Deși se terminase petrecerea și oaspeții erau în drum spre casă, Roz nu se putea calma. Știa că nu trebuia să urce în camerele ei, unde n-ar fi făcut decât să se plimbe înainte și înapoi, gândindu-se iar și iar la ce se întâmplase, torturându-se singură cu această umilință personală.
În loc de asta, își făcu o cană mare de cafea și se duse afară în curte, să se bucure de răcoare și singurătate. Cu radiatoarele zumzăind și luminițele încă sclipind, se așeză pe un șezlong și sorbi din cafea, cu gândul să se bucure de liniște și poate să mediteze o vreme.
Știa că Harper era furios pe ea. Era nervos pentru că-l ținuse să nu-l azvârle afară din casă pe Bryce. El era încă destul de tânăr – și Dumnezeu să-l apere, era și bărbat pe deasupra – să creadă că forța brută putea rezolva această problemă. Și o iubea îndeajuns încât să-și stăvilească furia pentru că-l rugase ea.
Cel puțin de data asta reușise să și-o stăvilească.
Singura dată când Bryce încercase să intre în Harper House fără să fie invitat, Roz fusese prea șocată să-l calmeze pe Harper. Sau pe David, de fapt. Bryce fusese azvârlit afară ca un gunoi trădător, iar Roz era suficient de meschină încât să fie satisfăcută de felul în care băiatul ei îl azvârlise afară cu forța. Dar ce rezolvase?
Bryce reușise acum exact ce-și plănuise. S-o supere. Cât de mult timp, se întrebă ea, la naiba, cât de mult timp va trebui să plătească pentru o greșeală stupidă și nesăbuită?
Când auzi ușa deschizându-se în spatele ei, Roz se încordă. Nu voia să treacă din nou prin toată povestea asta urâtă cu David sau cu Harper, nu voia să vină un bărbat s-o mângâie pe cap și să-i spună să nu se îngrijoreze.
Voia să stea și să se gândească singură.
— Nu știu ce faci tu, dar eu am chef de niște ciocolată.
Surprinsă, Roz o privi pe Stella așezând o tavă pe masă.
— M-am gândit că te-ai dus la culcare.
— Întotdeauna îmi place să mă relaxez puțin după o petrecere mare. Și mai este și chestiunea acestor trufe de ciocolată, care stăteau acolo în bucătărie, strigându-mă pe nume.
Roz observă că făcuse ceai și-și aminti că Stellei nu-i plăcea cafeaua la ore târzii din noapte. Și aranjase trufele rămase pe o farfurie frumoasă.
— Ar fi coborât și Hayley, dar s-a trezit Lily. Cred că-i iese un dințișor, pentru că se smiorcăie puțin. E așa de frumos aici. E mijloc de decembrie și e așa de frumos. Aerul nici măcar nu e tăios încă.
— Ai exersat conversația dinainte și te-ai hotărât să începi cu o discuție despre vreme?
Existase o vreme când tonul superior ar fi făcut-o pe Stella să dea înapoi. Dar trecuseră zilele acelea.
— Întotdeauna mă gândesc că vremea e un început bun, mai ales pentru niște grădinari. Aveam de gând să continui cu cât de spectaculoase sunt crăciunițele anul acesta, dar probabil vom sări peste partea asta. Selectă o trufă și mușcă din ea. Dar ciocolata este perfect firească. Doamne, cine a inventat chestiile astea ar trebui să fie canonizat.
— Întreab-o pe Hayley. Dacă nu știe cine a făcut prima trufă de ciocolată, o să afle ea.
Din moment ce era acolo ciocolata, Roz nu se putu gândi la nici un motiv să nu ia și ea una.
— Sunt aici de-aproape un an deja, începu Stella.
— Ăsta e felul tău de a conduce discuția spre o mărire de salariu?
— Nu, dar ar fi o idee bună. Lucrez pentru tine de aproape un an, locuiesc în aceeași casă cu tine. Partea a doua chiar a ținut mai mult decât intenționasem.
