Roz își scoase din minte bărbații, fantomele familiei și mesajele scrise pe oglindă. Fiii ei veniseră acasă.
Casa era plină de ei, de vocile lor, de energia lor, de lucrurile lor. Pe vremuri, grămezile de pantofi, de șepci, toate lucrurile pe care le lăsau aruncate care pe unde o înnebuniseră. Acum adora să vadă dovada prezenței lor. Pe vremuri tânjise să aibă o casă ordonată și liniștită, iar acum savura cu plăcere zgomotul și harababura.
Oricum aveau să plece prea repede, înapoi la viețile pe care și le făcuseră. Așa că va prețui fiecare minut din cele două zile în care-și avea toată familia sub un singur acoperiș.
Și nu era distractiv să-și vadă fiii cu băieții Stellei, sau să-l vadă pe Harper ridicând-o pe Lily cea agitată și liniștind-o în brațele lui? Era o bună compensație pentru faptul că se găsea acum în capul acestui tren al generațiilor.
— Vreau să-ți mulțumesc din suflet că-l lași pe Logan să stea aici în noaptea asta, zise Stella, așezată pe canapea lângă Roz.
— E Ajunul Crăciunului. În general avem loc destul pentru toți.
— Știi ce vreau să spun, și știu și eu că probabil este o prostie și o pedanterie caraghioasă, dar chiar vreau ca primul nostru Crăciun în casa lui – a noastră – să fie când suntem căsătoriți oficial.
— Cred că e drăguț și sentimental, și sunt în mod egoist bucuroasă că toată lumea e aici în seara asta. Se uită cum Hayley o ridică pe Lily când fetița începu să se târască drept către brad. Mă bucur să avem copii în casă în seara asta. Austin! își strigă ea fiul mijlociu când acesta începu să jongleze trei mere pe care le luase dintr-un bol. Nu în salon.
Austin era un tânăr înalt, cu șolduri înguste, cu părul blond și ondulat ca al tatălui său.
— Melodia asta-i așa de familiară, că pot să adaug muzica, zise el, făcându-i cu ochiul lui Gavin și aruncând merele încă o dată. „Nu în salon, Austin, nu în salon“, cântă el, făcându-i pe fiii Stellei să se tăvălească de râs, și apoi aruncându-le câte un măr fiecăruia și mușcând și el dintr-al treilea.
— Uite, mamă, ia niște vin.
Fiul ei cel mai mic, Mason, se așeză pe brațul canapelei și-i întinse un pahar. În ochii lui albaștri era o sclipire jucăușă care o avertiză pe Roz că era pus pe șotii.
— Austin, știi că salonul este teritoriu sacru, zise el. Nu ai voie să jonglezi aici. Mai ales nu ceva cum ar fi... niște pantofi.
— Poți să jonglezi cu pantofi! se holbă impresionat Luke la Austin.
— Pot să jonglez cu orice. Am un talent și o dexteritate uluitoare.
— Dar din păcate n-am fost în stare să-l conving să fugă cu un circ când avea opt ani, zise Harper și o luă pe Lily când aceasta își întinse mâinile grăsuțe către el, din brațele lui Hayley.
— Poți să jonglezi cu ai mei? întrebă Luke.
— Dă aici unul.
— Austin. Resemnată, Roz oftă și sorbi din vin. Dacă spargi ceva, ești pedepsit.
— Ah, încă o melodie familiară. Hai să vedem, am nevoie de o provocare. Logan, mi se pare că pantoful ăla al tău e destul de mare să adăpostească o familie de patru membri. Dă-l încoace.
— Dacă-ți dau pantoful, tu ești pedepsit, eu sunt concediat. Poți să-mi spui că sunt laș, dar eu o să am în curând doi băieți de hrănit. Se întinse către Gavin și-i dădu un ghiont ușor. Și amândoi se îndoapă ca niște purcei.
— Groh. Ca să se dea în spectacol, Gavin înhăță o prăjitură de pe tavă și și-o îndesă întreagă în gură. Groh, groh.
— O, dă-i-l, Logan, zise Roz, fluturând din mână. N-o să-l mulțumim altfel.
— Hai să vedem, încă unul. Trecu cu privirea peste toată lumea și se opri asupra lui Hayley. Uite la piciorușele alea frumoase și delicate. Ce zici, scumpo?
