14
Liberul-arbitru

Neurologii care studiază creierul uman menţionează rareori liberul-arbitru. Mulţi îl consideră un subiect mai potrivit pentru filozofi, cel puţin deocamdată. Ei par a spune: „Ne vom ocupa de el când vom fi pregătiţi şi vom avea timp.“ Între timp, atenţia le e îndreptată spre potirul ştiinţei, o privelişte mult mai strălucitoare şi mai realistă, baza fizică a conştiinţei din care face parte şi liberul-arbitru. Din tot ce urmăreşte ştiinţa, nimic nu e mai important pentru omenire decât să pună mâna pe fantoma gândirii conştiente. Toţi savanţii, filozofii şi credincioşii, fără excepţie, sunt de acord cu afirmaţia neurologului Gerald Edelman: „Conştiinţa este garantul tuturor lucrurilor pe care le considerăm umane şi preţioase. Pierderea ei o socotim echivalentă cu moartea, chiar dacă trupul dăinuie şi dă încă semne de viaţă.“

Baza fizică a conştiinţei nu va fi un fenomen uşor de înţeles. Creierul uman este cel mai complex dintre sistemele organice sau anorganice cunoscute din univers. Fiecare celulă nervoasă (neuron) din miliardele ce-i compun părţile funcţionale formează sinapse şi comunică în medie cu zece mii de alte celule, lansând mesaje de-a lungul propriului axon într-un cod digital individual de impulsuri transmise membranei. Creierul este organizat în regiuni, nuclee şi centre cu funcţiuni diferite. Părţile răspund diferit la hormoni şi stimuli proveniţi din afara creierului, în timp ce neuronii senzoriali şi motori din tot corpul comunică atât de strâns cu creierul, încât practic e ca şi cum ar face parte din el.

Jumătate din cele 20-25 000 de gene din întregul cod genetic uman participă într-un fel sau altul la determinarea sistemului creier–minte. Acest nivel de participare este urmarea celei mai rapide modificări în evoluţie cunoscute în sistemele organice avansate ale biosferei. Ea a presupus mai mult decât o dublare a creierului în trei milioane de ani, de la 600 cm3 la strămoşul preuman australopitec, la 900 cm3 la Homo habilis, şi până la circa 1400 cm3 la Homo sapiens modern.

Filozofii s-au străduit peste două mii de ani să explice conştiinţa. Fireşte, e meseria lor. Necunoscând biologia însă, e de înţeles că în general n-au reuşit să ajungă prea departe. Nu cred că sunt prea dur dacă spun că istoria filozofiei se poate reduce în cea mai mare parte la modele eşuate ale creierului. Câţiva neurofilozofi moderni, de pildă Patricia Churchland şi Daniel Dennett, au depus un efort admirabil de interpretare a descoperirilor din neuroştiinţe, pe măsură ce rezultatele studiilor au devenit disponibile. I-au ajutat şi pe alţii să înţeleagă, de exemplu, natura auxiliară a moralei şi gândirii raţionale. Alţii, mai ales cei cu înclinaţii poststructuraliste, sunt ceva mai retrograzi. Aceştia se îndoiesc că programul „reducţionist“ sau „obiectivist“ al cercetătorilor care studiază creierul va reuşi vreodată să explice esenţa conştiinţei. Potrivit lor, chiar dacă are o bază materială, subiectivitatea se află dincolo de posibilităţile ştiinţei. Pentru a-şi argumenta opinia, misterienii (cum sunt numiţi uneori) vorbesc despre qualia, sentimentele subtile, aproape imposibil de exprimat, pe care le trăim în legătură cu receptarea senzorială. De exemplu, cunoaştem „roşul“ din fizică, dar care sunt sentimentele profunde care ţin de „roşeaţă“? Aşadar, ce pot savanţii să ne spună în sens mai larg despre liberul- arbitru sau despre suflet, care, pentru gânditorii religioşi cel puţin, este inefabilul suprem?

Metoda celor mai sceptici filozofi este s-o ia de sus în jos, introspectiv, să se gândească la cum gândim, apoi să adauge explicaţii sau să descopere motivele pentru care nu pot exista explicaţii. Ei descriu fenomenele şi oferă exemple care te pun pe gânduri. Apoi ajung la concluzia că în mintea conştientă există ceva fundamental diferit de realitatea obişnuită. Orice ar fi acest ceva, e mai bine să fie lăsat în seama filozofilor şi poeţilor.

