II
Preaiubitul şi credinciosul Cromwell
Primăvară – decembrie, 1530

Ajunge devreme la York Place. Pescăruşi captivi, închişi în coliviile lor, ţipă spre fraţii lor liberi de pe râu, care planează în cercuri, scoţând sunete stridente, deasupra zidurilor palatului. Căruţaşii cară mărfuri dinspre râu, iar curtea miroase a pâine proaspătă. Câţiva copii aduc legături de papură de-abia culeasă şi îl salută spunându-i pe nume. Pentru buna lor cuviinţă, el le dă un bănuţ şi ei se opresc să stea de vorbă cu el.

– Deci, vă duceţi să o vedeţi pe doamna cea rea. Ştiaţi că i-a făcut vrăji regelui? Aveţi vreo iconiţă sau nişte moaşte să vă apere?

– Aveam o iconiţă. Dar am pierdut-o.

– Ar trebui să-i cereţi cardinalului nostru să vă dea alta, spune unul dintre copii.

Mirosul de papură este greu şi verde; este o dimineaţă frumoasă. Încăperile din York Place îi sunt familiare şi, în vreme ce le străbate îndreptându-se spre odăile din interior, zăreşte un chip oarecum familiar şi întreabă:

– Mark?

Tânărul se desprinde de peretele de care se sprijinea.

– Te-ai trezit devreme. Ce mai faci?

Băiatul ridică morocănos din umeri.

– Trebuie să te simţi ciudat să te întorci aici, la York Place, acum că lumea este atât de schimbată.

– Nu.

– Nu ţi-e dor de lordul cardinal?

– Nu.

– Eşti fericit?

– Da.

– Stăpânul se va bucura să audă asta.

Sieşi îşi zice, în vreme ce se îndepărtează: poate că tu nu te gândeşti la noi, Mark, dar noi ne gândim la tine. Sau, cel puţin, eu o fac şi îmi amintesc cum m-ai făcut ticălos şi mi-ai prezis moartea. Este adevărat că lordul cardinal zice mereu că nu există locuri sigure, nici încăperi pecetluite, şi poţi foarte bine să-ţi strigi păcatele în mijlocul străzii în Cheapside în loc să le mărturiseşti unui preot din Anglia. Dar când i-am vorbit cardinalului de crimă, când am văzut acea umbră pe perete, nu a fost nimeni care să audă; aşa că, dacă Mark socoteşte că sunt un criminal, asta e numai fiindcă îşi închipuie că eu chiar arăt ca unul.

Opt anticamere: în ultima, unde ar trebui să fie cardinalul, o găseşte pe Anne Boleyn. Iată-i pe Solomon şi regina din Saba, desfăşuraţi din nou, înapoi pe perete. Este curent: regina se înclină spre el, trandafirie, rubicondă, iar el o salută: Anselma, doamnă de lână, credeam că nu o să te mai văd vreodată.

Trimisese vorbă la Anvers, cerând cu discreţie veşti; Anselma s-a măritat cu un bărbat mai tânăr, bancher, îl anunţase Stephen Vaughan. Dacă i se îneacă soţul sau ceva, dă-mi de veste, zisese el atunci. Vaughan scrie înapoi: haide, Thomas, nu e Anglia plină de văduve? De tinere proaspete?

Regina din Saba o face pe Anne să arate rău: galbenă şi ascuţită. Stă lângă fereastră, frământând între degete o ramură de rozmarin. Când îl vede, o lasă să cadă şi îşi strecoară înapoi mâinile în mânecile lungi.

În decembrie, regele a dat un banchet pentru a celebra ridicarea tatălui ei la rangul de conte de Wiltshire. Regina nu a fost de faţă şi Anne a stat pe locul pe care trebuia să-l ocupe Caterina. Pământul era îngheţat, la fel şi atmosfera. Ei, cei din casa Wolsey, doar auziseră povestea. Ducesa de Norfolk (care este mereu furioasă dintr-un motiv sau altul) era furioasă că nepoata ei avea întâietate. Ducesa de Suffolk, sora lui Henric, refuzase să mănânce. Nici una dintre aceste mari doamne nu vorbise cu fata lui Boleyn. Cu toate acestea, Anne îşi ocupase locul de primă doamnă a regatului.

Dar acum este sfârşitul Postului Mare, şi Henric s-a întors la nevastă; nu are curajul să fie cu concubina în vreme ce ne apropiem de Săptămâna Patimilor lui Hristos. Tatăl ei este plecat din ţară cu treburi diplomatice; la fel şi fratele ei, George, acum lord Rochford; la fel şi Thomas Wyatt, poetul pe care îl chinuieşte. Stă singură şi plictisită la York Place; aşa că n-are încotro şi trimite după Thomas Cromwell, să vadă dacă nu o poate distra cumva.

O avalanşă de câini micuţi – trei – aleargă dinspre fustele ei, lătrând, repezindu-se spre el.

– Nu-i lăsa să iasă, îi cere Anne, şi, cu mâini blânde şi pricepute, el îi ridică – sunt genul de câini blânzi, precum Bella, cu urechi zdrenţuite şi cozi fluturânde, pe care i-ar avea orice nevastă de negustor de dincolo de Marea Îngustă. Până să-i dea înapoi, îi rod degetele şi haina, îl ling pe faţă şi îşi aţintesc spre el ochii mari, iubitori, de parcă el ar fi fost cel pe care tânjiseră atât de mult să-l vadă.

Pe doi dintre ei îi pune cu blândeţe jos; pe cel mai mic i-l dă înapoi lui Anne.

– Vous êtes gentil, rosteşte ea. Şi cum te mai plac puişorii mei! N-aş putea să iubesc maimuţele alea pe care le ţine Caterina. Les singes enchaînés7. Mâinile şi gâturile lor mici se împletesc. Puişorii mei mă iubesc pentru mine.

Este atât de mică. Are oase atât de delicate, talia atât de îngustă; dacă doi studenţi la drept fac cât un cardinal, două Anne fac cât o Caterina. Mai multe femei sunt aşezate pe scaune joase, cosând sau prefăcându-se că o fac. Una dintre ele este Mary Boleyn. Îşi ţine capul plecat, aşa cum se cuvine. Alta este Mary Shelton, o verişoară Boleyn, cu pielea în tonuri de roz şi alb, care îl măsoară din priviri şi – fără să se ferească prea tare – îşi zice: Sfântă Fecioară, asta-i tot ce s-a gândit Lady Carey că ar putea să obţină? În spate, învăluită în umbră, mai este o fată, cu faţa întoarsă, care încearcă să se ascundă. El nu o cunoaşte, dar înţelege de ce are privirea aţintită în podea. Anne pare să inspire acest gest. Acum, că a pus câinii jos, şi el face acelaşi lucru.

– Alors, rosteşte Anne moale, dintr-odată toată lumea vorbeşte despre dumneata. Regele nu conteneşte să-l citeze pe Master Cromwell. Pronunţă numele ca şi cum nu poate să-l rostească în engleză: Cremuel. Are atâta dreptate, în toate privinţele… Şi, să nu uităm, Maître Cremuel ne face să râdem.

– Văd că uneori regele râde. Dar domnia voastră, madame? În situaţia dumneavoastră? În care vă găsiţi?

O privire întunecată, peste umăr.

– Bănuiesc că rareori. Râd. Dacă mă gândesc. Dar nu am făcut-o.

– La asta s-a redus viaţa dumneavoastră.

Fragmente prăfuite, frunze şi tulpini uscate i-au căzut de pe fuste. Ea priveşte pe fereastră dimineaţa.

– Daţi-mi voie să întreb altfel: de când lordul cardinal a fost dat la o parte, câte progrese s-au făcut în cazul domniei voastre?

– Nici unul.

– Nimeni nu cunoaşte mai bine decât lordul cardinal cum merg treburile în ţările creştine. Nimeni nu este mai apropiat de regi. Gândiţi-vă cât de legat va fi de dumneavoastră, Lady Anne, dacă aţi fi mijlocul prin care aceste neînţelegeri vor fi şterse şi îl veţi repune în graţiile regelui.

Ea nu răspunde.

– Gândiţi-vă. El este singurul om din Anglia care vă poate obţine ceea ce doriţi.

– Foarte bine. Pledaţi-i cauza. Aveţi cinci minute.

– Altminteri, văd că sunteţi foarte ocupată.

Anne îl priveşte încruntată şi rosteşte în franceză:

– Ce ştii dumneata despre felul cum îmi ocup eu timpul?

– Milady, purtăm discuţia asta în engleză sau în franceză? Este alegerea domniei voastre. Dar haide să alegem una, bine?

Cu coada ochiului vede o mişcare; fata pe jumătate ascunsă şi-a ridicat privirea. Este palidă şi modestă; pare şocată.

– Îţi e indiferent? întreabă Anne.

– Da.

– Foarte bine. În franceză, atunci.

El îi repetă spusele de mai înainte: că lordul cardinal este singurul care poate obţine un verdict favorabil din partea papei. El este singurul care poate uşura conştiinţa regelui şi să i-o lase curată.

Ea ascultă. El poate să-şi dea seama că o face cu adevărat. Întotdeauna s-a întrebat cât de bine aud femeile, în spatele faldurilor vălurilor şi bonetelor, dar Anne dă impresia că aude într-adevăr ce îi spune. Măcar îl ascultă până la capăt; nu îl întrerupe, până la final: aşadar, zice ea, dacă regele vrea, dacă şi cardinalul vrea – el, care a fost înainte cel dintâi supus din regat –, atunci eu trebuie să zic: Master Cremuel, totul durează nemaipomenit de mult timp până să se rezolve!

Din colţul ei, sora ei adaugă şoptit:

– Şi nu întinereşte deloc.

De când a intrat el în cameră, femeile nu au mai împuns nici măcar o dată cu acul.

– Pot să reiau? întreabă el, pe un ton persuasiv. Mai am vreo clipă?

– A, da, răspunde Anne. Dar numai o clipă: în timpul postului, răbdarea mea este redusă.

Îi spune să nu ia în seamă calomniile cum că lordul cardinal s-a pus împotriva cauzei ei. Îi spune cât de nefericit a fost cardinalul că regele nu poate face după cum îi dictează inima, căci asta este tot ce şi-a dorit vreodată cardinalul. Îi spune cum toţi supuşii regelui îşi pun speranţa în ea, pentru un moştenitor la tron; şi cum el este sigur că ei au dreptate să facă asta. Îi aminteşte de numeroasele scrisori pline de bunăvoinţă pe care ea le-a scris cardinalului în vremurile trecute: cardinalul le-a păstrat pe toate.

– Foarte frumos, rosteşte ea când el se opreşte. Foarte frumos, Master Cremuel, dar mai încearcă. Încă un lucru. Un lucru simplu i-am cerut cardinalului, şi el a refuzat. Un lucru simplu.

– Ştiţi că nu era simplu.

– Poate că şi eu sunt o persoană simplă, zice Anne. Crezi că sunt astfel?

– Poate că da. Nu vă cunosc bine.

Răspunsul o înfurie. El o vede pe sora ei zâmbind încrezut. Poţi să pleci, spune Anne, şi Mary sare în picioare, urmându-l afară.

Încă o dată Mary are obrajii îmbujoraţi şi buzele întredeschise. Şi-a adus cu ea şi lucrul, ceea ce lui i se pare ciudat; dar poate că, dacă l-ar fi lăsat înăuntru, Anne i l-ar fi stricat.

– Iar ţi s-a tăiat răsuflarea, Lady Carey?

– Am crezut că o să se repeadă la dumneata să te pălmuiască. O să mai vii? Eu şi Shelton de-abia aşteptăm.

– De fapt, îi place, zice el şi Mary răspunde: aşa e, îi place să se confrunte cu cineva pe terenul ei. Ce lucrezi acolo? o întreabă el, şi ea îi arată. Este noul blazon al lui Anne. Îl va pune pe orice, bănuiesc, zice el, iar ea zâmbeşte larg, da, pe jupoane, pe batiste, pe văluri şi pe bonete; are veşminte pe care nimeni nu le-a mai purtat vreodată, aşa că poate să-şi coasă propriul blazon, ca să nu mai vorbim de tapiserii, şervete de masă…

– Şi ce mai faci?

Ea se uită în jos, privirea ei alunecând dinspre el.

– Sunt obosită. Cu nervii destul de întinşi, aş putea spune. Crăciunul a fost…

– Se ceartă. Aşa umblă vorba.

– La început, el s-a certat cu Caterina. Apoi a venit aici ca să fie consolat. Anne a zis: ce! Ţi-am zis să nu te cerţi cu Caterina. Ştii că mereu ieşi în pierdere. Dacă nu era rege, rosteşte ea cu încântare, poate ai fi putut să-i plângi de milă. Pentru viaţa de câine la care a fost obligat.

– Au fost zvonuri că Anne…

– Da, dar nu e adevărat. Aş fi prima care aş şti. Dacă s-ar îngrăşa, câtuşi de puţin, eu aş fi cea care i-ar lărgi hainele. În plus, nu poate fiindcă nu o fac. Nu au făcut-o.

– Ţi-ar spune asta?

– Sigur – ca să îmi facă în ciudă.

Totuşi Mary nu vrea să îi întâlnească privirea. Pare însă să considere că îi datorează aceste informaţii.

– Când sunt singuri, îl lasă să-i descheie corsetul.

– Măcar nu te cheamă pe dumneata s-o faci.

– Îi dă jos cămăşuţa şi îi sărută sânii.

– Bravo lui dacă reuşeşte să-i găsească.

Mary râde; un râs plin de trufie, deloc potrivit pentru o soră. Trebuie să se fi auzit înăuntru, căci aproape de îndată uşa se deschide şi micuţa fată care se tot ascundea se strecoară afară. Are chipul grav şi e foarte reţinută; pielea îi este atât de fină, că este aproape translucidă.

– Lady Carey, zice ea. Te cheamă Lady Anne.

Rosteşte numele de parcă ar face prezentările între doi gândaci.

Mary izbucneşte: oh, pentru Dumnezeu! şi se răsuceşte pe călcâie, dându-şi trena în spate cu uşurinţa unui gest îndelung practicat.

Spre surprinderea lui, tânăra îi prinde privirea; pe la spatele lui Mary Boleyn, care se îndepărtează, ridică ochii spre ceruri.

Străbate drumul înapoi – opt anticamere spre ziua care îl aşteaptă – şi ştie că Anne s-a mutat într-un loc de unde poate să o vadă. Lumina dimineţii îi poposeşte pe curba gâtului. Îi vede arcul subţire al sprâncenelor, zâmbetul, capul întors pe gâtul zvelt. Îi vede determinarea, inteligenţa şi duritatea. Nu credea că o să-l ajute pe cardinal, dar ce avea de pierdut dacă îi vorbea despre asta? Se gândeşte: este prima propunere pe care i-am făcut-o; probabil că nu şi ultima.

A fost un moment când Anne i-a acordat întreaga atenţie: privirea ei întunecată, sfredelitoare. Şi regele ştie cum să privească: ochi albaştri, cu privirea de o blândeţe înşelătoare. Oare aşa se privesc unul pe celălalt? Sau altfel? Pentru o clipă, înţelege; apoi nu. Rămâne lângă o fereastră. Un stol de grauri se aşază pe mugurii închişi, întunecaţi, ai unui copac neînfrunzit. Apoi, ca nişte boboci negri care se desfac, îşi deschid aripile; zburătăcesc şi cântă, punând totul în mişcare, aer, aripi, note negre. Îşi dă seama că îi priveşte cu plăcere: ceva aproape dispărut, vreun gest mărunt către viitor, este gata să primească primăvara; într-un fel nelămurit şi disperat, aşteaptă Paştele, sfârşitul Postului Mare, sfârşitul penitenţei. Există o lume dincolo de lumea aceasta posomorâtă. Există o lume a posibilului. O lume unde Anne poate să fie regină este o lume în care Cromwell poate să fie Cromwell. El o zăreşte; apoi nu. Momentul e trecător. Dar acea privire aruncată în viitor nu poate fi uitată. Nu te poţi întoarce la clipa în care ai fost înainte.

În timpul postului sunt măcelari care îţi trimit carne roşie, dacă ştii unde să te duci. La Austin Friars, el merge să stea de vorbă cu personalul de la bucătărie şi îi spune stolnicului:

– Cardinalul este bolnav, este scutit de post.

Bucătarul îşi scoate boneta.

– Papa l-a scutit?

– Nu, eu. Îşi plimbă privirea de-a lungul cuţitelor din rastel, a toporiştilor pentru tăiat oase, alege unul, îi priveşte tăişul, hotărăşte că trebuie ascuţit şi zice: Crezi că semăn cu un criminal? După părerea ta sinceră?

Tăcere. După o vreme, Thurston îndrăzneşte:

– În clipa asta, stăpâne, trebuie să spun că…

– Nu, presupune că mă îndrept spre Gray’s Inn… Poţi să-ţi imaginezi? Cum duc o mapă cu hârtii şi o călimară?

– Bănuiesc că este normal ca un funcţionar să aibă aşa ceva.

– Deci, poţi să-ţi închipui?

Thurston îşi scoate din nou boneta şi o întoarce pe dos. Arată de parcă acolo ar putea să-i fie creierul sau cel puţin vreo idee ce să spună în continuare.

– Văd cum arătaţi ca avocat. Nu ca un criminal, asta nu. Dar, iertaţi-mă, stăpâne, întotdeauna aţi arătat ca un om care ştie să taie un cadavru.

Îi pune pe cei de la bucătărie să prepare pentru cardinal vită cu măsline, umplută cu salvie şi maghiran, cu bucăţile legate frumos şi aşezate unele lângă altele în tăvi, astfel ca bucătarii de la Richmond să nu aibă altceva de făcut decât să le coacă. Arată-mi unde scrie în Biblie că omul nu are voie să mănânce vită cu măsline în luna martie.

Se gândeşte la Lady Anne, la pofta ei neostoită de luptă; la doamnele de companie triste din jurul ei. Le trimite acelor doamne câteva coşuri cu tarte mici cu miere şi portocale confiate. Lui Anne îi trimite un vas cu cremă de migdale. Este aromată cu apă de trandafiri şi ornată cu petale de trandafiri şi violete glasate. Au trecut vremurile când traversa ţara ca să ducă el însuşi mâncărurile; dar vremurile acelea nu sunt atât de îndepărtate. Nu sunt mulţi ani de când era la bucătăria Frescobaldi, în Florenţa; sau poate că sunt, dar amintirile lui sunt clare, precise. Făcea piftie din picioare de viţel, pălăvrăgind în amestecul lui de franceză, toscană şi dialect de Putney, când cineva urlase: „Tommaso, eşti chemat sus. “ Fără grabă, făcuse un semn din cap unui copil, ajutor de bucătărie, care îi adusese un lighean cu apă. Se spălase pe mâini, apoi le uscase cu o pânză curată. Îşi scosese şorţul şi îl atârnase în cui. Din câte ştie, tot acolo se află şi acum.

Văzuse un băiat – mai tânăr decât el – stând în patru labe şi frecând scările, cântând în vreme ce lucra:

Scaramella va alla guerra

Colla lancia et la rotella

La zombero boro borombetta,

La boro borombo…

– Dă-mi voie, Giacomo, zisese el.

Ca să-l lase să treacă, băiatul se dăduse într-o parte, într-o curbură a peretelui. O rază de lumină ştersese curiozitatea de pe chipul lui, lăsându-l fără expresie, topind trecutul în trecut, lăsând viitorul curat. „Scaramella a plecat la război…“ Dar eu am fost la război, se gândeşte.

Se dusese sus. În urechi îi răsuna bubuitul sacadat al tobei cântecului militar. Se dusese sus şi nu mai coborâse. Într-un colţ al casei de contabilitate Frescobaldi, îl aştepta o masă. Scaramella fa la gala, fredonase el. Îşi luase locul. Ascuţise o pană. Gândurile îi clocoteau şi se învârtejeau, jurăminte în toscană, castiliană, dialect de Putney. Dar când le încredinţase hârtiei, se aşternuseră în latină, într-o ordine desăvârşită.

Chiar înainte să intre în bucătăriile de la Austin Friars, femeile din casă ştiu că a fost să o vadă pe Anne.

– Deci, cere Johane să afle, e înaltă sau scundă?

– Nici, nici.

– Am auzit că este foarte înaltă. Palidă, nu?

– Da, palidă.

– Se zice că e graţioasă. Şi că dansează bine.

– Nu am dansat.

– Dar ce crezi? intervine Marcy. Este credincioasă?

El ridică din umeri.

– Nu ne-am rugat.

Alice, nepoata lui cea mică:

– Şi cu ce era îmbrăcată?

Ah, la asta pot să răspund; el o evaluează şi indică originea veşmintelor, de la bonetă la tiv, din cap până-n picioare. Pentru cap a ales stilul franţuzesc, cu o bonetă rotundă care îi avantajează oasele fine ale feţei. Explică asta, deşi tonul lui este rece, mercantil, şi femeile nu par să îl aprecieze.