Hayley râse.
— Sunt cam la fel de delicate ca niște bărci-banană.
Dar își scoase pantoful.
— Harper, comandă Roz, mută de-acolo Baccarat-ul de la bunica undeva unde să fie în siguranță, pentru ca fratele tău să se poată da în spectacol.
— Prefer termenul să prezint un spectacol.
— Îmi amintesc un asemenea spectacol care a costat-o pe mama o lampă, comentă Harper, mutând câteva obiecte de valoare.
— Și ne-a făcut pe toți trei – și pe tine, David, dacă-mi amintesc bine – să ajutăm la bucătărie.
— Eram începător pe-atunci, pretinse Austin. După ce aruncă de câteva ori de probă cei trei pantofi diferiți, începu să jongleze. După cum puteți vedea, mi-am îmbunătățit talentele de la acel incident regretabil.
— E un lucru bun să ai o carieră de rezervă, îi zise Mason. Poți să mergi cu jongleria la târg, pe Beale Street.
Pantofii care se învârteau în aer o făcură pe Lily să salte în brațele lui Harper. Roz își ținu răsuflarea până când Austin își făcu plecăciunea de final.
Austin îi aruncă înapoi pantoful lui Luke, care era de-a dreptul încântat.
— Poți să mă înveți și pe mine?
— Și pe mine! insistă Gavin.
— O să spună: „Nu în salon“, anunță Austin în clipa când Roz deschise gura. O să vă dau lecții mâine – afară – să fim toți în siguranță, la distanță de furia mamei.
— Ea e șeful tuturor, îi zise Luke cu solemnitate.
— Nimic nu-ți scapă. Din moment ce nimeni n-a găsit de cuviință să-mi arunce niște bani, mă voi mulțumi cu o bere.
Se duse la Logan și-i înmână pantoful, apoi se apropie de Hayley.
— Ei, acum, Cenușăreaso, hai să vedem dacă ți se potrivește. Îi puse cu mare fast pantoful în picior, apoi îi zâmbi lui Harper peste capul lui Hayley. Se potrivește pantoful. Îi luă apoi mâna și i-o sărută. Va trebui să ne căsătorim când mă întorc de la bucătărie.
— Așa spun toți, zise ea, dar îl măsură din cap până-n picioare cu o privire seducătoare.
— Adu-mi și mie o bere dacă tot mergi, zise Mason.
— Dacă tot iau comenzi, ce să vă mai aduc?
După câteva cereri de la aproape toată lumea, Austin se uită la Harper din nou.
— Hai să mă ajuți să le aduc pe toate.
— Sigur.
Harper i-o înapoie pe Lily lui Hayley și-și urmă fratele afară din încăpere.
— Nu pot pierde asta, îi șopti Mason mamei lui, apoi se duse după ei.
— E frumoasă, nu, verișoara noastră Hayley? comentă Austin.
— Întotdeauna ai avut un mare talent să declari lucruri evidente.
— Atunci o să continui în același fel spunând că mi se pare că-i place de mine.
— Și un mod infailibil de a judeca femeile greșit.
— Stați puțin, le spuse Mason. Trebuie să găsesc ceva de scris ca să țin scorul.
— Are o guriță așa de dulce. Nu că ai băga tu de seamă, frățioare, având în vedere că n-a crescut într-un ghiveci.
Scoase o bere din frigider și o deschise, în timp ce Harper scotea niște sticle de bere europeană.
— Și singurul fel în care o să-ți lipești buzele tale grase de ale ei va fi dacă o să aibă o criză și o să aibă nevoie de respirație gura la gură.
— Șutează și marchează. Apropo, eu sunt doctorul aici, le reaminti Mason. Dacă are nevoie de respirație gură la gură, eu sunt primul. Avem și niște chipsuri Fritos sau ceva pe-aici?
— Pun pariu pe zece dolari că nu. Dintr-un obicei vechi, Austin sări și se așeză pe masă. Ai putea sta cu fetița ca să văd eu dacă frumoasa care locuiește aici ar vrea să facă o plimbare prin grădină. Având în vedere că nu te-am auzit pretinzând drept de întâietate.
