12
Instinctul

Scriitorul francez Jean Bruller (care semna cu pseudonimul Vercors) era pe calea cea bună când declara în romanul său din 1952 Animale denaturate: „Toate necazurile oamenilor îşi au rădăcina în faptul că nu ştim ce suntem şi nu cădem de acord cu privire la ce vrem să fim.“

În această parte a călătoriei propun să ne întoarcem la început şi să încercăm să explicăm cu ajutorul biologiei generale ce e aşa de misterios în existenţa umană, după care vom vorbi mai pe larg despre cum poate fi dezlegat acest mister.

Mintea omului n-a evoluat într-o progresie ghidată din afară către raţiunea pură sau către împlinirea emoţională. Ea rămâne ce a fost dintotdeauna: un instrument de supravieţuire care angajează raţiunea şi emoţia în egală măsură. A apărut aşa cum este azi dintr-un labirint parcurs cu paşi mari şi mici, într-o secvenţă care e doar una din milioanele posibile. Fiecare pas prin labirint a fost un accident al mutaţiei şi selecţiei naturale, care alegea configuraţia alternativă a genelor ce prescriu forma şi funcţia creierului şi a sistemului senzorial. Din accident în accident, genomul a ajuns la nivelul său actual. La ficare pas, evoluţia genomului ar fi putut devia lesne pe o cale sau alta, de aici şi adaptarea organismului la un creier sau un sistem senzorial diferit. Şansa de a ajunge în cele din urmă la nivelul uman ar fi scăzut considerabil la fiecare pas.

Conglomeratul de raţiune şi emoţie pe care-l numim natură umană a fost doar unul dintre rezultatele posibile – un produs generat independent, primul la care s-a ajuns din multele ce-ar fi putut să atingă un creier şi un sistem senzorial de nivel uman.

De aceea, imaginea noastră despre noi înşine ca specie a fost întotdeauna deformată de prejudecăţi şi neînţelegeri profunde, „idolii“ superstiţiei şi imposturii descrişi de Francis Bacon cu patru secole în urmă. Ei nu ne-au fost impuşi printr-un accident cultural, a spus marele filozof, ci de „natura generală a minţii“.

Şi aşa a fost dintotdeauna. Confuzii au existat din belşug. De exemplu, până prin anii 1970 specialiştii în ştiinţe sociale se orientau mai ales către ştiinţele umaniste. Poziţia lor prevalentă în privinţa comportamentului uman era că acesta şi-ar avea originea în mare parte, dacă nu chiar în întregime, în cultură, nu în biologie. Cei cu vederi extreme susţineau că nu există instinct sau natură umană. Spre sfârşitul secolului XX s-a virat către biologie. Astăzi, se crede pe scară largă că există o componentă genetică importantă în comportamentul uman. Instinctul şi natura umană sunt reale, deşi rămâne de văzut cât sunt de adânci sau de puternice.

Se pare că ambele poziţii sunt pe jumătate greşite şi pe jumătate corecte, cel puţin în latura lor extremă. Paradoxul creat, descris adesea ca o controversă natură–educaţie, poate fi rezolvat aplicându-i conceptul modern de instinct uman, cum se va vedea.

Instinctul la oameni este practic acelaşi ca la animale. Dar el nu e comportamentul determinat genetic, invariabil pe care-l prezintă cele mai multe specii animale. Un exemplu clasic, de manual, al acestuia din urmă este apărarea teritorială de către peştele ghidrin, Gasterosteus aculeatus, care trăieşte şi în ape dulci, şi în mare în emisfera nordică. În perioada de împerechere, fiecare mascul jalonează un mic teritoriu pe care-l apără de alţi masculi. În acelaşi timp, abdomenul masculului devine roşu aprins. Atacă orice alt peşte cu burta roşie, adică orice rival ghidrin care pătrunde pe teritoriul lui. De fapt, răspunsul e chiar mai simplu decât implică sintagma „orice alt peşte“. Nici nu-i nevoie ca masculul să recunoască imaginea completă a unui peşte real pentru a deveni activ. Creierul lui relativ mic e programat să reacţioneze doar la vederea unei burţi roşii. Când cercetătorii au decupat bucăţi de lemn în forme aproape rotunde şi în alte forme care nu semănau cu peştii şi au pictat pe ele o pată roşie, modelele au fost atacate cu aceeaşi vigoare.

