sună la pepinieră de pe mobil să-i anunțe că nu se va întoarce în ziua aceea dacă nu era neapărat nevoie de ea.
— Totul e bine aici, îi zise Hayley. Cred că le cumperi toată marfa din magazin.
— Așa am și făcut. Apoi l-am întâlnit pe doctorul Carnegie la Walmart…
— Doctorul Sexy? Cum se face că eu nu dau niciodată de tipi arătoși la Walmart?
— Lasă c-o să vină și ziua ta, sunt sigură. Oricum, o să bem ceva aici și o să discutăm, presupun, despre micul nostru proiect.
— Super. Ar trebui s-o lungești într-o cină, Roz.
— Nu e o întâlnire, am dat doar întâmplător peste el în magazin, zise ea, dar își scoase rujul de coral palid și și-l trecu o dată peste buze. Dacă apare ceva, poți să mă suni. Ar trebui să mă îndrept spre casă cam într-o oră oricum.
— Nu-ți face griji pentru nimic. Și, hei, amândoi trebuie să mai și mâncați la un moment dat undeva, așa că de ce nu…
— Vine acum, așa că o să începem. O să vă povestesc eu mai târziu. Pa.
Mitch se strecură în separeu în fața ei.
— E la îndemână aici, nu? Ce vrei să bei?
Roz comandă un pahar de vin, iar el o cafea neagră. Mitch deschise apoi meniul barului și comandă și un aperitiv.
— Am nevoie de niște hrană după un safari de cumpărături de genul ăsta. Tu ce mai faci?
— Foarte bine, mulțumesc. Dar tu?
— Bine, acum că m-am scăpat în sfârșit de cartea asta.
— Nu te-am întrebat niciodată despre ce e.
— O istorie și un studiu al lui Charles Pierre Baudelaire. Așteptă o clipă și observă sprânceana ei ridicată întrebător. Un poet din secolul al XIX-lea. Un sălbatic al Parisului – drogat, foarte controversat, cu o viață plină de dramatism. A fost condamnat pentru blasfemie și obscenitate, și-a irosit moștenirea, l-a tradus pe Poe, a scris o poezie intensă, întunecată, și mult după moartea lui din cauza unei boli venerice, este considerat de mulți a fi poetul civilizației moderne – iar de alții doar un nenorocit țicnit.
Roz zâmbi.
— Și tu în care tabără te situezi?
— A fost genial și țăcănit. Și crede-mă, nu vrei să mă faci să încep, așa că mai bine o să spun doar că este un subiect fascinant și frustrant pentru o carte.
— Ești mulțumit de munca ta?
— Da. Și chiar mai mulțumit că nu mai trăiesc cu Baudelaire zi și noapte, zise el în timp ce li se serveau băuturile.
— Deci e așa, ca și cum ai trăi cu o fantomă.
— Ce frumoasă schimbare de subiect. Îi făcu un gest de toast cu cafeaua. Dă-mi voie mai întâi să-ți spun că sunt recunoscător pentru răbdare. Am sperat să termin cartea asta cu câteva săptămâni mai repede, dar dintr-una s-a ajuns la alta, și-așa a trecut timpul.
— M-ai avertizat de la început că nu vei fi disponibil o vreme.
— Nu m-am așteptat că va fi chiar atât de mult timp. Și m-am gândit destul de mult la situația ta. Ar fi fost greu să n-o fac după experiența de primăvara trecută.
— A fost o întâlnire mai personală cu Mireasa Harper decât plănuisem eu.
— Ai spus c-a fost… liniștită de atunci, zise el după un moment de gândire.
— Încă le cântă băieților și lui Lily. Dar nici unul dintre noi n-a mai văzut-o din noaptea aceea. Și ca să fiu sinceră, n-a fost atât de mult răbdare, cât faptul c-am fost și eu îngropată în treburi. Serviciul, acasă, o nuntă de organizat, un nou bebeluș în casă. Și după seara aceea, mi s-a părut că toți aveam nevoie de o mică pauză.
— Aș vrea să încep acum, să încep cu adevărat, dacă-ți convine.
— Probabil că soarta ne-a făcut să ne ciocnim așa, pentru că și eu m-am gândit la același lucru. De ce vei avea nevoie?
— Tot ce ai. Informații, înregistrări, înscrisuri, jurnale, registre, scrisori, povești de familie. Nimic nu e prea obscur. Îți sunt recunoscător pentru fotografiile de familie pe care le-ai copiat pentru mine. Mă ajută să văd mai bine trecutul, dacă am fotografii și scrisori sau jurnale scrise de mâna oamenilor pe care-i studiez.