— Nu e o bucată de plăcintă, zise Harper indignat, smulgând berea din mâna fratelui său și luând o sorbitură lungă. Ce naiba ai de vorbești așa despre ea? Ar trebui să ai mai mult respect, și dacă nu poți să ți-l găsești singur, noi doi putem să facem o mică plimbare afară și te ajut eu să ți-l găsești.
Cu un zâmbet, Austin mimă o împușcătură cu degetul către Mason.
— Ce ți-am spus eu? Vezi cum le văd eu pe toate?
— Da, e amorezat lulea. Ce naiba bucătărie e asta unde nici măcar nu sunt Fritos?
— În cămară, pe raftul de sus, zise Roz din pragul ușii. Sunt surprinsă că ai crezut c-am uitat preferința ta copilărească pentru chipsuri de porumb. Austin, ai terminat să-l stresezi pe fratele tău pentru moment?
— De fapt, de-abia începeam.
— Va trebui să amâni această porțiune a distracției de sărbători. Aruncă o privire și trebui să zâmbească auzind chiotul de încântare al lui Mason când găsi punga de Fritos. Avem musafiri și ar fi frumos dacă am prezenta iluzia că am crescut trei tineri bărbați respectabili și maturi.
— Păi s-a cam risipit iluzia asta din moment ce-a jonglat deja în salon, bombăni Harper.
— Există totuși o limită. Se duse și-l sărută pe Harper pe obraz, apoi pe Austin și se întoarse spre Mason. Poate că nu sunteți respectabili și maturi, dar, Doamne sfinte, toți trei sunteți superbi. Ar fi putut fi cu mult mai rău. Și acum, Harper, pregătește băuturile alea și du-le oaspeților noștri. Austin, dă-ți jos fundul de pe masă. Asta este o casă, nu un bar de cartier. Mason, pune chipsurile alea într-un bol și nu mai arunca firimituri pe jos.
— Da, să trăiți, ziseră toți trei la unison, făcând-o să râdă.
Ziua de Crăciun trecu ca un vis. Roz încercă să-și imprime în minte niște momente anume – încântarea neprefăcută a lui Mason când primise geanta medicală veche pe care i-o găsise într-un magazin de antichități, Harper și Austin jucând câteva meciuri de fotbal de masă. Apoi mai era fascinația previzibilă a lui Lily pentru diversele cutii și ambalaje mai degrabă decât pentru jucăriile în sine, și bucuria lui Hayley de a purta o pereche nouă de cercei.
Adora să-l vadă pe Logan stând cu picioarele încrucișate pe podea, arătându-le băieților Stellei – băieților lui acum – uneltele mici cât pentru copii din trusele pe care le făcuse pentru ei.
Voia să încetinească timpul – doar pentru o zi, doar această zi anume –, dar acesta trecu în viteză, din zori de zi și agitația deschiderii cadourilor, până la lumina lumânărilor și masa somptuoasă pe care o pregătise David și o servise în porțelanurile cele mai bune.
Înainte să-și dea seama, casa era din nou tăcută.
Se duse să se mai uite o dată la brad, să stea singură în salon cu o cafea și amintirile din ziua aceea și ale tuturor Crăciunurilor de dinainte.
Surprinsă să audă pași, își ridică privirea și-și văzu fiii.
— M-am gândit că v-ați dus toți la Harper.
— Te-am așteptat să cobori, îi zise acesta.
— Să cobor?
— Întotdeauna cobori în noaptea de Crăciun, după ce toată lumea s-a dus la culcare.
Roz ridică din sprâncene către Mason.
— N-am nici un secret în casa asta.
— Ai o mulțime, o contrazise el. Numai că nu și pe ăsta.
Austin veni la ea, îi luă cafeaua și o înlocui cu un pahar de șampanie.
— Ce înseamnă asta?
— Un mic toast de familie, îi zise el. Dar asta va urma după ultimul cadou pe care l-am pregătit noi trei pentru tine.
— Încă unul? O să trebuiască să adaug o cameră la casă ca să încapă tot ce-am primit azi-dimineață.
— Ăsta e special. Deja ai un loc pentru el. Sau cel puțin ai avut la un moment dat.
— Ei bine, nu mă țineți în suspans. Ce mi-ați pregătit?
Harper ieși iar în hol și reveni cu o cutie mare împachetată în folie aurie. O așeză la picioarele ei. Deschide-o și o să vezi.
