Ca o regulă în timp ce lucra, Mitch își amintea să-și curețe apartamentul când nu mai avea loc de stat, sau cești curate de cafea. Între proiecte, era puțin mai bun la scos mizeria din casă sau cel puțin la rearanjarea haosului.
Angaja niște firme de curățenie. De fapt, își făcuse un obicei din asta. Pentru că nu rămânea prea mult timp clientul lor, și vina – era dispus să recunoască – era în mare parte a lui.
Uita în care zi îi programase și, invariabil, alegea acea zi să meargă la cumpărături, să se documenteze sau să-și întâlnească fiul pentru un joc rapid de Horse sau unul la unul. Poate că era ceva freudian la asta, dar nu voia să se gândească prea profund.
Sau își amintea, și cei din echipa de curățenie veneau, se holbau la treaba ce-i aștepta. Și apoi nu-i mai vedea niciodată.
Dar un om trebuia – sau cel puțin ar fi trebuit – să facă un efort de sărbători. Își petrecu toată ziua scoțând gunoaie afară, ștergând, măturând și curățând, și fu forțat să recunoască faptul că dacă ar fi fost plătit pentru asta, și el și-ar fi dat demisia.
Totuși, era frumos să aibă iar ceva ordine în apartament, să reușească să vadă tăblia meselor și pernele de pe scaune. Deși nu avea mari speranțe că va reuși să le mențină în viață prea mult, plantele pe care Hayley îl convinsese să le cumpere adăugau o atmosferă frumoasă de sărbătoare.
Și brăduțul era foarte ingenios. Acum, în loc să târască afară cutia din depozit, să se chinuie cu bucățile componente, să înjure beculețele încâlcite numai ca să descopere că jumătate dintre ele oricum nu funcționau, tot ce trebui să facă fu să aranjeze brăduțul vesel pe măsuța Hepplewhite de lângă fereastra din camera de zi și să bage ștecărul în priză.
Agăță coronița pe ușa de la intrare, puse cactusul înflorit pe măsuța de cafea și cele trei ghivece de crăciunițe pe capacul rezervorului de la toaletă. Mergea așa pentru el.
Termină de făcut un duș, își luă pe el niște blugi și o cămașă, și persoana cu care trebuia să se întâlnească în seara aceea bătea deja la ușă.
Cu picioarele goale, cu părul încă umed, Mitch traversă camera de zi să deschidă. Și îi zâmbi singurei persoane de pe lume pe care o iubea fără rezerve.
— Ți-ai uitat cheia?
— Am vrut să mă asigur că am ajuns unde trebuie, zise Joshua Carnegie arătând cu degetul cununa verde. Ai o coroniță de Crăciun pe ușă.
— Vine Crăciunul.
— Am auzit și eu un zvon despre asta.
Intră și ochii lui de aceeași nuanță de verde ca ai tatălui său se făcură mari.
Era mai înalt decât Mitch cu aproape trei centimetri, dar avea aceeași conformație de lungan slab. Avea părul închis la culoare și vâlvoi. Dar nu pentru că uita să se tundă ca tatăl său, ci pentru că așa voia să-l aibă.
Purta blugi largi și o bluză de trening cu glugă.
— Doamne! Ți-ai găsit o nouă firmă de curățenie? Le-ai dat o primă de lucru pe front în timp de război?
— Nu, n-am avut nici o șansă. Și oricum cred c-am trecut deja prin toate firmele de curățenie din vestul statului Tennessee.
— Tu ai făcut asta? Cu buzele țuguiate, Josh făcu un tur scurt al camerei de zi. Ai o plantă – cu flori pe ea.
— Pe care o s-o iei tu cu tine.
— Într-adevăr.
— Eu aș omorî-o. Deja am auzit-o gâfâind de spaimă. Nu pot fi responsabil.
— Sigur. Josh se trase distrat de ureche. O să-mi înviorez dormitorul la cămin. Hei. Ai și un brăduț. Și lumânări.
— E Crăciunul, repetă Mitch, în timp ce Josh se aplecă să miroasă lumânarea roșie groasă.
— Lumânări mirositoare. Și-n plus, dacă nu mă înșel, ai aspirat. Cu ochii îngustați, se întoarse către tatăl său. Ai o femeie.
— Nu asupra mea, nu. Ce păcat. Vrei o cola?
— Da. Clătinând din cap, Josh se îndreptă spre baie. Trebuie să merg la toaletă. Comanzi o pizza?
— Ce alegi tu.
— Pizza, strigă Josh. Cu salam și cârnați. Și topping dublu de cașcaval.
— Mi se blochează arterele numai când aud asta, îi strigă și Mitch înapoi, scoțând două doze de cola din frigider.