— N-are nici un rost să te muți altundeva și apoi să te muți iar când te măriți cu Logan.
— Într-adevăr, și-ți sunt recunoscătoare că ai înțeles asta și că ai făcut să-mi fie ușor și să nu trebuiască să-mi mut copiii în toate direcțiile. Adevărul e că, deși de-abia aștept să mă mărit, și să mă mut în casa lui Logan – mai ales acum că am pus și eu mâna și am redecorat-o – o să-mi fie dor să fiu aici. Și tot așa și băieților.
— Mă bucur să aud asta.
— Chiar și cu toate câte s-au întâmplat primăvara trecută, poate într-un fel chiar din cauza asta, sunt atașată de casa asta. Și de tine.
— Mă bucur să aud și asta. Ai o inimă mare, împreună cu mintea aceea ordonată a ta, Stella.
— Mersi. Se rezemă de spătarul scaunului, ținând ceașca de ceai în amândouă mâinile. Ochii ei albaștri ca de nu-mă-uita erau îndreptați spre Roz. Trăind cu tine și lucrând cu tine de aproape un an, te cunosc deja, îți știu mintea și inima. Cel puțin pe cât e posibil. Unul din lucrurile pe care le știu e că, în ciuda generozității și a ospitalității tale, ești o femeie care ține foarte mult la viața personală. Și știu că pășesc acum exact în zona aceea privată când îți spun că-mi pare rău de ce s-a întâmplat în seara asta. Îmi pare rău și sunt furioasă și puțin uluită că un nenorocit a intrat în casa ta, neinvitat și fără să fie bine-venit, cu scopul de a te face să te simți stingherită. Roz nu zise nimic, și Stella respiră adânc. Deci, dacă ai chef să mănânci trufe de ciocolată și să-l vorbești de rău pe dobitoc, aș fi fericită să stau aici cu tine, să te ascult. Dacă preferi să stai aici singură și să lași totul să mocnească, atunci o să-mi iau ceaiul și jumătate din trufele astea și o să mă duc sus, la etaj.
Pentru o clipă, Roz rămase nemișcată, sorbind din cafea. Apoi se gândi: „La naiba“, și mai luă o trufă de ciocolată.
— Știi, trăind aici toată viața, am un număr de prieteni și o grămadă de... să le spunem cunoștințe. Dar n-am avut ceea ce ai putea numi prietene femei apropiate și importante pentru mine. Există un motiv pentru asta… Ridică un deget și-l scutură înainte ca Stella să apuce să vorbească. Motivul e preferința mea într-o oarecare măsură și își are rădăcinile în faptul că am rămas văduvă de foarte tânără. Și atât de multe persoane din cercul meu social, dintre femei, au devenit oarecum prudente. Iată-mă și pe mine, tânără, atrăgătoare, destul de bogată – și disponibilă. Sau cel puțin așa au presupus ele. În cealaltă tabără erau acelea dornice, pur și simplu prin felul lor de-a fi, să mă cupleze cu un bărbat. Un prieten, un frate, un verișor, orice o fi fost el. Ambele atitudini m-au enervat. Ca rezultat, mi-a trecut cheful să am prietene apropiate. Așa că acum n-am experiență. Însă te consider pe tine o prietenă, cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată.
— Din moment ce și eu simt același lucru pentru tine, aș vrea să mă lași să te ajut. Chiar și numai prin a spune niște lucruri cu adevărat urâte despre nenorocitul dracului de Bryce Clerk și să-ți aduc ciocolată.
— Vai, Stella, zise Roz cu vocea cremoasă ca trufele. Cred că e prima dată în întregul an în care te-am auzit vorbind atât de urât.
Stella roși puțin – blestemul roșcatelor.
— E rezervat pentru ocazii speciale.
— Asta chiar că e, zise Roz și-și lăsă capul pe spate studiind stelele. N-a venit ca să mă facă să mă simt stingherită. Ăsta n-a fost decât un beneficiu în plus.
— Atunci de ce? Doar n-a crezut... doar nu a putut fi chiar atât de tâmpit să creadă că-l vei lăsa să intre și să stea la petrecere?