Curioasă, Roz își puse paharul deoparte și începu să desfacă folia.
— Nu-i spuneți Stellei că rup hârtia, ar fi oripilată. Eu, una, sunt uluită că voi trei v-ați adunat laolaltă și v-ați pus toți de acord asupra unui lucru, ba chiar l-ați ținut secret până acum, seara. Mason întotdeauna se dă de gol.
— Hei, pot să țin un secret dacă trebuie. Nu știi nimic despre data când Austin ți-a luat mașina și…
— Taci, Austin îl lovi în umăr. Nu e limită de prescriere pentru o infracțiune de genul ăsta. Îi zâmbi dulce lui Roz care-l privea cu ochii îngustați. Ceea ce nu știi, mamă, nu poate să-l rănească pe tâmpitul ăsta.
— Presupun că da.
Dar se întrebă ce era în timp ce desfăcea ambalajul. Și apoi inima îi tresări când scoase oglinda veche rabatabilă.
— Din câte am găsit, e cea mai asemănătoare cu cea pe care-am spart-o. Modelul e aproape la fel, și forma, zise Harper.
— Queen Anne, adăugă Austin, circa 1700, cu lacul acela auriu și verde pe sertarul curbat. Sau cel puțin pe cât ne-am putut aminti noi că seamănă cu cea pe care a spart-o Mason.
— Hei! A fost ideea lui Harper s-o folosim drept cufăr de comori. Nu e vina mea că am scăpat-o din nenorocitul de copac. Eu eram cel mai mic.
— O, Doamne. O, Doamne. Ce nervoasă am fost! Așa de furioasă, că îmi venea să vă jupoi pe toți de vii.
— Ne amintim asta foarte limpede, o asigură Austin.
— A fost din familia tatălui vostru, zise ea cu vocea îngroșată, cu un nod în gât, trasând cu vârfurile degetelor lemnul lăcuit. Mi-a dat-o în ziua nunții.
— Ar fi trebuit să ne jupoi, zise Harper, așezându-se lângă ea și mângâind-o pe braț. Știm că nu este chiar la fel, dar…
— Nu, nu, nu. Înecată de emoție, Roz se întoarse să-și lipească fața de brațul lui pentru un moment. E chiar mai bine. Că v-ați amintit asta, că v-ați gândit la asta. Că ați făcut-o.
— Te-a făcut să plângi, murmură Mason și se aplecă să-și frece obrazul de părul ei. A fost prima oară când te-am văzut plângând. Nici unul dintre noi n-a uitat asta vreodată, mamă.
Roz se lupta să nu plângă și acum în timp ce-și îmbrățișa fiii.
— E cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, și o să-l prețuiesc mai mult decât orice. De fiecare dată când mă voi uita la ea, o să mă gândesc cum erați atunci și cum sunteți acum. Sunt atât de mândră de băieții mei. Întotdeauna am fost. Chiar și atunci când am vrut să vă jupoi.
Austin îi ridică paharul și i-l dădu înapoi, apoi le întinse și celorlalți câte un pahar cu șampanie.
— Harper are onoarea, pentru că e cel mai mare. Dar vreau să fie notat că eu m-am gândit la asta.
— Toți ne-am gândit la asta, obiectă Mason.
— Eu m-am gândit cel mai mult. Dă-i drumul și începe, Harper.
— O să încep, dacă o să tăceți cinci secunde. Își ridică paharul. Pentru mama, pentru tot ce-a fost pentru noi, pentru tot ce-a făcut pentru noi, în fiecare zi.
— O. Acum ați reușit, zise ea cu vocea gâtuită, și lacrimi îi apărură în ochi. Acum chiar m-ați făcut să plâng.
— Poți să plângi liniștită, zise Mason, aplecându-se să o sărute pe obrazul ud de lacrimi. Se închide cercul.
Revenirea la lucru ca de obicei o ajută să umple golul lăsat în inima ei de faptul că trebuise să-i sărute de la revedere pe doi dintre fiii ei.
Va fi o săptămână prea puțin ocupată – așa era de obicei săptămâna de sărbători – așa că luă exemplul Stellei și se apucă de organizat. Curăță unelte, șterse mesele de lucru, ajută la realizarea inventarului și, în cele din urmă, se hotărî asupra unui stil de sac pentru pământul de flori și asupra modelului ce va fi imprimat pe saci.