La un moment dat, am ţinut în laborator şopârle Anolis din Indiile de Vest, pentru a le studia reacţiile teritoriale. Reptilele de mărimea unui deget se află din belşug în copaci şi tufişuri, unde atacă insecte, păianjeni şi alte animale nevertebrate mici. Un mascul adult îşi ameninţă rivalii prin coborârea unei cute de piele de la gât, numită guşă. Guşa are culori diferite după specii, de obicei o nuanţă de roşu, galben sau alb, masculii din aceeaşi specie reacţionând numai la culoarea respectivă. Am descoperit că aveam nevoie de un singur mascul, nu de doi, pentru a obţine etalarea guşei teritoriale. Nu trebuia decât să ţin o oglindă sprijinită de peretele terariului. Masculul ocupant îşi arăta guşa propriei imagini în oglindă (se încheia cu remiză de fiecare dată).

Broaştele ţestoase ies din ouă îngropate în nisipul de pe malul mării de către mamele lor, care părăsesc apa numai în acest scop. Fiecare pui se dezgroapă singur şi se târăşte imediat în mare, unde îşi va petrece restul vieţii. Ceea ce atrage animalul nou-născut către mare nu sunt imaginile şi mirosurile marine caracteristice. Atracţia constă de fapt în lumina reflectată de suprafaţa apei. Când cercetătorii au aprins o lumină şi mai strălucitoare în apropiere, broaştele ţestoase au mers către ea, chiar dacă lumina îi ducea în direcţia opusă mării.

Oamenii şi alte mamifere cu creier mare sunt şi ei ghidaţi de stimuli şi instincte-cheie, dar nu sunt la fel de rigizi sau lipsiţi de judecată ca animalele situate mai jos pe scară. În schimb, oamenii îndeosebi sunt dominaţi de ceea ce psihologii numesc învăţare condiţionată, în care ceea ce se moşteneşte este probabilitatea de a învăţa unul sau mai multe comportamente alternative din totalul celor posibile. Cele mai puternice comportamente care fac obiectul învăţării condiţionate sunt prezente la toate culturile, chiar atunci când par iraţionale şi există numeroase şanse de a face alte alegeri.

Sufăr de o formă moderată de arahnofobie. Am încercat de mai multe ori, fără succes, să ating un păianjen mare atârnat în plasa lui, chiar dacă ştiam că nu muşcă şi că oricum muşcătura nu era veninoasă. Am această teamă nejustificată de la opt ani, când m-am speriat de mişcarea bruscă a unui păianjen mare de grădină, ţesător de pânză sferică, din genul Araneus. Mă apropiasem să studiez mai îndeaproape monstrul (cum mi se părea mie), care atârna într-o linişte sinistră în centrul pânzei, şi m-a înspăimântat reacţia lui neaşteptată. Acum îi cunosc denumirea ştiinţifică şi ştiu o mulţime de lucruri despre natura lui, fireşte, căci am fost mulţi ani curatorul secţiei de entomologie la Muzeul de Zoologie Comparată de la Harvard. Dar tot nu ating – nu pot – păianjenii mari agăţaţi de pânzele lor.

Acest tip de repulsie se transformă uneori la oameni în adevărate fobii, însoţite de panică, greaţă şi incapacitatea de a gândi raţional despre obiectul în cauză. Dar fiindcă am mărturisit o aversiune moderată nejustificată, o să admit şi singura fobie adevărată pe care o posed. Nu suport şi nu voi tolera în nici o situaţie imaginabilă să am braţele imobilizate şi faţa acoperită. Îmi amintesc foarte precis când a debutat reacţia mea. Când aveam opt ani, în anul cu păianjenul, am avut o operaţie la ochi care m-a înspăimântat. Am fost anesteziat ca în secolul al XIX-lea, culcat pe masa de operaţie fără nici o explicaţie, sau cel puţin nu-mi amintesc eu de vreuna, cu braţele imobilizate şi o cârpă pusă pe faţă prin care picura eterul. Ţipam şi mă zbăteam. Probabil ceva din adâncul meu a spus: Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată! Trăiesc şi astăzi un scenariu închipuit menit să „testeze“ fobia. Sunt ameninţat cu arma de un tâlhar imaginar, care-mi spune că are de gând să mă lege şi să-mi pună un sac în cap. Răspunsul meu la acest scenariu, care cred că ar fi acelaşi şi în condiţii reale, este: „În nici un caz! N-ai decât să mă împuşti.“ Mai bine mor decât să fiu legat şi să mi se pună un sac în cap.