– Nu-ţi place, nu-i aşa? zice Alice, iar el îi răspunde că nu este treaba lui să aibă o părere; ori a ta, de altminteri, Alice, continuă el, îmbrăţişând-o şi făcând-o să chicotească. Copilul Jo spune: stăpânul nostru este binedispus. Şi garnitura din blană de veveriţă, întreabă Mercy, iar el lămureşte: din Calabria. Alice intervine: oh, din Calabria! Johane remarcă: trebuie să recunosc, Thomas, se pare că ai ajuns aproape de ea.

– Are dinţii buni? întreabă Mercy.

– Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, când o să-i înfigă în mine, o să te anunţ.

Când cardinalul auzise că ducele de Norfolk avea de gând să vină la Richmond să-l sfâşie cu dinţii, izbucnise în râs şi spusese: „Sfântă Maria, Thomas, e timpul să o luăm din loc. “

Dar pentru a merge în nord cardinalul are nevoie de fonduri. Problema este ridicată în consiliul regelui, care nu cade de acord, şi cearta continuă şi în timpul audierilor.

– La urma urmelor, zice Charles Brandon, nu putem să lăsăm un arhiepiscop să se strecoare fugind de pe scaunul său episcopal, ca un servitor care a furat nişte linguri.

– A făcut mai mult decât să fure linguri, replică Norfolk. A avut la masă mâncăruri cu care ai fi hrănit toată Anglia. A şterpelit şi faţa de masă, pentru Dumnezeu, şi a golit pivniţele de băuturi.

Regele poate fi foarte lunecos. Într-o zi, când crede că a obţinut o întrevedere cu Henric, descoperă că a fost pasat secretarului principal.

– Ia loc, zice Gardiner. Ia loc şi ascultă-mă bine. Stăpâneşte-te cu răbdare până când îţi lămuresc câteva lucruri.

Îl priveşte agitându-se încoace şi încolo: Stephen, diavolul fără astâmpăr. Gardiner este un bărbat agil, cu trăsături ameninţătoare; are mâini mari şi păroase, şi încheieturile îi trosnesc când îşi face pumn mâna dreaptă în palma stângă.

El ignoră ameninţarea implicită şi mesajul. Oprindu-se în uşă, spune cu blândeţe:

– Vărul dumitale îţi transmite salutări.

Gradiner îl priveşte ţintă. Sprâncenele i se zburlesc, ca blana unui câine. Se gândeşte că Cromwell presupune…

– Nu regele, rosteşte el, liniştitor. Nu Maiestatea Sa. Mă refeream la vărul dumitale, Richard Williams.

Îngrozit, Gardiner zice:

– Povestea aia veche!

– Ei, haide, nu este o ruşine să fii bastard regal. Sau aşa gândim noi, în familia mea.

– În familia ta? Ce pricep ei din buna-cuviinţă? Nu mă interesează deloc acest tânăr, nu-l recunosc de rudă şi nu vreau să fac nimic pentru el.

– De fapt, nici nu trebuie. Acum îşi zice Richard Cromwell. Pregătindu-se să plece – de data asta pe bune – adaugă: Nu lăsa lucrul ăsta să-ţi strice somnul, Stephen. M-am ocupat eu de toate. Poate că eşti rudă cu Richard, dar cu mine nu eşti.

Zâmbeşte. Înlăuntrul său, clocoteşte de furie, de parcă sângele i-ar fi fost subţire şi plin de venin diluat, precum sângele incolor al unui şarpe. De îndată ce ajunge acasă la Austin Friars, îl îmbrăţişează pe Rafe Sadler şi îi zburleşte părul în ţepi.

– Domnul să mă lumineze: băiat sau arici? Rafe, Richard, simt nevoia de penitenţă.

– Este perioada propice, răspunde Rafe.

– Vreau, continuă el, să devin extrem de calm. Vreau să pot să fiu în stare să mă strecor ca un spirit nevăzut. Vreau să fiu mai puţin ca unchiul Norfolk şi mai mult ca Marlinspike.

Are o discuţie lungă şi liniştitoare în velşă cu Richard, care râde de el, căci începe să uite cuvinte vechi şi strecoară mereu frânturi de engleză, pe un ton glumeţ. Îi dăruieşte nepoatei sale brăţările de perle şi coral pe care le-a cumpărat cu săptămâni în urmă, dar pe care a uitat să i le dea. Coboară la bucătărie şi dă câteva sugestii, toate pline de veselie.

Îi cheamă laolaltă pe toţi din casă, servitori şi funcţionari.

– Trebuie să facem un plan, cum să facem confortabil drumul spre nord al cardinalului. Vrea să se deplaseze încet, astfel încât oamenii să-l poată admira. Trebuie să ajungă la Peterborough în Săptămâna Mare şi de acolo, pe etape, până la Southwell, unde îşi va plănui călătoria în continuare spre York. Palatul arhiepiscopal de la Southwell are camere bune, dar tot trebuie să chemăm meşterii…

George Cavendish îi spusese că acum cardinalul obişnuia să-şi petreacă timpul în rugăciune. La Richmond sunt câţiva călugări a căror companie o caută; ei îi desluşesc valoarea ţepilor în carne şi a sării pe rană, meritele pâinii şi ale apei şi plăcerile sumbre ale autoflagelării.

– A, asta pune capac la toate, rosteşte el, scos din sărite. Trebuie să-l luăm de acolo. O să-i fie mai bine în Yorkshire.

Lui Norfolk îi spune:

– Ei bine, milord, cum facem asta? Vreţi să plece sau nu? Da? Atunci veniţi cu mine la rege.

Norfolk mormăie. Sunt trimise mesaje. După o zi sau două, se întâlnesc în anticameră. Aşteaptă. Norfolk se plimbă de colo, colo.

– Of, pe Sfântul Jude! zice ducele. Să mergem să luăm nişte aer curat? Sau avocaţii nu au nevoie de aşa ceva?

Se plimbă prin grădini; sau, mai bine zis, el se plimbă şi ducele tropăie.

– Când au răsărit florile? întreabă ducele. Când eram copil, nu vedeam niciodată flori. Ştii, Buckingham a fost cel care a adus chestii d-astea în grădina asta amărâtă. Oh, Doamne, chiar a fost ieşit din comun!

Ducelui de Buckingham, pasionatul grădinar, i se tăiase capul pentru trădare. Se întâmpla în 1521: cu mai puţin de zece ani în urmă. Părea trist să fie menţionat acum acest lucru, în prezenţa primăverii, când cântece răsună din fiece tufiş şi de pe fiece creangă.

Sunt convocaţi şi, în drum spre întâlnire, ducele se poticneşte şi se tot opreşte; ochii i se rotesc în cap, nările i se umflă, respiraţia îi e întretăiată. Când ducele îi pune o mână pe umăr, el este obligat să încetinească pasul, şi amândoi se târăsc înainte – el rezistând impulsului de a se smulge din strânsoare – ca doi veterani într-o procesiune a cerşetorilor. Scaramella va alla guerra… Mâna lui Norfolk tremură.

Dar de-abia când ajung în preajma regelui îşi dă el seama pe deplin cât de zdruncinat este bătrânul duce de prezenţa lui Henric Tudor. Exuberanţa aurită a acestuia îl face să se împuţineze înlăuntrul propriilor veşminte. Henric îi primeşte cordial. Spune că e o zi minunată şi o lume aproape la fel de minunată. Se roteşte prin sală, cu braţele deschise, recitând nişte versuri compuse chiar de el. Este dispus să vorbească despre orice, numai despre cardinal, nu. Frustrat, Norfolk se face roşu la faţă şi începe să mormăie. Concediaţi, se retrag.

Henric îl strigă:

– A, Cromwell…

El şi ducele fac schimb de priviri.

– Pe sfânta liturghie, mormăie ducele.

Cu mâinile la spate îi face semn: du-te, lord Norfolk, te prind eu din urmă.

Henric stă cu braţele încrucişate şi privirea în pământ. Nu spune nimic până când el, Cromwell, nu se apropie.

– O mie de lire? şopteşte Henric.

Îi stă pe limbă să spună: ar fi începutul pentru cele zece mii de lire pe care, după cunoştinţele mele, i le datorezi cardinalului de York de un deceniu.

Desigur, nu spune asta. În asemenea momente, Henric se aşteaptă să-i cazi în genunchi – duce, conte, membru al parlamentului, gras sau slab, tânăr sau bătrân. O face şi el; simte cum i se întinde pielea cicatricelor; doar puţini dintre noi nu au, până la patruzeci de ani, asemenea răni.

Regele face un semn: te poţi ridica. Apoi adaugă pe un ton plin de curiozitate:

– Ducele de Norfolk îţi arată multe semne de prietenie şi bunăvoinţă.

Se referă la mâna ducelui pe umărul lui: vibraţia scurtă şi neaşteptată a palmei ducale pe muşchii şi oasele plebeiene.

– Ducele este foarte grijuliu să păstreze toate distincţiile rangului.

Henric pare uşurat.

Un gând neliniştitor i se strecoară în minte: ce-ar fi dacă tu, Henric Tudor, ai fi bolnav şi ai cădea la picioarele mele? Mi-ar fi permis să te ridic sau ar trebui să trimit după un conte să o facă? Sau un episcop?

Henric se îndepărtează. Se întoarce şi rosteşte cu glas scăzut:

– Nu trece o zi fără să-i simt lipsa cardinalului de York.

Urmează o pauză. Apoi şopteşte: ia banii, cu binecuvântarea noastră. Nu spune nimănui. Cere-i stăpânului tău să se roage pentru mine. Spune-i că asta e tot ce pot să fac.

Mulţumirile pe care le rosteşte, încă îngenunchiat, sunt lungi şi elocvente. Henric îl priveşte sumbru şi rosteşte:

– Doamne, Master Cromwell, poţi să vorbeşti, nu-i aşa?

El iese, cu o expresie calmă pe chip, luptându-se cu impulsul de a zâmbi larg. Scaramella fa la gala… „Nu trece o zi fără să-i simt lipsa cardinalului de York. “

Norfolk întreabă: ce, ce a zis? A, nimic, răspunde el. Doar nişte cuvinte deosebit de grave, pe care trebuie să le transmit cardinalului.

Itinerarul este trasat. Bunurile cardinalului sunt puse în ambarcaţiuni, să fie duse la Hull şi de acolo, pe pământ. El a întrecut însă barjele cu ore bune.

Îi spune lui Richard: ştii, o mie de lire nu e mult când trebuie să muţi un cardinal.

– Câţi din banii dumitale sunt îngropaţi în afacerea asta? întreabă Richard.

Unele datorii nu trebuie trecute pe răboj, zice el.

– Eu ştiu ce mi se datorează, dar mai ales ştiu ce datorez.

Lui Cavendish îi spune:

– Câţi servitori ia cu el?

– Numai 160.

– Numai. Dă din cap. Bine.

Hendon, Royston. Huntingdon. Peterborough. A trimis oameni înainte, cu instrucţiuni precise.

În acea ultimă noapte, Wolsey îi dă un pachet. Înăuntru se află un obiect mic şi tare, un sigiliu sau un inel.

– Deschide-l după plecarea mea.

În camerele particulare ale cardinalului, tot intră şi ies oameni, cărând cufere şi legături de hârtii. Cavendish apare şi el, ducând un chivot de argint.

– Vii şi tu în nord? întreabă cardinalul.

– O să vin după domnia voastră în clipa în care regele vă cheamă înapoi.

El crede şi nu prea că lucrul ăsta se va întâmpla.

Cardinalul se ridică în picioare. Încordarea pluteşte în aer. El, Cromwell, îngenunchează pentru a fi binecuvântat. Cardinalul întinde mâna să-i fie sărutată. Inelul cu turcoaz lipseşte. Lui nu-i scapă lucrul ăsta. Pentru o clipă, mâna cardinalului poposeşte pe umărul lui, cu degetele răşchirate, cu degetul mare în scobitura claviculei.

Este timpul să plece. Între ei s-au spus atâtea lucruri, că nu mai este nevoie să se adauge ceva. Nu este menirea lui să tălmăcească textul înţelegerilor dintre ei, nici să adauge o morală. Nu este momentul pentru o îmbrăţişare. Dacă nici cardinalul nu mai are elocinţă, el, nici atât. Înainte să ajungă la uşă, cardinalul s-a întors iarăşi spre cămin. Îşi trage scaunul aproape de căldura focului şi ridică o mână să-şi ferească faţa; dar mâna lui nu este între el şi foc, ci între el şi uşa care se închide.

El se îndreaptă spre curte. Se poticneşte; într-o nişă afumată din care lumina a dispărut, se sprijină de perete. Plânge. Îşi spune: nu-l lăsa pe George Cavendish să vină să te vadă, să noteze întâmplarea şi să o transforme într-o piesă.

Blestemă încet, în mai multe limbi: viaţa, pe sine că a cedat cerinţelor ei. Servitorii trec pe lângă el spunând: „Calul lui Master Cromwell este aici! Escorta lui Master Cromwell este la poartă! “ Aşteaptă până îşi recapătă stăpânirea de sine, apoi iese, împărţind monede.

Când ajunge acasă, servitorii îl întreabă: trebuie să ştergem blazonul cardinalului? Nu, pentru Dumnezeu. Dimpotrivă, trebuie să-l împrospătăm. Se dă înapoi să-l privească.

– Stăncuţele trebuie să pară mai însufleţite. Şi ne trebuie un purpuriu mai reuşit pentru pălărie.

Doarme rău. O visează pe Liz. Se întreabă dacă l-ar mai recunoaşte, pe el, omul care se jură că va fi în curând: hotărât, blând, un păstrător al păcii regelui.

Către zori, moţăie; se trezeşte gândindu-se: chiar acum, cardinalul trebuie că încalecă; de ce nu sunt cu el? Este 5 aprilie. Johane îl întâmpină la scări; îl sărută cast pe obraz.

– De ce ne pune Dumnezeu la încercare? şopteşte ea.

– Nu cred că o să trecem testul, murmură el.

Poate că ar trebui să mă duc şi eu la Southwell? întreabă. Merg eu în locul tău, se oferă Rafe. El îi dă o listă. Întregul palat al arhiepiscopului să fie curăţat. Lordul cardinal îşi va aduce propriul pat. Angajează pentru bucătărie personal de la King’s Arms. Verifică grajdurile. Adu muzicanţi. Ultima dată când am trecut pe acolo am observat nişte cocini lângă zidul palatului. Găseşte-l pe proprietar, plăteşte-l şi dărâmă-le. Nu bea la Crown; berea e mai proastă decât a lui taică-meu.

– Sir… e timpul să-l laşi pe cardinal să plece, zice Richard.

– Asta este o retragere tactică, nu o fugă.

Ei cred că a plecat, dar el s-a retras doar în camera din spate. Stă posomorât printre hârtii. Îl aude pe Richard zicând:

– Se lasă condus de inimă.

– Este o inimă cu experienţă.

– Dar poate un general să organizeze o retragere când nu ştie unde se află duşmanul? Regele are două feţe în chestiunea asta.

– S-ar putea retrage drept în braţele lui.

– Doamne. Crezi că şi stăpânul are două feţe?

– Trei, cel puţin, zice Rafe. Uite ce e, nu ar avea niciodată vreun câştig dacă l-ar abandona pe bătrân – ce ar căpăta altceva în afară de renumele de dezertor? Poate că va ieşi ceva bun din asta. Pentru noi toţi.

– Hai, ia-o din loc, băiete cu porcii. Cine s-ar mai fi gândit la cocini? De exemplu, lui Thomas Morus nu i-ar fi trecut nicicând prin gând una ca asta.

– Sau i-ar ţine porcarului o predică: omule, se apropie Paştele…

– … te-ai pregătit să primeşti sfânta împărtăşanie? Rafe râde. Apropo, Richard, dar tu?

– Eu pot să iau o bucată de pâine în orice zi din săptămână, replică Richard.

În timpul Săptămânii Patimilor, vin veşti de la Peterborough: s-au strâns mai mulţi oameni ca să-l vadă pe Wolsey decât se întâmplase vreodată în acel oraş. În vreme ce cardinalul se îndreaptă spre nord, el îl urmăreşte pe harta acestor insule, pe care o are în minte. Stamford, Grabtham, Newwark; alaiul soseşte la Southwell pe 28 aprilie. El, Cromwell, îi scrie să-l liniştească, îi scrie să-l prevină. Se teme că Boleynii sau Norfolk, ori ei toţi au găsit vreo metodă să strecoare un spion în suita cardinalului.

Ambasadorul Chapuys, plecând grăbit de la o audienţă cu regele, îi atinge mâneca şi îl trage deoparte.

– Monsieur Cremuel, mă gândeam să-ţi fac o vizită. Suntem vecini, ştiai?

– Mi-ar face plăcere.

– Dar oamenii îmi spun că acum eşti deseori în compania regelui, ceea ce este un lucru plăcut, nu-i aşa? Aud în fiecare săptămână de fostul dumitale stăpân. A devenit foarte interesat de sănătatea reginei. Întreabă dacă este binedispusă şi o roagă să se gândească la faptul că în curând îşi va recăpăta locul în graţiile regelui. Şi în pat. Chapuys zâmbeşte, distrându-se. Concubina nu vrea să-l ajute. Ştim că ai încercat cu ea şi ai dat greş. Aşa că acum el se întoarce la regină.

El este nevoit să întrebe:

– Şi regina ce zice?

– Zice: sper că Domnul, în nemărginirea bunătăţii Sale, poate să-l ierte, căci eu nu pot.

Chapuys aşteaptă. El nu zice nimic. Ambasadorul reia:

– Cred că îţi dai seama de dezastrul care va rămâne în urma divorţului său, dacă îi este acordat sau, mai bine zis, dacă este smuls Sfinţiei Sale? Împăratul, ca să-şi apere mătuşa, ar putea porni un război cu Anglia. Prietenii tăi, negustorii, îşi vor pierde mijloacele de trai şi mulţi ar putea să-şi piardă chiar şi viaţa. Regele vostru Tudor ar putea să cadă şi vechea nobilime să-şi recapete drepturile.

– De ce îmi spui toate astea?

– Le spun tuturor englezilor.

– Din uşă-n uşă?

Lui îi este dat să transmită cardinalului acest mesaj: că nu mai are nici o credibilitate în faţa împăratului. Asta nu ar face decât să-l determine să apeleze la regele Franţei. Oricare ar fi situaţia, e vorba de trădare.

Şi-l imaginează pe cardinal printre preoţii de la Southwell, în jilţul său de la adunarea canonică, prezidând sub arcadele înalte ca un prinţ în liniştea unui luminiş din pădure, încununat de sculpturi de frunze şi flori. Sunt atât de graţioase, de parcă pilaştrii, coloanele au fost însufleţite, şi în piatră a izbucnit exuberanţa vieţii; capitelurile sunt împodobite cu fructe sălbatice, ornamentele sunt mlădiţe împletite, trandafiri se răsucesc pe stâlpi, flori şi seminţe se găsesc pe acelaşi lujer; din frunziş se iţesc chipuri, feţe de câine, de iepuri, de capre. Sunt şi chipuri umane, atât de vii încât parcă ar putea să-şi schimbe expresia; poate că privesc în jos, uluite, silueta corpolentă şi purpurie a stăpânului său; şi poate că, în tăcerea nopţii, când preoţii dorm, oamenii de piatră fluieră şi cântă.

În Italia a învăţat un sistem de memorare şi l-a îmbunătăţit cu imagini. Unele sunt împrumutate din păduri şi câmpuri, din garduri vii şi crânguri: animale sfioase care se ascund, ochi strălucitori din tufişuri. Unele sunt vulpi şi căprioare, altele sunt grifoni şi dragoni. Unele sunt femei şi bărbaţi: călugăriţe, războinici, doctori ai bisericii. În mâini ţin obiecte ciudate: Sfânta Ursula, un arc, Sfântul Jerome, o coasă, în vreme ce Platon are un polonic de supă, iar Ahile, o duzină de prune goldane într-un bol de lemn. Nu are sens să speri că poţi să-ţi aduci aminte cu ajutorul obiectelor comune, al chipurilor familiare. Este nevoie de juxtapuneri uimitoare, de imagini mai mult sau mai puţin bizare, ridicole, chiar indecente. După alcătuirea imaginilor, le plasezi în varii locuri din lume, fiecare cu frânturile ei de cuvinte, de chipuri, care îţi vin în ajutor când ai nevoie. La Greenwich, o pisică cheală te poate privi pe furiş din spatele unui dulap; la Westminster, un şarpe se poate uita pofticios la tine de pe o creangă de copac, sâsâindu-ţi numele.

Unele imagini sunt plate, poţi călca pe ele. Unele sunt învelite în piele şi se plimbă prin încăpere, dar poate că sunt oameni cu feţele întoarse la spate sau cu cozi stufoase, ca leoparzii de pe blazoane. Unii au uitături urâte, ca Norfolk, sau se uită cu gura căscată de uimire, ca lordul Suffolk. Unii vorbesc, alţii trăncănesc. El îi ţine pe toţi, în strictă rânduială, în galeria ochiului minţii.

Poate că obişnuinţa de a crea aceste imagini face ca mintea să îi fie populată cu distribuţia a o mie de piese, a zece mii de interludii. Poate de aceea are tendinţa de a o zări pe soţia sa moartă strecurându-se pe scări, cu chipul alb ridicat sau dispărând după un colţ la Austin Friars, ori în casa de la Stepney. Acum imaginile încep să se amestece cu cele ale surorii ei, Johane, şi tot ce i-a aparţinut lui Liz începe să-i aparţină ei: zâmbetul discret, privirea întrebătoare, goliciunea ei. Până când el spune: îndeajuns! şi şi-o şterge din minte.

