PARTEA A CINCEA

I
Anna Regina
1533

Cei doi copii stau pe o bancă în salonul de la Austin Friars. Sunt atât de mici, că îşi ţin picioarele drept în faţă şi poartă încă haine care nu le diferenţiază sexul. Sub bonete, feţele lor pistruiate strălucesc. Faptul că sunt atât de graşi şi de mulţumiţi se datorează tinerei femei, Helen Barre, care deapănă acum firul poveştii ei: fiica unui mic negustor falit din Essex, nevasta unui oarecare Matthew Barre, care o bătea şi care a părăsit-o, „lăsându-mă“, zice ea arătând, „cu ăsta în pântece“.

Vecinii vin mereu la el cu diverse probleme din parohie. Uşi nesigure la pivniţe. Un coteţ de gâşte zgomotoase. Un bărbat şi o nevastă care strigă şi izbesc tingiri toată noaptea, încât vecinii nu pot să doarmă. El încearcă să nu-şi facă sânge rău dacă astfel de lucruri îi ocupă timpul şi Helen îl deranjează mai puţin decât un coteţ de gâşte. În minte, o dezbracă de veşmintele de lână ieftine şi intrate la apă şi o îmbracă într-o rochie de catifea cu modele pe care a văzut-o ieri, la şase şilingi metrul. Vede că mâinile îi sunt jupuite şi umflate de la munca grea; îi pune mănuşi din piele de ied.

– Deşi, când spun că m-a părăsit, poate că explicaţia e că e mort. Era un scandalagiu şi un beţivan. Un bărbat care îl cunoştea mi-a zis că a ieşit rău de tot dintr-o bătaie şi că ar trebui să-l caut pe fundul unui râu. Dar altcineva l-a văzut pe chei la Tlibury, cu un sac de călătorie în spinare. Aşa că ce sunt – nevastă sau văduvă?

– O să cercetez problema. Deşi cred că n-ai vrea să-l găseşti. Cum ţi-ai câştigat traiul?

– Când el a plecat prima dată la Londra, eu coseam pentru un fabricant de pânze de corabie. De când am venit la Londra să-mi caut de lucru, m-am angajat cu ziua. Am fost spălătoreasă la o mănăstire lângă Catedrala St Paul şi am ajutat la spălarea anuală a aşternuturilor. Au găsit că sunt o lucrătoare bună şi mi-au zis că o să-mi dea o saltea de paie în pod, dar că nu vor să ia şi copiii.

Un alt exemplu de caritate bisericească. El se loveşte tot timpul de astfel de lucruri.

– Nu te putem lăsa să fii sclavă pentru o clică de femei ipocrite. Trebuie să vii aici. Sunt sigur că vei fi de folos. Casa e plină tot timpul, iar eu tot construiesc, după cum vezi.

Trebuie să fie fată bună, se gândeşte, dacă întoarce spatele câştigării traiului în cel mai evident mod; dacă s-ar plimba pe stradă, nu ar duce lipsă de propuneri.

– Am auzit că ai vrea să înveţi să citeşti, ca să poţi citi Evanghelia.

– Nişte femei pe care le-am întâlnit m-au dus la ceea ce ele numesc o şcoală de seară, care se ţinea într-o pivniţă din Broadgate. Înainte de asta, ştiam de Noe, de cei trei regi, de patriarhul Avraam, dar nu auzisem niciodată de Sfântul Pavel. Acasă, la fermă aveam spiriduşi care acreau laptele şi porneau furtuni, dar mi se spune că nu sunt creştini. Aş fi vrut să rămânem la ţară. Tata nu s-a priceput deloc la viaţa de oraş.

Ochii ei, neliniştiţi, îi urmăresc pe copii. Aceştia s-au dat jos de pe bancă şi au traversat şovăitori dalele de piatră, ca să vadă tabloul care creşte tot mai mare pe perete, şi fiecare pas de-al lor o face să-şi ţină respiraţia. Lucrătorul e neamţ, un tânăr recomandat de Hans pentru o muncă simplă, care se întoarce – nu vorbeşte deloc engleză – ca să le explice copiilor ce face. Un trandafir. Trei lei, uite cum sar. Două păsări negre.

– Roşu, strigă copilul mai mare.

– Ştie culorile, zice Helen, îmbujorată de mândrie. A început şi cu un, doi, trei.

În spaţiul unde se afla odinioară blazonul lui Wolsey este zugrăvit acum blazonul lui proaspăt căpătat: azuriu, pe o bandă centrală orizontală, între trei lei ridicaţi pe labele din spate sau un trandafir roşu, cu verde între două stăncuţe.