— Nici o problemă. Te voi încărca bucuroasă cu și mai multe.
— Ceva din ce-am reușit până acum – între accesele de Baudelaire – e ceea ce vom numi munca de bază. Am început cu un arbore genealogic fundamental, să prind o idee despre oameni și descendența lor. Ăștia sunt primii pași.
— Și un lucru pe care, la final, o să-mi placă să-l am.
— Mă întreb dacă e vreun loc în care aș putea lucra în casă. Aș face cea mai mare parte din documentare în apartamentul meu, dar s-ar putea să mă ajute să am un spațiu și la fața locului. Casa joacă un rol vital în documentare și în obținerea de rezultate.
— Asta nu va fi o problemă.
— Pentru porțiunea Amelia a proiectului, aș vrea o listă de nume. Oricine a avut orice fel de contact cu ea cu care mi-ar fi de folos să discut.
— Bine.
— Și permisiunea scrisă – am mai vorbit despre asta – să accesez documentele legale ale familiei, nașteri, căsătorii, certificate de deces, chestii de astea.
— O s-o ai.
— Și permisiunea să folosesc cercetarea și ce descopăr din ea într-o carte.
Roz încuviință.
— Vreau drept de aprobare a manuscrisului.
Mitch îi zâmbi fermecător.
— N-o să-l primești.
— Ei, serios…
— Îți voi oferi cu bucurie un exemplar, când și dacă va fi cazul, dar nu vei avea drept de aprobare. Ridică o grisină scurtă și groasă din paharul mare de pe masă și i-o oferi. Ceea ce descopăr, descopăr; ce scriu, scriu. Și dacă scriu o carte, o vând, și nu-mi vei datora nimic pentru muncă.
Roz se rezemă de spătarul scaunului și trase adânc aer în piept. Înfățișarea lui frumoasă, dar fără pretenții, părul acela oarecum răvășit de un pământiu ca turba, zâmbetul lui fermecător, cizmele înalte străvechi, toate ascundeau un bărbat deștept și încăpățânat. Era păcat, se gândi ea, că respecta oamenii deștepți și încăpățânați.
— Și dacă nu scrii una?
— Atunci ne întoarcem la termenii inițiali pe care i-am discutat la prima noastră întâlnire. Primele treizeci de ore sunt gratis și după aceea e cincizeci pe oră plus cheltuieli. Putem să întocmim un contract, să prevedem totul clar.
— Cred c-așa ar fi mai bine.
Când se servi aperitivul, Roz refuză un al doilea pahar de vin și alese absentă o măslină de pe farfurie.
— Nu vei avea nevoie și de permisiunea oamenilor cărora le iei interviu, dacă te hotărăști să publici?
— Voi avea grijă de asta. Vreau să te întreb, de ce n-ai făcut asta până acum? Ai trăit în casa aceea întreaga ta viață și niciodată nu ai încercat să identifici fantoma care trăiește acolo cu tine. Și, dă-mi voie să adaug, chiar și după experiența pe care-am avut-o, nu-mi vine să cred că tocmai am rostit fraza asta.
— Nu știu exact. Poate am fost prea ocupată sau prea obișnuită cu ea. Dar am început să mă întreb dacă indiferența asta nu mi-a fost pur și simplu inoculată. Familia n-a fost niciodată deranjată de ea. Pot să-ți ofer tot felul de detalii despre strămoșii mei, ciudate întâmplări de familie, bucățele stranii de istorie, dar când venea vorba de ea, nimeni nu părea să știe nimic niciodată sau să-i pese îndeajuns încât să afle. Inclusiv mie.
— Dar acum îți pasă.
— Cu cât m-am gândit mai mult la cât de mult nu știu, cu atât mi-a păsat mai mult, da. Am vrut să aflu. Și după ce am văzut-o din nou, personal, în noaptea aceea din iunie trecut, mi-am dat seama că trebuie să aflu.
— Ai văzut-o când erai copil, spuse el.
— Da. Venea în camera mea, îmi cânta cântece de leagăn. Niciodată nu mi-a fost frică de ea. Apoi, cum i se întâmplă fiecărui copil care crește în Harper House, am încetat s-o mai văd când aveam cam doisprezece ani.
— Dar tu ai văzut-o din nou.