— Poate că s-a gândit că nevoia mea de a nu-mi păta imaginea publică îi va oferi cale liberă, și dacă l-aș fi lăsat, asta i-ar fi dat puțin mai mult material să ungă roțile acestei vieți complicate și ale planurilor pe care le are de a face bani.
— Dacă e așa, nu te cunoaște prea bine dacă te-a subestimat atât de tare.
— Știe suficient cât să fi obținut exact ceea ce voia în seara asta. Tânăra aceea la brațul căreia a apărut? E foarte bogată și foarte prostuță. Sunt toate șansele să-i fie milă de el și chiar să fie indignată în numele lui pentru ce s-a întâmplat în seara asta.
— Atunci, e mai mult decât prostuță. E o cretină.
— Poate, dar el e un mincinos desăvârșit și este uns cu toate alifiile. Eu nu sunt nici prostuță, nici cretină, și tot i-am căzut în plasă.
— L-ai iubit, așa că…
— O, draga mea, nu l-am iubit. Slavă Domnului pentru asta. Se cutremură numai gândindu-se la asta. Mi-au făcut plăcere atenția lui, complimentele lui și cel puțin la început, romantismul și sexul. Dacă adaugi la asta și faptul că mă simțeam groaznic de abandonată chiar atunci pentru că toți băieții mei se mutaseră de acasă, am fost prada perfectă. A fost vina mea că m-am măritat cu el în loc doar să mă fi culcat cu el până mă plictiseam sau până vedeam ce se ascunde sub exteriorul acela drăguț.
— Nu știu dacă asta face totul să fie mai rău sau mai bine, zise Stella după un moment.
— Nici eu, dar asta e. În orice caz, a vrut să-mi reamintească faptul că există și el, că poate și că într-adevăr înoată în același iaz social ca și mine. A vrut în principal să mă facă să fiu supărată și să mă gândesc la el. Misiune îndeplinită. Are nevoie de atenție, are nevoie ca ochii oamenilor să fie ațintiți asupra lui – pentru lucruri bune sau rele. Cea mai rea pedeapsă pe care i-aș putea-o da ar fi să-l ignor, ceea ce am și făcut, cu destul de mare succes, de când s-a întors în Memphis. Noaptea asta a fost felul lui foarte isteț de a mi se vârî în cale, în casa mea, în fața oaspeților mei.
— Aș vrea să fi ajuns acolo mai repede. Eram aproape în celălalt capăt al casei când am auzit ce se întâmpla. Dar nu înțeleg cum poate cineva să obțină satisfacție din a fi refuzat și alungat în public, așa cum am auzit că l-ai alungat tu.
— Nu-l cunoști pe Bryce. O să ia cina pe gratis pe seama acestui incident săptămâni întregi. E în centrul atenției, și e foarte priceput să răsucească lucrurile. Ciocni cu unghiile ei scurte și nevopsite în ceașcă. Până va termina, el o să fie cel oropsit. El n-a vrut decât să încerce să se împace cu mine, să-mi ureze de bine, fiind sărbători și toate astea. Iar eu ce fac? Mă răstesc la el și o umilesc pe însoțitoarea lui – care, unde mai pui, era invitata mea. Se opri pentru o clipă și-și înghiți noul val de furie. Oamenii vor spune: „Dumnezeule, uite ce rece și dură e, cât de grosolană și nepoliticoasă“.
— Atunci oamenii sunt niște idioți.
— Da, chiar așa și sunt. Și acesta e motivul pentru care socializez atât de rar cu ei. Și motivul pentru care am fost atât de pretențioasă să mă împrietenesc. Și motivul pentru care sunt recunoscătoare că am o prietenă care stă aici cu mine la ora asta din noapte, mâncând trufe de ciocolată în timp ce stau și-mi plâng singură de milă. Respiră o dată adânc. Și să știi că, la naiba, mă simt mai bine! Hai să mergem sus. Să ne culcăm puțin. Mâine va fi o zi plină, cu toți bârfitorii strecurându-se printre clienții obișnuiți.