Rafe străbate ţara cu mesaje către Wolsey, prea tainice ca să poată fi încredinţate scrisorilor. S-ar duce el însuşi, dar, deşi activitatea parlamentului este prorogată, el nu poate pleca, pentru că îi e teamă de ce s-ar putea spune despre Wolsey în absenţa lui şi că nu ar fi nimeni să-l apere; şi s-ar putea să fie chemat, fie de rege, fie de Lady Anne. „Şi, chiar dacă nu sunt cu dumneavoastră personal, scrie el, fiţi sigur că, atât cât mai trăiesc, Sfinţia Voastră îmi sunteţi în inimă, în spirit, în rugăciuni şi stăpân…“

Cardinalul răspunde: el este „cel mai bun, de încredere şi sigur refugiu al meu în acest dezastru prin care trec“. El este „preaiubitul şi credinciosul meu Cromwell“.

Îi scrie să ceară pene. Îi scrie să ceară seminţe de flori.

– Seminţe? se miră Johane. Are de gând să prindă rădăcini?

Amurgul îl găseşte pe rege într-o dispoziţie melancolică. O nouă zi de nereuşite în campania lui de a deveni din nou bărbat însurat; neagă, de bună seamă, că este căsătorit cu regina.

– Cromwell, spune el, trebuie să găsesc o cale să iau în stăpânire acele… Îi aruncă o privire furişă, nedorind să-şi lămurească gândul. Înţeleg că există dificultăţi legale. Nu am pretenţia că le înţeleg. Şi înainte să spui ceva: nu vreau să mi le explici.

Cardinalul a înzestrat colegiul său din Oxford, precum şi şcoala din Ipswich, cu pământuri care aduc încontinuu un venit. Henric vrea să le ia aurul şi argintăria, bibliotecile, veniturile anuale şi pământul care produce acele venituri; şi nu înţelege de ce nu poate avea ce vrea. În fundaţiile acestea au intrat averile a douăzeci şi nouă de mănăstiri – confiscate cu învoirea papei, cu condiţia ca profiturile să fie folosite pentru colegii. Dar ştii, spune Henric, începe să-mi pese foarte puţin de papă şi de învoirile lui.

Este început de vară. Serile sunt lungi şi iarba, aerul, aromate. Ai crede că un bărbat ca Henric, într-o astfel de noapte, poate să ajungă în orice pat îşi doreşte. Curtea e plină de femei doritoare. Dar, după această întâlnire, se va plimba prin grădină cu Lady Anne, mâna ei aşezată pe braţul lui, adânciţi în conversaţie; apoi, el se va duce în patul lui gol, iar ea, probabil, într-al ei.

Când regele îl întreabă ce mai ştie de cardinal, el răspunde că acestuia îi lipseşte lumina chipului Maiestăţii Sale; că pregătirile pentru înscăunarea de la York sunt în desfăşurare.

– Atunci de ce nu ajunge o dată la York? Mi se pare că tot trage de timp. Henric îl priveşte mânios. Să-ţi zic ceva. Nu-ţi abandona stăpânul.

– Cardinalul nu mi-a arătat niciodată altceva decât bunăvoinţă. De ce l-aş abandona?

– Şi nu ai alt stăpân, continuă regele. Lordul Suffolk mă întreabă: de unde a apărut omul ăsta? Eu i-am zis că există Cromwelli în Leicestershire, în Northamptonshire – stăpâni de pământuri, sau cel puţin aşa erau odinioară. Bănuiesc că tu provii dintr-o ramură mai puţin norocoasă a acelei familii?

– Nu.

– Poate că nu-ţi cunoşti propriii înaintaşi. O să le cer heraldiştilor să cerceteze.

– Maiestatea Voastră este prea bună. Mi-e teamă însă că nu o să aibă succes.

Regele este scos din fire. Cromwell nu vrea să profite de ceea ce i se oferă: o ascendenţă, oricât de modestă.

– Lordul cardinal mi-a zis că eşti orfan, că ai fost crescut la o mănăstire.

– Ah. Aceea era una dintre povestioarele lui.

– Mi-a spus o povestioară? Pe chipul lui se succed mai multe sentimente: iritare, amuzament, dorinţa de a aduce înapoi vremurile trecute. Probabil că aşa a făcut. Mi-a zis că îi dispreţuiai pe cei dedicaţi vieţii religioase. De aceea găsea că eşti foarte sârguincios în ceea ce făceai pentru el.

– Nu ăsta era motivul. Ridică privirea. Pot să vorbesc?

– Ah, pentru Dumnezeu, strigă Henric. Aş vrea s-o facă cineva.

El e uimit. Apoi înţelege. Henric simte nevoia de conversaţie, indiferent de subiect. Unul care să nu aibă legătură cu dragostea sau vânătoarea, ori războiul. Acum că Wolsey nu mai este, nu prea mai are interlocutori; doar dacă nu vrea să stea de vorbă cu vreun preot de un rang oarecare. Şi dacă trimiţi după preot, la ce se ajunge? La dragoste; la Anne; la ce vrei şi nu poţi să ai.

– Dacă vine vorba de călugări, vorbesc din experienţă, nu din prejudecată, şi, deşi nu am nici o îndoială că unele aşezăminte sunt bine conduse, am o vastă experienţă privind risipa şi corupţia. Pot să sugerez Maiestăţii Voastre că, dacă vreţi să vedeţi o paradă a celor şapte păcate capitale, nu trebuie să organizaţi o feerie, ci să apăreţi pe neaşteptate la o mănăstire? Am văzut călugări care trăiesc precum lorzii, din daniile sărmanilor care ar cumpăra mai degrabă o binecuvântare decât pâine, şi asta nu e o purtare creştină. Şi nici nu cred că mănăstirile sunt depozitarele comorilor de învăţătură, după cum se cred singure. Oare Grocyn a fost călugăr, sau Colet ori Linacre, sau oricare dintre marii noştri învăţaţi? Au fost oameni ai universităţilor. Călugării iau în grijă copii şi îi folosesc drept servitori, nu îi învaţă nici măcar latina vulgară. Nu îi ţin de rău pentru unele înlesniri trupeşti. Nu poate fi mereu post. Ceea ce nu suport este făţărnicia, minciuna, lenea – relicvele ponosite, rugăciunile superficiale, lipsa de inventivitate. Când a fost ultima dată când a venit ceva bun din partea unei mănăstiri? Ei nu inventează, repetă numai, şi ceea ce repetă este stricat. De sute de ani călugării au avut condeiul şi ce-au scris ei noi luăm drept istoria noastră, dar eu nu cred că este şi adevărată. Cred că au îndepărtat istoria care nu le-a convenit şi au scris una favorabilă Romei.

Henric pare să privească drept prin el, la zidul din spatele lui. El aşteaptă. Henric întreabă:

– Deci, sunt doar ascunzători?

El zâmbeşte.

– Istoria noastră… continuă Henric. După cum ştii, eu adun mărturii. Manuscrise. Opinii. Comparaţii cu felul cum sunt orânduite lucrurile în alte ţări. Poate vrei să te sfătuieşti cu acei gentilomi învăţaţi. Să le direcţionezi un pic eforturile. Vorbeşte cu dr. Cranmer – îţi va zice el de ce este nevoie. O să folosesc cu chibzuinţă banii care se scurg în fiecare an spre Roma. Regele Francisc este cu mult mai bogat decât mine. Nu am nici măcar o zecime din supuşii săi, pe care îi taxează după bunul plac. În ceea ce mă priveşte, eu trebuie să convoc parlamentul. Dacă nu o fac, poporul se revoltă. Apoi adaugă, cu acrimonie: Şi am parte de revolte şi dacă o fac.

– Nu vă luaţi după regele Francisc, spune el. Îi place prea mult războiul şi prea puţin negoţul.

Henric zâmbeşte subţire.

– Tu nu crezi asta, dar pentru mine ăsta e un atribut de rege.

– Când negoţul merge bine, şi dările sunt mai multe. Iar dacă dările nu sunt acceptate, pot fi aplicate şi alte metode.

Henric dă din cap.

– Foarte bine. Să începem cu colegiile. Consultă-te cu avocaţii mei.

Harry Norris este acolo ca să-l conducă afară din încăperile regale. Fără zâmbet, sever, rosteşte:

– Nu aş vrea să fiu perceptorul lui.

El se gândeşte: oare cele mai deosebite momente din viaţa mea o să fie petrecute sub privirea scrutătoare a lui Henry Norris?

– I-a ucis pe cei mai buni oameni ai tatălui său. Empson, Dudley. Nu a căpătat cardinalul una dintre casele lor?

Un păianjen apare de sub un scaun şi el confirmă:

– Casa lui Empson de pe Fleet Street. Încredinţată pe 9 octombrie, în primul an al acestei domnii.

– Al acestei domnii glorioase, afirmă Norris, de parcă ar fi corectat o afirmaţie.

La începutul verii, Gregory are cincisprezece ani. Şade cu graţie în şa, iar priceperea lui într-ale scrimei se îmbunătăţeşte. Greaca lui însă… ei bine, cu greaca nu a înregistrat progrese.

Dar are o problemă.

– Cei de la Cambridge râd de ogarii mei.

– De ce?

Sunt o pereche de câini negri, cu gâturi arcuite şi musculoase şi membre graţioase; îşi ţin ochii în jos, blânzi şi sfioşi, până când zăresc prada.

– Îmi spun: de ce să ai nişte câini pe care oamenii nu-i pot vedea noaptea? Numai bandiţii au astfel de câini. Îmi spun că vânez în păduri, împotriva legii. Îmi zic că vânez bursuci, ca un ţărănoi.

– Şi ce vrei? întreabă el. Unii albi sau cu pete de culoare?

– Oricare ar fi buni.

– O să-ţi iau eu câinii negri.

Nu că ar avea timp să iasă la vânătoare, dar o să-i folosească Richard sau Rafe.

– Dar dacă o să râdă oamenii de tine?

– Serios, Gregory, intervine Johane. E vorba de tatăl tău. Te asigur că nimeni nu o să îndrăznească să râdă.

Când vremea e prea ploioasă pentru vânătoare, Gregory îşi petrece timpul citind Legendele de aur; îi plac vieţile sfinţilor.

– Unele lucruri de aici sunt adevărate, zice el, altele nu.

El citeşte Le Morte d’Arthur şi, fiindcă este o ediţie nouă, cu toţii se înghesuie în jurul lui, uitându-i-se peste umăr la pagina de titlu. „Aici începe prima carte despre cel mai nobil şi mai merituos prinţ, regele Arthur, uneori rege al Marii Britanii…“ În prim-planul imaginii, două cupluri se îmbrăţişează. Pe cal este un bărbat cu pălărie de măscărici, făcută din tuburi răsucite ca nişte şerpi graşi. Alice zice: Sir, ai purtat vreodată o astfel de pălărie când erai tânăr, şi el răspunde: aveam o culoare diferită pentru fiecare zi din săptămână, dar a mea era mai mare.

În spatele bărbatului este o femeie.

– Crezi că o reprezintă pe Lady Anne? întreabă Gregory. Se zice că regelui nu-i place să stea despărţit de ea, aşa că o caţără în şa în spatele lui, precum o nevastă de fermier.

Femeia are ochi mari şi pare că-i e rău din cauza trapului calului; ar putea fi Anne. Se vede şi un castel micuţ, nu mai înalt de un stat de om, cu o scândură pe post de pod mobil. Păsările care planează în cercuri deasupra par nişte pumnale zburătoare.

– Regele nostru îşi are stirpea din acest Arthur, spune Gregory. De fapt, nici nu a murit cu adevărat, ci a aşteptat să vadă cum merg lucrurile, într-o pădure sau poate într-un lac. Are câteva sute de ani. Merlin e un vrăjitor. El o să apară mai târziu. O să vedeţi. Sunt douăzeci şi şapte de capitole. Dacă ploile continuă tot aşa, am de gând să le citesc pe toate. Unele dintre lucrurile astea sunt adevărate, iar altele, minciuni. Dar toate sunt poveşti bune.

Când regele îl cheamă iar la curte, vrea să-i trimită un mesaj lui Wolsey. Un negustor breton, a cărui corabie a fost capturată în urmă cu opt ani, se plânge că nu a căpătat compensaţiile promise. Nimeni nu reuşeşte să dea de hârtiile doveditoare. Cardinalul a fost cel care s-a ocupat de acest caz – oare îşi va mai aminti ceva?

– Sunt sigur că da, zice el. Este vorba de corabia care folosea drept lest pulbere de perle şi cala era burduşită cu coarne de unicorn?

Doamne fereşte! exclamă Charles Brandon; dar regele râde şi spune:

– Da, despre aceea e vorba.

– Dacă suma stă sub semnul îndoielii şi, de fapt, întregul caz, pot să mă ocup eu?

Regele ezită.

– Nu sunt sigur dacă ai un locus standi8 în această chestiune.

Atunci, pe neaşteptate, Brandon intervine în favoarea lui:

– Harry, lasă-l. Când omul ăsta va termina cu el, bretonul o să fie cel care să-ţi dea bani.

Ducii se învârt în propriile sfere. Când se sfătuiesc, nu o fac pentru plăcerea companiei celuilalt; le place să fie înconjuraţi de propria curte, de oameni care îi oglindesc şi le sunt supuşi. Pentru plăcere, pot la fel de bine să stea în compania unui îngrijitor de câini, ca şi a unui alt duce. Aşa că el petrece o oră plăcută cu Brandon, având grijă de câinii de vânătoare ai regelui. Încă nu este sezonul de vânătoare pentru căpriori, aşa că animalele sunt bine hrănite în cuşti; lătrăturile lor muzicale se înalţă în aerul serii, iar câinii de urmărire, tăcuţi, cum sunt dresaţi să fie, se ridică pe picioarele din spate şi privesc, cu balele curgând, cum se apropie cina. Copiii care se îngrijesc de cuştile câinilor cară coşuri cu pâine şi oase, găleţi de măruntaie şi lighene cu supă deasă făcută cu sânge de porc. Charles Brandon inspiră apreciativ mirosul, ca o matroană într-o grădină de trandafiri.

Un îngrijitor aduce una dintre căţelele favorite, albă cu pete cafenii, Barbada, în vârstă de patru ani. El o încalecă şi îi trage înapoi capul ca să-i dezgolească ochii, acoperiţi de o peliculă fină. O să îi pară rău să o omoare, dar se îndoieşte că o să-i mai fie de mare folos sezonul ăsta. El, Cromwell, cuprinde în mână falca animalului.

– Puteţi scoate membrana cu un ac curbat. Am văzut cum se face. Ai nevoie de o mână sigură şi rapidă. N-o să-i placă, dar, pe de altă parte, nici să orbească nu i-ar plăcea prea tare. Îşi trece mâna peste coastele ei, simţind zvâcnetul speriat al inimii mici. Acul trebuie să fie foarte fin. Şi doar atât de mare. Le arată cu degetul mare şi arătător. O să vorbesc cu fierarul domniei voastre.

Suffolk îl priveşte pieziş.

– Eşti un om de folos la casa omului.

Se îndepărtează. Ducele zice:

– Fii atent. Problema e nevastă-mea.

El aşteaptă.

– Întotdeauna am vrut ca Henric să obţină ce-şi doreşte, i-am fost mereu credincios. Chiar şi atunci când zicea că o să-mi taie capul din cauză că m-am însurat cu soră-sa. Dar acum, ce să fac? Caterina este regină. Nu? Nevastă-mea a fost mereu prietenă cu ea. Şi a început să zică acum, nu ştiu, cum că mi-aş da şi viaţa pentru regină, genul ăsta de lucruri. Şi nepoata lui Norfolk să aibă întâietate în faţa nevestei mele, care a fost regina Franţei… nu putem accepta una ca asta. Înţelegi problema?

El dă afirmativ din cap. Înţeleg.

– În plus, aud că Wyatt urmează să se întoarcă de la Calais.

Da. Şi?

– Mă întreb dacă ar trebui să-i spun. Lui Henric, vreau să zic. Bietul de el.

– Milord, lăsaţi-o baltă, îl sfătuieşte el.

Ducele cade în ceea ce altcineva ar considera o tăcere meditativă.

Vară: regele este la vânătoare. Dacă are nevoie de el, trebuie să îl urmeze, şi dacă se trimite după el, se duce. Henric îşi vizitează, în drum, prietenii din Wiltshire, Sussex, Kent ori stă în propriile case sau în cele confiscate de la cardinal.

Uneori, ca acum, regina îşi poartă călare silueta bondoacă, ducând un arc, atunci când regele vânează într-unul dintre marile lui parcuri sau în parcul unui lord, unde căprioarele sunt aduse în calea arcaşilor. Şi Lady Anne călăreşte – în alte ocazii – şi urmărirea îi face plăcere. Dar este vremea ca doamnele să fie lăsate acasă şi călăreţii să se adâncească în pădure, cu copoii şi câinii de vânătoare; să se trezească înainte de prima geană a zorilor, când lumina este umbrită ca o perlă; să se sfătuiască împreună cu hăitaşii, apoi să aleagă cerbul şi să-l scoată din adăpost. Nu se ştie unde se va sfârşi vânătoarea sau când anume.

Harry Norris îi spune, râzând: în curând va veni rândul dumitale, Master Cromwell, dacă o să-i fii în continuare în graţii, aşa cum eşti acum. Un sfat însă: în zori, în vreme ce porneşti călare, alege un şanţ. Imaginează-ţi-l. După ce el va fi epuizat trei cai buni, şi cornul anunţă o altă urmărire, visează la acel şanţ, gândeşte-te cum este să stai întins în el: frunze moarte şi apă rece o să fie tot ce-ţi vei dori.

El îl priveşte pe Norris, cu autoironia lui încântătoare. Se gândeşte: când erai cu cardinalul la Putney, când el a căzut în genunchi în noroi, ai oferit apoi imaginile pe care le aveai în minte curţii, lumii, studenţilor de la Gray’s Inn? Căci, dacă nu ai fost tu, atunci cine?

În pădure te poţi pierde, te poţi trezi fără însoţitori. Poţi ajunge la un râu care nu se găseşte pe nici o hartă. Poţi pierde urma vânatului şi poţi uita motivul pentru care te afli acolo. Te poţi întâlni cu un pitic sau cu Hristos înviat, ori cu un duşman vechi; sau cu unul nou, unul pe care nu îl ştii până când nu-i vezi chipul apărând printre frunzele foşnitoare şi nu zăreşti sclipirea pumnalului. Poţi găsi o femeie adormită sub o boltă de frunze. Pentru o clipă, înainte să n-o poţi recunoaşte, vei gândi că este cineva cunoscut.

La Austin Friars sunt slabe şanse să fii singur sau singur cu o persoană. Fiecare literă din alfabet te priveşte. La contabilitate se află tânărul Thomas Avery, pe care îl pregăteşti să priceapă finanţele tale particulare. Pe la mijlocul alfabetului apare Marlinspike, plimbându-se prin grădină cu ochii lui aurii, atenţi. Spre sfârşitul alfabetului se găseşte Thomas Wriothesley, pe scurt Risley. Este un tânăr inteligent, de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu legături înalte, fiul lui York Herald, nepotul lui Garter King-at-Arms. În casa Wolsey, a lucrat sub îndrumarea ta, apoi a fost dus de Gardiner, secretarul principal, să lucreze pentru el. Acum se află uneori la curte, uneori la Austin Friars. Este spionul lui Stephen, vorbesc copiii – Richard şi Rafe.

Master Wriothesley este înalt, cu păr blond-roşcat, dar fără tendinţa celorlalţi cu acest tip de ten – cum e, de exemplu, regele – de a se face rozaliu când e mulţumit ori pătat la faţă când e enervat; este mereu palid şi stăpânit, întotdeauna frumos, întotdeauna liniştit. La Trinity Hall era un actor important în piesele studenţeşti şi avea anumite atitudini afectate, o conştiinţă de sine, a modului cum apare; Richard şi Rafe îl maimuţăresc pe la spate şi spun: „Mă cheamă Wri-oth-es-ley, dar vreau să te scutesc de efort, aşa că spune-mi Risley. “ Tot ei zic: îşi complică numele în felul acesta doar ca să vină aici să semneze diverse lucruri şi să-ţi termine cerneala. Ei zic: îl ştii pe Gardiner, este prea furios să folosească nume lungi, Gardiner îi spune numai „tu“. Sunt mulţumiţi de gluma asta şi, o vreme, de fiecare dată când apare Domnul W., strigă: „Tu eşti! “

Aveţi milă de Master Wriothesley, spune el. Oamenii de la Cambridge merită respectul nostru.

Ar vrea să-i întrebe: Richard, Rafe, Master Wriothesley-spune-mi-Risley: arăt eu ca un ucigaş? Este un băiat care spune că arăt.

Anul acesta nu a mai existat o molimă a verii. Londonezii aduc mulţumiri în genunchi. În ajun de Sfântul Ion, rugurile ard toată noaptea. În zori, crini albi sunt aduşi de pe câmp. Fiicele oraşului îi împletesc cu degete tremurătoare în ghirlande pe care să le atârne la porţile oraşului şi la uşile din oraş.