Din experiență, știa că fiul lui putea trece ca vântul prin aproape o pizza întreagă singur și tot era slab ca un ogar de vânătoare.
O, cum era să ai douăzeci de ani!
Sună la pizzeria locală și comandă o pizza mare pentru Josh și una medie vegetariană pentru el.
Când se întoarse, îl văzu pe fiul său rezemat de clanța ușii, cu picioarele încrucișate la glezne în adidașii lui Nike Zoom.
— Ai flori la toaletă.
— Crăciunițe. Crăciun. Calmează-te.
— Ai o femeie. Dacă încă nu te-ai culcat cu ea, sigur ai pus ochii pe ea. Așa că spune tot.
— Nici o femeie. Îi aruncă o doză lui Josh. Doar un apartament curat cu câteva lucruri care să creeze o atmosferă de sărbători.
— Avem noi metode să te facem să vorbești. Unde-ai întâlnit-o? E super tare?
— Nu vorbesc, zise Mitch râzând și-și deschise cutia de suc.
— Tot scot eu adevărul din tine.
— Nu e nimic de scos. Mitch trecu pe lângă el și intră în camera de zi. Încă.
— A-ha!
Josh se duse după el, se trânti pe canapea și-și puse picioarele pe măsuța de cafea.
— Repet: nu vorbesc. Și a fost un „a-ha“ complet prematur. Oricum, simțeam că am chef de sărbătoare. Cartea e gata, ceea ce înseamnă că în curând voi primi un cec. Încep un proiect nou și interesant…
— Deja? Nu te deconectezi?
— Proiectul ăsta l-am avut în stare de așteptare de o vreme deja, și vreau să-l încep acum cu toată atenția. E mai bine decât să mă gândesc la cumpărăturile pentru Crăciun.
— De ce să te gândești la asta? Mai sunt vreo două săptămâni până atunci.
— Ei, da, ăsta-i băiatul meu. Mitch își ridică doza de cola în semn de toast. Deci ce mai fac mama ta și Keith?
— Bine. Foarte bine. Josh sorbi lung din suc. Mama e foarte implicată în pregătirile de sărbători. Știi cum este ea.
— Da, știu. Îl lovi ușor pe genunchi pe Josh. Nu e o problemă, Josh. Mama ta vrea să fii acasă de sărbători. Așa și trebuie să fie.
— Ai putea veni și tu. Știi că poți veni.
— Știu, și sunt recunoscător. Dar e mai bine dacă stau aici. O să facem ceva împreună pentru Crăciun înainte să pleci. E important pentru ea să fii acolo. Este dreptul ei. Și e important și pentru tine.
— Nu-mi place să mă gândesc că tu vei rămâne singur.
— Numai eu și cana mea de terci.
Gândul îi dădea un junghi, așa cum se întâmpla întotdeauna. Dar o merita.
— Ai putea merge la bunica.
— O, Doamne, zise Mitch, și pe chip și în voce i se citi durerea exagerată. De ce mi-ai dori așa ceva?
Josh zâmbi.
— Ai putea purta puloverul acela cu renul pe care ți l-a cumpărat acum câțiva ani.
— Scuze, dar un copil al străzii va purta anul ăsta pulovărul acela. Când te duci?
— Pe 23.
— Atunci putem ieși la cină pe 22 dacă vrei.
— Sigur. Trebuie să aranjez cumva și cu Julie. Ea ori merge în Ohio, la mama ei, ori în L.A., la tatăl ei. Serios, o nenorocesc părinții ăștia. Amândoi i-au făcut un adevărat spectacol, punându-i în cârcă un morman de sentimente de vinovăție și de obligații, și acum Julie mi-a spus că nici nu mai vrea să-i vadă pe nici unul din ei. Ori plânge, ori șuieră de furie, ori amândouă.
— Noi, părinții, putem foarte ușor să ne nenorocim copiii.
— Voi n-ați făcut-o. Mai sorbi o dată și roti doza în mâini. Nu vreau acum să par din emisiunea lui Maury Povich sau mai știu eu ce, dar am vrut să spun că voi niciodată nu m-ați transformat într-o frânghie de care să trageți amândoi în două direcții. M-am gândit acum la chestia asta, văzând prin ce mizerii trece Julie. Tu și mama niciodată nu mi-ați pus povara asta în spinare. Nu m-ați făcut să simt că trebuie să aleg și nu v-ați sfâșiat unul pe celălalt în fața mea. E așa de urât când o fac unii oameni. E groaznic.
— Da, într-adevăr.
