10
Un portret al lui E.T.

Ce vă voi spune acum e o speculaţie, dar nu o pură speculaţie. Anume că, examinând numărul vast de specii de pe Pământ şi istoria lor geologică, apoi extrapolând informaţia la echivalentele lor plauzibile de pe alte planete, putem face o schiţă preliminară a înfăţişării şi comportamentului organismelor extraterestre inteligente. Vă rog nu daţi bir cu fugiţii. Nu respingeţi din start această abordare. Consideraţi-o un joc ştiinţific, cu reguli care se schimbă pentru a se potrivi cu noile dovezi găsite. Merită să-l jucăm. Miza lui – chiar dacă şansa de a intra în contact cu extratereştri echivalenţi sau superiori oamenilor se arată a fi neglijabilă – este construirea unui context din care poate să răsară o imagine mult mai clară a speciei noastre.

E adevărat că există tentaţia de a lăsa subiectul în seama industriei de la Hollywood care creează monştrii de coşmar din Războiul stelelor sau americanii travestiţi în punkişti care populează serialul Star Trek. A învăţa despre microbii extratereştri e una: nu-i greu să extrapolezi în linii mari autoconstituirea unor organisme primitive de nivelul bacteriilor, arheelor, protozoarelor şi viruşilor pământeni; în plus, savanţii ar putea găsi curând dovezi ale formelor de viaţă microbiene pe alte planete. Dar e cu totul altceva să ne imaginăm apariţia inteligenţei extraterestre de nivel echivalent sau superior oamenilor. Acest nivel de evoluţie, cel mai complex dintre toate, a apărut pe Pământ o singură dată, şi abia după peste 600 de milioane de ani de evoluţie în cadrul unei vaste diversităţi animale.

Ultimii paşi făcuţi înainte de a atinge singularitatea nivelului uman, şi anume diviziunea altruistă a muncii într-un cuib protejat, au avut loc, din câte ştim, numai de douăzeci de ori în istoria materiei vii. Trei dintre liniile care au atins acest nivel preliminar final sunt mamifere, şi anume două specii de şobolani-cârtiţă africani şi Homo sapiens, acesta din urmă fiind un straniu vlăstar al maimuţelor africane. Paisprezece din cele douăzeci de specii plasate în topul organizării sociale sunt insecte. Trei sunt creveţi care locuiesc în corali. Nici unul dintre animalele non-umane nu are un corp suficient de mare sau dimensiunea creierului necesară pentru a ajunge la un nivel înalt de inteligenţă.

Faptul că linia hominizilor a ajuns până la stadiul Homo sapiens a fost rezultatul unei şanse unice, combinate cu un noroc extraordinar. Sorţii de izbândă erau foarte mici. Dacă vreuna dintre populaţiile aflate pe linia către specia modernă ar fi dispărut în timpul celor şase milioane de ani de la separarea hominizilor de cimpanzei – ipoteză înfiorătoare, dar posibilă, căci viaţa geologică medie a unei specii de mamifere e de aproximativ cinci sute de mii de ani –, ar mai fi fost nevoie de încă o sută de milioane de ani pentru ca o altă specie de nivel uman să apară.