Având suficient timp, lucră cu Hayley la turnatul unei serii noi de ghivece și jgheaburi din beton. Hayley stătea ghemuită, învârtind mulajul în timp ce Roz turna.
— Nu pot să cred că a trecut Crăciunul, zise Hayley. Atâta l-am anticipat și ne-am pregătit, și s-a terminat totul cât ai bate din palme. Anul trecut a fost primul Crăciun după ce-a murit tata. A fost îngrozitor, și sărbătorile au ținut la nesfârșit.
— Durerea face timpul să se lungească și bucuria să se micșoreze. Nu știu de ce.
— Îmi amintesc că voiam să se sfârșească odată – să nu mai aud „Jingle Bells“ de fiecare dată când mă duceam la serviciu, știi? Să nu mai fiu însărcinată, să nu mă mai simt singură, casa să nu mai fie de vânzare. Mi-am petrecut aproape tot Crăciunul împachetând, gândindu-mă că o să vând totul ca să pot pleca din Little Rock. Se lăsă apoi pe călcâie, fericită. Și uite-mă acum, doar un an mai târziu, și totul a fost atât de strălucitor și de fericit. Sunt conștientă că Lily n-a știut ce se întâmplă, dar a fost atât de distractiv s-o privesc cum se juca așa cu toate jucăriile și, mai ales, cu cutiile.
— Nimic nu fascinează un bebeluș ca o cutie de carton. A fost special și pentru mine, pentru noi toți, să pot să fiu de față la primul ei Crăciun.
Cu mulajul plin, Hayley netezi atent marginile cu o mistrie.
— Știu că o iubești, dar Roz, nu mă simt bine la gândul că stai în casă în seara de Revelion ca să ai grijă de ea în timp ce eu mă duc la o petrecere.
— Prefer să stau acasă de Revelion. Lily îmi oferă scuza perfectă. Și de-abia aștept s-o am numai pentru mine.
— Cred c-ai fost invitată la vreo cinci-șase petreceri.
— Mai multe încă, zise Roz, îndreptându-se de spate, cu o mână la șale. Dar nu sunt interesată. Tu du-te în oraș cu David și petrece cu alți tineri. Poartă-ți cerceii noi și dansează. Eu și Lily o să fim foarte bine întâmpinând Anul Nou împreună.
Hayley luă o sticlă cu apă și bău cu sete.
— David mi-a spus că niciodată n-a reușit să te convingă să mergi la petrecerea asta, deși e o tradiție de ani întregi deja. Mi-a zis că Harper poate va trece și el pe-acolo.
— Probabil că da. Au mai mulți prieteni comuni. Amuzată, o mângâie pe Hayley pe umăr. Hai să mai terminăm unul și apoi gata pe ziua de azi.
Era obosită când ajunse acasă, dar în felul satisfăcut de a ști că tăiase mai multe puncte de pe lista de lucruri pe care le avea de făcut. Când observă mașina lui Mitch pe alee, fu surprinsă să se trezească gândindu-se c-ar trebui să urce întâi să se schimbe și apoi să-l caute în bibliotecă.
Asta ar fi fost, își reaminti singură, atât o pierdere de vreme, cât și ceva foarte departe de stilul ei. Așa că purta hainele ei de lucru când intră în bibliotecă.
— Ai tot ce-ți trebuie?
Mitch își ridică privirea dintre teancurile de cărți și hârtii de pe masă. Se uită la ea lung prin lentilele ochelarilor lui de citit cu rame de baga.
— Hm?
— Tocmai am intrat. M-am gândit să trec pe aici să văd dacă ai nevoie de ceva.
— De câteva decenii să organizez toate astea, o nouă pereche de ochi… Ridică ibricul de pe masă. Mai multă cafea.
— Cu ultima cerere te pot ajuta, cel puțin.
Traversă încăperea spre el și urcă scările până la al doilea nivel.
— Nu, e în regulă. Cred că deja nivelul de cofeină din sânge mi-a ajuns la nouăzeci la sută. Cât e ora?
Roz observă ceasul de la mâna lui, apoi se uită la al ei.
— Cinci și zece.
— Dimineața sau seara?