— Îmi amintesc, știi, de perioada de dinainte să vă despărțiți. A fost foarte dur. Dar chiar și atunci, nici unul nu m-a folosit ca pe un mijloc prin care să lovească în celălalt. Asta se întâmplă acum cu Julie, și mă face să-mi dau seama cât de norocos am fost. Așa că am vrut să-ți spun.
— Mă… mă bucur că mi-ai spus.
— Bine, acum c-am avut acest moment de Hallmark, mă duc să-mi mai iau un suc. Ar trebui să înceapă emisiunea Pregame.
— Pornesc eu televizorul, zise Mitch luând telecomanda.
Se întrebă ce stele străluciseră deasupra lui când îi oferiseră darul unui asemenea fiu.
— Hei! Chipsuri cu sare și oțet!
Auzind punga desfăcându-se și bătaia la ușă, Mitch zâmbi și se ridică de pe fotoliu, luându-și portmoneul ca să plătească pizza.
— Nu înțeleg, Stella. Pur și simplu nu înțeleg.
Hayley se plimba înainte și înapoi în camera Stellei în timp ce băieții se bălăceau în cadă în baia alăturată.
— Pantofii negri sexy care-mi omoară picioarele sau pantofii clasici mai eleganți?
Stella se ridică în picioare purtând câte un pantof din fiecare pereche, și Hayley se opri din mers doar cât să îi studieze.
— Sexy.
— Mă temeam c-o să spui asta.
Stella îi scoase pe ambii din picioare și vârî pantofii refuzați înapoi în dulap. Își pusese pe pat rochia pentru seara aceea, bijuteriile pe care le alesese deja erau într-o tăviță pe măsuța de toaletă.
Acum nu mai trebuia decât să-i pună pe băieți la culcare, să se îmbrace, să-și aranjeze părul și machiajul. Să mai verifice o dată băieții, să verifice aparatele de supraveghere. Și… Plimbatul de colo-colo și bombănitul lui Hayley îi distraseră atenția suficient cât să se întoarcă spre ea.
— Ce e? De ce ești așa de agitată? La petrecerea din noaptea asta ai cumva o întâlnire de care nu mi-ai spus nimic?
— Nu. Dar despre întâlniri îți și vorbesc. De ce i-a spus Roz lui Mitch să aducă pe cineva? Acum probabil că așa va face, pentru că se va gândi că, dacă vine singur, va arăta ca un ratat. Și amândoi vor pierde o oportunitate excelentă.
— Cred că am pierdut câteva amănunte. Își puse cerceii și studie rezultatul în oglindă. De unde știi că Roz i-a spus să vină cu cineva? De unde afli tu mereu lucrurile astea?
— E un dar al meu. Oricum, ce s-a întâmplat cu ea? Are la dispoziție un bărbat perfect atrăgător și disponibil și-l invită să vină la ea în seara asta – aici primește puncte. Dar apoi îi spune că poate să aducă pe cineva. Doamne, Dumnezeule!
— Poate că s-a gândit că așa e politicos.
— Nu poți să fii politicoasă într-un război al întâlnirilor, ce naiba?! Cu un oftat prelung, Hayley se trânti la capătul patului și își ridică picioarele să-și examineze pantofii. Stella, noi suntem cele care trebuie să preia controlul.
Din moment ce încă nu începuse să se machieze, Stella era liberă să-și apese ochii cu degetele.
— Cum? De unde știi chestia asta? Nimeni nu știe așa ceva.
— Am vândut cărți ani întregi, îți amintești. Citesc mult. Nu știu de ce îmi amintesc toate chestiile astea ciudate. Dar, oricum, e o petrecere de sărbătoare aici – în casa ei. Și știi că Roz o să arate uluitor. Iar acum el o să apară cu cine știe ce femeie și o să strice totul.
— Nu cred că are ce strica în momentul ăsta.
Hayley se trase de păr de frustrare.
— Dar ar putea să fie. Sunt sigură de asta. Uită-te la ei, uită-te la ei în seara asta și o să vezi ce scânteie este între ei.
— Bine, așa o să fac. Dar acum trebuie să scot copiii din cadă și să-i bag în pat. Apoi trebuie să mă îmbrac și să-mi pun pantofii ăștia sexy cu singurul scop să-l înnebunesc pe Logan.
— Vrei o mână de ajutor? Cu copiii, nu cu înnebunitul lui Logan. Lily doarme deja.
— Nu, o să te uzi sau o să-ți șifonezi hainele, și arăți fantastic. Aș vrea să pot purta și eu nuanța aia de roșu. Ăsta da sexy.
Hayley se uită la rochia scurtă și strâmtă de un roșu intens de pe ea.
— Nu crezi că e prea…
— Nu, cred că e exact ce trebuie.