Pentru că e nevoie ca toate segmentele să se potrivească şi în afara sistemului solar, e de bănuit că extratereştrii inteligenţi sunt în acelaşi timp improbabili şi rari. Dat fiind acest lucru, şi presupunând că ei există, ar fi rezonabil să ne întrebăm cât de aproape de Pământ ar putea fi extratereştrii inteligenţi de nivel uman sau superior. Daţi-mi voie să fac o estimare bazată pe fapte. Mai întâi, să luăm în considerare miile de specii de animale terestre mari care au prosperat pe Pământ în ultimii 400 de milioane de ani, a noastră fiind singura care a evoluat până la capăt. Apoi, să ne gândim că, deşi cel puţin 20% dintre sistemele solare au pe orbită planete asemănătoare cu Pământul, numai o mică fracţiune deţine apă lichidă şi se află pe o orbită Goldilocks (să reamintim: nici prea aproape de planeta-mamă pentru a se coace, dar nici prea departe pentru a fi mereu îngheţate). Dovezile sunt destul de firave, dar ne fac să punem la îndoială faptul că o inteligenţă superioară ar fi evoluat în vreunul dintre cele zece sisteme solare aflate pe o rază de 10 ani-lumină distanţă faţă de Soare. Există o şansă – mică, dar imposibil de estimat în chip fiabil – ca evenimentul să fi avut loc pe o rază de 100 de ani-lumină de la Soare, spaţiu care cuprinde 15 000 de sisteme stelare. Pe o rază de 250 de ani-lumină (260 000 de sisteme stelare) şansele cresc spectaculos. La distanţa asta, dacă vorbim strict potrivit experienţei de pe Pământ, incertitudinea şi posibilitatea marginală se schimbă în probabilitate.

Să împlinim visul multor scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică şi astronomi şi să spunem că există nişte extratereştri civilizaţi undeva în spaţiu, chiar dacă la o distanţă aproape de neimaginat. Cum ar putea ei arăta? Daţi-mi voie să fac încă o estimare bazată pe fapte. Combinând evoluţia şi însuşirile stranii ale naturii umane ereditare cu adaptările cunoscute a câteva milioane de alte specii din marea biodiversitate a Pământului, cred că putem oferi un portret ipotetic logic, deşi foarte rudimentar, al extratereştrilor de nivel uman de pe planete asemănătoare Terrei.

Extratereştrii sunt în esenţă fiinţe de uscat, nu acvatice. În timpul ascensiunii finale din evoluţia lor biologică până la nivelul uman de inteligenţă şi civilizaţie, probabil că au folosit focul controlat sau altă sursă uşor transportabilă de energie înaltă pentru a dezvolta tehnologii care depăşesc stadiile timpurii.

Extratereştrii sunt animale relativ mari. Dacă ne uităm la animalele cele mai inteligente de pe Pământ, care sunt, în ordine descendentă, maimuţele şi primatele din Lumea Veche, elefanţii, porcii şi câinii, atunci extratereştrii de pe planete având aproape aceeaşi masă ca Pământul au evoluat din strămoşi care cântăreau între 10 şi 100 de kilograme. Un corp mai mic al membrilor speciei înseamnă un creier mai mic în medie, dar şi o capacitate mai mică de stocare a memoriei şi o inteligenţă mai scăzută. Numai animalele mari au capacitatea de a căra la bord suficientă masă neurală pentru a fi deştepte.

Extratereştrii sunt audiovizuali din punct de vedere biologic. Tehnologia lor avansată le permite, ca şi nouă, să facă schimb de informaţii pe frecvenţe diferite, folosind o bandă largă din spectrul electromagnetic. Dar în gândirea obişnuită şi în discuţiile dintre ei folosesc văzul la fel ca noi, întrebuinţând numai o bandă îngustă din spectru, alături de sunete create prin unde ce exercită presiune asupra aerului. Ambele sunt necesare pentru o comunicare rapidă. Văzul cu ochiul liber le-ar putea permite să vadă lumea în spectrul ultraviolet, ca fluturii, sau în alt spectru, al unei culori primare încă fără nume din afara gamei de frecvenţă percepute de oameni. Comunicarea lor auditivă poate fi imediat percepută de noi, dar la fel de uşor ar putea fi la o frecvenţă prea înaltă, ca a lăcustelor sau a altor insecte, sau prea joasă, ca cea folosită de elefanţi. În lumea microbiană de care depind extratereştrii, şi probabil în cea mai mare parte a lumii animale, cele mai multe comunicaţii se fac prin feromoni, substanţe chimice care transmit mesaje prin miros şi gust. Extratereştrii nu pot însă apela la acest mediu, cum nu putem nici noi. Deşi teoretic putem trimite mesaje complexe prin eliberarea controlată a mirosului, frecvenţa şi amplitudinea modulaţiilor necesare pentru a crea un limbaj e posibilă numai pe o distanţă de câţiva milimetri.