– Vezi, Helen, spune el, acele păsări negre erau emblema lui Wolsey. Râde. Există oameni care speră că nu o să le mai vadă niciodată.

– Sunt alţi oameni, de soiul nostru, care nu înţeleg.

– Te referi la oamenii de la şcoala de seară?

– Ei spun: cum se poate ca un om care iubeşte Evanghelia să fi iubit un astfel de om?

– Nu mi-au plăcut niciodată manierele lui trufaşe şi procesiunile zilnice, rangul pe care şi-l ţinea. Şi totuşi, nicicând un om nu a servit mai credincios Anglia de când există ea. Iar când îi câştigai încrederea, rosteşte el cu tristeţe, era un om atât de amabil şi de firesc… Helen, poţi să vii de azi aici?

Se gândeşte la acele călugăriţe şi la spălatul anual al aşternuturilor lor. Îşi imaginează chipul îngrozit al cardinalului. Spălătoresele care îl urmau în suita lui, precum urmează târfele o armată, roşii la faţă de eforturile depuse toată ziua. La York Place pusese să i se construiască o scăldătoare, destul de adâncă încât un bărbat să poată sta în picioare înăuntru, iar camera era încălzită de o sobă aşa cum se găseau în Ţările de Jos, şi nu de puţine ori discutase despre afaceri doar cu capul cardinalului care plutea la suprafaţa apei, arătând de parcă ar fi fost fiert. Henric preluase acum acea scăldătoare şi se bălăcea în ea cu gentilomii favoriţi, care acceptau să fie băgaţi cu capul la fund şi înecaţi pe jumătate de stăpânul lor, dacă acesta avea chef de aşa ceva.

Pictorul îi întinde pensula copilului mai mare. Helen radiază de mândrie.

– Ai grijă, dragă, spune ea.

Copilul pune o pată de albastru. Eşti un mic expert, spune pictorul. Gefällt es Ihnen, Herr Cromwell, sind Sie stolz darauf?

El îi traduce lui Helen: mă întreabă dacă sunt mulţumit şi mândru. Ea spune: dacă nu eşti, prietenii vor fi mândri pentru domnia ta.

Tot timpul tălmăcesc, se gândeşte el: dacă nu dintr-o limbă în alta, atunci de la o persoană la alta. Anne lui Henric. Henric lui Anne. În acele zile când el are nevoie de mângâieri şi ea e ţepoasă ca un tufiş de ilice. În acele momente – când se ivesc – când privirea lui urmăreşte o altă femeie, ea vede şi se retrage furioasă în propriile apartamente. El, Cromwell, se agită de colo, colo, ca un poet de curte, ducând de la unul la altul asigurări că dorinţa pentru celălalt nu a dispărut.

Nu este nici ora trei şi deja încăperea este aproape cufundată în întuneric. El îl ia în braţe pe copilul mai mic, care îşi pune capul pe umărul lui şi adoarme cu rapiditatea cu care, împins, un om cade de pe un zid.

– Helen, spune el, casa asta e plină de tineri drăguţi, care o să se ofere să te înveţe să citeşti, o să-ţi aducă daruri şi o să încerce să-ţi îndulcească zilele. Învaţă, primeşte darurile şi fii fericită cu noi, dar dacă cineva se dovedeşte a fi prea îndrăzneţ, trebuie să-mi spui sau să-i spui lui Rafe Sadler. Este băiatul acela cu bărbiţa roşie. Deşi nu ar trebui să-l numesc băiat.

În curând se împlinesc douăzeci de ani de când l-a adus pe Rafe din casa tatălui său – o zi întunecată ca şi aceasta, cu ploaia turnând din ceruri, cu copilul ghemuit lângă umărul lui, în vreme ce intră în casa de pe Fenchurch Street.

Furtuna îi ţine în Calais vreme de zece zile. Corăbiile plecate din Boulogne au fost distruse, Anvers – inundat, şi mare parte din şes zace sub ape. El ar vrea să le trimită mesaje prietenilor, să se intereseze despre vieţile şi bunurile lor, dar drumurile sunt impracticabile, iar Calais – o insulă plutitoare în care domneşte un rege fericit. Se duce la locuinţa regelui să ceară o audienţă – afacerile nu se opresc pe vreme rea –, dar i se spune: „Regele nu poate să te vadă în dimineaţa asta. El şi Lady Anne compun muzică pentru harpă. “

Rafe îi prinde privirea şi se îndepărtează împreună.