Unii ar fi zis că se îngropa în muncă. Roz spunea că făcea ceea ce trebuia făcut și că savura fiecare clipă. Adora treburile de făcut iarna, adora să se închidă ore întregi, uneori cu zilele, în seră, și să înceapă vieți noi, îngrijindu-le să poată trăi. Răsadurile, butașii, lăstarii ei începeau cu înmugurirea de frunze noi. Adora mirosul de umezeală și al compusului de înrădăcinare, și să privească toate stadiile progresului.
Existau dăunători și probleme împotriva cărora trebuia să lupte ca să protejeze noile plante, exact cum se întâmpla în viață. Când găsea semne de ciuperci parazite sau tăciune, tăia frunzele infectate, stropea plantele. Verifica mereu circulația aerului, ajusta temperatura.
Toți butașii care arătau semne de infecții sau viruși erau sistematic îndepărtați sau aruncați. Nu permitea existența infecției aici, așa cum n-o permitea nici în restul vieții ei.
Munca aceasta o calma, și amintindu-și asta se relaxă. Îl tăiase pe Bryce din viața ei, îl aruncase la o parte, tăiase infecția aceea din rădăcină. Poate că nu suficient de devreme, poate că nu fusese destul de vigilentă, așa că trebuia chiar și acum să fie cu ochii în patru și să controleze.
Dar era puternică, și viața pe care și-o clădise era îndeajuns de puternică încât să reziste acestor invazii mărunte și enervante.
Gândindu-se la asta, își termină lista de sarcini pe ziua aceea, apoi îl căută pe Harper.
Intră în sera de altoire, știind că Harper n-o va auzi chiar de la început, când Beethoven răsuna tumultuos pentru plante și cine știe ce muzică își alesese să asculte în ziua aceea în căști.
Se opri un moment, un moment ce-o făcu să se emoționeze, privindu-l cum lucra. Într-o bluză veche de trening, cu blugi chiar mai vechi, bocanci murdari – era clar că fusese pe câmp în ziua aceea, își dădu ea seama.
Se tunsese recent, așa că părul lui negru și lucios cădea într-un stil mai ordonat și îngrijit. Se întrebă cât timp va dura. După cum își cunoștea ea băiatul – și-l cunoștea bine – va uita de această mică sarcină de a-și îngriji părul timp de săptămâni întregi, până când va ajunge să ia o bucată de rafie să-și lege părul la spate în timp ce lucra.
Era atât de competent, atât de creativ aici. Fiecare dintre fiii ei avea propriul talent, propria direcție – Roz se asigurase de asta –, dar numai Harper îi moștenise dragostea nesfârșită pentru grădinărit.
Se mișcă printre mesele încărcate de plante, unelte și compuși, ca să-l privească altoind cu dexteritate un trandafir miniatural.
Când termină specimenul, Harper se întinse după doza de cola pe care o avea mereu aproape, iar Roz se mută în câmpul lui vizual. Îl văzu concentrându-se asupra ei în timp ce sorbea din suc.
— E o treabă bună, zise ea. Nu faci trandafiri prea des.
— Fac un experiment cu ăștia. M-am gândit că am putea avea o secțiune pentru plante miniaturale crescute în ghiveci. Lucrez la un minicățărător, și câteva specimene care constituie un covor vegetal. Vrei o cola?
— Nu, mersi. Semăna atât de mult cu ea însăși, se gândi. De câte ori auzise exact același ton politicos și rece ieșind din propria gură când era nervoasă. Știu că ești supărat pe mine, Harper.
— N-are nici un sens să fiu supărat.
— Sensul nu e ce contează acum, nu?
Voia să-i mângâie umerii, să-și lipească obrazul de al lui. Dar Harper ar înțepeni, exact cum ar fi făcut și ea dacă o atingea cineva înainte să fie gata să fie atinsă.
— Ești nervos din pricina modului în care am rezolvat treburile aseară. Pentru că nu te-am lăsat să te ocupi tu de asta.