— Bine, o să cobor atunci, să văd dacă-i pot da lui David o mână de ajutor cu mâncarea și cu celelalte. Așa o să pot afla și părerea lui despre rochie. El e un adevărat expert în modă.
Roz coborâse deja, verifica detaliile și se întreba dacă alesese bine. Poate că ar fi trebuit să deschidă sala de bal de la etajul al doilea și să fi ținut petrecerea acolo. Era un spațiu splendid, atât de elegant și de grațios. Dar parterul, cu puzderia de camere mai mici, cu focurile aprinse, era cumva mai cald și mai prietenos.
Spațiul nu era o problemă, se asigură ea în timp ce verifica poziționarea meselor, a scaunelor, a lămpilor, a lumânărilor. Și îi plăcea să deschidă camerele așa, să știe că oamenii vor rătăci de colo-colo, admirând casa pe care ea o iubea atât de mult.
Era o noapte senină, așa că se puteau răspândi și pe terase. Erau niște radiatoare pentru cazul în care se făcea prea rece și erau mese, scaune, lumânări și luminițe de sărbătoare în copaci, luminând toate potecile grădinii.
Doamne sfinte, parcă ar fi fost prima petrecere pe care o dădea în viața ei.
Trecuse însă o vreme de când dăduse o petrecere atât de mare. Din cauza asta rata de refuzuri de pe lista ei de invitați fusese foarte mică. Avea să fie îngrămădeală.
Evitând ospătarii și personalul angajat temporar care se învârtea peste tot, se strecură afară. Da, luminile erau foarte frumoase, și erau haioase, se gândi ea. Și-i plăcea arborele de crăciunițe pe care-l crease din zeci de plante albe.
Harper House fusese construită pentru a da petreceri mari, își reaminti ea. Își neglijase această datorie și se privase și pe ea de plăcerea socializării cu oamenii la care ținea.
Se întoarse când auzi deschizându-se ușa. David ieși cu două pahare înguste de șampanie.
— Bună, frumoaso. Pot să te tentez cu un pahar de șampanie?
— Poți. Deși ar trebui să fiu înăuntru, să dau o mână de ajutor în toată nebunia asta.
— Totul e sub control. Își ciocni paharul de al ei. Încă douăzeci de minute, și va fi perfect. Și uită-te la noi! Nu-i așa că suntem superbi?
Roz râse și-și strecură mâna într-a lui.
— Tu întotdeauna ești.
— Și tu, scumpa mea. Ținând-o în continuare de mână, David făcu un pas înapoi. Pur și simplu strălucești.
Roz își alesese o rochie dreaptă argintiu mat cu umerii goi care îi punea în valoare cu mare efect rubinele bunicii ei. Își trecu vârful degetelor peste colierul de platină cu rubinele spectaculoase în formă de lacrimă.
— Nu am prea multe ocazii să port rubinele Harper. Acum mi s-a părut noaptea potrivită pentru ele.
— Și sunt o desfătare pentru ochi, plus că îți fac claviculele să arate uluitor. Dar eu vorbeam despre tine, frumusețea mea incandescentă. De ce nu fugim noi doi în Belize?
Șampanie și David, combinația perfectă să o facă să se simtă veselă și relaxată.
— Eu credeam că la Rio mergem.
— Nu până nu începe Carnavalul. O să fie o petrecere minunată, Roz. Nu trebuie decât să-ți scoți din cap toate celelalte prostii.
— M-ai și citit, nu-i așa? Clătină din cap, uitându-se la grădini și sorbind din șampanie. Ultima dată când am avut o petrecere din asta de sărbători, am urcat în dormitor să-mi schimb brățara pentru că mi se stricase închizătoarea și l-am găsit pe soțul meu ciugulind-o pe una dintre musafire în loc de aperitive. Sorbi încă o dată lung din șampanie. Un moment deosebit de umilitor din viața mea.
— La naiba cu asta. Te-ai descurcat, nu? Tot nu știu cum ai reușit să ieși de acolo, să-i lași în pace, să treci prin restul petrecerii și să aștepți să plece toată lumea înainte de a-l azvârli pe dobitoc afară în șuturi. Ridicase vocea, furia aprinzându-l ca pe o torță. Ai niște boașe de oțel, Roz. Și ți-o spun ca pe un compliment.
— A fost pentru propria siguranță, nu din curaj sau tupeu. Ridică din umeri, încercând să pară că nu-i păsa. Să provoc o scenă într-o casă plină de oaspeți n-ar fi făcut decât să fie o umilință și mai mare.