În sfârşit, ar putea extratereştrii să citească expresii faciale sau limbajul semnelor? Desigur. Dar undele cerebrale? Îmi pare rău, dar nu văd cum ar putea, exceptând cazul folosirii unor tehnologii neurobiologice complicate.

Capul lor este distinct, mare, plasat sus şi orientat în faţă. Corpurile tuturor animalelor de uscat de pe Pământ sunt alungite într-o anumită măsură, cele mai multe sunt simetrice bilateral, cu partea stângă şi partea dreaptă în oglindă. Toate au creiere cu un input senzorial-cheie localizat în cap, adaptate pentru scanare rapidă, integrare şi acţiune. Nici extratereştrii nu fac excepţie. Capul lor este de asemeni mare în comparaţie cu restul corpului, cu o încăpere dedicată găzduirii unei bănci de memorie uriaşe.

Au mandibule uşoare şi dinţi mici sau medii. Pe Pământ, mandibulele grele şi dinţii rumegători masivi denotă dependenţa de vegetaţia aspră. Colţii şi coarnele indică necesitatea de a se apăra de animalele de pradă, competiţia între masculii din aceeaşi specie, sau ambele. În timpul evoluţiei lor, strămoşii extratereştrilor s-au bazat aproape sigur mai curând pe cooperare şi strategie, decât pe forţă brută şi luptă. De asemenea, e verosimil să fie omnivori, ca oamenii. Numai o dietă variată, producătoare de multă energie, formată din carne şi legume, ar putea produce populaţia destul de numeroasă necesară pentru ultima etapă a evoluţiei, care la oameni a apărut odată cu invenţia agriculturii, a satelor şi a altor echipamente ale revoluţiei neolitice.

Au o inteligenţă socială foarte mare. Toate insectele sociale (furnici, albine, viespi, termite) şi cele mai inteligente mamifere trăiesc în grupuri ai căror membri se află continuu şi concomitent în competiţie şi cooperare cu ceilalţi. Abilitatea de a se înscrie într-o reţea socială complexă şi foarte mobilă oferă un avantaj darwinian atât grupurilor, cât şi membrilor individuali care le alcătuiesc.

Extratereştrii au un număr mic de organe locomotorii, dotate cu schelet rigid intern sau exoschelet compus din segmente îmbinate (ca cele din coatele şi genunchii umani), pentru a conferi forţă maximă, din care cel puţin o pereche se termină cu degete şi vârfuri moi folosite pentru sensibilitate tactilă şi apucare. De pe vremea când peştii cu lobi şi aripioare au invadat Pământul, cam în urmă cu 400 de milioane de ani, toţi urmaşii lor, de la broaşte şi salamandre până la păsări şi mamifere, au patru membre. Mai mult, printre cele mai reuşite şi numeroase nevertebrate de uscat se numără insectele, cu şase organe locomotorii, şi păianjenii, cu opt. În mod evident, un număr mic de membre e un lucru pozitiv. Cu atât mai mult cu cât numai cimpanzeii şi oamenii creează artefacte, care diferă de la o cultură la alta ca tip şi folosinţă, datorită versatilităţii degetelor. E greu de imaginat o civilizaţie construită cu ciocuri, gheare şi elitre.

Au morală. Cooperarea dintre membrii unui grup, care presupune un anumit sacrificiu de sine, este regulă printre speciile cele mai sociale de pe Pământ. Ea a apărut din selecţia naturală atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup, dar mai ales la acesta din urmă. Ar putea avea extratereştrii o înclinaţie morală înnăscută similară? Şi ar extinde-o şi asupra altor forme de viaţă, aşa cum am făcut noi (deşi imperfect) în conservarea biodiversităţii? Dacă forţa motrice a evoluţiei lor timpurii e similară cu a noastră, lucru foarte probabil, cred că ar putea avea un cod moral instinctiv asemănător.