În ochii lui era ceva ce o făcea să creadă că își dorea un carnet sau un casetofon. Intensitatea, concentrarea absolută, pe care Roz o găsea neașteptat de atrăgătoare.
— Da. S-a întors când am fost însărcinată cu fiecare dintre copiii mei. Dar a fost mai mult o senzație a prezenței ei. Ca și cum ar fi fost aproape, de parcă știa că va fi un nou copil în casă. Au mai fost și alte momente, bineînțeles, dar îmi imaginez că vrei să vorbești despre asta într-un cadru mai formal.
— Nu neapărat formal, dar aș vrea să înregistrez conversațiile pe care le avem despre ea. O să încep cu o muncă de fundație de bază. „Amelia“ a fost numele pe care Stella a zis că l-a văzut scris pe sticla ferestrei. O să verific documentele familiei, să văd dacă e cineva numit Amelia.
— Am făcut eu asta deja, zise ea, ridicând din umeri. La urma urmei, dacă era să fie atât de simplu, m-am gândit c-aș putea rezolva eu totul. N-am găsit pe nimeni cu numele ăsta – naștere, moarte, căsătorie, cel puțin nu în vreunul dintre actele pe care le am.
— O să mai cercetez și eu o dată, dacă nu te deranjează prea mult.
— Cum vrei. Presupun că vei fi meticulos.
— Odată ce încep, Rosalind, sunt ca un ogar de vânătoare. O să te saturi de mine până peste cap pe la sfârșit.
— Și eu sunt o femeie dificilă și cu toane, Mitchell. Așa că trebuie să-ți spun, și tu la fel.
Mitch îi zâmbi.
— Am uitat cât de frumoasă ești.
— Serios?
Mitch râse acum. Roz vorbise pe un ton de o politețe fără cusur.
— Asta ca să-ți arăt cât de mult m-a afectat Baudelaire. Nu uit de obicei așa ceva. Însă el nu avea de spus nici un compliment despre frumusețe.
— Nu? Ce spunea?
— „Cu pielea de petală și inima de gheață, tronez de la-nălțime ca sfinx misterios, urând orice mișcare și schimbare de linii, eu nu plâng niciodată și nu râd niciodată.“
— Ce om trist cred c-a fost.
— Complicat, zise Mitch. Și absolut egoist. În orice caz, nu e nimic de gheață la tine.
— În mod evident, n-ai vorbit cu câțiva dintre furnizorii mei – „sau“, se gândi ea, „cu fostul meu soț“. O să am grijă să se redacteze contractul și o să-ți dau permisiunea scrisă de care ai nevoie. Cât despre un spațiu de muncă, cred că biblioteca va fi cea mai bună pentru tine. Oricând e necesar, sau vrei ceva, mă poți găsi la unul dintre numerele de telefon pe care ți le-am dat. Pot să jur că toți avem o sută de numere în ziua de azi. Dacă nu așa, poți vorbi cu Harper sau David, ori cu Stella sau Hayley la urma urmei.
— Aș vrea să aranjez ceva în următoarele câteva zile.
— Voi fi gata. Acum chiar ar trebui să merg acasă. Mersi de băutură.
— A fost plăcerea mea. Îți datorez mult mai mult pentru că m-ai ajutat cu nepoata mea.
— Cred c-o să fii un erou.
Mitch puse câteva bancnote pe masă și se ridică s-o ia de mână înainte să apuce să iasă singură din separeu.
— O să fie cineva acasă să te ajute să cari înăuntru atâtea cadouri?
— Am cărat eu și mai multă greutate de-atât de una singură, dar David va fi acolo.
Mitch îi dădu drumul mâinii, dar o conduse la mașină.
— O să iau legătura cu tine în curând, zise el, deschizând ușa mașinii.
— De-abia aștept. Va trebui să-mi spui ce i-ai luat surorii tale pentru Crăciun.
Căpătă o expresie îndurerată.
— O, la naiba, chiar a trebuit să-mi strici toată bucuria?
Râzând, Roz închise ușa și coborî geamul.
— Au niște pulovere superbe de cașmir la Dillard. Orice frate care cumpără așa ceva de Crăciun își șterge cu totul din răboj o zi de naștere uitată.
— Asta e garantat? Ca o lege a femeilor?
— De la un soț sau amant, e mai bine ceva strălucitor, dar de la un frate, cașmirul funcționează perfect. Asta este o promisiune.
— Dillard.
— Dillard, repetă ea și porni motorul. Pa-pa.
— Pa.