— În locul tău, i-aș fi zgâriat pe amândoi pe ochi, apoi i-aș fi fugărit afară pe ușă cu una din muschetele stră-stră-… nu știu cât de multe stră-uri – străbunicului tău.
Roz oftă și mai sorbi din șampanie.
— Ar fi fost foarte satisfăcător, și, la naiba, aș vrea să mă fi gândit la muschetă după ce au plecat oaspeții. Mă rog, nu l-am lăsat să ne strice seara aceea, și n-o să-l las să ne-o strice nici pe asta. Își termină șampania și se întoarse spre David cu privirea hotărâtă a unei femei pregătite de bătălie. Hai să aprindem și restul lumânărilor, să punem niște muzică. Sunt gata de petrecere.
Da, era bine să deschidă iar casa. Să aibă vin și muzică, mâncare bună, prieteni buni. Ascultă câteva fragmente de conversație, bârfe, dezbateri politice, discuții despre sport sau arte, trecând de la un grup la altul, din cameră în cameră.
Își petrecu brațul pe după cel al vechiului ei prieten Will Dooley, care era de asemenea tatăl Stellei și viitorul socru al lui Logan Kitridge, peisagistul lui Roz.
— Te-ai strecurat pe lângă mine.
— De-abia am ajuns aici. O sărută ușor pe obraz. Jo și-a tot schimbat pantofii. Tocmai s-a dus până sus cu Hayley. A zis că vrea să vadă bebelușul.
— O s-o găsesc eu. Ți-ai pierdut logodnica, Logan?
— E peste tot, zise el ridicând din umeri și sorbi din bere. Femeia asta nu se poate odihni până n-a verificat fiecare detaliu personal. E o petrecere frumoasă, Roz.
— O, tu urăști petrecerile.
Atunci Logan rânji – un rânjet scurt care adăugă farmec trăsăturilor lui aspre.
— Prea mulți oameni. Dar mâncarea e de primă clasă, berea e rece și partenera mea e cea mai frumoasă femeie din lume. E greu să mă plâng de ceva. Nu-i spune tăticului ei, dar am de gând s-o ademenesc mai târziu în grădină să ne pupăm. Îi făcu cu ochiul lui Will, apoi își mută privirea. Doctor Carnegie al tău tocmai a intrat. Pare să te caute – pe tine sau pe cineva.
— Hm?
Roz se uită în jur și ridică din sprâncenele expresive. Purta un costum de un cenușiu ca granitul, ce-i punea bine în evidență trupul zvelt. Se tunsese de când îl văzuse ultima dată, observă ea, și arăta mai degrabă din revista GQ decât ca un profesor.
Putea să recunoască, în sinea ei cel puțin, că era o desfătare să-l studieze oricum ar fi fost.
Totuși, părea vag năucit de mulțime, și când unul dintre ospătarii eficienți îi oferi un pahar de pe o tavă cu șampanie clătină din cap, refuzând.
— Scuzați-mă o clipă, le zise ea lui Will și lui Logan.
Își croi drum către el prin încăpere și își întrerupse pasul când privirea lui o surprinse, studiind-o de sus până jos, apoi se opri pe chipul ei.
Roz simți un fior și pulsul accelerându-se, ceea ce consideră a fi atât ciudat, cât și jenant.
Pur și simplu o țintuia cu privirea, se gândi ea. Ochii aceia focalizați așa pe ea, încât se simțea – oricine s-ar fi simțit – singura persoană din încăpere. Era un truc bun într-un spațiu în care erau atât de mulți oameni îngrămădiți și atâta zgomot, și puțin tulburător.
Dar când se îndreptă către el avea o expresie relaxată și prietenoasă.
— Mă bucur că ai putut veni.
— Când dai o petrecere, tu chiar dai o petrecere, nu glumă. Am văzut luminile de la un kilometru distanță. Doar nu-i cunoști cu adevărat pe toți oamenii ăștia?
— Nu i-am văzut pe nici unul niciodată până acum. Ce pot să-ți ofer de băut?
— Apă minerală cu lămâie.
— Este un bar acolo. Ca să-l conducă, îi puse mâna pe braț. Hai să te aranjăm.
— Mulțumesc. Am ceva pentru tine. Un cadou.
Își vârî mâna în buzunar în timp ce traversau sala către bar, apoi îi oferi o cutiuță frumos împachetată.
— E complet de prisos, dar e teribil de drăguț din partea ta.
— E doar ca semn de mulțumire că m-ai salvat atunci, cu darul pentru nepoata mea, zise el și-și comandă băutura. Arăți… „uluitor“ este cuvântul care-mi vine primul în minte, urmat de „spectaculos“ imediat după aceea.
— Mulțumesc.