Poate aţi observat că până acum am încercat să mi-i imaginez pe extratereştri ca fiind la începutul civilizaţiei lor. Este echivalentul unui portret al umanităţii schiţat în timpul epocii neolitice. După aceea, specia noastră a trecut printr-o evoluţie culturală, timp de zece milenii, de la civilizaţia rudimentară în sate izolate până la comunitatea globală tehnico-ştiinţifică de astăzi. E posibil ca civilizaţiile extraterestre să fi avut norocul de a face saltul nu cu milenii, ci cu mii de milenii în urmă. Dacă au aceeaşi capacitate intelectuală ca a noastră, eventual una mult mai mare, poate că şi-au modificat deja codul genetic pentru a-şi schimba caracteristicile biologice? Poate şi-au mărit capacitatea memoriei personale şi au dezvoltat noi emoţii, diminuându-le pe cele vechi şi dobândind astfel o creativitate infinită în ştiinţă şi arte?

Nu cred aşa ceva. Nici oamenii nu vor face altceva decât să corecteze genele mutante care provoacă boli. Cred că nu e necesar pentru supravieţuirea noastră ca specie să remodelăm creierul uman şi sistemul senzorial, şi într-un sens esenţial ar fi un fel de sinucidere. După ce a făcut disponibilă toată informaţia culturală apăsând doar pe câteva clape, după ce a construit roboţi care pot să gândească şi să facă lucrurile mai bine decât noi – ambele în plină desfăşurare –, ce-i rămâne de făcut umanităţii? Există un singur răspuns aici: vom alege să păstrăm această minte umană extrem de dezordonată, contradictorie, plină de conflicte interioare, infinit de creativă, aşa cum există acum. Ea este adevărata Creaţie, darul care ni s-a dat încă pe când nici nu ştiam ce este sau ce înseamnă, înainte de apariţia tiparului şi a călătoriilor în spaţiu. Vom fi nişte conservatori ai existenţei şi vom alege să nu inventăm un nou fel de minte, altoit pe cea veche sau înlocuind de tot mintea noastră slabă şi bântuită de vise excentrice. Mi se pare reconfortant să cred că extratereştrii deştepţi, oriunde ar fi ei, au raţionat la fel.

În fine, dacă ar şti despre existenţa Pământului, ar alege oare extratereştrii să-l colonizeze? Teoretic, poate că li s-a părut posibil şi mulţi dintre ei s-or fi gândit la asta în decursul ultimelor milioane sau sute de milioane de ani. Să presupunem că o specie invadatoare de extratereştri ar fi apărut undeva în vecinătatea galaxiei noastre, cândva după era paleozoică a Pământului. Ca şi specia noastră, ea a fost de la bun început obsedată de dorinţa de a invada toate lumile locuibile la care putea ajunge. Imaginaţi-vă că dorinţa ei de Lebensraum4 cosmic a început în urmă cu un o sută milioane de ani, într-o galaxie deja bătrână. Mai imaginaţi-vă (în mod rezonabil) că a durat zece milenii de la lansare până la atingerea primei planete locuibile; iar de acolo, cu tehnologie perfecţionată, coloniştii au mai dedicat încă zece milenii pentru a lansa o armadă suficientă pentru a ocupa încă zece planete. Continuând să crească exponenţial, hegemonii ar fi colonizat deja până acum majoritatea galaxiei.

4. Spaţiu vital (germ.), teritoriu de care un grup, stat sau naţiune crede că are nevoie pentru propria dezvoltare. (N. t.)