El se gândeşte la copila ca o floare albă; la copila de la Lady Anne, care se strecurase pe uşă. Ar fi fost simplu să-i descopere numele, numai că nu o făcuse, fiindcă era prea ocupat să descopere secrete de la Mary. Data viitoare când o va vedea… dar ce sens are să se gândească la asta? Probabil că provine dintr-o familie nobilă. Avusese de gând să-i scrie lui Gregory şi să-i spună: am văzut o fată atât de dulce, o să aflu cine este şi, dacă o să îndrum cu dibăcie familia noastră în următorii câţiva ani, poate că o să te poţi însura cu ea.

Nu scrisese asta. În situaţia actuală precară, ar fi aproape la fel de folositor precum scrisorile pe care Gregory obişnuia să i le scrie: „Dragă tată, sper că eşti bine. Sper că este bine şi căţelul tău. Şi cam atât deocamdată, din lipsă de timp. “

Lordul cancelar Morus zice:

– Vino să mă vezi şi o să discutăm despre colegiile lui Wolsey. Sunt sigur că regele va face ceva pentru bieţii studenţi. Vino. Vino să-mi vezi trandafirii înainte să se ofilească din cauza căldurii. Vino să-mi vezi noul covor.

Este o zi cenuşie, tăcută; când ajunge la Chelsea, barca secretarului principal este legată la chei şi flamura lui Tudor atârnă moale în aerul sufocant. Dincolo de poartă, casa din cărămidă roşie, nou construită, îşi arată faţada strălucitoare înspre râu. Merge cu paşi mari spre ea, printre duzi. Stând pe verandă, sub caprifoi, Stephen Gardiner. Grădinile din Chelsea sunt pline de mici animale de companie şi, când se apropie, iar cancelarul Angliei îi iese în întâmpinare, el vede că gazda sa are în mână un iepure cu urechi lăsate şi blană ca zăpada; stă liniştit în mâinile lui, ca un pui de hermină.

– Ni se alătură astăzi şi ginerele Roper? întreabă Gardiner. Păcat. Speram să-l văd schimbându-şi din nou religia. Voiam să fiu martor la asta.

– Un tur al grădinii? propune Morus.

– Mă gândeam că am putea să-l vedem aşezându-se ca prieten al lui Luther, cum a fost înainte, şi totuşi să se întoarcă în sânul bisericii atunci când se aduc coacăzele şi agrişele.

– Will Roper este acum credincios Angliei şi Romei, afirmă Morus.

– Nu este un an foarte bun pentru fructele moi, zice el.

Morus îl priveşte cu coada ochiului şi zâmbeşte. Sporovăieşte amabil în vreme ce îi conduce spre casă. Tândălind după ei vine Henry Pattinson, un servitor de-al lui Morus pe care uneori acesta îl consideră măscăriciul lui şi căruia îi permite să fie licenţios. Omul este un mare scandalagiu; în mod normal, iei un măscărici ca să-l protejezi, dar, în cazul lui Pattinson, restul lumii are nevoie de apărare. Are oare o minte înceată? Morus este viclean, îi face plăcere să-i pună pe oameni în situaţii stânjenitoare; ar fi tipic pentru el să aibă un măscărici care nu e nebun deloc. Se presupune că Pattinson ar fi căzut din turla unei biserici, lovindu-se la cap. La brâu poartă o sfoară împletită, pe care uneori o numeşte rozariu; uneori zice că-i bici. Alteori zice că-i sfoara care ar fi trebuit să-l salveze de la cădere.

Intrând în casă, zăreşti familia atârnată pe perete. Îi vezi pictaţi în mărime naturală înainte să-i întâlneşti în carne şi oase; iar Morus, conştient de dublul efect, se opreşte, să te lase să-i cercetezi, să-i măsori din priviri. Favorita, Meg, stă la picioarele tatălui ei cu o carte pe genunchi. Strânşi în jurul lordului cancelar sunt fiul său John; pupila sa Anne Cresacre, care este soţia lui John; Margaret Giggs, care este de asemenea pupila sa; bătrânul lui tată, Sir John Morus; fiicele Cicely şi Elizabeth; Pattinson, cu ochi bulbucaţi; şi, la marginea tabloului, soţia lui, Alice, cu capul plecat şi purtând o cruce. Master Holbein i-a strâns sub privirea lui şi i-a fixat pentru veşnicie: atâta vreme cât nu-i va consuma vreo molie, flacără, mucegai ori mălură.

În realitate, la gazda lor se simte ceva uzat, ca o bănuială că ţesătura se destramă; fiind în timpul liber, poartă un halat simplu de lână. Noul covor este întins între două mese pe căpriori pentru a fi cercetat. Fondul nu este purpuriu, ci are o culoare rozalie: nu trandafiriu de roibă, se gândeşte, ci o vopsea roşie amestecată cu zer.

– Stăpânului cardinal îi plăceau covoarele turceşti, murmură el. Odată, dogele i-a trimis şaizeci.

Lâna este moale, de la oi de munte, dar nici una nu a fost neagră; acolo unde modelul este mai întunecat la culoare, suprafaţa este deja mai casantă, de la vopsitul neuniform, şi cu timpul, folosită fiind, s-ar putea să se desprindă cu totul. El întoarce un colţ, îşi trece vârful degetelor peste noduri, numărându-le pe centimetru, printr-o mişcare uşoară, familiară.

– Ăsta e nod turcesc, zice el, dar modelul e din Bergama – vezi acolo, în octogoane, steaua cu opt colţuri? Îndreaptă covorul, se îndepărtează, se întoarce şi spune: aici, după care se apropie şi pune cu blândeţe mâna pe defect – o întrerupere în ţesătură, rombul uşor deformat, urzeala neuniformă.

În cel mai rău caz, covorul este făcut din două bucăţi, puse cap la cap. În cel mai bun caz, a fost ţesut de Pattinsonul din acel sat sau peticit anul trecut de sclavii veneţieni într-un atelier dosnic. Ca să fie sigur, trebuie să-l întoarcă cu totul.

– Nu e o afacere bună? întreabă gazda lui.

E frumos, răspunde el, nedorind să-i strice bucuria. Dar data viitoare, se gândeşte, ia-mă cu tine. Mângâie cu palma suprafaţa, groasă şi moale. Defectul din ţesătură contează prea puţin. Un covor turcesc nu e un legământ. Sunt oameni pe lumea asta cărora le place ca totul să fie precis şi exact, şi mai sunt alţii care lasă o marjă ici, colo. El este ambele genuri de persoană. De exemplu, nu ar trece cu vederea o neclaritate într-un contract de arendă, dar instinctul îi spune că uneori o înţelegere scrisă nu trebuie să fie întocmită cu prea mare stricteţe. Contracte, documente, legi, toate sunt scrise ca să fie citite, şi fiecare om le citeşte în lumina propriului interes.

– Ce părere aveţi, domnilor? întreabă Morus. Să fie pus pe jos sau atârnat pe perete?

– Pe jos.

– Thomas, ai gusturi extravagante!

Şi râd cu toţii. Ai zice că sunt prieteni.

Ies afară spre aviariu, adânciţi în discuţie, în vreme ce cintezele zboară cântând. Un nepoţel apare umblând în patru labe, urmat de o femeie cu şorţ. Copilul arată spre cinteze şi scoate sunete de încântare, dând din mâini. Se uită la Stephen Gardiner; colţurile guriţei i se întorc în jos. Doica intervine, înainte ca lacrimile să izbucnească. Oare cum trebuie să fie să ai o asemenea putere asupra tinerilor fără nici un fel de efort? îl întreabă el pe Stephen. Acesta se încruntă.

Morus îl ia de braţ.

– Acum, în legătură cu colegiile, zice el. Am vorbit cu regele, şi secretarul principal aici de faţă a făcut tot ce i-a stat în puteri – serios, chiar a făcut. S-ar putea ca regele să fondeze din nou Cardinal College în numele său, însă pentru Ipswich nu văd nici o speranţă; la urma urmelor, este numai… Îmi pare rău să spun asta, Thomas, dar este numai locul de naştere al unui om căzut acum în dizgraţie şi care nu ne poate pretinde nimic.

– Păcat pentru studenţi.

– Da, aşa este. Mergem la masă?

În sala mare a lui Morus, conversaţia se desfăşoară exclusiv în latină, deşi soţia lui Morus, Alice, este gazda lor şi nu pricepe o iotă. Obiceiul lor este să citească un pasaj din Scriptură, ca binecuvântare a bucatelor.

– În seara asta este rândul lui Meg, spune Morus.

Este nerăbdător să se mândrească acum cu favorita lui. Ea ia cartea şi o sărută. Printre întreruperile măscăriciului, citeşte în greacă. Gardiner stă cu ochii strâns închişi; nu pare cuprins de spiritul sfânt, ci exasperat. El o priveşte pe Margaret. Are în jur de douăzeci şi cinci de ani, un cap îngust, care face mişcări bruşte, precum capul micuţei vulpi pe care Morus spune că a dresat-o. Cu toate acestea, o ţine în cuşcă pentru siguranţă.

Intră servitorii, căutând privirea lui Alice în vreme ce aşază mâncărurile; aici, doamnă, şi aici? Familia din tablou, desigur, nu are nevoie de servitori; ei există prin sine înşişi, plutind pe perete.

– Mâncaţi, mâncaţi, îi îndeamnă Morus. Cu excepţia lui Alice, care n-o să mai încapă în corset.

La auzul propriului nume, ea îşi întoarce capul.

– Expresia aceea de surpriză îndurerată nu este înnăscută, spune Morus. Este rezultatul faptului că îşi trage pe spate părul şi îl prinde cu ace mari de fildeş, punându-şi în pericol siguranţa scalpului. Consideră că are fruntea prea îngustă; ceea ce e adevărat, desigur. Alice, Alice, aminteşte-mi de ce m-am însurat cu tine.

– Ca să ţină casa, tată, rosteşte Meg cu voce scăzută.

– Da, da, spune Morus. O privire spre Alice mă eliberează de murdăria concupiscenţei.

El este conştient de o ciudăţenie, de parcă timpul a făcut o buclă ori s-a prins într-un laţ. I-a văzut pe perete, aşa cum i-a surprins Hans pe pânză, şi iată-i că prind viaţă, exprimând răceală sau amuzament, blândeţe ori amabilitate: o familie fericită. El o preferă pe gazda sa aşa cum a pictat-o Hans; la Thomas Morus de pe perete îţi dai seama că se gândeşte, dar nu la ce se gândeşte, şi aşa trebuie să stea lucrurile. Pictorul i-a grupat cu atâta măiestrie, că nu mai există spaţiu între ei pentru altcineva. Un străin s-ar putea strecura în această scenă doar ca o pată făcută din greşeală; în mod sigur, îşi zice, Gardiner este o pată. Secretarul îşi flutură mânecile negre; se contrazice aprig cu gazda lor. Ce a vrut Sfântul Pavel să zică atunci când a spus că Iisus a fost micşorat cu puţin faţă de îngeri? Olandezii glumesc vreodată? Care este blazonul potrivit pentru moştenitorul ducelui de Norfolk? Oare în depărtare s-a auzit un tunet sau căldura asta o să continue? La fel ca în tablou, Alice are o mică maimuţă, ţinută de un lanţ aurit. În pictură se joacă uşor cu fustele ei. În realitate, stă în poala ei şi se agaţă de ea precum un copil. Uneori, ea îşi apleacă fruntea şi vorbeşte cu animalul, astfel încât nimeni să nu o poată auzi.

Morus nu mai bea vin, deşi îl serveşte oaspeţilor lui. Sunt câteva feluri de mâncare şi toate au acelaşi gust – un fel de carne cu sos grăunţos, precum mâlul Tamisei, apoi brânză de vaci, o brânză despre care spune că a făcut-o una dintre fiicele lui – una dintre fiicele, pupilele, fiicele vitrege, una dintre femeile de care e plină casa.

– Nu se pot ocupa toată ziua de cărţile lor, şi tinerele sunt înclinate spre pozne şi lene.

– Sigur, murmură el. În curând o să ajungă să se bată pe străzi.

Ochii îi sunt atraşi fără să vrea de brânză; are găuri şi tremură, precum faţa unui băiat de la grajduri după o noapte în oraş.

– Henry Pattinson este agitat în seara asta, spune Morus. Poate ar trebui să i se ia sânge. Sper că nu a mâncat prea mult.

– Oh, face Gardiner, nu am nici o grijă în această privinţă.

Bătrânul John Morus – care trebuie să aibă optzeci de ani acum – a venit la masă, aşa că i se cedează lui dreptul de a conduce conversaţia; îi place să spună poveşti.

– Aţi auzit vreodată de Humphrey, ducele de Gloucester, şi de cerşetorul care se prefăcea a fi orb? Aţi auzit vreodată de omul care nu ştia că Fecioara Maria era evreică?

De la un asemenea avocat bătrân cu gândirea ageră te-ai aştepta la mai multe, chiar dacă a dat în mintea copiilor. Apoi începe să spună anecdote despre prostia femeilor – are o colecţie vastă – şi chiar şi când adoarme, gazda lor nu a terminat de povestit. Lady Alice stă încruntată. Gardiner, care a mai auzit poveştile astea, scrâşneşte din dinţi.

– Uitaţi-vă la nora mea Anne, zice Morus.

Fata îşi coboară privirea; umerii i se încordează, în vreme ce aşteaptă ceea ce urmează.

– Anne râvnea – să le spun, draga mea? – râvnea la un colier de perle. Vorbea necontenit numai despre asta, şi ştiţi cum sunt tinerele. Aşa că vă închipuiţi faţa ei atunci când i-am dat o cutie care zdrăngănea. Dar închipuiţi-vă ce faţă a făcut când a deschis-o. Ce era înăuntru? Mazăre uscată.

Fata trage adânc aer în piept. Îşi ridică privirea. El vede cât de mare îi este efortul.

– Tată, spune ea, nu uita să zici povestea aceea cu femeia care nu credea că Pământul e rotund.

– Da, este o poveste bună, zice Morus.

Când se uită la Alice, care îşi priveşte soţul cu o concentrare dureroasă, se gândeşte: ea tot nu crede că Pământul e rotund.

După cină, vorbesc de ticălosul rege Richard. Cu mulţi ani în urmă, Thomas Morus a început să scrie o carte despre el. Nu putea însă să se hotărască dacă să o scrie în engleză ori în latină, aşa că a scris-o în ambele limbi, deşi nu a terminat-o niciodată şi nici nu a trimis vreo parte din ea la tiparniţă. Richard s-a născut să fie rău, zice Morus. Asta i-a fost scris încă de la naştere. Clatină din cap.

– Faptele sângelui. Jocurile regilor.

– Zile întunecate, spune nebunul.

– Să sperăm că nu vor mai veni vreodată.

– Amin. Nebunul îi arată pe oaspeţi. Să sperăm că ăştia nu vor mai veni vreodată.

Sunt oameni în Londra care spun că John Howard, bunicul actualului Norfolk, a avut ceva de-a face cu dispariţia copiilor care au intrat în Turn şi nu au mai ieşit vreodată. Londonezii zic – şi el bănuieşte că londonezii ştiu ce vorbesc – că prinţii au fost văzuţi pentru ultima oară atunci când Howard era de pază; deşi Thomas Morus consideră că Brakenbury, comandantul Turnului, a fost cel care a înmânat cheile ucigaşilor. Brakenbury a murit la Bosworth; nu poate să se scoale din mormânt ca să protesteze.

Adevărul este că Thomas Morus este prieten la cataramă cu actualul Norfolk şi este foarte dornic să nege că strămoşul acestuia ar fi contribuit la dispariţia cuiva, darămite a doi copii de viţă regală. Cu ochiul minţii, şi-l imaginează pe actualul duce: într-o mână vânjoasă, de pe care picură sânge, ţine un cadavru cu păr bălai, iar în cealaltă, genul de cuţitaş cu care se taie de obicei carnea la masă.

Revine la realitate: Gardiner, împungând aerul, îl presează pe lordul cancelar cu dovezile lui. Imediat, mormăielile şi gemetele măscăriciului devin de nesuportat.

– Tată, intervine Margaret, te rog, trimite-l afară pe Henry.

Morus se ridică să-l mustre, luându-l de braţ. Toate privirile îl urmăresc. Dar Gardiner profită de momentul de acalmie. Se apleacă şi rosteşte în engleză, pe un ton scăzut.

– În legătură cu Master Wriothesley. Împrospătează-mi memoria. Lucrează pentru tine sau pentru mine?

– Pentru tine, aş fi zis, acum că a fost făcut secretar al sigiliului. Ca să-l asiste pe secretarul principal, nu?

– Şi de ce se află tot timpul acasă la tine?

– Nu este un ucenic legat. Poate să vină şi să plece după cum pofteşte.

– Bănuiesc că s-a săturat de oamenii bisericii. Vrea să afle ce poate învăţa de la… cum ţi-oi fi zicând în ziua de azi.

– O persoană, replică el calm. Ducele de Norfolk spune că sunt o persoană.

– Master Wriothesley îşi vede propriul interes.

– Sper că toţi facem asta. Altminteri, de ce ne-a mai dat Dumnezeu ochi?

– Se gândeşte să facă avere. Şi ştim cu toţii că ţie ţi se lipesc banii de degete.

Ca afidele de trandafirii lui Morus.

– Nu, oftează el. Din păcate, trec printre ele. Ştii bine, Stephen, cum iubesc luxul. Arată-mi un covor şi de-abia aştept să calc pe el.

După ce îl certă şi îl scoase afară pe măscărici, Morus li se alătură.

– Alice, ţi-am zis să nu mai bei vin. Îţi face nasul să lucească.

Chipul lui Alice se încordează, cu un amestec de neplăcere şi un soi de teamă. Femeile mai tinere, care înţeleg tot ce se vorbeşte, îşi lasă capetele în jos şi îşi cercetează mâinile, jucându-se cu inelele de pe degete şi răsucindu-le ca să prindă lumina. Apoi ceva cade pe masă cu un sunet înfundat şi Anne Cresacre, surprinsă, strigă în limba maternă:

– Henry, încetează!

Deasupra lor se află o galerie cu ferestre; aplecat printr-una dintre ele, nebunul aruncă asupra lor cu bucăţele de coji de pâine.

– Nu tresăriţi, domnilor, strigă el. Arunc în voi cu Dumnezeu.

Ţinteşte spre bătrân, care se trezeşte tresărind. Sir John priveşte în jur şi îşi şterge saliva de pe bărbie cu un şervet.

– Hei, Henry, strigă Morus. L-ai trezit pe tata. Şi rosteşti blasfemii. Şi risipeşti pâinea.

– Sfinte Doamne, ar trebui biciuit, izbucneşte Alice.

El priveşte în jur. Simte ceva şi îşi dă seama că este milă, o greutate care se mişcă în coşul pieptului. Crede că Alice are o inimă bună; şi continuă să creadă asta şi atunci când, luându-şi rămas-bun la plecare şi permiţându-i-se să-i mulţumească în engleză, ea răbufneşte:

– Thomas Cromwell, de ce nu te recăsătoreşti?

– Nimeni nu vrea să mă ia, Lady Alice.

– Prostii! Chiar dacă stăpânul tău a căzut în dizgraţie, tu nu eşti sărac, nu-i aşa? Am auzit că ai bani în străinătate. Ai o casă bună, nu? Şi soţul meu zice că regele te ascultă. Şi din câte spun surorile mele din oraş, toate îţi merg ca pe roate.

– Alice! exclamă Morus.

Zâmbind, o ia de încheietura mâinii şi o zgâlţâie un pic. Gardiner râde – chicotitul lui profund de bas, precum râsul auzit printr-o crăpătură în pământ.

Când pleacă spre barca secretarului principal, mirosul grădinilor pluteşte greu în aer.

– Morus se duce la culcare la ora nouă, zice Stephen.

– Cu Alice?

– Oamenii zic că nu.

– Ai spioni la el acasă?

Stephen nu răspunde.

Este la amurg; pe râu plutesc lumini.

– Doamne, mi-e foame, se plânge secretarul principal. Ce bine ar fi fost să păstrez una dintre cojile de pâine aruncate de nebun. Ce bine dacă puneam mâna pe iepurele ăla alb; l-aş mânca şi crud.

– Ştii, cred că nu îndrăzneşte să-i vorbească deschis.

– Într-adevăr, nu îndrăzneşte, spune Gardiner. Stă ghemuit sub baldachin, de parcă i-ar fi frig. Dar ştim ce păreri are şi, cred eu, sunt fixe şi refractare la argumente. Când a preluat funcţia, a spus că nu se va amesteca în chestiunea divorţului, şi regele a acceptat asta; mă întreb însă cât timp o s-o mai facă.

– Nu m-am referit că nu îndrăzneşte să-i vorbească deschis regelui. Ci lui Alice.

Gardiner râde.

– Adevărat, dacă ar înţelege ce a zis despre ea, l-ar trimite la bucătărie, să fie jumulit şi prăjit.

– Dar dacă ea ar muri? Atunci lui i-ar părea rău.