— De atât de mult timp ești aici?
— De suficient de mult cât să nu mai țin socoteala timpului, ca de obicei. Își frecă un umăr și-și roti gâtul. Ai niște rude fascinante, Rosalind. Am adunat destule tăieturi din ziare despre familia Harper, începând de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea până acum, să umplu un seif la bancă. Știai, de exemplu, că ai un strămoș care a călărit pentru serviciul Pony Express în 1860 și în anii 1880 a călătorit cu Wild West Show împreună cu Buffalo Bill?
— Stră-stră-unchiul meu Jeremiah, care a fugit de-acasă când era băiat, se pare, ca să călărească pentru Pony Express. S-a luptat cu indieni, a fost cercetaș pentru armată, și-a luat o soție Comanche și, se pare, încă una în Kansas City – cam în același timp. A fost un călăreț de spectacol în Wild West Show și a fost considerat oaia neagră de membrii înțepați ai familiei în vremurile acelea.
— Dar Lucybelle?
— Ah…
Scaunul pe care se afla scârțâi când Mitch se lăsă pe spate.
— Te-am prins. S-a măritat cu Daniel C. Harper în 1858 și l-a părăsit după doi ani. A apărut apoi din nou în San Francisco în 1862, când și-a deschis o cârciumă și o casă de toleranță.
— Asta mi-a scăpat.
— Ei bine, Daniel C. a pretins că a trimis-o la o clinică în New York, chipurile pentru a avea grijă de sănătatea ei, și că a murit acolo de o boală gravă. Presupun că asta era dorința lui. Dar cu puțin efort și magie, am găsit-o pe Lucybelle a noastră distrându-i pe oamenii de rând din California, unde a trăit se pare bine sănătoasă încă douăzeci și trei de ani.
— Ție chiar îți plac chestiile astea.
— Chiar că da. Imaginează-ți-l pe Jeremiah la cincisprezece ani, galopând peste câmpuri ca să ducă poșta. Tânăr, curajos, slab. Angajau numai băieți slabi ca să nu obosească prea tare caii.
— Chiar așa.
Roz își sprijini un șold pe colțul biroului.
— Aplecat peste cal, galopând din toate puterile pe orice vreme, depășind în viteză companiile de soldați plecați la război, plin de noroi și sudoare sau pe jumătate înghețat de frig.
— Și după tonul tău, să înțeleg că ești de părere că se distra de minune.
— Cred c-a fost ceva deosebit, nu-i așa? Și apoi mai este și Lucybelle, pe vremuri soție din înalta societate din Memphis, într-o rochie roșie cu un pistol mic de damă la jartieră…
— Vai ce romantic ești!
— Trebuie să fi avut un pistol la jartieră în timp ce stătea în bar sau îi escroca pe mineri la cărți noapte după noapte.
— Mă întreb dacă li s-au încrucișat vreodată drumurile.
— Uite, vezi, zise el mulțumit. Așa începi să fii prins în toate astea. E posibil, știi. Jeremiah poate că a trecut prin ușile batante ale cârciumii, a comandat un whisky la bar.
— Și s-a bucurat și de celelalte oferte de pe meniu, în timp ce reprezentantele din partea mai înțepată a familiei își fluturau ultragiate evantaiele pe verandă și se plângeau de război.
— Ai avut mulți strămoși din înalta societate plini de demnitate și multe oi negre. Au fost mulți bani și mult prestigiu. Împinse deoparte câteva hârtii și scoase o copie după un alt articol decupat dintr-un ziar. Și considerabil de mult farmec.
Roz studie fotografia cu ea însăși din ziua logodnei, o tânără proaspătă și vibrantă de șaptesprezece ani.
— Nici măcar nu terminasem liceul. Eram verde ca iarba și încăpățânată ca un catâr. Nimeni nu m-a putut convinge să nu mă mărit cu John Ashby în iunie, după ce a fost făcută fotografia asta. Doamne, nu ți se pare că par gata de orice?
— Am câteva articole și cu părinții tăi aici. Nu semeni cu nici unul dintre ei.
— Nu. Mi s-a spus mereu că semăn cu bunicul meu Harper. El a murit când eu eram mică, dar din imaginile pe care le-am văzut, semăn cu el.