– Să sperăm că la un moment dat o să aibă un cântecel cu care să se laude.

Thomas Wyatt şi Henry Norris se îmbată împreună într-o tavernă rău famată. Îşi jură prietenie veşnică. Dar slugile lor se iau la bătaie în curtea hanului şi se rostogolesc în noroi.

Nu o mai vede pe Mary Boleyn. Probabil că ea şi Stafford au găsit o ascunzătoare unde să compună ceva împreună.

La lumina lumânării, la prânz, lordul Berners îi arată biblioteca, şchiopătând vioi de la masă la masă, mânuind cu grijă manuscrisele vechi după care a făcut traducerile lui erudite. Iată un roman cavaleresc al regelui Arthur:

– Când am început să îl citesc, aproape că am abandonat proiectul. Era limpede pentru mine că era prea fantastic ca să fie adevărat. Dar, încetul cu încetul, pe măsură ce citeam, mi-a trecut prin minte că exista o morală în povestea asta.

Nu spune care.

– Iar aici este Froissart tradus în engleză, pe care Maiestatea Sa m-a angajat să-l fac. Nu mai pot să fac altă traducere, pentru că tocmai mi-a împrumutat cinci sute de lire. Vrei să vezi traducerile mele din italiană? Sunt particulare, nu le-am trimis la tipar.

Îşi petrece după-amiaza cu manuscrisele, apoi le discută la cină. Lordul Berners deţine funcţia de cancelar al trezoreriei pe care Henric i-a încredinţat-o pe viaţă, dar fiindcă nu se află la Londra ca s-o îndeplinească, nu-i aduce prea mulţi bani sau influenţă, aşa cum ar fi trebuit.

– Ştiu că eşti un om de afaceri priceput. Ai putea să te uiţi în particular peste contabilitatea mea? N-aş putea spune că este foarte în regulă.

Lordul Berners îl lasă singur să descâlcească treaba de mântuială pe care el o numeşte registrele lui. Trece o oră: vântul şuieră printre acoperişuri, flacăra lumânărilor tremură, grindina bate în geamuri. El aude târşâitul piciorului beteag al gazdei sale: un chip neliniştit se iţeşte pe uşă.

– Te distrezi?

Tot ce găseşte sunt numai datorii. Asta primeşti dacă îţi dedici viaţa erudiţiei şi slujirii regelui dincolo de mare, când ai putea sta la curte, cu dinţi sfredelitori, ochi ageri şi coate ascuţite, gata să profiţi de orice ocazie.

– Aş fi vrut să mă fi chemat mai devreme. Întotdeauna se poate face ceva.

– Ah, dar cine te cunoştea, Master Cromwell? întreabă bătrânul. Da, schimbam scrisori. Afacerile lui Wolsey, afacerile regelui. Dar nu te-am cunoscut niciodată. Nu părea deloc probabil să ajung să te cunosc – până acum.

În ziua când sunt în sfârşit gata să se îmbarce, apare băiatul de la hanul alchimiştilor.

– În sfârşit! Ce ai pentru mine?

Băiatul îşi arată mâinile goale şi începe să vorbească într-un soi de engleză.

– On dit că magii ăia s-au returnat la Paris.

– Atunci sunt dezamăgit.

– Sunteţi greu de găsit, monsieur. Merg la locul unde le roi Henri şi Grande Putain locuiesc, „je cherche milord Cremuel“, şi oamenii de acolo au râs şi m-au bătut.

– Asta fiindcă nu sunt lord.

– În cazul ăsta, nu ştiu cum arată un lord în ţara domniei tale.

El îi dă băiatului un ban pentru străduinţa lui şi altul pentru bătaia încasată, dar el clatină din cap.

– M-am gândit să intru în serviciul domniei tale, monsieur. M-am hotărât să călătoresc.

– Cum te cheamă?

– Christophe.

– Ai un nume de familie?

– Ça ne fait rien.

– Ai părinţi?

O ridicare din umeri.

– Vârsta?

– Câţi ani credeţi că am?

– Ştiu că ştii să citeşti. Dar să te baţi?

– Sunt multe bătăi chez vous?

Christophe are structura lui îndesată; are nevoie de mâncare bună, dar într-un an sau doi va ajunge greu de doborât. Îi dă vreo cincisprezece ani, nu mai mult.

– Ai probleme cu legea?

– În Franţa, răspunde el, dispreţuitor; ca şi cum ar spune cineva: departe, în China.

– Eşti hoţ?