— Este alegerea ta, zise el, ridicând smucit dintr-un umăr. Și nu sunt furios pe tine. Sunt dezamăgit de tine, asta-i tot.
Dacă ar fi luat cuțitul de altoit și i l-ar fi vârât în inimă, n-ar fi simțit atâta durere, atâta șoc.
— Harper.
— Chiar a trebuit să fii atât de al naibii de politicoasă? N-ai putut să-i dai ce merita chiar atunci și acolo, în loc să mă împingi pe mine în spate și să-l duci pe el afară?
— Ce rost ar fi av…?
— Nu dau doi bani pe ce rost ar fi avut, mamă. Temperamentul infam al familiei Harper îi mocnea în ochi. A meritat să primească o bătaie, chiar acolo. Ar fi trebuit să mă lași să te apăr. Dar a trebuit să fie cum ai vrut tu, și eu am stat acolo fără să fac nimic. Așa că de ce să mai vorbim acum?
Roz ar fi vrut să se întoarcă și să plece, să-și ia un moment să se controleze, dar Harper merita mai mult de-atât. Merita să-i vorbească față în față, chiar acum.
— Nimeni de pe lumea asta nu mă poate răni cum poți tu.
— Nu încerc să te rănesc.
— Nu, știu că nu. N-ai face asta. De aceea știu cât de furios ești. Și tot așa știu și din ce cauză. Poate că am greșit. Își ridică mâinile și-și trecu palmele peste față. Nu știu, dar e singurul fel de a fi pe care-l știu. A trebuit să-l scot afară din casă. Te rog să înțelegi că a trebuit să-l scot afară din casă repede, înainte să o mânjească din nou. Își lăsă mâinile în jos și chipul îi exprima numai regret. Eu l-am adus în casa noastră, Harper. Eu, nu tu.
— Asta nu înseamnă că este vina ta, pentru numele lui Dumnezeu, sau că trebuie să te ocupi de așa ceva de una singură. Dacă nu te poți baza pe mine să te ajut, să te protejez…
— O, Doamne, Harper. Uită-te aici cum stai și te gândești că n-am nevoie de tine când aproape tot timpul eu sunt îngrijorată că am nevoie de tine prea mult pentru binele tău. Nu știu ce m-aș face fără tine, ăsta e adevărul adevărat. Nu vreau să mă cert cu tine pentru el. Acum își apăsă ochii cu degetele. El nu e decât o javră de om.
— Iar eu nu mai sunt un băiețel pe care trebuie să-l protejezi de javre, mamă. Sunt un bărbat, și e datoria mea acum să te protejez pe tine. Fie că vrei, fie că nu. Și fie că ai sau nu nevoie, la naiba!
Roz își lăsă iar mâinile în jos, și aproape reuși să zâmbească de data asta.
— Acum am înțeles.
— Dacă mai vine la ușa noastră o dată, n-o să mă mai oprești.
Roz trase aer adânc în piept, apoi îi puse mâinile pe obraji.
— Știu că ești un bărbat. Mă îndurerează asta uneori, dar știu că ești un bărbat cu propria ta viață, cu propriul fel de a vedea lucrurile. Știu că ești un bărbat, Harper, care va sta alături de mine când îl rog, chiar dacă ar prefera să stea în fața mea și să lupte pentru mine și noi. Deși știa că n-o iertase chiar cu totul, îl sărută pe frunte. Mă duc acasă să lucrez în grădină. Nu sta supărat pe mine prea mult timp.
— Probabil n-o să stau.
— A mai rămas din jambonul de la petrecere. Și multe aperitive, dacă vrei să vii să găsești ceva pentru cină.
— Poate.
— Bine, atunci. Știi unde să mă găsești.
Cu grădini atât de mari ca ale ei, era întotdeauna ceva de făcut. Din moment ce voia să lucreze, Roz cără mulci, verifică starea compostului, lucră cu butașii și răsadurile pe care le creștea pentru folosirea personală în mica seră de acasă.