– Ar aduce în casă altă nevastă înainte să se răcească bine cadavrul ei. Pe una chiar mai urâtă.

El cade pe gânduri: prevede, vag, ocazia de a face un pariu.

– Femeia aceea tânără, Anne Cresacre, zice el. Ştiai că este o moştenitoare? Orfană?

– A fost un scandal, nu-i aşa?

– După ce taică-său a murit, vecinii au răpit-o ca s-o mărite cu fiul lor. Băiatul a siluit-o. Avea treisprezece ani. Se întâmpla în Yorkshire… aşa se petrec lucrurile acolo. Lordul cardinal a fost furios când a auzit de asta. El a fost cel care a scăpat-o. A dus-o sub acoperişul lui Morus fiindcă a considerat că acolo ar fi în siguranţă.

– Şi este.

Însă nu este ferită de umilinţă.

– De când fiul lui Morus s-a însurat cu ea, trăieşte din veniturile aduse de pământurile ei. Cam o sută pe an. Ai crede că ar putea să capete totuşi un colier de perle.

– Crezi că Morus este dezamăgit de fiul lui? Nu dovedeşte deloc talent pentru afaceri. Aud că şi tu ai un băiat ca el. În curând o să-i cauţi şi lui o moştenitoare.

El nu răspunde. Este adevărat; John Morus, Gregory Cromwell, ce le-am făcut fiilor noştri? I-am transformat în nişte tineri gentilomi leneşi – dar cine ne poate învinui că am dorit pentru ei înlesnirile de care noi nu am avut parte? Ce era sigur despre Morus era că nu lenevise nici măcar o oră, că îşi petrecuse toată viaţa citind, scriind, ţinând discursuri despre ceea ce crede el că este binele comunităţii creştine.

– Desigur, se poate să ai şi alţi fii, spune Stephen. Nu aştepţi cu nerăbdare nevasta pe care ţi-o va găsi Alice? Nu a precupeţit laude la adresa ta.

Se simte înfricoşat. Este ca Mark, cântăreţul la lăută: oamenii îşi imaginează ceea ce nu ştiu. Este convins că el şi Johane au păstrat bine secretul.

– Tu nu te gândeşti să te însori? îl întreabă el pe Stephen.

Un vânt rece pluteşte pe ape.

– Sunt în ordinele sfinte.

– Ei, haide, Stephen. Trebuie că ai parte de femei. Sau nu?

Pauza este atât de lungă, de tăcută, că poate să audă vâslele cum se cufundă în Tamisa, plescăitul uşor pe care-l fac atunci când sunt ridicate din apă. Aude lătratul unui câine, pe malul sudic.

– Ce fel de anchetă de Putney mai e şi asta? întreabă secretarul.

Tăcerea durează până la Westminster. Dar, per ansamblu, nu este o călătorie prea rea. Aşa cum spune când coboară din barcă, au reuşit să nu se arunce unul pe celălalt peste bord.

– Aştept până e apa mai rece, zice Gardiner. Şi până când o să-ţi pot lega nişte greutăţi de picioare. Ai tu un truc de a apărea mereu la suprafaţă, nu-i aşa? Apropo, de ce te aduc la Westminster?

– Mă duc s-o văd pe Lady Anne.

Gardiner pare jignit.

– Nu ai zis asta.

– Ar fi trebuit să te ţin la curent cu toate planurile mele?

Ştie că asta ar vrea Gardiner. Umblă vorba că regele îşi pierde răbdarea cu propriul consiliu şi le strigă: „Cardinalul se pricepea mai bine să conducă treburile decât oricare dintre voi. “

El se gândeşte: dacă lordul cardinal va reveni – ceea ce, printr-un capriciu al regelui, se poate întâmpla oricând –, atunci sunteţi terminaţi cu toţii: Norfolk, Gardiner, Morus. Wolsey este un om milos, însă, cu siguranţă, numai până la un punct.

Mary Shelton stă la ordinele lui Anne. Ridică privirea, zâmbeşte prosteşte. Anne este somptuoasă în rochia de noapte din mătase neagră. Are părul lăsat liber şi picioarele delicate, goale în papucii din piele de ied. Stă prăbuşită într-un scaun, de parcă ziua îi alungase tot spiritul din trup. Însă când îşi înalţă privirea, ochii îi sclipesc, duşmănoşi.

– Unde ai fost?

– În Utopia.

– Oh. Este interesată. Ce s-a întâmplat?

– Madame Alice are o maimuţică pe care o ţine pe genunchi la masă.

– Le urăsc.

– Ştiu asta.

El se plimbă împrejur. Anne îl lasă să o trateze destul de firesc, cu excepţia cazurilor când are un acces brusc şi sălbatic de eu-care-voi-fi-regină şi îl pune la locul lui. Acum îşi studiază vârful papucului.

– Se zice că Thomas Morus este îndrăgostit de propria fiică.

– Cred că s-ar putea să fie adevărat.

Râsul înfundat al lui Anne.

– Este drăguţă fata?

– Nu. Dar este învăţată.

– Au vorbit despre mine?

– Nu v-a fost menţionat numele nici măcar o dată în acea casă.

Se gândeşte: mi-ar plăcea să aud verdictul lui Alice.

– Atunci despre ce au vorbit?

– Despre răutăţile şi prostia femeilor.

– Şi presupun că te-ai alăturat discuţiei. Oricum, este adevărat. Majoritatea femeilor sunt proaste. Şi rele. Am constatat asta. Am trăit prea multă vreme în mijlocul femeilor.

– Norfolk şi lordul tatăl domniei voastre sunt foarte ocupaţi să se întâlnească acum cu ambasadori, spune el. Din Franţa, Veneţia, cu trimisul împăratului – şi asta numai în aceste două zile.

Se gândeşte: se străduiesc să-l prindă în capcană pe cardinalul meu. Ştiu asta.

– Nu credeam că îţi poţi permite să afli o informaţie atât de preţioasă. Deşi se spune că ai cheltuit o mie de lire cu cardinalul.

– Mă aştept să-i capăt înapoi. De ici, de colo.

– Bănuiesc că oamenii îţi sunt recunoscători. Dacă au primit cesiuni din pământurile cardinalului.

El gândeşte: fratele tău, George, lord Rochford, tatăl tău, Thomas, conte de Wiltshire, nu s-au îmbogăţit din căderea cardinalului? Uită-te la ce poartă George zilele astea, uită-te la banii pe care-i cheltuieşte pe cai şi pe femei; dar nu văd prea multe semne de recunoştinţă din partea Boleynilor.

– Eu capăt doar onorariul de avocat, rosteşte el cu glas tare.

Ea râde.

– O duci bine cu el.

– Ştiţi, sunt moduri şi moduri… Uneori, oamenii pur şi simplu îmi spun diverse lucruri.

Este o invitaţie. Anne îşi lasă capul în jos. Este pe punctul de a deveni unul dintre acei oameni. Dar poate că nu în această seară.

– Tatăl meu zice că niciodată nu poţi să fii sigur de omul care nu spune niciodată în slujba cui se află. Aş fi crezut – dar eu nu sunt decât o femeie simplă – că este foarte clar că lucrezi doar pentru tine însuţi.

Asta ne face asemănători, gândeşte el, dar nu o spune.

Anne cască, un căscat mic, ca de pisică.

– Sunteţi obosită, zice el. Plec acum. Apropo, de ce aţi trimis după mine?

– Voiam să ştim unde te afli.

– Atunci de ce nu a trimis după mine tatăl domniei voastre sau fratele?

Ea ridică privirea. Poate că este târziu, dar nu prea târziu pentru surâsul cunoscător al lui Anne.

– Nu credeau că o să şi vii.

August: cardinalul îi scrie regelui o scrisoare plină de plângeri, spunând că este vânat de creditori, „înconjurat de nefericire şi de groază“ – dar poveştile care se aud sunt cu totul diferite. Cum că organizează mese la care îi invită pe toţi nobilii locali. Împarte daruri cu aceeaşi generozitate princiară ca odinioară, rezolvă dispute legale şi împacă soţi înstrăinaţi convingându-i să împartă din nou acelaşi acoperiş.

În iunie, Spune-mi-Risley s-a aflat în Southwell, cu William Brereton, de la camerele particulare ale regelui, ca să obţină semnătura cardinalului pe o petiţie pe care Henric a pus-o în circulaţie şi pe care vrea s-o trimită papei. Este ideea lui Norfolk să-i pună pe pairi şi pe episcopi să semneze această scrisoare prin care i se cere lui Clement să-i redea libertatea regelui. Nu lipsesc nici câteva ameninţări voalate, întunecate, dar Clement este obişnuit să fie ameninţat – nimeni nu se pricepe mai bine la răstălmăcirea unei întrebări, la asmuţirea unei părţi împotriva alteia, la încurcarea iţelor.

Cardinalul arată bine, după spusele lui Wriothesley. Şi lucrările la castel au depăşit cu mult stadiul de reparaţii sau de simple renovări. A cutreierat ţara după geamgii, tâmplari şi oameni pricepuţi la instalaţii. Este îngrijorător când lordul cardinal se apucă să îmbunătăţească şi canalizarea. Nu a avut niciodată o biserică de parohie în care să nu înălţe mai sus turnul; nu a locuit niciodată undeva fără să fi întocmit planuri pentru canalul colector. În curând se va săpa pământul, se vor face canale, se vor îngropa ţevi. Apoi va instala fântâni. Oriunde se duce este întâmpinat cu bucurie de popor.

– De popor? zice Norfolk. Ar întâmpina cu bucurie şi o maimuţă barbară. Cui îi pasă de asta? Să fie spânzuraţi cu toţii.

– Atunci de la cine aţi mai strânge dările? întreabă el şi Norfolk îl priveşte temător, deloc sigur că a făcut o glumă.

Zvonurile privind popularitatea cardinalului nu îl bucură prea tare, ci îl înspăimântă. Regele l-a iertat pe Wolsey, dar a fost jignit o dată şi poate fi jignit din nou. Dacă au putut să găsească patruzeci şi patru de acuzaţii, atunci – dacă imaginaţia nu e constrânsă de adevăr – pot să mai născocească alte patruzeci şi patru.

Îi vede pe Norfolk şi pe Gardiner cu capetele apropiate. Se uită la el; îl privesc cu furie, dar nu vorbesc.

Wriothesley îi rămâne alături, în umbra şi pe urmele lui, îi scrie cele mai confidenţiale scrisori, acelea către cardinal şi către rege. Nu spune niciodată: sunt prea obosit. Nu spune niciodată: este târziu. Ţine minte tot ceea ce trebuie să ţină minte. Nici măcar Rafe nu este mai capabil.

Este timpul să intre şi fetele în afacerea de familie. Johane se plânge că fata ei nu se pricepe să coasă şi se pare că, mutând pe furiş acul în cealaltă mână, copila a născocit un stil de cusătură măruntă, făcută în urma acului, care este aproape imposibil de imitat. Capătă deci însărcinarea să coasă ceea ce el trimite spre nord.

Septembrie, 1530: cardinalul pleacă de la Southwell, călătorind fără mare grabă spre York. Următoarea etapă a călătoriei lui se transformă într-o procesiune triumfală. Oamenii de pretutindeni vin în număr mare la el, îl aşteaptă la răspântii ca să-şi pogoare mâinile lui magice asupra copiilor lor. Ei numesc asta „confirmaţie“, dar pare să fie un fel de sacrament mai vechi. Vin cu miile, ca să caşte gura la el; iar el se roagă pentru toţi.

– Consiliul stă cu ochii pe el, îi şuieră Gardiner trecând pe lângă el. Au pus să închidă porturile.

– Spune-i că dacă îl mai văd vreodată, intervine Norfolk, o să-l mestec cu totul: oase, carne şi zgârciuri.

El aproape că aude crănţănitul şi scrâşnetul dinţilor lordului.

Pe 2 octombrie cardinalul ajunge la palatul său din Cawood, la zece mile de York. Înscăunarea sa este programată pentru 7 noiembrie. Vin veşti că a anunţat o convocare a bisericii de nord, care urmează să se ţină la York la o zi după ceremonie. Este un semn al independenţei lui; unii l-ar putea considera un semn de revoltă. Nu l-a informat pe rege, nu l-a informat pe bătrânul Warham, arhiepiscop de Canterbury; poate auzi vocea cardinalului, moale şi amuzată, rostind: haide, Thomas, pentru ce trebuie să ştie?

Norfolk îl cheamă. Este roşu la faţă de furie şi aproape că face spume la gură când începe să ţipe. Tocmai fusese la armurier ca să-şi probeze armura şi încă mai poartă diferite părţi – cuirasa, apărătoarea pentru şale –, aşa că arată ca un ceainic gata să dea în fiert.

– Îşi închipuie că poate să se apuce pe acolo de săpat şi să-şi facă un regat? Pălăria de cardinal nu e de-ajuns de mare pentru el, numai o coroană îl mulţumeşte pe Thomas, afurisitul de Wolsey, nenorocitul de fiu de măcelar, dar îţi zic eu, îţi zic eu…

El îşi lasă privirea în jos, pentru ca ducele să nu-i citească gândurile. Gândeşte: lordul cardinal ar fi fost un rege minunat; atât de bun, atât de sigur şi de blând în rezolvarea problemelor, atât de drept, de rapid şi de pătrunzător. Cârmuirea lui ar fi fost cea mai bună, servitorii lui, cei mai buni; şi cât de mult i-ar fi plăcut să fie rege.

Îl urmăreşte cu privirea pe duce cum sare şi spumegă; dar, spre surprinderea lui, când se întoarce, ducele îşi izbeşte coapsa învelită în metal şi o lacrimă – de durere, din alt motiv – îi răsare în ochi.

– Ah, tu crezi că sunt un om neîndurător, Cromwell. Nu sunt atât de neîndurător ca să nu văd în ce situaţie ai rămas. Înţelegi ce spun? Spun că nu cunosc nici un om din Anglia care să facă ce ai făcut tu pentru un om căzut în dizgraţie. Şi regele spune asta. Chiar şi Chapuys, omul împăratului, spune: nu poţi să găseşti vreo vină lui… cum-îl-cheamă. Eu zic: păcat că l-ai întâlnit pe Wolsey. Păcat că nu eşti în slujba mea.

– Ei bine, cu toţii vrem acelaşi lucru, răspunde el. Ca nepoata domniei voastre să fie regină. Nu putem lucra împreună?

Norfolk mormăie. După părerea lui, este ceva în neregulă la cuvântul „împreună“, dar nu poate spune ce anume.

– Nu-ţi uita locul.

El se înclină.

– Sunt conştient de favoarea necontenită a Înălţimii Voastre.

– Ascultă, Cromwell, aş vrea să vii să-mi faci o vizită acasă, la Kenninghall, ca să vorbeşti cu nevastă-mea. Este o femeie cu pretenţii monstruoase. Ea crede că nu ar trebui să ţin în casă o femeie pentru propria mea plăcere, înţelegi? Eu îi zic: păi, unde să stea? Vrei să mă deranjez în nopţile de iarnă şi să mă aventurez afară pe drumuri îngheţate? Se pare că nu pot să mă fac înţeles; crezi că ai putea să vii şi să-mi pledezi cauza? Apoi adaugă grăbit: Nu acum, desigur. Nu. Mai urgent… du-te s-o vezi pe nepoata mea…

– Ce face?

– După părerea mea, spune Norfolk, Anne e însetată de sânge. Vrea măruntaiele cardinalului pe tavă, ca să le dea de mâncare câinilor şi el să fie bătut în cuie de porţile oraşului York.

Este o dimineaţă posomorâtă şi, în mod firesc, privirea se îndreaptă spre Anne, dar o umbră întunecată se mişcă de colo, colo, la marginea cercului de lumină.

– Doctor Cranmer tocmai s-a întors de la Roma, spune Anne. Evident, nu ne-a adus nici o veste bună.

Ei se cunosc; Cranmer a lucrat uneori pentru cardinal; dar, de fapt, cine nu a făcut-o? Acum lucrează la cazul cardinalului. Se îmbrăţişează cu precauţie: cărturarul de la Cambridge, persoana din Putney.

– Master, începe el, de ce nu vrei să vii la colegiul nostru? La Cardinal College, mă refer. Sfinţiei Sale i-a părut tare rău că nu ai făcut-o. Ţi-ar fi oferit toate condiţiile.

– Probabil că dorea mai multă stabilitate, rosteşte Anne, batjocoritoare.

– Cu tot respectul, Lady Anne, regele aproape că mi-a zis că o să preia el însuşi fundaţia de la Oxford. Zâmbeşte. Poate atunci vei accepta?

În această dimineaţă, Anne poartă un crucifix pe un lanţ de aur. Uneori degetele ei trag nerăbdătoare de el, apoi îşi strecoară mâinile înapoi în mâneci. Este un obicei atât de înrădăcinat, încât oamenii zic că are ceva de ascuns, vreo diformitate; dar el crede că este o femeie căreia nu-i place să-şi arate mâinile.

– Unchiul meu, Norfolk, spune că Wolsey este însoţit de opt sute de oameni înarmaţi. Spune că primeşte scrisori de la Caterina – e adevărat? Se vorbeşte că Roma va emite un decret prin care i se va cere regelui să se despartă de mine.

– Asta ar fi o greşeală evidentă din partea Romei, spune Cranmer.

– Da, aşa e. Fiindcă el nu va accepta să i se ceară. Este oare regele Angliei vreun preot de ţară? Sau vreun copil? Asta nu s-ar întâmpla în Franţa; regele lor îi ţine pe oamenii bisericii în frâu. Master Tyndale zice: „Un rege, o lege, este vrerea Domnului în fiecare împărăţie. “ I-am citit cartea, Supunerea creştinului. Chiar eu i-am arătat-o regelui şi i-am marcat pasajele care se referă la autoritatea lui. Supusul trebuie să-şi asculte regele, aşa cum l-ar asculta pe Dumnezeu; am priceput eu bine? Papa va învăţa care îi este locul.

Cranmer o priveşte cu un surâs; ea e asemenea unui copil pe care îl înveţi să citească şi care te uluieşte printr-un talent neaşteptat.

– Aşteaptă, zice ea, am ceva să-ţi arăt. Aruncă o privire. Lady Carey…

– Oh, te rog, spune Mary. Nu-i da importanţă.

Anne pocneşte din degete. Mary Boleyn se apropie în cercul de lumină, o izbucnire de păr blond.

– Dă-mi-o, cere Anne.

Este o hârtie pe care o despătureşte.

– Am găsit asta în patul meu, vă vine să credeţi? Din întâmplare, a fost în noaptea când îmi pregătise patul târâtoarea aia cu faţa lăptoasă şi evident că nu am putut scoate nimic logic de la ea – izbucneşte în plâns şi dacă te uiţi pieziş la ea. Aşa că nu ştiu cine a pus-o acolo.

Ea desface desenul. Sunt trei siluete. În mijloc se află regele. Este înalt şi frumos, şi ca să nu fie confundat poartă o coroană. De fiecare parte a lui se găseşte o femeie; cea din stânga nu are cap.

– Aia e regina, spune ea, Caterina. Şi asta sunt eu. Râde. Anne sans tête.

Dr. Cranmer întinde mâna după hârtie.

– Dă-mi-o, să o distrug.

Ea o mototoleşte în pumn.

– Pot să o distrug singură. Există o profeţie, că o regină a Angliei va fi arsă pe rug. Dar acea profeţie nu mă înspăimântă şi, chiar dacă este adevărat, îmi asum riscul.

Mary stă, dreaptă ca o statuie, în locul unde a lăsat-o Anne; are mâinile împreunate, ca şi cum ar mai ţine hârtia. Oh, Iisuse, se gândeşte el, să o iau de aici; să o duc într-un loc unde să poată uita că este o Boleyn. Odată mi-a cerut asta. Am dezamăgit-o. Dacă mi-ar cere din nou, aş face la fel.

Anne se întoarce cu spatele la lumină. Obrajii îi sunt supţi – cât de slabă este acum – şi ochii îi sunt aprinşi.

– Ainsi sera, zice. Nu contează cine este împotrivă, se va întâmpla. Am de gând să-l fac al meu.

Pe drumul spre ieşire, nici el, nici dr. Cranmer nu rostesc vreo vorbă până când nu o văd pe tânăra palidă venind spre ei, târâtoarea cu faţa lăptoasă, ducând aşternuturi împăturite.

– Cred că ea e cea care plânge, spune el. Aşa că să nu o priveşti chiorâş.

– Master Cromwell, zice ea, s-ar putea să fie o iarnă lungă. Mai trimiteţi-ne tartele dumneavoastră cu portocale.

– Nu te-am văzut de multă vreme… Ce ai mai făcut, unde ai fost?

– Ca de obicei, cu cusutul. Se gândeşte la fiecare întrebare separat. Unde sunt trimisă.

– Şi cu spionatul, cred.

Ea dă aprobator din cap.

– Nu mă pricep prea bine la asta.

– Ştiu şi eu?! Eşti foarte mică şi neobservabilă.

Vrea să fie un compliment; ea clipeşte, drept mulţumire.

– Nu vorbesc franceza. Aşa că te rog nu o face nici domnia ta. Aşa nu pot să raportez nimic.

– Pentru cine spionezi?

– Pentru fraţii mei.