Fobiile au nevoie de terapie îndelungată pentru a fi vindecate. Dar pot să apară în urma unei singure experienţe, aşa cum eu, dar şi mulţi alţii, ştiu din proprie experienţă. Ca să dăm încă un exemplu, numai apariţia neaşteptată a unei vieţuitoare zvârcolindu-se pe pământ e suficientă pentru ca unii oameni să capete o fobie a şerpilor.

Cum ar putea un astfel de exces în cursul învăţării să confere un avantaj? Indiciul se află în chiar obiectele fobiilor, în cea mai mare parte păianjeni, şerpi, lupi, ape curgătoare, spaţii închise şi mulţimi de oameni necunoscuţi. Ele se numără printre primejdiile vechi ce i-au asaltat pe hominizi şi pe primii vânători-culegători, vreme de câteva milioane de ani. Strămoşii noştri îndepărtaţi înfruntau regulat moartea sau accidentele când vânau prea aproape de buza prăpastiei, când călcau din neatenţie pe un şarpe veninos sau când dădeau peste cercetaşii unui trib rival. Era mai sigur să înveţe rapid, să-şi amintească întâmplarea mult timp şi în chip viu şi să acţioneze decisiv, fără a apela la analiză raţională.

În schimb, astăzi, printre cauzele principale ale mortalităţii se numără automobilele, cuţitele, armele de foc şi consumul excesiv de sare şi de zahăr. Dar nu s-a dezvoltat nici o tendinţă înnăscută de a le evita. Motivul cel mai probabil este lipsa timpului necesar pentru ca evoluţia să le întipărească în creierul nostru.

Fobiile reprezintă un comportament extrem, dar toate comportamentele dobândite prin învăţare condiţionată şi-au dovedit valoarea adaptivă în preistoria speciei umane şi fac parte din instinctul uman. Cele mai multe sunt însă transmise cultural de la o generaţie la alta. Toate comportamentele sociale umane se bazează pe învăţarea condiţionată, dar intensitatea influenţei diferă de la caz la caz, ca rezultat al evoluţiei prin selecţie naturală. De exemplu, fiinţele umane sunt bârfitoare înnăscute. Ne plac poveştile despre alţii şi nu ne mai săturăm de detaliile lor. Devorăm romane şi drame. Dar nu ne interesează deloc, sau prea puţin, poveştile despre animale, şi numai când au legătură cu poveştile despre noi. Câinii îşi iubesc stăpânii şi tânjesc să se întoarcă acasă, bufniţele meditează, şerpii se furişează, iar vulturilor le dă fiori libertatea din înaltul cerului.

Oamenii sunt făcuţi pentru muzică. Copiii simt aproape imediat fiorul şi extazul ei. Dar fiorul (şi aproape niciodată extazul) matematicii analitice se naşte mult mai lent şi mai târziu în viaţă, dacă se naşte. Muzica i-a folosit umanităţii la început ca mijloc de integrare în societate şi de intensificare a emoţiilor oamenilor, dar matematica analitică n-a făcut asta niciodată. Oamenii de la începutul evoluţiei aveau capacitatea mentală de a elabora matematica analitică, dar nu şi cea de a o îndrăgi. Numai evoluţia prin selecţie naturală poate crea nevoia de iubire instinctuală solidă.

Forţa motrice a selecţiei naturale a direcţionat convergenţa evoluţiei culturale în societăţile din întreaga lume. O sinteză clasică a culturilor compilată din Dosarele Relaţiilor Umane în 1945 enumera şaizeci şi şapte de lucruri universal valabile, printre care (alese la întâmplare): sporturile atletice, împodobirea corpului, artele decorative, regulile de etichetă, ospeţele în familie, folclorul, riturile funerare, coafurile, tabuul incestului, regulile de moştenire, glumele şi înduplecarea fiinţelor supranaturale.