Apoi își luă mănuși și foarfecele de grădină și se duse să mai tundă copacii și tufișurile.
Când o găsi Mitch, vâra micile crengi într-o tocătoare electrică. Tocătoarea zdrăngănea flămândă în timp ce zdrobea crengile, arătând foarte plină de energie acoperită de vopseaua ei roșie.
Tot așa arăta și Roz, se gândi Mitch, în jacheta ei ponosită de un maro murdar, cu șapca neagră, mănușile groase și bocancii uzați. Avea ochelari de soare ce-i ascundeau ochii, și Mitch se întrebă dacă-i purta contra razelor soarelui sau ca protecție împotriva așchiilor de lemn ce zburau din tocătoare.
Știa că nu-l auzea peste zgomotul mașinăriei, așa că rămase pentru un moment s-o privească. Și uni în minte imaginea femeii strălucitoare purtând un colier de rubine cu grădinăreasa harnică și ocupată în blugii ei decolorați.
Și mai era și femeia de afaceri eficientă și puternică în costum elegant care venise prima dată la apartamentul lui. Roz din sera tropicală care se murdărise de pământ pe obraz. Și Roz cea obișnuită și prietenoasă care îl ajutase să aleagă jucăria unui copil.
Avea multe fațete, se gândi el, și probabil mult mai multe decât văzuse el până acum. Însă în mod ciudat se simțea atras de fiecare dintre ele.
Cu degetele mari vârâte în buzunarele din față, Mitch se mută în câmpul ei vizual. Roz își ridică privirea de sub cozorocul șepcii, apoi opri motorul.
— Nu e nevoie să te oprești pentru mine, îi zise el. E prima dată când am văzut o mașină din asta funcționând, în afară de Fargo.
— Asta nu e chiar în stare să mărunțească un cadavru întreg, dar e destul de eficientă pentru o grădină.
Știa filmul Fargo, se gândi el, ridicol de mulțumit. Era un semn că aveau și puncte comune.
— Aha. Se uită mai îndeaproape pe unde dispăruse o mare parte din creangă înăuntru. Deci pur și simplu vâri chestii înăuntru pe acolo și ea le toacă.
— Cam așa ceva.
— Și apoi ce faci cu ce rămâne?
— Dacă ai destule crengi și frunze și alte cele, poți să faci un sac bun de mulci.
— E folositor. Bine, n-am vrut să te întrerup, dar David mi-a spus că ești aici. M-am gândit să vin să lucrez câteva ore la documentare.
— În regulă. Nu m-am gândit că vei avea prea mult timp liber până după sărbători.
— Am timp. Fac niște copii după documentele oficiale și am nevoie să iau niște notițe după Biblia familiei, chestii de genul ăsta. Să fac puțină ordine înainte să apuc să cercetez mai în amănunt.
Mitch îi aruncă o așchie mai mare de lemn de pe umăr și-și dori s-o vadă scoțându-și ochelarii de soare. Ochii ei îl înnebuneau.
— Și aș vrea să aranjez niște programări pentru interviurile acelea, după sărbători.
— În regulă.
Mitch stătea în fața ei cu mâinile în buzunarele jachetei de piele. Trăgea de timp, știa foarte bine, dar Roz mirosea al naibii de frumos. Un parfum secret de femeie sub aroma lemnoasă.
— E ciudat, nu m-am gândit că se întâmplă prea multe într-o grădină în vremea aceasta a anului.
— Se întâmplă câte ceva în toate momentele anului.
— Și eu te țin din lucru. Uite, am vrut doar să văd dacă ești bine.
— Sunt bine. Perfect.
— Ar fi prostesc din partea mea să mă prefac că n-am auzit zvonuri despre ce a fost în spatele scenei de aseară. Sau ceea ce-ar fi fost o scenă dacă nu ai fi manevrat situația atât de… abil.
— Îmi place să manevrez orice situație cu abilitate, oricând e posibil.
— Și dacă o să intri în defensivă de fiecare dată când o conversație dintre noi atinge un subiect personal, o să fie foarte greu să cercetez istoria familiei tale.