— Din cap – privirea lui trecu peste ea până la sandalele ei cu tocuri argintii și unghiile de la picioare vopsite în roșu ca rubinul – până-n picioare.
— Mama mea mi-a zis că o femeie nu e aranjată decât dacă are unghiile de la picioare vopsite. E unul dintre puținele sfaturi pe care mi le-a dat cu care am fost de acord. Să-l deschid acum?
Mitch abia aruncase o privire către colierul cu rubine, deși ochiul lui de amator de antichități îl evaluase deja ca valoros. Dar degetele de la picioare... Acestea erau splendide.
— Poftim?
— Cadoul, zâmbi ea. Era greu să nu fii mulțumită și puțin îngâmfată când un bărbat era vrăjit de picioarele tale. Să-l deschid acum?
— O, nu, aș prefera să n-o faci. Dacă-l deschizi mai târziu și nu-ți place deloc, vei avea timp să pregătești o minciună politicoasă.
— Nu fi caraghios. Îl deschid acum.
Trase de panglică și ridică apoi capacul. Înăuntru era un ceas miniatural, cu o ramă de filigran de argint.
— E minunat. E cu adevărat minunat!
— Antichitățile sunt un hobby al meu. Nici nu-i de mirare, dacă te gândești. M-am gândit că, având casa asta, probabil îți plac lucrurile vechi. Are și o inscripție pe dos. M-a impresionat.
Roz întoarse ceasul și citi:
L, Număr orele. N
— E frumos, și romantic. E minunat, Mitch, și cu siguranță mai mult decât merit pentru că am ales o jucărie.
— M-a făcut să mă gândesc la tine. Când Roz își ridică privirea spre el, Mitch clătină din cap. Mi-am câștigat o privire cinică. Dar e un fapt. L-am văzut și m-am gândit la tine.
— Ți se întâmplă asta des?
— Să mă gândesc la tine?
— Nu, să te gândești la cineva și să-i cumperi un cadou fermecător.
— Din când în când. De fapt, de ceva vreme nu prea. Ție ți se întâmplă des să primești cadouri așa?
Roz zâmbi.
— Nu de o vreme. Mulțumesc foarte mult. Vreau să-l pun sus la etaj. Hai să te prezint… O, uite-o pe Stella. Nimeni nu te poate prezenta la o petrecere mai bine decât Stella.
— Mitch, zise Stella întinzând o mână către el. Mă bucur să te văd din nou.
— Și eu. Înflorești, zise el. Cred că e dragoste.
— Pot să confirm asta.
— Și ce mai fac băieții?
— Foarte bine, mulțumesc. Au picat de oboseală și acum dorm la etaj… O. Se întrerupse când văzu micul ceas. Ce drăgălaș e! Atât de romantic și de feminin.
— E minunat, nu? recunoscu Roz. E un cadou, pentru o favoare foarte mică.
— N-ai spune că e mică dacă ai fi primit telefonul pe care l-am primit eu de la sora și nepoata mea, îi spuse Mitch. Nu numai că sunt iertat în mod oficial, dar în momentul de față mă bucur de statutul de unchi favorit.
— Atunci, în mod evident merit asta. Stella, condu-l pe Mitch pe-aici, bine? Eu vreau să pun ceasul la etaj.
— Sigur.
Stella observă felul în care privirea lui Mitch o urmă pe Roz afară din cameră.
— O întrebare, înainte să mergem printre oaspeți. Roz se vede cu cineva?
— Nu.
Mitch zâmbi și o luă pe Stella de braț.
— Ei, da, ca să vezi!
Roz trecu printre oaspeți până în hol, apoi urcă scările. Gestul îi reaminti cum urcase aceste scări la altă petrecere, lăsând vocile, muzica și luminile în spatele ei. Și cum intrase în sfârșitul unei relații.
Nu era naivă. Știa foarte bine că Mitch o întreba dacă era interesată să înceapă o relație cu el, iar acum făcea câteva eforturi ca s-o determine să fie interesată. Iar partea ciudată era că răspunsul ei nu era un „nu“ răspicat. Ciudat era, se gândi Roz în timp ce intra în dormitorul ei, că nu știa răspunsul.
Se strecură în cameră și așeză micul ceas romantic pe comodă. Nu se putu abține să nu zâmbească în timp ce trasa rama cu vârful degetelor. Era un dar foarte frumos, se gândi ea, și da, partea ei cinică se gândea că era un dar foarte isteț. Dar la urma urmei era clar că o femeie care trecuse prin două căsătorii va avea o doză sănătoasă de cinism.
O relație cu el ar fi poate interesantă, chiar distractivă, și Dumnezeu știa că merita și ea să aibă parte de niște pasiune în viață. Dar ar fi de asemenea încâlcită, posibil intensă. Și probabil complicată din pricina muncii pe care-l angajase s-o facă.