— Da, și eu am văzut câteva, și chiar semănați. Reginald Edward Harper Jr, născut în… 1892, cel mai mic copil și singurul fiu al lui Reginald și Beatrice Harper. Își citi notițele. Căsătorit cu ăă…
— Elizabeth McKinnon. Pe ea mi-o amintesc foarte bine. Ea mi-a transmis dragostea pentru grădinărit și m-a învățat despre plante. Tata spunea că am fost favorita ei pentru că semănam cu bunicul. Hai să-ți aduc niște ceai, ceva de plante, ca să contracareze cafeaua, bine?
— Nu, e în regulă. Nu pot să stau. Am o întâlnire.
— Păi, atunci te las să pleci.
— Cu fiul meu, adăugă el. Pizza și ESPN. Încercăm să ne întâlnim măcar o dată în fiecare săptămână.
— Ce frumos! Pentru voi amândoi.
— Este. Mai am niște chestii de rezolvat și niște drumuri de făcut. Dar o să mă întorc joi după-amiază și o să lucrez toată seara, dacă nu te deranjează.
— Joi e seara de Revelion.
— Serios? Consternat, se uită la ceas. Mi se încurcă zilele în cap în timpul sărbătorilor. Presupun că-ți vin oaspeți.
— De fapt, nu.
— Păi atunci, dacă ieși la o petrecere, poate că nu te deranjează dacă eu stau aici să lucrez.
— Nu ies în oraș. O să am grijă de fetiță, de Lily a lui Hayley. Pe ea o trimit la o petrecere și Stella și băieții ei o să țină o mică petrecere de familie acasă la Logan.
— Dacă n-ai fost invitată la vreo douăsprezece petreceri și n-ai avea de două ori pe-atâția bărbați care să vrea să petreacă Revelionul împreună cu tine, eu mănânc toate articolele alea de ziar.
— Cred că cifrele tale sunt cam exagerate, dar chestia e că am refuzat invitația la petreceri și la întâlniri. Îmi place să stau acasă.
— O să-ți stau în cale dacă lucrez aici?
Roz înclină din cap.
— Îmi imaginez că și tu ai fost invitat la câteva petreceri și că sunt câteva doamne dornice să meargă cu tine.
— Nu merg la petreceri de Revelion. Este o tradiție a mea.
— Atunci n-o să-mi stai în cale. Dacă fetița nu e prea agitată, putem sta o parte din seară să vedem ce este cu interviul acela.
— Perfect.
— Foarte bine, atunci. Am fost ocupată, zise ea după un moment. Casa plină de Crăciun, toți fiii mei acasă. Și asta e doar o parte a motivului pentru care n-am vorbit încă despre asta.
— Despre ce?
— Acum câteva săptămâni, Amelia mi-a lăsat un mesaj.
— Acum câteva săptămâni?
— Am spus c-am fost ocupată, zise ea cu o urmă de iritare în voce. Și oricum, n-am vrut să mă gândesc la asta în timpul sărbătorilor. Nu-mi văd băieții prea des, și am vrut să fac multe lucruri înainte să ajungă ei acasă.
Mitch nu spuse nimic, își scoase doar reportofonul, îl împinse mai aproape de ea și-l porni pe înregistrare.
— Spune-mi.
Cu și mai multă iritare în glas, care-i săpă o cută între sprâncenele negre și expresive, Roz spuse:
— „Bărbații mint.“
— Asta-i tot?
— Da, asta-i tot. A scris asta pe oglindă.
— Ce oglindă? I-ai făcut o poză?
— Nu, nu i-am făcut nici o poză. Și putea în sinea ei să-și reproșeze asta mai târziu. Nu știu de ce contează ce oglindă. Oglinda din baie. Tocmai ieșisem de la duș. Un duș fierbinte. Oglinda era aburită și mesajul a fost scris pe ea.
— Scris de mână sau cu litere de tipar?
— Ah, cu litere mari de tipar, cu un semn de exclamare la sfârșit. Așa. Luă unul dintre pixurile lui și-i arătă. Din moment ce n-a fost o informație cutremurător de nouă, m-am gândit că putea aștepta.
— Data viitoare nu te mai gândi că poate aștepta. Ce făceai înainte să… – „nu te gândi la ea goală la duș“, își ordonă singur – înainte să te duci la duș?