Băiatul face o mişcare ca şi cum ar împunge cu un cuţit invizibil.

– Ai omorât pe cineva?

– Nu arăta prea bine.

El râneşte.

– Eşti sigur că vrei să te cheme Christophe? Poţi să-ţi schimbi numele acum, dar nu mai târziu.

– Mă înţelegeţi, monsieur.

Iisuse, sigur că te înţeleg. Ai putea să-mi fii fiu. Apoi se uită la el îndeaproape, ca să se asigure că nu e; că nu este unul dintre acei copii bătăuşi despre care vorbea cardinalul, pe care i-a lăsat în urma lui pe malul Tamisei şi posibil şi pe lângă alte râuri, pe alte meridiane. Dar ochii lui Christophe sunt de un albastru infinit, netulburat.

– Nu ţi-e teamă de călătoria pe mare? întreabă el. În casa mea din Londra sunt mulţi vorbitori de franceză. Vei fi curând unul dintre ai noştri.

Acum, la Austin Friars, Christophe îl urmăreşte cu întrebările. Magii aceia, ce au? Este o carte a unei comori îngropate? Sunt – îşi flutură braţele – indicaţii de fabricare a unei maşini zburătoare? Este o maşinărie pentru a faire explozii uriaşe sau un dragon miliar, care suflă foc?

– Ai auzit de Cicero? întreabă el.

– Nu. Dar sunt gata să aud de el. Până astăzi nu auzisem niciodată de episcopul Gradineur. On dit că i-aţi furat răzoarele de căpşuni şi le-aţi dat amantei regelui, iar acum el are de gând… Băiatul se întrerupe şi din nou mimează dragonul militar. … să vă ruineze cu totul şi să vă urmărească până la moarte.

– Şi dincolo de ea, dacă îl cunosc bine.

Existaseră şi relatări mai urâte ale situaţiei. Ar vrea să spună: nu-i este amantă, nu mai este acum, dar secretul – deşi în curând nu va mai fi secret – nu este al lui, ca să fie îndreptăţit să-l împărtăşească.

Pe 25 ianuarie 1533, în zori, într-o capelă de la Whitehall, cu prietenul lui Rowland Lee servind ca preot, Anne şi Henric schimbă jurămintele şi confirmă contractul încheiat la Calais: aproape în secret, fără vreun banchet, doar cu o mână de martori, cuplul căsătorit nu rosteşte nici o vorbă, cu excepţia scurtelor afirmaţii de acceptare la care îi obligă ceremonia. Henry Norris este palid şi serios: n-a fost oare un lucru lipsit de milostivire să fie de două ori martor cum Anne este încredinţată altui bărbat?

William Brereton este şi el martor, întrucât este în serviciu la camerele particulare ale regelui.

– Chiar te afli aici? îl întreabă. Sau eşti în altă parte? Domnilor, spuneţi-mi că puteţi să vă aflaţi în două locuri în acelaşi timp, precum marii sfinţi.

Brereton îl priveşte furios.

– Ai scris scrisori la Chester.

– Afaceri de-ale regelui. De ce nu?

Schimbul de cuvinte are loc în şoaptă, în timp ce Rowland uneşte mâinile mirelui şi ale miresei.

– Îţi zic doar o dată. Stai departe de afacerile familiei mele. Sau o să ieşi mai rău, Master Cromwell, decât ţi-ai putea imagina.

Anne are numai o doamnă de companie, pe sora ei. Când pleacă – regele conducându-şi soţia, ţinând-o de antebraţ, către puţină muzică de harpă – Mary se întoarce şi îi aruncă un zâmbet larg. Ridică mâna, cu degetul mare şi arătătorul depărtate doi centimetri.

Întotdeauna zisese: eu voi fi prima care va afla. Eu sunt cea care îi lărgeşte corsetele.

El îl cheamă înapoi pe William Brereton, politicos, şi spune: ai făcut o greşeală ameninţându-mă.

Se întoarce la biroul lui din Westminster. Se întreabă: oare regele ştie? Probabil că nu.

Se aşază la birou. I se aduc lumânări. Vede umbra propriei mâini mişcându-se pe hârtie, cu pumnul strâns nemascat de mănuşa de catifea. Nu vrea să existe nimic între el şi foaia de hârtie, linia neagră de cerneală, aşa că îşi scoate inelele, turcoazul lui Wolsey şi rubinul lui Francisc – de Anul Nou, regele şi l-a scos de pe deget şi i l-a înapoiat, în montura făcută de giuvaiergiul din Calais şi a zis: aşa cum fac conducătorii, ca simbol al încrederii, de acum înainte acesta va fi pentru noi un semn, Cromwell; trimite o hârtie însoţită de inelul ăsta şi o să ştiu că este scrisă de mâna ta chiar dacă nu îţi poartă sigiliul.