Pentru că o privea cu mare atenție, pentru că învăța s-o citească, îi văzu furia întunecându-i chipul înainte să se controleze.
— Ceea ce-a fost aseară n-are nimic de-a face cu istoria familiei mele.
— Nu sunt de acord. Ești implicată tu și acest… lucru care se întâmplă în casa ta te privește tot pe tine.
Ar fi putut să-l azvârle afară la fel de… abil cum o făcuse cu Bryce Clerk, dar ar fi făcut-o pentru că era cinstit și deschis.
— Am de gând să-mi bag nasul, Roz. Asta m-ai angajat să fac, și n-o s-o fac întotdeauna cu blândețe. Dacă vrei să încep chestia asta, va trebui să te obișnuiești cu stilul meu.
— Nu văd deloc ce legătură ar putea exista între Mireasa Harper și regretabila și, din fericire, scurta mea căsătorie.
Nu avea nevoie să-i vadă ochii clar ca să știe că îl priveau cu răceală. O auzea în vocea ei.
— Mireasă. Fie c-a fost sau nu o mireasă, așa s-a referit toată lumea la ea în întreaga istorie a familiei tale. Când s-a… manifestat, zise el în final, primăvara trecută – atât de puternic –, ai spus că niciodată nu s-a obosit să-ți apară ție când ai avut relații cu bărbați sau când te-ai măritat – așa cum a făcut-o cu Stella.
— Stella are copii mici. Copiii mei sunt mari.
— Asta nu-i face mai puțin copiii tăi.
Își relaxase umerii, și se aplecă acum să culeagă niște crenguțe de pe jos și să le azvârle în gura tocătoarei.
— Nu, bineînțeles că nu.
— Deci putem trage concluzia că nu s-a simțit amenințată de Bryce – și ce naiba fel de nume mai e și ăsta? E stupid. Sau că a considerat că îndatoririle tale materne au fost îndeplinite, și nu i-a păsat ce faci în legătură cu viața ta sexuală. Sau că, după o anumită vârstă, nu se mai arată celor care locuiesc în casă.
— Nu poate fi numărul trei, pentru că am văzut-o recent.
— Din iunie?
— Acum câteva zile și apoi din nou aseară.
— Interesant. Ce făceai, ce făcea ea? Ar fi trebuit să-mi iau carnetul.
— N-a fost nimic. A apărut și apoi a dispărut. Nu mă aștept să rezolvi misterul motivului pentru care apare, sau cui îi apare. Vreau doar să afli cine a fost.
— Un mister este legat de celălalt. Vreau cu adevărat să stăm o vreme de vorbă. Și ăsta, în mod evident, nu este momentul cel mai bun. Poate mergem la o cină, mâine-seară dacă ești liberă.
— Nu e necesar să-mi plătești o cină ca să vorbești cu mine.
— S-ar putea să fie plăcut să-ți plătesc o cină. Dacă ai obiecții puternice împotriva amestecării afacerilor cu plăcerea, o să-mi pară rău să aștept să te invit în oraș abia după terminarea acestui proiect.
— Nu mai ies la întâlniri, Mitch. Am renunțat la așa ceva.
— Cuvântul „întâlnire“ întotdeauna mă face să mă simt de parcă aș fi tot în facultate. Sau mai rău încă, la liceu. Își asumă riscul și își întinse o mână să-i tragă ochelarii mai jos pe nas. O privi direct în ochi. Am putea spune că sunt interesat să petrec o seară cu tine la nivel social.
— Asta înseamnă întâlnire. Dar zâmbi înainte să-și împingă ochelarii la loc. Nu că nu apreciez asta.
— Atunci, să ne mulțumim cu o întrevedere pe moment. Voi veni și voi pleca de multe ori de aici în următoarele câteva săptămâni, așa că poți să-mi spui când vei avea timp să stai cu mine mai mult ca să vorbim. Altfel, poți să mă suni acasă și să aranjăm atunci.
— Bine.
— Eu o să intru acum, să lucrez ceva. Te las și pe tine să te întorci la treabă.