Vă mai dau două motive pentru care cuceririle galactice n-au avut loc, sau nici măcar n-au început, şi de ce mica noastră planetă n-a fost colonizată şi nici nu va fi vreodată. Există o mică şansă ca Pământul să fi fost vizitat, sau să fie vizitat într-un viitor îndepărtat, de sonde robot sterile, dar ele nu vor fi însoţite de creatorii lor organici. Toţi extratereştrii au un punct vulnerabil fatal. Aproape cu certitudine, corpurile lor ar purta microbiomi, ecosisteme întregi de microorganisme simbiotice comparabile cu cele de care corpurile noastre au nevoie zi de zi pentru a exista. Coloniştii extratereştri ar fi siliţi să aducă plante recoltabile, echivalente ale algelor, sau alte organisme purtătoare de energie, sau măcar nişte organisme sintetice care să le asigure hrana. Ar presupune în mod corect că orice specie autohtonă de animal, plantă, ciupercă sau microorganism de pe Pământ le-ar fi fatală lor şi organismele lor simbiotice. Explicaţia este că cele două lumi vii, a lor şi a noastră, au origini, mecanisme moleculare şi îndelungate căi de evoluţie diferite, care au dus în final la formele de viaţă intrate în contact prin colonizare. Ecosistemele şi speciile din lumea extraterestră ar fi complet incompatibile cu ale noastre.

Rezultatul ar fi o ciocnire violentă între trenurile noastre biologice. Primii care ar pieri ar fi coloniştii extratereştri. Locuitorii Pământului – noi, împreună cu fauna şi flora la care suntem atât de splendid adaptaţi – ar fi afectaţi foarte puţin şi numai parţial. Ciocnirea dintre lumile noastre n-ar fi similară cu schimbul existent de specii de plante şi animale dintre Australia şi Africa, sau dintre America de Nord şi cea de Sud. E adevărat că, în ultima vreme, ecosistemele indigene au suferit un impact considerabil din pricina schimburilor intercontinentale generate de specia noastră. Multe specii colonizatoare se infiltrează ca specie invazivă, mai ales în habitatele perturbate de oameni. Unele reuşesc chiar să înghesuie până la extincţie speciile autohtone. Dar asta nici nu se compară cu incompatibilitatea malignă care i-ar osândi pe coloniştii interplanetari. Pentru a coloniza o planetă locuibilă, extratereştrii ar trebui mai întâi să distrugă toate formele ei de viaţă, până la ultimul microb. Aşa că mai bine stau acasă, cel puţin pentru alte câteva miliarde de ani.

Asta mă aduce la al doilea motiv pentru care mica noastră planetă fragilă nu trebuie să se teamă de extratereştri. Nişte extratereştri suficient de inteligenţi pentru a explora spaţiul ar înţelege cu siguranţă riscul letal şi sălbăticia inerente unei colonizări biologice. Ar ajunge la concluzia, la care noi încă n-am ajuns, că pentru a evita extincţia sau întoarcerea la condiţii insuportabile pe planeta lor natală trebuie să ajungă mai întâi la sustenabilitate şi sisteme politice stabile, şi asta cu mult înainte de călătoria în afara sistemului lor stelar. Ar putea alege să exploreze alte planete cu forme de viaţă – în mod discret, cu ajutorul roboţilor –, dar n-ar recurge la invazii. N-ar avea nici un motiv, cu excepţia cazului în care planeta lor natală ar fi pe cale să fie distrusă. Dar dacă au ajuns la capacitatea de a călători între sistemele stelare, ar fi în stare să evite şi distrugerea planetei.

Există astăzi printre noi destui entuziaşti ai spaţiului cosmic care cred că umanitatea va emigra pe altă planetă după ce va fi epuizat resursele Terrei. Ar trebui să ia aminte la ceea ce cred că este un principiu universal, deopotrivă pentru noi şi pentru toţi extratereştrii: toate speciile au o singură planetă locuibilă, şi prin urmare o singură şansă de imortalitate pentru specia lor.