– Îl cunoşti pe dr. Cranmer?

– Nu, răspunde ea.

Crede că e o întrebare serioasă.

– Acum, o instruieşte el, trebuie să spui cine eşti.

– A, înţeleg. Sunt fiica lui John Seymour. De la Wolf Hall.

El este surprins.

– Am crezut că fiicele lui sunt cu regina Caterina.

– Da. Uneori. Nu acum. Ţi-am zis. Mă duc unde sunt trimisă.

– Dar nu unde eşti apreciată.

– Sunt, într-un fel. Vedeţi, Lady Anne nu va refuza pe nici una dintre doamnele reginei care doresc să îi stea în preajmă. Îşi ridică ochii – o strălucire palidă, trecătoare. Foarte puţine doresc.

Fiecare familie aflată în ascensiune are nevoie de informaţii. Cum regele se consideră burlac, orice tânără poate deţine cheia spre viitor, şi Anne nu are chiar toate atuurile.

– Ei bine, succes, zice el. O să încerc să vorbesc în engleză.

– V-aş fi recunoscătoare. Face o reverenţă. Dr. Cranmer.

Se întoarce să se uite după ea, în timp ce tânăra se îndepărtează în direcţia lui Anne Boleyn. O bănuială vagă îi încolţeşte în minte, legată de hârtia din pat. Dar nu, îşi zice. Nu este posibil.

– Ai numeroase cunoştinţe printre doamnele de la curte, rosteşte Cranmer zâmbind.

– Nu chiar atât de multe. Încă nu ştiu care fiică era – sunt cel puţin trei. Şi presupun că fiii lui Seymour sunt ambiţioşi.

– Nu prea îi cunosc.

– Cardinalul l-a crescut pe Edward. Este isteţ. Nici Tom Seymour nu este atât de prost pe cât se preface că este.

– Tatăl?

– Stă în Wiltshire. Nu-l vedem niciodată.

– E demn de invidiat, murmură dr. Cranmer.

Viaţa la ţară. Fericirea rurală. O tentaţie care i-a rămas necunoscută.

– Cât timp ai stat la Cambridge înainte să te cheme regele?

Cranmer zâmbeşte.

– Douăzeci şi şase de ani.

Amândoi sunt îmbrăcaţi în veşminte de călărie.

– Te întorci la Cambridge azi?

– Nu ca să rămân. Familia – se referă la Boleyni – mă vrea la îndemână. Şi domnia ta, Master Cromwell?

– Un client particular. Nu pot să-mi câştig traiul doar din privirile otrăvite ale lui Lady Anne.

Băieţii îi aşteaptă cu caii pregătiţi. Din nenumăratele falduri ale veşmântului, dr. Cranmer scoate obiecte învelite în pânză. Unul dintre ele este un morcov feliat cu grijă pe lung, şi altul, un măr ofilit, tăiat în sferturi. De parcă ar fi un copil care împarte corect ce are cu altul, îi oferă lui Cromwell două felii de morcov şi jumătate de măr, ca să le dea calului. În vreme ce hrăneşte animalul, el spune:

– Îi datorezi multe lui Anne Boleyn. Poate mai multe decât crezi. Are o părere foarte bună despre domnia ta. Nu sunt sigur dacă este încântată să te aibă drept cumnat…

Caii îşi coboară capetele, mâncând şi mişcând apreciativ din urechi. Este un moment de pace, ca o binecuvântare.

– Nu există nici un fel de secrete, nu-i aşa? întreabă el.

– Nu. Nu. Absolut nici unul. Preotul clatină din cap. M-ai întrebat de ce nu vreau să vin la colegiul vostru.

– Făceam doar conversaţie.

– Totuşi… după cum am auzit la Cambridge, ai depus atâtea eforturi pentru fundaţie… studenţii şi profesorii te-au lăudat cu toţii… nici un detaliu nu-i scapă lui Master Cromwell. Deşi, ca să fiu sigur, acele condiţii oferite cu care vă mândriţi… Tonul lui, blând şi înţelegător, nu suferă nici o schimbare. În pivniţa pentru peşte? Unde au murit acei studenţi?

– Lordul cardinal nu a primit prea bine acea veste.

– Nici eu, replică liniştit Cranmer.

– Stăpânul nu a fost niciodată o persoană care să pedepsească pe cineva pentru opiniile sale. Ai fi fost în siguranţă.

– Te asigur că nu ar fi găsit nici urmă de erezie la mine. Nici chiar cei de la Sorbona nu au avut ce să-mi reproşeze. Nu am de ce să mă tem. Un zâmbet palid. Sau poate… ei bine… poate că în adâncul sufletului sunt omul şcolii din Cambridge.

El îl întreabă pe Wriothesley:

– Chiar aşa este? Ortodox până în măduva oaselor?

– Greu de spus. Nu îi plac călugării. Trebuie să îţi iei gândul.

– Era plăcut la Jesus College?

– Se zice că era un profesor exigent.

– Bănuiesc că nu-i scapă prea multe. Totuşi, o consideră pe Anne o femeie virtuoasă. Oftează. Tu ce părere ai?

Spune-mi-Risley fornăie dispreţuitor. Tocmai s-a însurat – cu o rudă de-a lui Gardiner –, dar relaţiile lui cu femeile nu sunt, în general, prea amabile.

– Pare genul de om melancolic, zice Cromwell. Genul care vrea să trăiască retras de lume.

Sprâncenele blonde ale lui Wriothesley se înalţă aproape insesizabil.

– Ţi-a povestit vreodată despre cârciumăreasă?

Când Cranmer vine în vizită, el îi serveşte carne fragedă de căprioară; iau cina între patru ochi, şi Cromwell scoate povestea de la el, încetul cu încetul. Îl întreabă de unde este şi, când acesta îi răspunde: nu-i un loc de care să fi auzit, el replică: pune-mă la încercare, am fost în multe locuri.

– Dacă ai fi fost în Aslockton, nici nu ai fi ştiut că te-ai aflat acolo. Dacă cineva merge la cincisprezece mile de Nottingham şi petrece numai o noapte acolo, i se şterge imediat din minte după aceea.

Satul său nu avea nici măcar biserică, numai câteva căsuţe sărăcăcioase şi locuinţa tatălui său, unde familia lui trăia de trei generaţii.

– Tatăl dumitale era gentilom?

– Da, era.

Cranmer pare oarecum şocat: ce ar fi putut să fie?

– Familia Tamworth din Lincolnshire se numără printre rudele mele. Familia Clifton din Clifton. Familia Molyneux, de care ai auzit. Sau nu?

– Şi aveaţi multe pământuri?

– Dacă aş fi ştiut, aş fi adus catastifele.

– Iartă-mă. Noi, oamenii de afaceri…

Ochii îi zăbovesc asupra lui, cântărindu-l. Cranmer dă din cap.

– Numai o mică suprafaţă. Iar eu nu sunt cel mai mare dintre fraţi. Dar m-a crescut bine. M-a învăţat să umblu cu caii. Mi-a dăruit primul arc. Mi-a dat primul şoim să-l antrenez.

Mort, se gândeşte, tatăl e mort de mult: încă îi caută mâna în întuneric.

– La doisprezece ani, m-a trimis la şcoală. Am suferit mult acolo. Pedagogul era aspru.

– Cu domnia ta? Sau şi cu ceilalţi?

– Dacă e să fiu cinstit, eu mă gândeam numai la mine. Eram slab, fără îndoială. Probabil că voia cu tot dinadinsul să găsească slăbiciuni. Aşa fac pedagogii.

– Nu te puteai plânge tatălui dumitale?

– Acum mă întreb de ce nu am făcut-o. Iar apoi el a murit. Aveam treisprezece ani. După încă un an, mama m-a trimis la Cambridge. Am fost fericit să scap de nuia. Nu că flacăra învăţăturii ar fi ars atunci cu putere. Vântul dinspre est o stinsese. Oxford – mai ales Magdalen College, unde se afla cardinalul domniei tale – reprezenta totul în vremea aceea.

El se gândeşte: dacă te-ai fi născut la Putney, ai fi văzut râul în fiecare zi şi ţi l-ai fi imaginat lărgindu-se spre mare. Chiar dacă nu ai fi zărit oceanul, ai fi avut în minte o imagine a lui din cele spuse de străinii care veneau uneori în amonte. Ai fi ştiut că într-o zi te vei duce într-o lume cu caldarâm de marmură şi păuni, cu coline încinse de soare, cu aroma ierburilor strivite plutind în jurul tău în timp ce mergi. Ai fi plănuit ce anume aveau să-ţi aducă aceste călătorii: atingerea teracotei calde, cerul nopţii din alt climat, florile necunoscute, privirea împietrită a sfinţilor altor popoare. Dar dacă te-ai născut în Aslockton, pe câmpurile plate de sub un cer necuprins, nu ai fi putut să-ţi imaginezi decât Cambridge-ul – atât, nu mai departe.

– Cineva de la colegiul meu, rosteşte dr. Cranmer cu şovăială, a aflat de la cardinal că, atunci când erai prunc, ai fost răpit de piraţi.

El îl priveşte ţintă un moment, apoi surâde cu o încântare plină de duioşie.

– Cum îmi mai lipseşte stăpânul! Acum se îndreaptă spre nord şi nu mai e nimeni care să mă inventeze.

Dr. Cranmer, prudent:

– Aşadar, nu e adevărat? Fiindcă m-am întrebat dacă există îndoieli că ai fost botezat sau nu. Mă tem că, dacă ai fi fost răpit, s-ar pune această problemă.

– Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Serios. Piraţii m-ar fi dat cu siguranţă înapoi.

Dr. Cranmer se încruntă.

– Ai fost un copil neascultător?

– Dacă ne-am fi cunoscut atunci, i-aş fi tras o mamă de bătaie acelui pedagog.

Cranmer se opreşte din mâncat; nu că ar fi mâncat mult până atunci. El se gândeşte: în adâncul fiinţei sale, omul acesta va crede mereu că sunt păgân. Nu am cum să-l conving de contrariu.

– Îţi lipseşte studiul? întreabă el. Viaţa domniei tale a fost dată peste cap de când regele te-a făcut ambasador şi te-a aruncat peste mări şi ţări.

– În Golful Biscaya, când veneam din Spania, a trebuit să scoatem apa din corabie. Atunci am ascultat confesiunile marinarilor.

– Trebuie să fi avut ce să auzi, râde. Strigăte peste urletul furtunii.

După acea călătorie epuizantă, deşi regele fusese mulţumit de oficiile lui de ambasador, Cranmer s-ar fi reîntors la vechea sa viaţă, dacă nu ar fi pomenit, întâlnindu-l întâmplător pe Gardiner, că universităţile europene ar putea fi unite pentru cazul regelui. Aţi încercat cu avocaţii canonici; acum încercaţi cu teologii. De ce nu? a răspuns regele; aduceţi-mi-l pe dr. Cranmer şi puneţi-l să se ocupe de asta. Vaticanul a afirmat că nu are nimic împotriva ideii, doar că feţele bisericeşti nu ar trebui să primească bani: un avertisment amuzant, venit din partea unui papă cu nume de Medici. Lui această iniţiativă i se părea aproape inutilă – dar se gândeşte la Anne Boleyn, se gândeşte la ce spusese sora ei: că nu întinereşte.

– Uite ce e, ai găsit o sută de cărturari de la douăzeci de universităţi, şi unii dintre ei zic că regele are dreptate…

– Majoritatea…

– Şi dacă o să mai găseşti încă două sute, ce importanţă o să aibă? Clement nu este dispus acum să cedeze persuasiunii. Numai presiunilor. Şi nu mă refer la presiuni morale.

– Dar nu pe Clement trebuie să-l convingem de cazul regelui. Ci întreaga Europă. Pe toţi creştinii.

– Mi-e teamă că femeile creştine o să fie greu de convins.

Cranmer îşi pleacă privirea.

– N-aş fi putut niciodată s-o conving pe nevastă-mea în legătură cu ceva. Nici nu m-am gândit vreodată să încerc. Face o pauză. Cred că amândoi suntem văduvi, Master Cromwell, şi dacă va fi să devenim colegi, nu trebuie să îţi dau motive de îndoială ori să te las la cheremul poveştilor pe care ţi le vor spune oamenii.

Lumina păleşte în jurul lor în vreme ce vorbeşte, şi vocea lui, fiecare murmur, fiecare ezitare se pierd în înserare. În afara încăperii unde stau, viaţa casei îşi continuă cursul de fiecare seară: zgomote de obiecte ciocnite şi târâte, ca şi cum ar fi mutate capre de lemn, un sunet slab de ovaţii şi chiote. Dar el ignoră totul şi îşi concentrează atenţia asupra preotului. Joan, o orfană, începe el, servitoare în casa unui gentilom la care obişnuia să meargă în vizită; nu avea rude, nu avea zestre să se mărite; lui îi era milă de ea. O şoaptă într-o odaie lambrisată ridică spiritele din mlaştini, aduce înapoi morţii: amurgul din Cambridge, umezeala strecurându-se dinspre bălţi şi făclii din rogoz arzând într-o cameră goală, unde se petrece actul de dragoste. Nu puteam face altceva decât să mă însor cu ea, zice dr. Cranmer, şi, într-adevăr, cum poate un bărbat să se ferească de însurătoare? Desigur, colegiul i-a retras catedra – nu sunt acceptaţi profesori însuraţi. Fireşte, ea trebuia să plece de acasă şi, neştiind ce să facă atunci cu ea, el a găzduit-o la hanul Delfinul, care era ţinut de nişte cunoştinţe de-ale lui, nişte – mărturiseşte, nu fără să lase privirea în jos – nişte rude de-ale lui, da, este adevărat că unii din familia sa ţin Delfinul.

– Nu ai de ce să te simţi ruşinat. Delfinul este un han bun.

Ah, deci îl ştii; şi îşi muşcă buza.

El îl studiază pe dr. Cranmer: felul lui de a clipi, degetul sprijinit precaut de bărbie, ochii lui grăitori şi mâinile palide, rugătoare. Aşa că Joan nu a fost, continuă el, nu a fost, vezi, cârciumăreasă, orice ar vorbi oamenii, şi eu ştiu ce vorbesc ei. Ea era o nevastă cu un copil în pântece, iar el, un cărturar sărman, pregătindu-se să trăiască cinstit cu ea în sărăcie, dar asta nu se întâmplase în cele din urmă. El se gândise că ar putea găsi un post de secretar la vreun gentilom sau de tutore, ori chiar că ar putea să-şi câştige traiul cu condeiul; însă toate planurile acelea fuseseră în van. Se gândise să se mute din Cambridge, chiar din Anglia, dar, în final, nu mai fusese nevoie. Sperase ca vreo rudă de-a lui să facă totuşi ceva pentru el, înainte să se nască pruncul. Dar când Joan murise în chinurile facerii, nimeni nu mai putuse face nimic pentru el.

– Dacă ar fi trăit copilul, aş mai fi salvat ceva. Însă, după cum s-au petrecut lucrurile, nimeni nu ştia ce să-mi spună. Nu ştiau dacă să mă consoleze pentru pierderea nevestei sau să mă felicite fiindcă fusesem acceptat înapoi la Jesus College. Am intrat în rândul sfântului ordin; şi de ce nu? Colegii mei au părut să privească totul – căsătoria, copilul pe care îl aşteptasem – ca pe un soi de socoteală greşită. Ca atunci când te rătăceşti prin pădure. Ajungi acasă şi nu te mai gândeşti niciodată la asta.

– În lumea asta există unii oameni ciudaţi şi lipsiţi de inimă. Cred că sunt preoţii. Persoanele de faţă se exclud. Se instruiesc să nu aibă nici un fel de sentiment firesc. Desigur, au cele mai bune intenţii.

– Ce-am făcut nu a fost o greşeală. Am trăit împreună un an. Şi nu trece o zi fără să mă gândesc la ea.

Uşa se deschide – Alice aduce lumină.

– Este fiica dumitale?

În loc să explice legătura de rudenie, el spune:

– Ea este încântătoarea mea Alice. Nu e treaba ta să aduci lampa, Alice.

Ea face o reverenţă scurtă, o mică genuflexiune adresată unui om al bisericii.

– Nu, dar Rafe şi ceilalţi vor să ştie despre ce vorbiţi de atâta vreme. Aşteaptă să afle dacă în seara asta vei trimite ceva cardinalului. Jo este pregătită cu acul şi aţa.

– Spune-le că o să scriu eu însumi epistola şi o să o trimit mâine. Jo poate să se ducă la culcare.

– A, nu mergem la culcare. Ne ducem să alergăm câinii lui Gregory pe holuri şi să facem un zgomot de să trezim şi morţii.

– Înţeleg de ce nu vreţi să vă despărţiţi.

– Da, este grozav, zice Alice. Noi, fetele, avem manierele unor servitoare de la bucătărie şi nimeni n-o să vrea să se însoare cu noi. Dacă mătuşa Mercy s-ar fi purtat ca noi când era tânără, ar fi primit scatoalce după ceafă până i-ar fi dat sângele pe nas.

– Trăim vremuri fericite, afirmă el.

După plecarea ei, când uşa este închisă, Cranmer întreabă:

– Copiii nu sunt biciuiţi?

– Încercăm să-i învăţăm prin puterea exemplului, aşa cum sugerează Erasmus; dar la toţi ne place să alergăm cu câinii şi să facem zgomot, aşa că nu ne descurcăm prea bine în această privinţă.

Nu ştie dacă ar trebui să zâmbească; îl are pe Gregory, le are pe Alice şi pe Johane, şi pe copila Jo, iar cu colţul ochiului, la marginea razei vizuale, o zăreşte pe tânăra mică şi palidă care îi spionează pe Boleyni. Are şoimi în grajduri, care se apropie la sunetul vocii lui. Omul ăsta ce are?

– Mă gândesc la sfetnicii regelui, spune dr. Cranmer. La genul de oameni care îl înconjoară acum.

Şi îl are şi pe cardinal, dacă acesta mai are încă o părere bună despre el după toate cele întâmplate. Dacă va muri, are câinii de vânătoare negri ai fiului său ca să i se odihnească la picioare.

– Sunt oameni pricepuţi, continuă Cranmer, care vor face tot ce vrea regele, dar mi se pare – nu ştiu cum ţi se pare domniei tale – că le lipseşte cu totul puterea de a înţelege situaţia lui… la fel, orice scrupul sau bunătate. Orice fel de milă. Sau dragoste.

– Asta mă face să cred că o să-l aducă înapoi pe cardinal.

Cranmer îi studiază chipul.

– Mi-e teamă că asta nu se poate întâmpla acum.

El simte nevoia să vorbească, să exprime durerea şi furia înăbuşite pe care le resimte.

– Oamenii s-au străduit să creeze neînţelegeri între noi. Să-l convingă pe cardinal că nu acţionez în interesul lui, ci numai al meu, că am fost cumpărat, că mă întâlnesc cu Anne în fiecare zi…

– Sigur că te întâlneşti…

– Altfel cum să ştiu ce să fac în continuare? Lordul cardinal nu ştie, nu poate înţelege cum este aici acum.

– De ce nu te duci la el? întreabă Cranmer cu blândeţe. Prezenţa domniei tale va risipi orice îndoială.

– Nu mai este vreme. Capcana stă întinsă pentru el şi eu nu îndrăznesc să fac nici o mişcare.

În aer se simte răceala toamnei; păsările verii au plecat şi avocaţii cu aripi negre se adună pentru o nouă sesiune la Lincoln’s Inn şi Gray’s Inn. Sezonul de vânătoare – sau, cel puţin, sezonul în care regele vânează în fiecare zi – se va termina în curând. Tot ceea ce se petrece în altă parte, toate înşelătoriile şi frustrările sunt uitate pe câmp. Vânătorul este printre cei mai nevinovaţi oameni; trăirea clipei îl face să se simtă pur. Când se întoarce seara acasă, trupul îl doare şi în minte are doar imaginea frunzelor şi a cerului; nu are chef să citească documente. Nefericirea, nedumeririle au devenit vagi şi vor rămâne departe, cu condiţia ca, după o masă bună şi băutură, râsete şi schimb de poveşti, să se trezească în zori ca să ia totul de la început.

Dar regele de iarnă, mai puţin ocupat, va începe să se gândească la propria conştiinţă. Va începe să se gândească la propria mândrie. Va începe să pregătească recompensele pentru cei care îi pot aduce rezultate.

Este o zi de toamnă, cu un soare alburiu strecurându-se printre frunzele rare, tremurătoare. Merg pe câmpul de tragere. Regelui îi place să facă mai multe lucruri o dată: să vorbească şi să tragă la ţintă cu arcul.

– Aici vom fi singuri, zice el, iar eu voi putea să spun liber ce gândesc.

De fapt, toţi localnicii dintr-un sătuc circulă în jurul lor. Regele nu ştie semnificaţia cuvântului „singur“. Este oare vreodată astfel, chiar şi în visele lui? „Singur“ înseamnă fără Norfolk, care să trăncănească în urma lui. „Singur“ înseamnă fără Charles Brandon, căruia regele i-a cerut în vară, într-un acces de furie, să dispară şi să nu se mai apropie la mai mult de cincizeci de mile de curte. „Singur“ înseamnă doar „cu servitorul meu care duce arcul şi cu slugile lui, singur cu gentilomii din camerele mele private, care sunt prietenii mei aleşi şi personali“. Doi dintre aceşti gentilomi – atunci când nu este prezentă regina – dorm la piciorul patului regal; au această îndatorire de câţiva ani deja.