Un confident de-al lui Henric aflat în apropiere – Nicholas Carew – remarcase: inelul Maiestăţii Sale ţi se potriveşte fără să fie modificat. El răspunsese: într-adevăr, aşa este.

Acum ezită, cu pana deasupra hârtiei. Scrie: „Acest regat al Angliei este un imperiu. “ Acest regat al Angliei este un Imperiu, şi astfel a fost acceptat în lume, cârmuit de un Rege şi Conducător Suprem…

La ora unsprezece, când ziua devenise cât de luminoasă se putea, el ia masa cu Cranmer în casa acestuia din Cannon Row, unde locuieşte până când îi este conferit noul rang şi se poate muta în Lambeth Palace. Şi-a exersat noua semnătură: Thomas, Ales de Canterbury. Curând va lua masa cu toată pompa, dar astăzi, ca un cărturar sărman, împinge la o parte hârtiile în timp ce este aşternută o faţă de masă şi este adus peşte sărat, peste care face semnul crucii.

– Asta nu îl va îmbunătăţi, spune el. Cine îţi găteşte? O să trimit pe cineva.

– Aşadar, căsătoria s-a încheiat?

Este tipic pentru Cranmer să aştepte să i se spună, să lucreze şase ore într-o răbdare tăcută, cu capul aplecat peste cărţile lui.

– Da, Rowland s-a ridicat la înălţimea misiunii lui. Nu a căsătorit-o pe ea cu Norris ori pe rege cu sora ei. Îşi scutură şervetul. Ştiu ceva. Dar trebuie să mă îndupleci să-ţi spun.

El speră că, pentru a-l îndupleca, Cranmer o să-i împărtăşească secretul promis în scrisoare, secretul scris pe marginea paginii. Dar trebuie să fi fost vreo indiscreţie minoră, uitată acum. Şi fiindcă Alesul de Canterbury este ocupat să împungă neconvins solzii şi pielea peştelui, el continuă:

– Ea, Anne, este deja însărcinată.

Cranmer ridică privirea.

– Dacă o s-o spui pe tonul ăsta, oamenii o să creadă că îţi asumi meritul.

– Nu eşti surprins? Nu eşti mulţumit?

– Mă întreb ce peşte se presupune că e ăsta? rosteşte Cranmer cu o vagă curiozitate. Evident că sunt încântat. Dar ştiam lucrul ăsta – fiindcă această căsătorie este curată – şi de ce nu ar binecuvânta-o Domnul cu un urmaş? Cu un moştenitor?

– Desigur, cu un moştenitor. Uite.

El scoate hârtiile la care lucrase. Cranmer îşi spală degetele unsuroase şi se apleacă spre flacăra lumânării.

– Aşadar, după Paşti, zice el citind, apelul la papă, indiferent de chestiune, va fi numai prerogativa regelui şi va fi împotriva legii pentru oricine altcineva. Iată cum procesul Caterinei este mort şi îngropat. Iar eu, Canterbury, pot să hotărăsc în cauza regelui în cadrul tribunalului nostru intern. Ei bine, ne aşteptam la asta de multă vreme.

El râde.

– Iar domniei tale ţi-a luat multă vreme să ajungi în ţară.

Cranmer era în Mantua când auzise de onoarea pe care i-o pregătea regele. Începuse drumul înapoi pe o rută lungă: Stephen Vaughan îl întâmpinase la Lyon şi îl condusese în grabă pe drumuri de iarnă şi prin furtunile de zăpadă din Picardia către corabie.

– De ce ai întârziat? Nu visează orice băiat să fie arhiepiscop? Deşi nu şi eu, dacă stau să mă gândesc. Tot ce voiam era un urs care să fie al meu.

Cranmer îl priveşte, cu o expresie meditativă.

– Sunt sigur că asta s-ar putea aranja.

Gregory îl întrebase: cum o să ştim când dr. Cranmer face o glumă? El îi răspunsese: nu o să ştii, căci glumele lui sunt rare precum florile de măr în ianuarie. Iar acum, vreme de câteva săptămâni, avea să se teamă într-o oarecare măsură că o să-i apară un urs la uşă. Când se despart în acea zi, Cranmer ridică privirea de la masă şi spune:

– Desigur, eu nu ştiu asta în mod oficial.