— De fapt, am fost în grădină și-am vorbit cu tine.
— Cu mine.
— Da, în ziua aceea când ai venit și eu vâram crengi în tocător.
— Imediat după petrecerea de sărbători, zise el, luându-și notițe. Când te-am invitat la cină.
— Ai menționat ceva despre…
— Nu, nu, te-am invitat la o întâlnire în oraș. Entuziasmat, ieși de după masă și se așeză și el pe ea, astfel că erau mai aproape, la același nivel. Și imediat după aceea, îți spune că bărbații mint. E fascinant. Te avertiza să te ții departe de mine.
— Din moment ce nu mă îndrept în direcția ta, nu are nici un motiv să mă avertizeze să n-o fac.
— Nu pare s-o deranjeze că lucrez aici. Își scoase ochelarii de la ochi și-i aruncă pe masă. Am tot așteptat, de fapt am sperat să o văd din nou, să aibă loc o confruntare, ceva. Dar nu s-a deranjat pentru mine, cel puțin până acum. Dar când fac o invitație personală, îți lasă un mesaj. Ți-a mai lăsat vreodată vreun mesaj?
— Nu.
— Hmm. Dar observă o expresie fugară pe chipul ei. Ce? Te-ai gândit la ceva.
— Doar că poate că e puțin ciudat. Am văzut-o recent imediat după ce am făcut o baie lungă și fierbinte. Duș, baie. Ciudat.
„Nu te gândi la ea goală în cadă.“
— Ce făceai înainte de baie?
— Nimic. Am lucrat puțin, asta-i tot.
— Bine. La ce te gândeai în timp ce erai în cadă?
— Nu văd ce are asta de-a face cu ceva. A fost în noaptea când m-a apucat criza aceea nebunească de cumpărături de Crăciun. A fost relaxant.
— Și în ziua aceea ai fost cu mine.
— Ești foarte plin de tine, Mitch. Ai nevoie de ajutor să nu dai pe-afară?
— Faptele sunt fapte. Oricum, poate c-a fost interesată sau supărată de ceea ce gândeai. Dacă a putut să intre în visele Stellei, zise el când Roz începu să nege, de ce să nu poată intra în gândurile tale în stare de trezie?
— Nu-mi place ideea asta. Nu-mi place deloc.
— Nici mie nu mi-ar plăcea, dar e o chestie la care merită să ne gândim. Mă uit la proiectul ăsta din două direcții, Roz. De la ce se întâmplă acum, și de ce, la ce s-a întâmplat atunci, și de ce. Totul se leagă. Și asta e slujba pe care m-ai angajat s-o fac. Trebuie să mă anunți când se întâmplă ceva. Și nu câteva săptămâni după aceea.
— Foarte bine. Data viitoare când mă trezește noaptea la trei, îți dau un telefon.
Mitch zâmbi.
— Nu-ți place să primești ordine, nu-i așa? Ești prea obișnuită să le dai tu. E în regulă. Nu pot să ți-o reproșez, așa că te voi ruga politicos, dacă-mi dai voie, să mă uit la baia ta.
— Nu numai că pare complet caraghios în momentul acesta, dar nu trebuia să te întâlnești cu fiul tău?
— Josh? De ce? O, la naiba, am uitat. Se uită la masa încărcată. Va trebui să las astea… te rog, fă-mi favoarea și nu face ordine aici.
— Nu sunt obsedată de ordine.
— Slavă Domnului. Își înhăță jacheta, își aminti în ultima clipă și de ochelari. Mă voi întoarce joi. Anunță-mă dacă se întâmplă ceva până atunci.
Se grăbi către ușă, apoi se opri și se întoarse pe loc.
— Rosalind, trebuie să-ți spun, ai fost un boboc minunat la șaptesprezece ani, dar… în plină floare? Ești spectaculoasă.
Roz scoase un hohot scurt de râs și se rezemă de masă când fu singură. Se uită fără prea mare interes la bocancii ei străvechi, apoi la pantalonii ei de lucru largi și în momentul acela pătați de noroi și de urme de beton ce se usca. Se gândi că purta și cămașa de flanelă peste un tricou vechi care avea suficient de mulți ani încât să poată deține un permis de conducere.
„Bărbații mint“, se gândi ea, dar, ocazional, era plăcut să-i asculți.