Neurologii, care au o abordare statornică de jos în sus, nu de sus în jos, nici nu vor să audă. Nu-şi fac iluzii despre dificultatea sarcinii şi înţeleg că munţii nu sunt dotaţi cu scări rulante pentru visători. Sunt de acord cu Darwin că mintea e o fortăreaţă ce nu poate fi cucerită prin atac frontal. În schimb, sunt hotărâţi să pătrundă în ea forţându-i meterezele în mai multe locuri, făcând breşe ici şi colo şi, folosindu-se de ingeniozitate tehnică şi de forţă, reuşesc să intre şi să exploreze oriunde găsesc spaţiu de manevră.

Pentru a fi neurobiolog trebuie să ai credinţă. Cine ştie unde se pot ascunde conştiinţa şi liberul-arbitru, presupunând că există ca entităţi şi procese integrale? Poate îşi vor face apariţia treptat, metamorfozându-se din date ca un fluture din omidă, iar imaginea ne va ului, asemeni priveliştii de lângă Balboa pe oamenii din poemul lui Keats. Deocamdată, mai ales datorită utilităţii lor în medicină, neuroştiinţele sunt bogate. Proiectele lor de cercetare cresc cu bugete de sute de milioane până la miliarde în fiecare an (în domeniul ştiinţei sunt numite Marile Ştiinţe). Prin acelaşi val de creştere au trecut cu succes cercetarea cancerului, călătoriile spaţiale şi fizica experimentală a particulelor.

La momentul când scriu aceste rânduri, neurologii au început ofensiva pe care Darwin o numea imposibilă şi care prevede un experiment intitulat Proiectul de Cartografiere a Activităţii Creierului, conceput de importante institute guvernamentale din Statele Unite, printre care National Institutes of Health şi National Science Foundation, în colaborare cu Allen Institute for Brain Science, şi însuşit de preşedintele Obama. Dacă va primi suficiente fonduri, programul va fi la fel de important ca Proiectul Genomului Uman, ambiţiosul ţel al biologiei finalizat în 2003. Ţinta acestuia este – nici mai mult, nici mai puţin – cartografierea activităţii fiecărui neuron în timp real. Mare parte a tehnologiei necesare va trebui creată în timpul desfăşurării proiectului.

Ţelul cel mai important al cartografierii creierului este conectarea tuturor proceselor gândirii – raţional şi emoţional, conştient, preconştient şi inconştient, în repaus şi în mişcare – cu un anumit loc fizic. Nu va fi uşor. Muşcatul dintr-o lămâie, trântitul în pat, amintirea unui prieten dispărut sau priveliştea soarelui cufundându-se în mare la apus – toate implică o activitate masivă a neuronilor, atât de elaborată şi despre care ştim atât de puţin, încât nici nu ne-o putem imagina, cu atât mai puţin înregistra ca repertoriu de celule ce transmit impulsuri electrice.

Mulţi oameni de ştiinţă sunt sceptici în privinţa acestui proiect, dar asta nu e ceva nou. La fel s-a întâmplat cu Proiectul Genomului Uman şi cu majoritatea proiectelor de explorare a spaţiului de la NASA. Un stimulent în plus pentru a continua sunt aplicaţiile practice ale cartografierii pentru medicină, în special bazele celulare şi moleculare ale bolilor mintale şi descoperirea mutaţiilor dăunătoare încă înainte de apariţia simptomelor.

Presupunând că Proiectul de Cartografiere şi alte iniţiative similare sunt încununate de succes, cum ar putea ele rezolva enigma conştiinţei şi a liberului-arbitru? Sugerez că soluţia se va ivi relativ devreme în programul de cartografiere funcţională, nu ca o încununare la sfârşit, cu condiţia ca neurobiologia să fie în continuare socotită Mare Ştiinţă. Ca dovadă, avem marea cantitate de informaţii din studiile precedente despre creier deja arhivată, mai ales când e combinată cu principiile biologiei evoluţioniste.

Avem câteva motive să fim optimişti că soluţia va fi găsită devreme. Primul este apariţia treptată a conştiinţei în timpul evoluţiei. Nivelul uman, extraordinar de înalt, n-a apărut brusc, ca lumina electrică aprinsă de un întrerupător. Creşterea treptată, dar rapidă a dimensiunii creierului, care s-a produs de la hominizii timpurii la Homo sapiens, sugerează că şi conştiinţa a evoluat pas cu pas, ca şi alte sisteme biologice complexe, de pildă, celula eucariotă, ochiul uman sau viaţa în colonii a insectelor.