– Despre copil?

– Despre căsătorie. Cum eu o să judec chestiunea vechiului mariaj al regelui, nu ar fi cuvenit să aud că deja a avut loc unul nou.

– Aşa e, zice el. Cum se trezeşte Rowland în primele ore ale dimineţii îl priveşte numai pe el.

Îl lasă pe Cranmer cu capul plecat peste rămăşiţele mesei, de parcă cercetează cum să reasambleze peştele.

Cum desprinderea noastră de Vatican nu este încă totală, nu putem avea un nou arhiepiscop decât dacă îl numeşte papa. Delegaţii trimişi la Roma sunt împuterniciţi să spună orice, să promită orice, pro tem, ca să-l facă pe Clement să fie de acord.

– Ştii cât costă bulele papale pentru Canterbury? întreabă regele îngrozit. Şi că va trebui să plătesc pentru ele? Şi ştii cât costă instalarea lui? Apoi adaugă: Trebuie făcut cum se cuvine, desigur, nu trebuie să fie omis nimic, nimic să nu fie sărăcăcios.

– Vor fi ultimii bani pe care Maiestatea Voastră îi trimite la Roma, dacă mă voi ocupa eu de asta.

– Şi ştii, continuă regele, de parcă ar fi descoperit ceva uluitor, că Cranmer nu are nici un ban? Nu poate contribui cu nimic.

El împrumută banii, în numele coroanei, de la un genovez bogat pe nume Salvago. Pentru a-l convinge să accepte să dea împrumutul, îi trimite acasă o gravură la care ştie că Sebastian râvneşte. Înfăţişează un tânăr stând într-o grădină, cu ochii ridicaţi spre o fereastră goală, la care speră că va apărea în curând o doamnă; parfumul ei pluteşte deja în aer, şi păsările de pe crengi privesc întrebătoare locul gol, pregătite să cânte. Cu ambele mâini, tânărul ţine o carte; este o carte sub formă de inimă.

Cranmer are întâlniri în fiecare zi, în camerele din spate de la Westminster. El scrie un document despre rege, ca să arate că, deşi mariajul fratelui său cu Caterina nu se consumase, asta nu afectează cererea de anulare, întrucât cu siguranţă intenţionaseră să trăiască împreună ca soţ şi soţie. Şi intenţia creează legătura; de asemenea, în nopţile petrecute împreună, trebuie să fi fost în intenţia lor să facă copii, chiar dacă nu au nimerit s-o facă aşa cum trebuie. Ca să nu reiasă că ori Henric, ori Caterina ar fi mincinoşi, membrii comitetului se gândesc la împrejurări în care este posibil ca uniunea să fi fost parţial consumată, sau cumva consumată, şi în acest scop trebuie să-şi imagineze toate dezastrele şi umilinţele care pot apărea între un bărbat şi o femeie aflaţi singuri într-o cameră în întuneric. Vă place munca asta? se interesează el; uitându-se la oamenii aceştia cocârjaţi şi prăfuiţi, îşi zice că au experienţa necesară. În scrierile lui, Cranmer o tot numeşte pe regină „Caterina cea senină“, de parcă ar vrea să separe chipul ei netulburat, încadrat de pânza feţei de pernă, de infamiile la care este supusă partea de jos a trupului ei: de orbecăielile şi de strădaniile băiatului, de mâinile lui pe lenjeria ei.

Între timp, Anne, regina secretă a Angliei, se desprinde de gentilomii însoţitori în vreme ce străbate o galerie la Whitehall; râde şi începe să meargă mai repede, aproape să ţopăie, iar ei se întind să o reţină, de parcă ar fi periculoasă, dar ea le împinge mâinile deoparte, râzând.

– Ştii că am o poftă nemaipomenită să mănânc mere? Regele spune că înseamnă că o să am un copil, dar eu îi spun: nu, nu, nu poate fi asta…

Se roteşte, iarăşi şi iarăşi. Este îmbujorată, lacrimi îi ţâşnesc din ochi şi par să zboare ca picăturile de apă dintr-o fântână nereglată.

Thomas Wyatt se împinge prin mulţime.

– Anne…

O apucă de mâini şi o trage spre el.

– Anne, ştt, draga mea… ştt…

Ea începe să plângă cu suspine şi se strânge lângă umărul lui. Wyatt o cuprinde repede; îşi roteşte privirea în jur, de parcă s-ar găsi despuiat în mijlocul drumului şi caută vreun călător care să vină să-i dea o haină să se acopere. Printre cei prezenţi se află Chapuys; ambasadorul pleacă iute, preocupat, dând din picioruşele lui scurte, cu un rânjet întipărit pe faţă.