Roz ieși din parcare și în timp ce conducea aruncă o privire în oglinda retrovizoare, văzându-l cum stătea acolo, legănându-se pe călcâie, cu mâinile în buzunare.
Hayley avea dreptate. Era într-adevăr sexy.
*
Când ajunse acasă, scoase prima tură de bagaje din mașină și o cără în casă și în sus pe scări, în încăperile ei. După o dezbatere internă scurtă, puse pungile morman în camera de zi și coborî la mașină să ia altele.
Îi auzea pe Stella și pe băieți în bucătărie, desfătându-l pe David cu detalii despre cum își petrecuseră ziua. Era mai bine să ducă totul înăuntru singură la etaj și să le ascundă în siguranță înainte să-și dea seama cineva că sosise acasă.
După ce termină, rămase în mijlocul camerei și se uită înmărmurită.
În mod evident, înnebunise. Acum că vedea mormanul cu toate, înțelegea de ce Mitch se holbase așa. Putea foarte bine să-și deschidă un magazin al ei cu ceea ce cumpărase într-o singură după-amiază nebunească. Cum naiba avea să împacheteze ea toate astea?
Mai târziu, se hotărî ea, vârându-și amândouă mâinile prin păr. Se va îngrijora pentru acest detaliu major mai târziu. Acum o să-și sune în schimb avocatul, acasă – beneficiul de a-l cunoaște din liceu –, și va aranja întocmirea contractului.
Și pentru că fuseseră colegi de liceu, conversația dură de două ori mai mult decât ar fi trebuit. Când termină, puse o oarecare ordine vagă în camera ei de zi, apoi coborî la parter, unde toată casa era din nou calmă.
Știa că Hayley era la etaj cu Lily. Stella trebuia să fie cu băieții ei. Iar David, descoperi ea când găsi un bilet pe masa din bucătărie, era la sala de sport.
Mâncă puțin din tocana la cuptor pe care i-o lăsase, apoi se plimbă în liniște prin grădină. În casa lui Harper erau aprinse luminile. Aproape sigur îl sunase David să-i spună că făcuse tocană la cuptor – unul dintre felurile favorite ale lui Harper. Dacă băiatul voia să mănânce, știa unde s-o găsească.
Se strecură din nou în casă și-și turnă încă un pahar de vin cu gândul să savureze o baie lungă și fierbinte.
Dar când urcă iar la etaj, prinse o mișcare în camera ei de zi. Înțepeni din tot corpul când se duse la ușă, apoi se destinse iar când o văzu pe Stella.
— M-ai făcut să-mi sară inima-n gât, zise Roz.
Stella însă fu cea care sări și se răsuci pe loc cu o mână pe inimă.
— Dumnezeule! Ai crede că deja ne-am obișnuit și că nu mai tresărim așa. M-am gândit că poate erai aici. Am venit să văd dacă vrei să treci peste raportul săptămânii și am văzut toate astea. Arătă cu o mână cutiile și pungile înșirate de-a lungul peretelui. Roz, nu cumva ai cumpărat tot mallul?
— Nu chiar, dar am încercat. Și din cauza asta nu prea am chef de raportul săptămânii. Ceea ce vreau e niște vin și o baie lungă și fierbinte.
— Evident binemeritate. Putem amâna pe mâine. Ah, și dacă ai nevoie de ajutor pentru împachetat toate astea…
— Adjudecat.
— Cheamă-mă în orice seară după ce s-au culcat copiii. Ah, Hayley a spus c-ai fost la un pahar cu Mitch Carnegie.
— Da. Am dat de el la Walmart, unde se pare că în cele din urmă toată populația din Tennessee ajunge la un moment dat. Și-a terminat cartea și părea să fie gata să înceapă proiectul nostru. O să vrea să discute și cu tine, și cu Hayley, printre alții. Asta n-o să fie o problemă, nu-i așa?
— Nu. Și eu de-abia aștept să începem. Te las să faci baie acum. Ne vedem dimineață.
— Noapte bună.
Roz intră în dormitorul ei și închise ușa. În baia de alături porni apa în cadă și adăugă spumant parfumat, apoi aprinse lumânări. Măcar de data asta nu va folosi acest timp personal să stea în apă și să citească literatură de specialitate, despre grădinărit sau afaceri. Va sta pur și simplu întinsă în apa fierbinte și va vegeta.
Ca o idee secundară, se hotărî să-și facă și un tratament facial.