Ar trebui apoi să putem urmări paşii care au dus la conştiinţa umană prin studiul speciilor animale care au parcurs o parte a drumului spre nivelul uman. Şoarecele a fost un model remarcabil în studiile de început ale cartografierii creierului şi va continua să producă rezultate. Această specie prezintă avantaje considerabile, printre care comoditatea creşterii în condiţii de laborator (pentru un mamifer) şi o bază puternică de studii genetice şi neurologice deja existentă. O abordare mai apropiată de succesiunea reală poate fi obţinută şi prin adăugarea celor mai apropiate rude filogenetice ale umanităţii dintre primatele Lumii Vechi, de la lemur şi galago la începutul şirului, până la macac şi cimpanzeu la celălalt capăt. Comparaţia ar dezvălui ce circuite neuronale şi activităţi au fost atinse de speciile non-umane, când şi în ce ordine. Datele obţinute ar putea indica trăsăturile neurobiologice exclusiv umane, chiar în faza de început a studiului.

Al doilea punct de intrare pe tărâmul conştiinţei şi liberului-arbitru este identificarea fenomenelor emergente – entităţi şi procese care încep să existe numai odată cu conectarea la entităţile şi procesele deja existente. Ele vor fi identificate, dacă rezultatele din studiile curente sugerează corect, în legăturile şi activitatea sincronizată a diferitelor părţi din sistemul senzorial şi din creier.

Deocamdată, sistemul nervos poate fi imaginat ca un superorganism perfect organizat pe baza diviziunii muncii şi a specializării în societăţile de celule, în jurul cărora corpul joacă mai ales un rol de susţinere. Dacă vreţi, putem face o analogie cu regina furnică sau termită şi furnicarul ei de lucrătoare. Fiecare lucrătoare individuală e relativ stupidă. Ea e programată să urmeze un instinct orb, needucat, care permite foarte puţină flexibilitate în aplicare. Programarea le forţează pe lucrătoare să se specializeze într-o singură sarcină, cel mult două, să schimbe programele într-o anumită ordine, de regulă de la dădacă la constructor şi de la gardian la culegătoare, pe măsură ce îmbătrâneşte. În schimb, împreună lucrătoarele sunt geniale. Se ocupă de toate sarcinile necesare simultan şi pot să-şi îndrepte grosul eforturilor către combaterea primejdiilor mortale cum ar fi inundaţiile, foametea şi atacurile coloniilor inamice. Comparaţia n-ar trebui socotită exagerată. Ceva asemănător a constituit o temă comună în literatura serioasă încă de la cartea clasică a lui Douglas Hofstadter din 1979, Gödel, Escher, Bach: Brilianta Ghirlandă Eternă5.

5. Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach: Brilianta Ghirlandă Eternă, traducere de Corina Tiron, Humanitas, Bucureşti, 2015. (N. t.)

Un avantaj suplimentar puternic este îngustimea registrului percepţiei umane. Văzul, auzul şi celelalte simţuri ne dau impresia că suntem conştienţi de aproape tot ce se întâmplă în jurul nostru în spaţiu şi timp. Însă, aşa cum am accentuat mai devreme, suntem conştienţi numai de mici felii din spaţiu-timp şi încă şi mai puţin din câmpurile de energie în care existăm. Mintea conştientă este o hartă a lucrurilor pe care le conştientizăm, aflate doar la intersecţia părţilor din continuum pe care se întâmplă să le ocupăm. Ea ne permite să vedem şi să cunoaştem evenimentele care au cel mai mare efect asupra supravieţuirii noastre în lumea reală sau, mai exact, lumea reală în care au evoluat strămoşii noştri preumani. Înţelegerea informaţiei senzoriale şi a trecerii timpului înseamnă înţelegerea unei mari părţi a conştiinţei înseşi. Iar progresul în această direcţie se poate dovedi mai uşor decât credeam anterior.

Motivul final de optimism pe care aş dori să-l sugerez este necesitatea oamenilor de a sta la taifas. Minţile noastre constau din poveşti. În fiecare clipă din prezent, un val de informaţii din lumea reală se revarsă peste simţurile noastre. La limitarea serioasă a simţurilor, se adaugă faptul că informaţia pe care o primesc depăşeşte cu mult ceea ce creierul nostru poate procesa. Ca să mărim această fracţiune, facem apel la poveşti despre evenimente din trecut, pentru a lămuri contextul şi semnificaţiile. Le comparăm cu trecutul nostru pentru a aplica deciziile luate în timp, bune sau rele. Apoi ne uităm înainte pentru a crea – nu doar pentru a ne aminti de această dată – scenarii rivale multiple. Acestea sunt comparate între ele prin suprimarea sau intensificarea efectului impus de centrele emoţionale excitate. Studii recente au arătat că centrele inconştiente ale creierului iau deciziile cu câteva secunde înainte ca decizia să ajungă la partea conştientă.