Astfel veştile zboară grăbite spre împărat. Ar fi fost bine dacă vechiul mariaj ar fi fost încheiat şi cel nou confirmat în faţa Europei înainte să fie anunţată fericita stare a lui Anne. Însă viaţa nu este întotdeauna perfectă pentru servitorul unui prinţ; aşa cum spunea Thomas Morus, nu ar trebui să aşteptăm să ajungem în rai pentru paturile de puf.

Două zile mai târziu, el este singur cu Anne; ea stă ghemuită în ambrazura unei ferestre, cu ochii închişi, încălzindu-se ca o pisică în lumina slabă a soarelui de iarnă. Îşi întinde mâna spre el, fără să ştie cine este; orice bărbat ar fi potrivit? El îi apucă vârfurile degetelor. Ochii ei negri se deschid brusc. Parcă sunt ridicate obloanele unei prăvălii: bună dimineaţa, Master Cromwell, ce ne putem vinde unul altuia astăzi?

– M-am săturat de Mary, spune ea. Aş vrea să scap de ea.

Se referă oare la fata Caterinei, prinţesa?

– Ar trebui să se mărite şi să nu-mi mai stea în drum, continuă ea. Nu vreau să mai fiu nevoită s-o văd vreodată. Nu vreau să fiu nevoită să mă gândesc la ea. De multă vreme mi-o imaginez măritată cu vreo persoană neînsemnată.

El aşteaptă, încă nelămurit.

– Nu cred că ar fi o nevastă rea pentru cineva pregătit să o ţină legată cu lanţuri de zid.

– Ah. Mary, sora domniei voastre.

– Dar ce credeai? Oh, râde ea, te gândeai că mă refeream la Maria, bastarda regelui. Ei bine, nu uita că şi ea ar trebui să se mărite. Câţi ani are?

– Face şaptesprezece anul ăsta.

– Şi tot pitică e? Anne nu aşteaptă să primească răspuns. O să-i găsesc un gentilom bătrân, vreun gentilom onorabil, bătrân şi fragil, care n-o să-i facă nici un copil şi pe care o să-l plătesc să stea departe de curte. Dar ce poate fi făcut în privinţa lui Lady Carey? Nu se poate mărita cu tine. O necăjim că şi tu eşti printre opţiuni. Unele doamne au o preferinţă secretă pentru oamenii de rând. Îi spunem: Mary, cum mai tânjeşti să stai în braţele unui fierar… numai la gândul ăsta te înfierbânţi.

– Sunteţi fericită? o întreabă el.

– Da. Îşi lasă privirea în jos, sprijinindu-şi mâinile mici pe coaste. Da, din cauza asta. Vezi, rosteşte ea încet, întotdeauna am fost dorită. Dar acum sunt preţuită. Şi descopăr că este un lucru diferit.

El tace ca să o lase să-şi continue gândurile, căci, îşi dă seama, sunt preţioase pentru ea.

– Aşadar, spune ea, ai un nepot, Richard, un fel de Tudor, deşi nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat asta.

– Pot să vă desenez arborele genealogic.

Ea clatină din cap, zâmbind.

– Nu vreau să îţi dau bătăi de cap. De când cu asta – îşi lasă degetele să alunece mai jos – mă trezesc dimineaţa şi de-abia îmi amintesc cum mă cheamă. Întotdeauna m-am întrebat de ce femeile se purtau prosteşte, iar acum am aflat.

– Aţi pomenit de nepotul meu.

– L-am văzut cu tine. Pare un băiat hotărât. Ar putea fi bun pentru ea. Tot ce-şi doreşte sunt blănuri şi bijuterii. Poţi să-i oferi aşa ceva, nu? Şi un copil în pântece din doi în doi ani. Cât despre cine este tatăl, poţi să faci propriile aranjamente în familie în privinţa asta.

– Am crezut, spune el, că sora domniei voastre are o legătură.

Nu doreşte răzbunare: doar lămurire.

– Da? Ah, legăturile lui Mary… de obicei sunt trecătoare şi uneori sunt foarte ciudate – după cum bine ştii.

Nu este o întrebare.

– Adu-i pe copiii tăi la curte, să-i vedem.

El o lasă, cu ochii închişi din nou, cuibărindu-se în căldura rămasă, venită de la mica rază de soare pe care o poate oferi februarie.