Când îl vede pe Henric încordându-şi arcul, se gândeşte: acum îmi dau seama că este rege. Acasă ori peste hotare, în vreme de pace sau de război, fericit ori întristat, regelui îi place să exerseze de câteva ori pe săptămână, aşa cum ar trebui să facă orice englez. Folosindu-se de înălţimea staturii sale, de muşchii frumos antrenaţi ai braţelor, ai umerilor şi ai pieptului, trimite săgeata zbârnâind drept în centrul ţintei. Apoi întinde braţul, să fie dezlegată şi legată la loc apărătoarea, să-i fie schimbat arcul şi să i se aducă mai multe, dintre care să aleagă. Un sclav linguşitor îi înmânează un şervet ca să-şi şteargă fruntea şi îl ia apoi de jos, unde a fost aruncat de rege. Apoi, enervat, după ce o lovitură sau două cad departe de ţintă, regele Angliei pocneşte din degete, ca Dumnezeu să schimbe direcţia vântului.

– Din varii locuri primesc sfatul să consider căsătoria mea desfăcută în ochii Europei creştine, strigă regele, aşa că pot să mă recăsătoresc oricând vreau. Şi încă repede.

El nu strigă înapoi.

– Dar ceilalţi spun…

Vântul care suflă îi poartă cuvintele departe, către Europa.

– Eu sunt unii dintre ceilalţi.

– Sfinte Doamne, zice Henric. O să ajung emasculat. Cât crezi că mai pot îndura?

El ezită să-i spună: încă trăieşti cu nevasta. Împărţiţi un acoperiş, o curte, oriunde vă mutaţi ea stă pe locul reginei, iar tu pe al regelui. I-ai spus cardinalului că îţi este soră, nu soţie, dar dacă azi nu tragi bine cu arcul, dacă vântul îţi e potrivnic sau te trezeşti brusc că privirea îţi e împăienjenită de lacrimi, numai surorii Caterina poţi să-i spui toate astea; nu poţi recunoaşte o slăbiciune ori un eşec în faţa lui Anne Boleyn.

L-a studiat pe Henric în timpul exersării. La invitaţia regelui, a luat şi el un arc, ceea ce provoacă oarecare rumoare printre gentilomii care împestriţează iarba sau se sprijină de copaci în mătăsurile lor de culoarea dudelor, prunelor şi aurului. Deşi Henric trage bine cu arcul, nu are mişcarea unui arcaş înnăscut; un arcaş înnăscut îşi lasă toată puterea trupului în arc.

Îl compară cu Richard Williams, Richard Cromwell cum îşi spune acum. Bunicul lui ap Evan era un adevărat artist cu arcul. El nu l-a văzut niciodată, dar poate pune rămăşag că avea muşchii precum coardele şi fiecare fibră din trup era pusă la lucru. Cercetându-l pe rege, este mulţumit că străbunicul lui nu a fost arcaşul Blaybourne, după cum se povesteşte, ci Richard, ducele de York. Bunicul lui a fost de spiţă regală; mama lui, la fel; trage cu arcul ca un gentilom amator şi este rege până în măduva oaselor.

Regele zice: ai braţul bun, un ochi bun. El răspunde cu nepăsare: a, de la distanţa asta. În fiecare duminică, în familia mea se organizează un concurs. Mergem la slujbă la Catedrala St Paul, apoi la Moorfields, unde ne întâlnim cu tovarăşii din ghildă ca să-i facem praf pe măcelari şi pe băcani, apoi luăm masa împreună. Avem întreceri cu rivalii noşti vechi, podgorenii…

Henric se întoarce spre el, năvalnic: ce-ar fi să trec pe la tine într-o săptămână? Dacă aş veni deghizat? Poporului i-ar plăcea asta, nu crezi? Aş trage cu arcul pentru tine. Un rege trebuie să se arate din când în când, nu? Ar fi amuzant, nu?

Nu chiar, gândeşte el. Nu poate să bage mâna-n foc, dar i se pare că zăreşte lacrimi în ochii lui Henric.

– În mod sigur am învinge, rosteşte el.

Aşa i-ai spune unui copil.

– Podgorenii ar urla de furie ca urşii.

Începe să burniţeze şi, în drum spre adăpostul unui pâlc de copaci, chipul regelui este umbrit de jocul frunzelor. Nan mă ameninţă că mă părăseşte, spune el. Zice că mai sunt bărbaţi pe lume şi că îşi risipeşte tinereţea.

Norfolk, cuprins de panică, în acea ultimă săptămână din octombrie 1930:

– Ascultă. Omul ăsta de aici – şi face necioplit un semn cu degetul mare spre Brandon, care s-a întors la curte, evident – a intrat în urmă cu vreo câţiva ani împotriva regelui într-un turnir şi aproape că l-a ucis. Henric nu-şi coborâse viziera, Dumnezeu ştie de ce…, dar astfel de lucruri se întâmplă. Lordul l-a izbit pe rege – bang! – în coif şi lancea s-a sfărâmat – la un centimetru de ochiul regelui.

În focul povestirii, Norfolk îşi răneşte mâna dreaptă. Tresărind de durere, continuă totuşi cu înflăcărare:

– Un an mai târziu, Henric îşi urmăreşte şoimul pe un teren din acela înşelător, plat, ştii cum, şi ajunge la un şanţ. Vâră în el o prăjină, ca să se ajute să-l treacă, nenorocitul de lemn se rupe, blestemăţia, şi iată-l pe Maiestatea Sa cu faţa-n jos, înţepenit în juma de metru de apă şi noroi, şi dacă nu l-ar fi scos de-acolo un servitor, ei bine, domnilor, mi-e groază să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.

El îşi zice: ei bine, iată o întrebare la care există răspuns. În caz de pericol, poţi să-l ridici. Să-l pescuieşti. Orice.

– Să ne închipuim că moare, rosteşte Norfolk. Să ne închipuim că îl răpeşte o boală sau cade de pe cal şi-şi frânge gâtul. Ce se întâmplă apoi? Bastardul lui, Richmond? Nu am nimic împotriva lui, este băiat bun, şi Anne zice că ar trebui să-l însor cu fiica mea, Mary – iar Anne nu e proastă. Hai să punem un Howard peste tot, zice ea, oriunde se uită regele. Eu nu am nimic cu Richmond, aşadar, însă a fost copil din flori. Poate să domnească? Puneţi-vă această întrebare: Cum au obţinut Tudorii coroana? Prin titlu? Nu. Prin forţă? Exact. Prin voia Domnului au învins în luptă. Bătrânul rege avea un pumn de nu găseai altul asemenea multe mile împrejur şi avea nişte hrisoave uriaşe în care îşi însemna duşmanii pe care îi ierta… când? Niciodată! În felul ăsta se stăpâneşte, domnilor!

Se întoarce spre companionii lui, spre sfetnicii care aşteaptă şi privesc şi spre gentilomii de la curte şi de la dormitorul regal; spre Henry Norris, spre prietenul său, William Brereton, spre secretarul principal Gardiner; şi, întâmplător, spre Thomas Cromwell, care se află tot mai mult acolo unde nu ar trebui să fie.

– Bătrânul rege a avut urmaşi, spune el, şi, prin voia Domnului, a avut fii. Dar când Arthur a murit, săbiile au început să se ascută în Europa şi erau ascuţite ca să sfârtece acest regat. Actualul Henric era un copil de nouă ani. Dacă bătrânul rege nu ar mai fi rezistat în viaţă câţiva ani, ar fi izbucnit iarăşi războaie. Un copil nu poate stăpâni Anglia. Iar un copil bastard? Domnul să mă apere! Şi iarăşi e noiembrie!

Este greu de găsit vreun cusur spuselor ducelui. El înţelege totul; chiar şi acea ultimă exclamaţie smulsă din inima ducelui. Este noiembrie şi a trecut un an de când Howard şi Brandon au intrat în York Place, i-au cerut colanul cardinalului şi l-au alungat din propria casă.

Tăcere. Apoi cineva tuşeşte, altcineva oftează. Cineva – probabil Henry Norris – râde. El este cel care vorbeşte.

– Regele are un copil legitim.

Norfolk se întoarce. Roşeşte – chipul îi devine purpuriu, pătat.

– Maria? rosteşte el. Piticania aia vorbitoare?

– O să crească.

– Aşteptăm cu toţii, intervine Suffolk. Acum are paisprezece ani, nu?

– Dar are faţa cât unghia mea! exclamă Norfolk. Ducele îşi arată pentru ilustrare degetul mare. O femeie pe tronul Angliei – este împotriva naturii!

– Bunica ei a fost regina Castiliei.

– Nu poate conduce o armată.

– Isabella a făcut-o.

– Cromwell, de ce eşti aici? intervine ducele. Tragi cu urechea la discuţiile gentilomilor?

– Milord, când ţipaţi, vă pot auzi şi cerşetorii de pe stradă. Cei din Calais.

Gardiner se întoarce spre el; pare interesat.

– Deci crezi că Maria poate domni?

El ridică din umeri.

– Depinde cine îi sunt sfetnici. Depinde cu cine se mărită.

– Trebuie să acţionăm curând, zice Norfolk. Jumătate dintre avocaţii Europei lucrează pentru Caterina. Dispensa asta. Dispensa ailaltă. Cealaltă dispensă, cu altă formulare afurisită pe care zic că au căpătat-o în Spania. Nu contează. Lucrurile au ajuns dincolo de hârţogărie.

– De ce? Nepoată-ta e borţoasă?

– Nu! Din păcate. Fiindcă, dacă ar fi fost, atunci el ar fi trebuit să facă ceva.

– Ce? întreabă Suffolk.

– Nu ştiu. Să se divorţeze singur?

Foşnete, un mormăit, un oftat. Unii se uită la duce; unii se uită la propriile încălţări. Nu există om în acea încăpere care să nu dorească să se împlinească voia lui Henric. Vieţile şi norocul lor depind de asta. El vede o cale înaintea lui: o cale chinuitoare pe un teren plat, cu orizontul înşelător de limpede, cu pământul brăzdat de şanţuri şi pe actualul Tudor murdar de noroi, pe trup şi pe faţă, căutând disperat aerul, ca un peşte pe uscat.

– Bunul om care l-a scos pe rege din şanţ, cum îl chema? se interesează el.

– Lui Master Cromwell îi place să audă despre faptele celor cu origini umile, rosteşte Norfolk sec.

Nu îşi închipuie că vreunul dintre ei ar şti răspunsul. Dar Norris intervine:

– Ştiu eu. Îl chema Edmund Mody.

Mai degrabă Muddy9, zice Suffolk, tăvălindu-se de râs. Ceilalţi se uită la el.

Este Ziua Tuturor Sfinţilor: după cum spune Norfolk, este iar noiembrie. Alice şi Jo au venit să stea de vorbă cu el. O duc pe Bella – actuala Bella – de o panglică de mătase roz. El ridică privirea: pot să vă ajut, doamnelor?

– Master, începe Alice, au trecut mai bine de doi ani de când mătuşa mea Elizabeth, soţia dumitale, a murit. Vrei să-i scrii cardinalului, să-l rogi să-l roage pe papă să o lase să plece din Purgatoriu?

– Dar ce facem cu mătuşa ta Kat? Şi cu micuţele tale verişoare, fiicele mele?

Copiii schimbă priviri.

– Nu credem că au rămas acolo destulă vreme. Anne Cromwell era mândră de priceperea ei cu cifrele şi se lăuda că învăţa greaca. Grace era înfumurată cu părul ei şi zicea că are aripi, ceea ce era o minciună. Credem că poate ar trebui să sufere mai mult. Dar cardinalul ar trebui să încerce.

Cine nu cere nu primeşte.

Alice continuă, încurajator:

– Te-ai ocupat atât de mult de treburile cardinalului, că nu poate să te refuze. Şi, deşi cardinalul nu mai e în graţiile regelui, cu siguranţă că mai e într-ale papei.

– Şi eu cred, intervine Jo, că lordul cardinal îi scrie papei în fiecare zi. Deşi nu ştiu cine îi coase scrisorile. Şi bănuiesc că, de asemenea, cardinalul îi trimite câte un cadou pentru deranj. Ceva bani, adică. Mătuşa Mercy zice că papa nu face nimic pe gratis.

– Veniţi cu mine, le cere el.

Ele schimbă din nou priviri. El le împinge uşor înaintea lui. Picioarele scurte ale Bellei încep să alerge rapid. Jo îi dă drumul la lesă, dar animalul tot rămâne în urmă.

Mercy şi Johane cea în vârstă stau împreună. Tăcerea nu e amicală. Mercy citeşte, murmurând cuvintele pentru sine. Johane priveşte ţintă peretele, cu lucrul de mână în poală. Mercy îşi pune semn unde a rămas cu lectura.

– Ce e asta, o delegaţie?

– Spune-i, zice el. Jo, spune-i mamei tale ce mi-ai cerut.

Jo începe să plângă. Alice este cea care vorbeşte şi pledează cauza.

– Vrem ca mătuşa Liz să iasă din Purgatoriu.

– Ce le-ai învăţat? întreabă el.

Johane ridică din umeri.

– Mulţi adulţi cred ceea ce cred ele.

– Sfinte Doamne, ce se petrece sub acoperişul ăsta? Copiii ăştia cred că papa poate să se ducă în lumea de dincolo cu o legătură de chei. În vreme ce Richard refuză împărtăşania…

– Ce? Johane rămâne cu gura căscată. Ce face?

– Richard are dreptate, intervine Mercy. Când Domnul a zis: ăsta-i trupul meu, s-a referit, literal, la trupul Lui. Nu le-a dat preoţilor dreptul să se transforme în scamatori.

– Dar a zis: este. Nu a spus: ăsta e precum trupul meu, a zis este. Poate Dumnezeu să mintă? Nu. Este incapabil de aşa ceva.

– Dumnezeu poate să facă orice, replică Alice.

Johane o priveşte ţintă.

– Obrăznicătură mică.

– Dacă mama ar fi aici, te-ar plesni pentru asta.

– Fără violenţă, se bagă el. Vă rog.

Austin Friars este ca o lume în miniatură. În aceşti din urmă ani a fost mai mult ca un câmp de bătălie, nu ca o gospodărie; sau ca acele tabere militare cu corturi unde supravieţuitorii îşi privesc cu disperare membrele zdrobite şi visele sfărâmate. Însă este misiunea lui să conducă aceste ultime trupe eroice; dacă nu o să fie puse la pământ în următorul atac, atunci trebuie să le înveţe arta defensivă a acceptării ambelor căi, credinţă şi lucrare, papă şi noii fraţi, Caterina şi Anne. El se uită la Mercy, care zâmbeşte afectat. Se uită la Johane, cu obrajii în flăcări. Îşi îndepărtează de la Johane gândurile, care nu sunt tocmai teologice.

– Nu aţi făcut nimic rău, le spune el copilelor.

Dar pe chipurile lor se citeşte durerea, aşa că le momeşte:

– Jo, o să-ţi dau un dar, pentru că tu coşi scrisorile pentru cardinal; iar ţie, Alice, o să-ţi fac un cadou… sunt sigur că nu trebuie să avem un motiv. O să vă dau câte o maimuţică.

Ele se uită una la cealaltă. Jo este ispitită.

– Ştii de unde să faci rost de ele?

– Cred că da. Am fost acasă la lordul cancelar şi nevasta lui are o asemenea creatură, care stă în poala ei şi este atentă la tot ce spune.

– Acum nu sunt la modă, zice Alice.

– Deşi îţi mulţumim, spune Mercy.

– Deşi îţi mulţumim, repetă Alice.

– Dar maimuţele nu mai sunt văzute la curte de când a apărut Lady Anne. Ca să fii la modă, am vrea să ne dai puii Bellei.

– Cu timpul, răspunde el. Poate.

Încăperea este plină de subînţelesuri pe care el nu le pricepe. Îşi ia câinele sub braţ şi se duce să mai facă rost de nişte bani pentru fratele George Rochford. Se aşază cu Bella la birou, ca să moţăie printre hârtii. Ea morfoleşte capătul panglicii, încercând să-şi desfacă nodul de la gât.

Pe 1 noiembrie 1530, Harry Percy, tânărul conte de Northumberland, primeşte împuternicirea să-l aresteze pe cardinal. Contele soseşte la Cawood, ca să-şi ducă la îndeplinire ordinul, cu patruzeci şi opt de ore înainte de planificata sosire a cardinalului la York pentru învestitură. Cardinalul este dus la castelul Pontefract sub escortă, de acolo la Doncaster, şi de acolo la Sheffield Park, reşedinţa contelui de Shrewsbury. Aici, la casa lui Talbot, cardinalul cade bolnav. Pe 26 noiembrie, comandantul-şef al Turnului soseşte împreună cu douăzeci şi patru de oameni înarmaţi ca să-l escorteze în sud. De acolo se îndreaptă spre Catedrala Leicester. Trei zile mai târziu, cardinalul moare.

Ce a fost Anglia înainte de Wolsey? O insuliţă aruncată în largul mării, săracă şi rece.

George Cavendish vine la Austin Friars. Plânge în timp ce vorbeşte. Uneori îşi şterge lacrimile şi trage concluzii moralizatoare. Dar cel mai mult plânge.

– Nici măcar nu ne terminaserăm masa, zice el. Lordul cardinal îşi lua desertul când a apărut tânărul Harry Percy. Era plin de noroi, cum venise de pe drum, şi avea cheile în mână, pe care deja le luase de la paznic; a pus gărzi pe scări. Cardinalul s-a ridicat în picioare şi a spus: Harry, dacă aş fi ştiut că vii, te-aş fi aşteptat cu masa. Mă tem că peştele s-a cam terminat. Să mă rog pentru un miracol? Eu i-am şoptit: milord, nu huliţi. Apoi Harry Percy a înaintat: milord, vă arestez pentru înaltă trădare.

Cavendish aşteaptă. Aşteaptă ca el să izbucnească într-un acces de furie? Însă el îşi împreunează degetele, a rugăciune. Se gândeşte: Anne a aranjat asta şi trebuie să-i fi făcut o plăcere imensă şi tainică; o răzbunare amânată, pentru sine, pentru fostul ei iubit, umilit odinioară de cardinal şi trimis pachet de la curte.

– Cum era? întreabă el. Harry Percy?

– Tremura din cap până-n picioare.

– Şi stăpânul?

– I-a cerut mandatul, împuternicirea. Percy a răspuns: sunt câteva chestiuni în instrucţiunile mele pe care nu aveţi voie să le vedeţi. Atunci, a zis stăpânul, dacă nu vrei să-mi arăţi documentul, nici eu nu mă predau, aşa că ne găsim într-o situaţie tare interesantă, Harry. Haide, George, mi-a zis cardinalul, să mergem în camerele mele şi să ne sfătuim. Însoţitorii contelui l-au urmat îndeaproape pe cardinal, aşa că eu m-am pus în uşă şi le-am barat calea. Lordul cardinal a intrat în camera sa, ţinându-şi firea, şi când s-a întors spre mine mi-a zis: Cavendish, uită-te la mine. Nu mi-e frică de nimeni.

El, Cromwell, se îndepărtează ca să nu vadă suferinţa celuilalt. Se uită la perete, la lambriuri, la noul lui lambriu sculptat, şi îşi trece arătătorul pe lucrătura lui.

– Când l-au scos din casă, localnicii erau strânşi afară. Au îngenuncheat pe drum şi au plâns. I-au cerut lui Dumnezeu să-şi abată mânia asupra lui Harry Percy.

Dumnezeu nu trebuie să se preocupe de asta, se gândeşte. O să mă ocup eu.

– Am mers spre sud. Vremea s-a stricat. La Doncaster am ajuns târziu. Oamenii se înghesuiau pe străzi şi fiecare avea o lumânare care lumina în întuneric. Am crezut că o să se împrăştie, dar au rămas toată noaptea afară. Până când lumânările au ars de tot. Şi a fost ca un fel de lumină a zilei.

– Trebuie să-l fi încurajat asta. Să vadă mulţimile.

– Da, dar până atunci – nu ţi-am zis, trebuia să-ţi spun – refuzase să mănânce vreme de o săptămână.

– De ce? De ce a făcut asta?

– Unii zic că a vrut să se omoare. Eu nu pot să cred asta, un suflet creştin… Am comandat să i se facă pere coapte cu mirodenii – am făcut bine?

– Şi a mâncat?

– Puţin. Apoi însă, şi-a dus mâinile la piept. A zis: simt ceva rece în mine, rece şi tare ca o bucată de gresie. Şi atunci a început.

Cavendish se ridică. Acum se plimbă şi el prin odaie.

– Am chemat un spiţer. I-a făcut o pulbere şi l-am pus să o toarne în trei cupe. Una am băut-o eu. El, spiţerul, a băut o alta. Master Cromwell, nu aveam încredere în nimeni. Stăpânul a înghiţit pulberea şi durerea l-a lăsat imediat. Mi-a zis: iată, au fost doar gaze, şi toţi am râs şi m-am gândit: mâine va fi mai bine.