Când Mitch se îndepărtă, Roz se întinse spre întrerupătorul tocătoarei.
— Roz? Oricând te răzgândești în privința cinei, nu trebuie decât să-mi spui.
— Sigur că da.
Roz porni mașinăria și împinse creanga înăuntru.
Lucră până se întunecă, apoi își puse uneltele la locul lor și urcă treptele până pe terasa de la etaj și la ușa ce dădea în camera ei.
Voia să facă un duș nesfârșit, să se îmbrace în haine moi, apoi să bea un pahar de vin rece. Nu, se gândi apoi. Un martini. Un martini din acela pregătit de David, cu gheață și măsline scumpe. Apoi își va face un sendvici din jambonul acela minunat ce rămăsese de la petrecere. Poate că-și va petrece aproape toată seara jucându-se cu desene și idei despre extinderea pepinierei cu o florărie. Și mai erau și mostrele de saci pe care i le adusese Stella, pentru pământul de flori.
„Întâlniri“, se gândi ea, în timp ce-și dădea jos hainele și pornea dușul. N-avea timp, și cu siguranță nici chef de așa ceva în stadiul acesta al vieții ei. Chiar dacă oferta venise de la un bărbat foarte atrăgător, inteligent și interesant.
Unul care o invitase la o întâlnire pe când era acoperită cu așchii de lemn.
De ce să nu facă pur și simplu sex și să scape de dubii?
Pentru că nu era firea ei, recunoscu ea. Și ce păcat! Trebuia să fie puțin mai mult… ceva înainte să se dezgolească, la propriu și la figurat, alături de un bărbat.
Îi plăcea de el, destul de mult, se gândi ea dându-și capul pe spate și lăsând apa fierbinte să-i curgă peste față și pe umeri. Apreciase felul cum reacționase primăvara trecută când fuseseră probleme, admirase – acum că avea distanța de timp suficientă – felul cum înfruntase problema fără ezitare, fără efort.
Alți bărbați ar fi luat-o la goană în cealaltă direcție, și cu siguranță ar fi refuzat ideea de a lucra pentru ea, într-o casă bântuită de ceea ce acum știau că putea fi o fantomă periculoasă.
Și bine, fusese fermecată, de fapt, văzându-l atât de pus în încurcătură de cumpărarea unui cadou pentru un copil – și cât de mult voise să cumpere cadoul cel mai bun. Era un punct în favoarea lui.
Dacă ar fi ținut scorul.
Dacă ar fi vrut să-și vâre piciorul în piscina întâlnirilor, probabil ar fi fost cu cineva așa ca el. Cineva cu care să poată avea o conversație, cineva care o atrăgea și o interesa.
Și nu strica faptul că era ceea ce Hayley numise „un bărbat sexy“.
Dar la urma urmei, uite ce se întâmplase data trecută.
Numai o proastă l-ar lua pe Bryce drept model. Știa asta, atunci de ce nu se putea opri? Faptul că-l compara cu Bryce era un fel de victorie pentru Bryce, nu-i așa? Dacă nu putea face nimic altceva în această privință, putea și trebuia să se străduiască să și-l alunge din minte.
Nemernicul!
Bine, se gândi ea în timp ce opri apa și se întinse după prosop. Poate că se va gândi – numai să se gândească – să iasă la cină cu Mitch. Numai ca să-și dovedească singură că nu-l va lăsa pe Bryce să-i afecteze viața în nici un fel.
O cină în oraș, conversație, un amestec de afaceri și plăcere. N-ar fi chiar atât de rău, dacă își putea aduna destulă energie pentru asta. Nu s-ar supăra să-l vadă la nivel personal. De fapt, poate ar fi de ajutor să ajungă să-l cunoască mai bine.
Se va gândi la asta.
După ce-și înfășură prosopul în jurul ei, se întinse automat după loțiune. Și mâna îi încremeni la câțiva centimetri de oglindă.
Pe sticlă erau scrise în abur două cuvinte:
Bărbații mint!