Viaţa mentală conştientă este construită în întregime din scenarii imaginate. Ea este o recapitulare permanentă a poveştilor trăite în trecut şi a poveştilor concurente inventate pentru viitor. Cele mai multe se conformează lumii reale actuale, atât cât poate fi ea procesată de bietele noastre simţuri. Amintirile întâmplărilor trecute sunt repetate din plăcere, pentru exersare, pentru planificare sau diferite combinaţii ale celor trei. Unele sunt alterate devenind abstracţiuni sau metafore, unităţile generice superioare care sporesc viteza şi eficienţa procesului conştient.

Cele mai multe activităţi conştiente conţin elemente de interacţiune socială. Suntem fascinaţi de istoriile şi reacţiile emoţionale ale celorlalţi. Jucăm jocuri imaginare şi reale, bazate pe citirea intenţiilor şi răspunsul probabil al celorlalţi. Poveştile sofisticate de acest nivel necesită un creier mare, care adăposteşte bănci de memorie uriaşe. În lumea oamenilor, această capacitate a evoluat cu mult timp în urmă şi a înlesnit supravieţuirea.

Conştiinţa are o bază materială, să presupunem, dar putem oare afirma acelaşi lucru despre liberul-arbitru? Altfel spus, care dintre feluritele activităţi ale creierului s-ar putea smulge din maşinăria creierului pentru a crea scenarii şi a lua decizii proprii? Răspunsul este sinele, desigur. Şi ce este el? Unde se află? Sinele nu poate exista ca o fiinţă paranormală care ar locui independent în interiorul creierului. De fapt, el este personajul dramatic principal al scenariilor imaginate. Se află mereu în centrul scenei, dacă nu ca participant, măcar ca observator şi comentator, pentru că acolo ajung şi se integrează toate informaţiile senzoriale. Poveştile care alcătuiesc mintea conştientă nu pot fi îndepărtate din sistemul neurologic fizic al minţii, care este concomitent scenarist, regizor şi interpret. Sinele face parte din anatomia şi fiziologia organismului, în ciuda iluziei de independenţă create de scenarii.

Capacitatea de a explica conştiinţa va fi însă întotdeauna limitată. Să presupunem că neurologii ar reuşi cumva să identifice în detaliu toate procesele din creierul unei persoane. Vor putea ei să explice apoi ce se petrece în mintea acelui individ? Nu, nici pe departe. Pentru asta ar fi nevoie să deschidă imensul depozit de amintiri personale al creierului, atât imaginile şi evenimentele accesibile amintirilor imediate, cât şi pe cele îngropate adânc în inconştient. Şi chiar dacă performanţa ar fi posibilă, fie şi în mod limitat, realizarea ei ar modifica amintirile şi centrele emoţionale care răspund la amintiri, ducând la apariţia unei noi minţi.

Mai există apoi şi factorul hazard. Corpul şi creierul sunt alcătuite din legiuni de celule comunicante care îşi schimbă rolul conform unor tipare discordante inimaginabile pentru minţile conştiente pe care le formează. Celulele sunt bombardate în fiecare clipă de stimuli exteriori impredictibili pentru inteligenţa umană. Oricare dintre aceste evenimente poate să antreneze o cascadă de schimbări în tiparele neuronale locale, iar scenariile minţilor individuale schimbate de ele sunt infinit de amănunţite. Conţinutul este dinamic şi se schimbă de la o clipă la alta conform istoriei şi fiziologiei unice a fiecărui individ.

Deoarece descrierea integrală a minţii individuale nu poate fi făcută nici de către sine, nici de către un cercetător separat, sinele – această ilustră vedetă din scenariul conştiinţei – poate continua să creadă cu pasiune în independenţa sa şi în liberul-arbitru – o foarte fericită situaţie darwiniană. Convingerea că liberul-arbitru există este adaptivă biologic. În lipsa ei, mintea conştientă – care, în cel mai bun caz, e doar o fragilă fereastră întunecată către lumea reală – ar fi condamnată la fatalism. Ar decădea aidoma unui deţinut condamnat la izolare pe viaţă, privat de libertatea de a explora şi tânjind după cea mai mică surpriză.

Aşadar, există liberul-arbitru? Da, dacă nu ca adevăr absolut, măcar în sensul funcţional necesar pentru sănătatea minţii şi, prin urmare, pentru perpetuarea speciei umane.