Îi permitea unui om să scrie o carte despre istoria familiei ei, care cu siguranță avea s-o implice și pe ea într-o oarecare măsură. Oare chiar voia să devină intimă cu cineva care putea, dacă lucrurile nu ieșeau bine, să facă publice, într-o carte, problemele familiei ei?
Experiența cu Bryce o avertiza că, dacă lucrurile nu merg bine, atunci merg extrem de rău.
Avea multe lucruri la care să se gândească. Și atunci își ridică privirea către oglindă.
Se văzu nu numai pe ea, cu chipul îmbujorat și ochii strălucitori de la propriile gânduri, ci și silueta palidă din spatele ei.
I se opri răsuflarea, dar nu tresări. Nu se răsuci pe loc. Pur și simplu rămase unde era, cu ochii prinși în privirea Ameliei din oglindă.
— De două ori în două săptămâni, zise ea calmă. Îmi imaginez că tu mi-ai spune să-i dau papucii. Nu-ți prea plac bărbații, nu-i așa, Amelia? Băieții da, copiii, dar bărbații sunt cu totul altă mâncare de pește. Nimeni în afară de un bărbat nu trezește o asemenea furie într-o femeie. Știu asta. A fost cineva cu sângele meu care a sădit furia asta în tine?
Nu primi nici un răspuns, și nici nu așteptase vreunul.
— Lasă-mă să termin conversația asta unilaterală spunând că trebuie să mă gândesc singură, să hotărăsc singură, exact așa cum am făcut-o mereu. Dacă-l las pe Mitchell în viața mea, în patul meu, consecințele și plăcerea vor fi ale mele. Trase aer încet în piept. Dar pot să-ți promit un lucru. Orice aș face sau nu, nu ne vom opri să căutăm răspunsuri pentru tine. Nu acum că am început.
În timp ce silueta începu să dispară încet, Roz simți ceva atingându-i părul, ca o mângâiere ușoară de degete ce încălzeau în același timp în care o răcoreau.
Ca să nu cadă din picioare, trebui să-și sprijine ambele mâini pe comodă. Apoi își împrospătă meticulos rujul, își mai dădu cu niște parfum pe gât. Și coborî la petrecere.
Se gândise că o mângâiere de fantomă era îndeajuns de mult în materie de șocuri pentru o seară, dar mai avu unul, chiar mai dur, când ajunse la capătul scărilor.
Bryce Clerk stătea în holul ei.
Un val de furie turbată trecu prin ea, fierbinte și oribilă, și o viziune îi străfulgeră prin minte. Cum se năpustea în jos pe scări, scuipând toate insultele amare și furia ce-o simțea, cum îl bătea până-și pierdea cunoștința, cum îl azvârlea apoi afară pe ușă.
Pentru o clipă, acea viziune fu atât de clară și de limpede încât restul, realitatea din jurul ei, se încețoșă și dispăru. Nu auzi altceva decât bubuitul sângelui în urechi.
Bryce zâmbi cu toată gura către ea în timp ce ajuta o femeie pe care Roz o cunoștea de la clubul de grădinărit să-și pună șalul. Roz își încleștă mâna pe stâlpul scării până când își controlă furia și fu vag sigură că nu-l va izbi cu pumnul drept în față.
Făcu ultimul pas.
— Mandy, zise ea.
— O, Roz! chicoti Amanda Overfield și o sărută rapid pe ambii obraji.
Roz știa că era de vârsta lui Harper, o tânără bogată, prostuță și inofensivă. Recent divorțată și ea, se mutase în Memphis abia cu o vară înainte.
— Casa ta e atât de superbă. Știu că am întârziat teribil, dar am… Chicoti din nou și Roz simți că i se încleștează maxilarul. Nu contează. Sunt atât de bucuroasă că m-ai invitat. Muream de curiozitate să-ți văd casa. Unde-mi sunt manierele? Să ți-l prezint pe însoțitorul meu. Rosalind Harper, acesta e Bryce Clerk.
— Ne-am mai întâlnit.
— Roz. Arăți spectaculos, ca întotdeauna.
Dădu să se aplece, de parcă ar fi vrut să o sărute. Roz știa că toate conversațiile din jur amuțiseră, că toți oamenii se uitau și ascultau. Așteptau.
Îi vorbi foarte încet.
— Dacă mă atingi, îți trag un șut în boașe de-o să-ți iasă pe gât.