În lumina slabă, scânteietoare, intră în apa parfumată. Scoase un suspin prelung și slab. Sorbi din vin, așeză paharul pe marginea căzii, apoi se afundă până la bărbie.
De ce oare nu făcea asta mai des, se întrebă ea. Își ridică o mână din spumă și o examină – lungă, slabă, dură ca o cărămidă. Își studie unghiile. Scurte, nelăcuite. De ce să se obosească să le dea cu lac de unghii dacă după aceea avea să sape în pământ toată ziua?
Erau mâini bune, puternice și competente. Și așa și arătau. N-o deranja asta sau faptul că nu avea inele pe degete care să le facă mai elegante.
Dar zâmbi când își ridică picioarele din apă. Unghiile de la picioare – cu asta își permitea puțin să se răsfețe. În săptămâna aceea și le lăcuise cu purpuriu metalic. Aproape tot timpul avea picioarele în șosete de lucru și bocanci, dar știa că avea degete atrăgătoare. Era pur și simplu un lucrușor aiurit care o ajuta să-și amintească faptul că era femeie.
Sânii nu îi mai erau la fel de obrăznicuți cum fuseseră pe vremuri. Era însă bucuroasă că erau mici, așa că nu se vedea prea tare că se lăsaseră în jos. Încă nu.
Deși nu se îngrijora prea mult de starea în care-i erau mâinile – erau la urma urmei doar niște unelte pentru ea –, avea mare grijă de pielea ei. Nu putea opri ridurile, dar se răsfăța oricând avea ocazia.
Nu voia să-și lase părul să-i arate încărunțit, așa că avea grijă și de asta. Doar pentru că era târâtă către cincizeci de ani nu însemna că nu putea să-și împlânte călcâiele în pământ și să încerce să încetinească daunele pe care timpul insista să le provoace.
Fusese frumoasă pe vremuri. Când era o tânără mireasă, proaspătă, inocentă și radios de fericită. Doamne, se uita la fotografiile acelea acum și parcă se uita la o străină.
Cine fusese fata aceea dulce și tânără?
„Aproape treizeci de ani“, se gândi ea. Și trecuseră ca un pocnit din degete.
Cât timp trecuse de când un bărbat se uitase la ea și-i spusese că era frumoasă? Sigur că Bryce îi spusese asta, dar el îi spusese tot felul de minciuni.
Dar Mitch o spusese aproape ca pe-un lucru fără importanță, într-o doară. Ceea ce o făcea să creadă că nu mințise.
Și de ce-i păsa atât de mult?
„Bărbații.“ Clătină din cap și mai sorbi din vin. De ce se gândea la bărbați?
Pentru că, își dădu ea seama aproape izbucnind în râs, nu avea cui să-i arate degetele acelea sexy de la picioare. Nu era nimeni care s-o atingă cum îi plăcea să fie atinsă. Care s-o farmece. S-o strângă în brațe pe timpul nopții.
Terminase cu lucrurile astea, și era mulțumită. Dar din când în când, îi era dor să aibă pe cineva. Și poate că îi era dor de asta acum, recunoscu ea, pentru că tocmai petrecuse o oră vorbind cu un bărbat atrăgător.
Când apa se răci, ieși din cadă. Fredonă în timp ce se uscă, se dădu cu loțiune de corp, îndeplini ritualul de fiecare seară cu crema hidratantă. Înfășurată în halat, se îndreptă spre dormitor.
Simți un fior rece încă înainte să vadă silueta ce stătea în fața ușilor balconului.
Nu era Stella de data asta. Mireasa Harper stătea în rochia cenușie simplă, cu părul ei strălucitor într-o coroană de bucle.
Roz trebui să înghită în sec o dată, apoi vorbi cu dezinvoltură:
— A trecut niște vreme de când n-ai mai fost să mă vezi. Știu că nu sunt însărcinată, așa că nu poate fi asta. Amelia? Ăsta e numele tău?
Nu primi nici un răspuns, dar nici nu se așteptase să primească. Însă Mireasa zâmbi, o umbră vagă de zâmbet, apoi păli și dispăru.
— Ei bine. Roz își frecă brațele să i se încălzească din nou. Voi presupune că așa vrei tu să-mi dai de înțeles că ești de acord că ne punem iar pe muncă.
Se întoarse în camera de zi și luă un calendar pe care începuse să-l țină de-a lungul ultimei ierni pe birou. Își notă apariția la data respectivă.
Se gândi că doctorul Carnegie va fi mulțumit că păstra socoteala exactă.