Ceea ce numim natură umană este suma emoţiilor noastre şi învăţarea condiţionată guvernată de aceste emoţii. Unii scriitori au încercat să deconstruiască natura umană până la desfiinţare. Dar ea este reală, tangibilă, e un proces care există în structurile creierului. Decenii de cercetări au arătat că natura umană nu înseamnă genele care prescriu emoţiile şi învăţarea condiţionată. Şi nici lucrurile universal valabile, care sunt produsul ei suprem. Natura umană este ansamblul de regularităţi ereditare din dezvoltarea mentală care împinge evoluţia culturală într-o direcţie în dauna altora, conectând astfel genele şi cultura în creierul fiecărui om.

Printre cele mai semnificative influenţe ereditare se numără selecţia habitatului în care oamenii preferă să trăiască. Adulţii sunt atraşi de acelaşi gen de mediu în care au crescut şi s-au format. Pentru ei, munţii, malul mării, câmpia şi chiar deşertul asigură habitatul care oferă cel mai mare confort şi familiaritate. Crescut în apropiere de Golful Mexic, eu prefer un teren plat care coboară către mare.

Dar, la o scară mai mică a acestor peisaje, experimentele de laborator au dat rezultate diferite în cazul copiilor încă neintegraţi în cultură. Voluntari din câteva ţări cu culturi foarte diferite au fost solicitaţi să evalueze fotografii cu habitate variate unde îşi închipuie că ar putea locui. Variantele din care puteau alege mergeau de la păduri dese la deşert, trecând prin alte ecosisteme. Opţiunea preferată depindea de trei factori: un punct de observaţie ideal aflat pe o înălţime, priveliştea unui parc cu pajişti, copaci şi dumbrăvi şi apropierea de apă, fie ea râu, iaz, lac sau ocean.

Acest arhetip se întâmplă să fie asemănător cu savanele reale din Africa, unde hominizii şi strămoşii noştri timpurii au evoluat timp de milioane de ani. E oare posibil ca preferinţa pentru mediu a speciei să rămână ca un reziduu al învăţării condiţionate? „Ipoteza savanei africane“, cum se numeşte, nu e o ipoteză apărută din senin. Toate speciile de animale mobile, de la cea mai măruntă insectă până la elefanţi şi lei, aleg instinctiv habitate la care sunt cel mai bine adaptate. Dacă n-ar face-o, ar avea mai puţine şanse să găsească un partener, sau hrana de care depinde supravieţuirea lor, sau mijloacele de a evita paraziţii şi prădătorii necunoscuţi.

În prezent, populaţiile umane din toată lumea dau năvală în oraşele mari. Dacă au noroc, au o viaţă mai bună prin acces facil la magazine, şcoli şi centre medicale. Au şi şanse mai multe de a câştiga mai bine pentru a se întreţine împreună cu familiile lor. Dar dacă li s-ar oferi posibilitatea de a alege liber, toate celelalte condiţii rămânând aceleaşi, chiar ar prefera oraşele mari şi periferiile lor ca habitat? Dată fiind presiunea dinamismului intens al ecologiei urbane şi a mediului de artefacte, e imposibil de răspuns. Deci pentru a afla ce preferă de fapt oamenii şi ce aleg când li se oferă libertatea alegerii, e mai bine să-i întrebăm pe cei cu foarte mulţi bani. După cum vă vor spune arhitecţii peisagişti şi agenţii imobiliari de lux, bogaţii preferă locuinţe situate pe un deal cu vedere către o zonă verde lângă o apă. Nici una dintre aceste calităţi n-are valoare practică, dar oamenii cu posibilităţi materiale vor plăti orice preţ pentru a le obţine.

Acum câţiva ani am fost invitat la cină de un prieten distins şi bogat, care întâmplător crede cu tărie că creierul nostru este o tabula rasa, neîmpovărat de instinct. Casa lui este un apartament la ultimul etaj cu vedere către Central Park în New York. Când am ieşit pe terasă, am observat că e înconjurată de mici copaci plantaţi în ghivece. Am privit în jos pentru a vedea în depărtare centrul plin de iarbă al parcului şi unul dintre lacurile lui artificiale. Am fost amândoi de acord că priveliştea e frumoasă. Oaspete fiind, m-am abţinut să-i pun întrebarea care mă măcina: Ce o face frumoasă?