— Sunt un oaspete invitat în casa ta, zise Bryce cu vocea alunecoasă, înălțată suficient cât să ajungă la urechile interesate din jur. Roz îl văzu fixându-și pe chip o expresie de suflet rănit și șocat. Grosolănia nu ți se potrivește.
— Nu înțeleg. Cu mâinile încleștate, Mandy se uita de la unul la celălalt. Nu înțeleg.
— Sunt sigură că nu înțelegi, Mandy. Te rog să vii cu mine afară pentru un moment, împreună cu însoțitorul tău.
Roz auzi înjurătura feroce din spatele ei și se luptă din toate puterile să nu tresară. Se întoarse și își păstră din nou vocea scăzută.
— Harper. Nu. Te rog.
Când Roz se așeză în așa fel încât să-l blocheze pe Harper, acesta își mută brusc privirea de la Bryce la mama lui.
— O dată pentru totdeauna.
— O să am eu grijă de asta. Lasă-mă să am eu grijă de asta. Își puse mâna pe brațul lui, simțindu-i mușchii tremurând de încordare. Te rog.
— Nu singură.
— Două minute. Îl sărută pe obraz și-i șopti la ureche. Vrea o scenă. N-o să i-o oferim. Nu primește nimic de la noi. Două minute, dragul meu. Se întoarse apoi. Mandy? Hai să ieșim puțin la aer, bine?
O luă pe tânăra femeie de braț. Bryce rămase pe loc.
— Este foarte nepoliticos din partea ta, Rosalind. Te faci de râs și pe tine, și oaspeții tăi. Speram că vei fi cel puțin politicoasă.
— Presupun că ți s-au spulberat speranțele atunci.
Roz văzu cum i se schimbă expresia în timp ce se uita peste umărul ei. Îi urmări direcția privirii și observă că Mitch stătea alături de Harper acum, și că Logan și David intrau amândoi în hol. Expresiile de pe fețele lor erau mult mai puțin politicoase decât a ei, se gândi ea.
— Cine-i cretinul ăsta?
Întrebarea lui Mitch era abia un murmur, dar Roz o auzi, cum auzi și răspunsul lui Harper.
— Bryce Clerk. Ăsta e gunoiul pe care l-a azvârlit de-aici acum câțiva ani.
Roz o trase pe Mandy afară. Bryce era un idiot, se gândi ea, și probabil i-ar fi făcut plăcere să provoace o altercație cu Harper, una publică. Dar nu avea curajul să se ia la harță cu mai mulți bărbați puternici și nervoși, nici măcar pentru plăcerea de a o umili pe ea în casa ei.
Se dovedi că avea dreptate când Bryce ieși cu pași țepeni pe ușă în urma ei. Roz închise ușa.
— Mandy, acesta este fostul meu soț. Cel pe care l-am găsit la etaj, la o petrecere asemănătoare, cu mâinile pe sânii goi ai unei cunoștințe comune.
— Asta e o minciună ordinară. N-a fost nimic…
Roz se întoarse ca un bici către el.
— N-ai decât să-i spui lui Mandy versiunea ta când nu ești în pragul casei mele. Nu ești bine-venit aici. Nu vei fi niciodată bine-venit aici. Dacă mai apari vreodată pe proprietatea mea, o să chem poliția să fii arestat pentru încălcare de proprietate. Și poți să pui pariu că o să te dau în judecată, nemernic mincinos și trădător ce ești. Și acum ai un minut, un singur minut, să intri în mașină și să dispari de pe pământul meu.
Se întoarse și zâmbi către Mandy, care se uita complet șocată.
— Mandy, tu cu siguranță ești bine-venită să intri și să stai la petrecere. Voi aranja să te ducă cineva acasă mai târziu dacă dorești.
— Cred c-ar trebui… Ah, cred c-ar trebui să plec.
— Foarte bine, atunci. Ne vedem luna viitoare la întâlnirea clubului. Crăciun fericit!
Făcu un pas înapoi, dar nu deschise ușa.
— Cred că acum ai aproximativ patruzeci de secunde înainte să intru și să chem poliția.
— Toată lumea de-acolo știe ce ești acum, îi strigă Bryce în timp ce-o trăgea pe Mandy către mașină.
— Sunt sigură că știe.
Așteptă până când îl auzi pornind motorul și apoi se uită cum se îndepărta în viteză.
Abia atunci își apăsă mâna pe abdomen și-și strânse ochii închiși până când putu să stăvilească furia și jena ce-o făceau să tremure.
Respiră adânc de două ori, își ridică bărbia sus, apoi intră în casă. Zâmbi cu toată fața și întinse mâna către Harper.
— Ei bine, zise ea, strângându-l de mână în timp ce se uita la fețele curioase din jur. Mi-ar prinde bine un pahar de băutură.