– Apoi a venit Kingston.

– Da. Cum puteam să-i spunem stăpânului: comandantul Turnului se află aici, ca să vă ia? Cardinalul stătea pe un bagaj. A zis: William Kingston? William Kingston? Tot repeta numele.

Şi în tot acel răstimp avea o greutate în piept, o bucată de gresie, de fier, un cuţit tăios în măruntaie.

– I-am spus: nu vă îngrijoraţi, milord. Veţi apărea în faţa regelui şi vă veţi dezvinovăţi. Şi Kingston a zis acelaşi lucru, dar cardinalul a replicat: astea sunt vorbe deşarte. Ştiu ce mi se pregăteşte, şi mă aşteaptă moartea. În noaptea aceea nu am dormit. Din măruntaiele stăpânului a ieşit sânge negru. În dimineaţa următoare, era prea slăbit să stea în picioare şi nu am putut porni călare. Dar am făcut-o după aceea. Şi aşa am ajuns la Leicester. Zilele erau foarte scurte, lumina slabă. Luni dimineaţa la opt s-a trezit. Eu tocmai aduceam lumânările şi le aşezam pe dulap. M-a întrebat: a cui e umbra care se prelinge pe perete? Şi a strigat numele domniei tale. Dumnezeu să mă ierte, i-am spus că eşti pe drum. El a zis atunci: drumurile sunt înşelătoare. Am spus: îl ştiţi pe Cromwell, nici diavolul nu-l întârzie. Dacă a zis că este pe drum, atunci o să ajungă aici.

– George, scurtează povestea, nu mai suport s-o aud.

Dar George trebuie să spună tot ce are de spus: a doua zi la patru, un bol cu supă de pui, dar cardinalul nu a vrut să mănânce. Azi nu e zi fără carne? A cerut ca fiertura să fie dusă de acolo. Deja era bolnav de opt zile, îşi golea pântecele încontinuu, sângerând şi în chinuri, şi mi-a spus: crede-mă, numai moartea mă va scăpa de asta.

Pune-l pe stăpân în dificultate şi va găsi o cale de ieşire; cu şiretenia şi abilitatea lui, va găsi o cale, o ieşire. Otravă? Dacă e aşa, atunci moartea îi e dată de propria mână.

La ora opt a doua zi dimineaţă şi-a dat ultima suflare. În jurul patului său, clinchetul mărgelelor din rozariu; afară, tropăitul nervos al cailor în staul, luna de iarnă subţire lucind pe drumul spre Londra.

– A murit în somn?

Ar fi vrut să fie scutit de şi mai multe chinuri. George zice: nu, a vorbit până în ultima clipă.

– A mai pomenit de mine?

Orice? Un cuvânt?

L-am spălat, continuă George, l-am pregătit pentru îngropăciune.

– Sub cămaşa fină de olandă am găsit o centură de păr… Îmi pare rău să-ţi spun, ştiu că nu eşti de acord cu aceste practici, dar aşa s-a întâmplat. Cred că nu a făcut asta până când nu a stat la Richmond, printre călugări.

– Ce s-a întâmplat cu ea? Cu centura de păr?

– Călugării de la Leicester au păstrat-o.

– Doamne Sfinte! O să scoată bani pe ea.

– Ştii că nu au putut să ne dea altceva decât un coşciug de scânduri simple?

Numai când rosteşte asta George Cavendish cedează; numai acum blestemă şi spune: pe patimile lui Hristos, i-am auzit bătându-l în cuie. Când mă gândesc la sculptorul florentin şi la cavoul lui, la marmura neagră, la bronz, la îngerii de la cap şi de la picioare… Dar am avut grijă să fie îmbrăcat în roba de arhiepiscop şi i-am desfăcut degetele şi i-am pus cârja de episcop, aşa cum am crezut că o să-l văd ţinând-o când avea să fie înscăunat la York. Nu mai erau decât două zile până atunci. Bagajele ne erau făcute şi eram pregătiţi de drum; până când a sosit Harry Percy.

– Ştii, George, spune el, l-am implorat să se mulţumească doar cu ceea ce ai salvat din ruină, să se ducă la York, să fie mulţumit că este în viaţă… După cum stăteau lucrurile, ar mai fi trăit încă zece ani – ştiu că aşa s-ar fi întâmplat.

– Am trimis după primar şi după mai-marii oraşului, ca să-l vadă în coşciug, şi să nu existe zvonuri false că este în viaţă şi că a fugit în Franţa. Unii au făcut remarci despre originea lui umilă şi, pe Dumnezeu, mi-aş fi dorit să fii acolo…

– Şi eu mi-aş fi dorit.

– Pentru că în faţa domniei tale, Master Cromwell, nu ar fi făcut asta, nu ar fi îndrăznit. La venirea nopţii am stat la priveghi, la lumina lumânărilor care ardeau în jurul coşciugului, până la patru dimineaţa, care ştiu că este ora canonică. Apoi am ascultat liturghia. La şase l-am aşezat în criptă. Şi l-am lăsat acolo.

La şase dimineaţa, într-o miercuri, de sărbătoarea apostolului Andrei. Eu, un simplu cardinal. Cavendish l-a lăsat acolo şi s-a dus spre sud, la regele aflat la Hampton Court. Care îi zice lui George: „Nici pentru douăzeci de mii de lire n-aş fi vrut ca lordul cardinal să fi murit. “

– Ascultă, Cavendish, zice el, când o să fii întrebat ce a spus cardinalul în ultimele zile de viaţă, nu le spune nimic.

George ridică din sprâncene.

– Deja am făcut asta. Nu le-am spus nimic. Regele m-a chestionat. Lordul Norfolk, la fel.

– Dacă îi spui ceva lui Norfolk, o să răstălmăcească într-o trădare.

– Totuşi, ca lord trezorier, mi-a plătit simbria din urmă. De nouă luni nu mai fusesem plătit.

– Cu cât erai plătit, George?

– Zece lire pe an.

– Ar fi trebuit să vii la mine.

Acestea sunt faptele. Acestea sunt cifrele. Dacă Stăpânul Infernului ar apărea mâine în camerele private ale regelui şi l-ar oferi pe cardinalul mort înapoi, proaspăt ridicat din mormânt, proaspăt ridicat din criptă – miracolul învierii lui Lazăr pentru douăzeci de mii de lire –, Henric Tudor ar fi obligat să se străduiască din greu să adune banii. Norfolk, lord trezorier? Foarte bine; nu contează cine deţine titlul, cine ţine cheile zornăitoare ale cuferelor goale.

– Ştii, zice el, dacă lordul cardinal mi-ar putea spune, aşa cum făcea odinioară, Thomas, ce cadou ai vrea de Anul Nou, i-aş răspunde: aş vrea să văd finanţele ţării.

Cavendish ezită; începe să vorbească, apoi se opreşte; începe din nou.

– Regele mi-a zis anumite lucruri. La Hampton Court. „Trei pot ţine sfat, dacă doi nu sunt de faţă. “

– Cred că este un proverb.

– A spus: „Dacă aş şti că scufia mea mi-ar cunoaşte gândurile, aş arunca-o în foc. “

– Cred că şi ăsta e un proverb.

– Cred că vrea să spună că acum nu-şi va alege nici un sfetnic: nici pe lordul de Norfolk, nici pe Stephen Gardiner, pe nimeni, pe nimeni care să-i fie aproape, atât de aproape precum a fost cardinalul.

El dă din cap. Pare o interpretare rezonabilă.

Cavendish arată bolnav. Este încordarea nopţilor lungi nedormite, a veghii lângă sicriu. Este îngrijorat pentru diferitele sume de bani pe care cardinalul le-a avut în călătorie şi pe care nu le mai avea când a murit. Este îngrijorat cum să-şi aducă acasă de la Yorkshire propriile bunuri; se pare că Norfolk i-a promis o căruţă şi bani de transport. El, Cromwell, vorbeşte despre asta în vreme ce se gândeşte la rege şi, fără să-l vadă George, îşi îndoaie degetele, unul după altul, strâns, în palmă. Mary Boleyn i-a urmărit în palmă o anumită formă; el se gândeşte: Henric, am inima ta în mână.

După plecarea lui Cavendish, se duce la sertarul secret şi scoate pachetul pe care cardinalul i l-a dat în ziua în care a început călătoria spre nord. Desface sfoara care îl leagă. Se agaţă, se înnoadă, dar el are răbdare; înainte să-şi dea seama, inelul cu turcoaz i se rostogoleşte în palmă, rece de parcă ar fi venit din mormânt. Îşi imaginează mâinile cardinalului, cu degete lungi, albe şi nepătate, sigure atâţia ani pe cârma corabiei statului; dar inelul i se potriveşte de parcă ar fi fost făcut pentru el.

Hainele purpurii ale cardinalului stau acum împăturite şi goale. Nu pot fi aruncate. Vor fi croite şi vor deveni alte veşminte. Cine ştie unde vor ajunge peste ani? Privirea îţi va fi surprinsă de o pernă purpurie ori de un petic de roşu pe un steag sau pe un stindard. Vei zări o sclipire a lor pe căptuşeala mânecii cuiva ori în străfulgerarea juponului unei târfe.

Altcineva s-ar duce la Leicester, ca să vadă unde a murit şi să stea de vorbă cu stareţul. Altcuiva i-ar fi greu să-şi imagineze asta, dar el nu are astfel de probleme. Roşul fondului unui covor, strălucirea unui piept de măcăleandru sau de cinteză, roşul unui sigiliu de ceară sau inima unui trandafir: sădit în peisajul său, lipit de ochiul său interior şi surprins în sclipirea unui rubin, în culoarea sângelui, cardinalul trăieşte şi vorbeşte. Uită-te la mine: nu mi-e frică de nimeni.

La Hampton Court, în sala mare, se pune în scenă o farsă; titlul ei este Coborârea cardinalului în iad. Îşi aduce aminte de anul trecut, la Gray’s Inn. Sub ochiul atent al trimişilor oficiali ai casei regale, tâmplarii lucrează cu avânt pentru gratificaţii, ridicând cadre de lemn pe care vor fi prinse pânze pictate cu scene de tortură. În spatele sălii, paravanele sunt acoperite de imagini cu flăcări.

Distracţia este asta: o siluetă uriaşă, purpurie, întinsă la pământ, este târâtă de-a lungul podelei, urlând, de actori costumaţi în diavoli. Sunt patru diavoli, unul pentru fiecare membru al celui mort. Diavolii poartă măşti. Au furci cu care îl împung pe cardinal, făcându-l să tresară, să se zvârcolească şi să implore. El sperase că lordul cardinal murise fără chinuri, dar Cavendish zisese că nu. Murise conştient, vorbind de rege. Se trezise brusc din somn şi zisese: a cui e umbra aceea de pe perete?

Ducele de Norfolk se plimbă prin sală chicotind:

– Nu e grozav? E atât de grozav că ar trebui consemnat pe hârtie! Pe sfânta liturghie, asta o să fac! O să pun să se consemneze, ca să iau cu mine hârtiile şi de Crăciun o să jucăm piesa asta.

Anne râde, arată cu degetul şi aplaudă. El n-a mai văzut-o niciodată astfel: veselă, radioasă. Henric stă îngheţat alături de ea. Uneori râde, dar lui i se pare că dacă te-ai apropia destul de mult de rege ai vedea că ochii îi sunt plini de spaimă. Cardinalul se rostogoleşte pe podea, lovind cu picioarele în demoni, dar, îmbrăcaţi în costumele lor negre de lână, ei îl torturează şi strigă: „Haide, Wolsey, trebuie să te ducem în iad, fiindcă stăpânul nostru Beelzebub te aşteaptă la cină“.

Când muntele purpuriu îşi înalţă capul şi întreabă: „Ce vinuri serveşte? “, până şi el aproape că uită de sine şi râde. „N-o să beau vinuri englezeşti“, declară mortul. „Nu pişatul ăla de mâţă pe care îl dă oaspeţilor lordul de Norfolk. “

Anne strigă de bucurie; arată cu degetul; arată spre unchiul ei; zgomotul se ridică până la bârnele acoperişului împreună cu fumul din cămin, râsetele şi scandările de la mese, urletul prelatului gras. Nu, îl asigură ei, diavolul e francez, şi se aud fluierături şi huiduieli, iar cântecele se opresc. Diavolul prinde acum capul cardinalului într-un laţ. Îl ridică în picioare, însă el se opune. Pumnii pe care îi împarte nu sunt toţi prefăcuţi şi el aude gemetele, când lovitura nimereşte în plin. Însă sunt patru călăi şi un sac uriaş, purpuriu, de nimic, care se îneacă şi care zgârie; curtea strigă: „Lăsaţi-l jos! Lăsaţi-l în viaţă! “

Actorii îşi ridică mâinile; îşi iau o ţinută ţanţoşă şi îl lasă pe cardinal să cadă. Când acesta se rostogoleşte la pământ, gâfâind după aer, ei îşi înfig furcile în el şi scot metri de intestine roşii de lână.

Cardinalul rosteşte blasfemii. Trage vânturi şi din colţurile sălii izbucnesc focuri de artificii. Cu colţul ochiului, el vede o femeie fugind, cu mâna la gură; dar unchiul Norfolk mărşăluieşte de colo, colo, arătând cu degetul: „Uite cum îi desfăşoară maţele, aşa cum ar face călăul! Da, aş da bani să văd una ca asta! “

– Ruşine, Thomas Cromwell, ţi-ai vândut sufletul ca să-l vezi pe Wolsey la pământ! strigă cineva.

Capetele se întorc, la fel face şi el, dar nimeni nu ştie cine a vorbit; însă el crede că s-ar putea să fi fost, putea să fi fost Thomas Wyatt? Diavolii s-au scuturat de praf şi şi-au recăpătat suflul. Cu un strigăt de „Acum! “ se năpustesc asupra cardinalului şi îl trag în iad, aflat, se pare, în spatele paravanelor din fundul sălii.

El îi urmează într-acolo. Pajii aleargă cu ştergare de pânză pentru actori, dar îmbulzeala diavolească îi risipeşte. Cel puţin unul dintre copii primeşte un cot în ochi şi scapă jos un vas cu apă fierbinte. El îi vede pe diavoli smulgându-şi măştile şi aruncându-le, suduind, într-un colţ; îi priveşte cum încearcă să se elibereze de costumele împletite de diavol. Se întorc unii spre alţii râzând şi încep să şi le scoată unii altora peste cap.

– E precum cămaşa lui Nessus, zice George Boleyn, în vreme ce Norris îl eliberează.

George îşi scutură capul ca să-şi aranjeze părul la loc; pielea lui albă este iritată de la contactul cu lâna aspră. George şi Henry Norris sunt diavolii care l-au apucat pe cardinal de mâini. Cei doi diavoli care s-au ocupat de picioare încă se chinuiesc să-şi scoată costumele: un băiat pe nume Francis Weston şi William Brereton, care – la fel ca Norris – este destul de mare ca să aibă mai multă minte. Sunt atât de absorbiţi unii de alţii – înjură, râd, strigă după schimburi curate –, încât nu observă cine îi priveşte şi oricum nu le pasă. Se stropesc cu apă pe sine şi unii pe alţii, îşi şterg năduşeala, smulg cămăşile din mâinile pajilor şi şi le strecoară peste cap. Încă încălţaţi cu copitele despicate, ies în sala cea mare ca să primească aplauze.

În mijlocul spaţiului eliberat de diavoli, cardinalul zace nemişcat, ascuns de ochii celor din sala mare de paravane; poate că doarme.

El se duce înspre grămada purpurie. Se opreşte. Priveşte în jos. Aşteaptă. Actorul deschide un ochi.

– Trebuie să fiu în iad, zice el. Trebuie să fiu în iad, dacă italianul e aici.

Mortul îşi smulge masca. Este Sexton, măscăriciul: Master Patch. Master Patch, care a urlat atât de tare cu un an în urmă, când au vrut să-l despartă de stăpânul lui.

Patch întinde o mână, ca să fie ajutat să se ridice, dar el nu se mişcă. Omul se ridică singur, înjurând. Începe să-şi scoată costumul purpuriu, trăgând şi smulgând pânza. El, Cromwell, stă cu braţele încrucişate, cu mâna dreaptă închisă într-un pumn nevăzut. Măscăriciul aruncă toate pernele mari de lână care îi căptuşiseră costumaţia. Are un trup costeliv, uscat, cu pieptul acoperit de păr des.

– De ce ai venit în ţara mea, italianule? vorbeşte el. De ce nu ai rămas în ţara ta?

Sexton e măscărici, dar nu e nebun. Ştie prea bine că el nu e italian.

– Ar fi trebuit să rămâi acolo, continuă Patch, cu accentul lui de londonez. Până acum ai fi avut propriul oraş. O catedrală. Propriul cardinal de marţipan pe care să-l mănânci la desert. Să ai toate astea un an sau doi, până când ar fi apărut o brută mai puternică şi te-ar fi dat la o parte de la troacă.

El ridică veşmântul aruncat de Patch. Este de un roşu aprins, ieftin, care se decolorează repede, din vopsea de fernambuc, şi miroase a sudoare străină.

– Cum ai putut să joci rolul ăsta?

– Joc ce rol sunt plătit să joc. Tu nu? Râde: lătratul lui ascuţit, care trece drept nebunesc. Nu-i de mirare că eşti atât de acru zilele astea. Nimeni nu te plăteşte, nu? Monsieur Cremuel, mercenarul ieşit la pensie.

– Nu chiar atât de pensionat. Te pot aranja.

– Cu pumnalul ăla pe care îl ţii acolo unde odată ţi-a fost mijlocul.

Patch sare într-o parte, poznaş. El, Cromwell, stă sprijinit de perete; îl priveşte. Aude un copil care plânge cu suspine, undeva în afara razei lui vizuale; poate e băieţelul lovit în ochi, pocnit acum că a scăpat vasul cu apă sau poate plângând pur şi simplu. Aşa e copilăria; eşti pedepsit, apoi pedepsit încă o dată dacă protestezi. Astfel, înveţi să nu te mai plângi; este o lecţie dură, dar întotdeauna folositoare.

Patch încearcă diferite poze, gesturi obscene, de parcă se pregăteşte pentru o viitoare reprezentaţie.

– Ştiu în ce şanţ ai fost plodit, Tom, zice el, şi a fost un şanţ nu departe de al meu.

Se întoarce spre sala unde, nevăzut, dincolo de paravanul despărţitor, regele îşi continuă probabil ziua lui cea plăcută. Patch îşi depărtează picioarele şi scoate limba.

– Nebunul a zis în sufletul său: nu există papă. Îşi întoarce capul şi rânjeşte. Vino peste zece ani, Master Cromwell, şi spune-mi atunci cine este nebunul.

– Îţi risipeşti degeaba glumele cu mine, Patch. Îţi uzezi marfa inutil.

– Măscăricii pot spune orice.

– Nu acolo unde sunt eu stăpân.

– Şi unde ar fi asta? Nici măcar în ograda unde ai fost botezat într-o băltoacă. Vino să ne întâlnim aici, peste zece ani, dacă o să mai trăieşti până atunci.

– Te-aş băga în răcori dacă aş muri.

– Fiindcă aş sta nemişcat şi te-aş lăsa să mă dobori.

– Ţi-aş putea zdrobi capul de perete chiar acum. Nimeni nu ţi-ar simţi lipsa.

– Aşa e, răspunde Master Saxton. M-ar arunca dimineaţa pe o grămadă de bălegar. Ce importanţă are un nebun? Anglia este plină de ei.

Este surprins că încă e lumină afară; avusese impresia că e noapte adâncă. Wolsey încă zăboveşte în aceste curţi; el le-a construit. După orice colţ ţi se pare că îl zăreşti pe stăpânul meu, cu un sul de planuri ale proiectantului în mână, veselia lui la vederea celor şaizeci de covoare turceşti, speranţa lui de a-i găzdui şi ospăta pe cei mai vestiţi meşteri de oglinzi din Veneţia – „Thomas, vei adăuga în scrisoarea ta nişte vorbe de afecţiune, nişte expresii subtile care să sugereze, în dialectul local şi în cel mai delicat mod posibil, faptul că eu plătesc cele mai mari preţuri. “

Şi va adăuga că englezii îi primesc cu braţele deschise pe străini şi că, în plus, climatul din Anglia este blând. Că păsări de aur cântă pe crengi de aur, şi un rege de aur stă pe un munte de bani, cântând un cântec compus chiar de el.

Când ajunge acasă la Austin Friars, intră într-un spaţiu care pare ciudat şi străin. I-a luat ore bune să se întoarcă de la Hampton Court şi este târziu. Se uită la locul de pe perete unde străluceşte blazonul cardinalului: pălăria purpurie recent retuşată, la cererea lui.

– Poţi să le ştergi acum, zice el.

– Şi ce să pictez în loc, sir?

– Nimic.

– Am putea face o alegorie drăguţă.

– Sunt convins. Se întoarce şi se îndepărtează. Dar lasă spaţiul gol.

7 Maimuţe înlănţuite (n. tr.)

8 Expresie ce exprimă dreptul de a fi audiat de către instanţa de judecată (în lat., în orig., n. tr.)

9 Noroios (n. tr.)