Regele i-a pus la dispoziţie o locuinţă în palatul vechi de la Westminster pentru ocaziile când lucrează până târziu şi nu mai poate ajunge acasă. Aşa stând lucrurile, el trebuie să străbată în minte odăile lui de la Austin Friars, culegând amintiri de unde le-a lăsat, pe pervazuri şi sub scaune ori în petalele de lână ale florilor ţesute în tapiserie la picioarele Anselmei. La sfârşitul unei zile lungi, ia cina cu Cranmer şi Rowland Lee, care face cărare între diferitele grupuri de lucru, îndemnându-le să dea zor. Uneori Audley li se alătură, şi lordul cancelar, dar nu îşi ţin rangul, doar stau ca o gaşcă de studenţi murdari de cerneală şi vorbesc până când Cranmer trebuie să se ducă la culcare. Cromwell vrea să-i pună la încercare, să vadă cât de mult se poate baza pe ei, să le descopere slăbiciunile. Audley este un avocat prudent, care poate cerceta o frază aşa cum un bucătar cercetează neghina dintr-un sac de grâu. Vorbitor plin de elocinţă, stăruie asupra unui anumit subiect şi este devotat propriei cariere; acum că e cancelar, are de gând să aibă şi un venit din funcţia pe care o deţine. Cât despre convingerile sale, asta se poate negocia; crede în parlament, în puterea regelui exercitată în parlament, iar în chestiunile ce ţin de credinţă… să spunem că aici convingerile sale sunt flexibile. Cât despre Lee, el se întreabă dacă acesta chiar crede în Dumnezeu – deşi asta nu îl împiedică să aibă în vedere obţinerea unei eparhii.

– Rowland, întreabă el, ai vrea să-l iei pe Gregory la tine? Cred că a căpătat cam tot ce se poate de la Cambridge. Şi trebuie să recunosc că Gregory nu a dat în schimb nimic pentru Cambridge.

– Îl iau prin ţară cu mine, spune Rowland, când o să mă duc să mă cert cu episcopii din nord. Este un băiat bun. Nu foarte înfipt, dar înţeleg asta. Totuşi, o să ne fie de folos.

– Nu ai de gând să-l îndrepţi spre biserică? întreabă Cranmer.

– Am zis că o să ne fie de folos, mârâie Rowland.

La Westminster, oamenii lui vin şi pleacă, aducând veşti şi bârfe, şi documente, iar el îl ţine pe Christophe pe lângă el, teoretic ca să aibă grijă de veşmintele lui, în fapt însă, ca să-l facă să râdă. Îi lipseşte muzica pe care o aveau în fiecare seară la Austin Friars şi glasurile femeilor, auzindu-se din celelalte încăperi.

În majoritatea zilelor săptămânii îşi petrece timpul la Turn, convingându-i pe supraveghetori să-şi pună oamenii la muncă prin ploaie şi frig; verifică toate înregistrările contabilului-şef şi face un nou inventar al bijuteriilor şi al tezaurului regelui. Le face vizite custozilor Monetăriei şi propune o verificare rapidă a greutăţii monedelor regelui.

– Ce aş vrea, spune el, este să facem ca monedele noastre englezeşti să fie atât de solide, încât negustorii de dincolo de Canal nici măcar să nu se mai obosească să le cântărească.

– Ai autoritatea să faci asta?

– De ce, ce ai de ascuns?

El a întocmit pentru rege un memorandum, în care a prezentat sursele veniturilor regale anuale, menţionând fiecare instituţie prin care acestea trec. Este remarcabil de concis. Regele îl citeşte şi îl reciteşte. Întoarce hârtia ca să vadă dacă nu cumva există ceva întortocheat şi inexplicabil scris pe dosul ei. Dar nu există altceva decât ceea ce se vede.

– Nu este ceva nou, spune el, pe un ton oarecum de scuză. Fostul cardinal le ţinea minte. O să mă tot duc la Monetărie. Cu voia Maiestăţii Voastre.

La Turn face o vizită unui prizonier, John Frith. La cererea lui, care are o oarecare greutate, prizonierul este ţinut curat, cu un pat cald, mâncare îndestulătoare, asigurându-i-se vin, hârtie şi cerneală; însă l-a sfătuit să pună deoparte ceea ce scrie atunci când aude cheia în zăvor. El aşteaptă ca gardianul să-l lase înăuntru, ţinându-şi privirea în jos, nefăcându-i plăcere ce are să vadă; dar John Frith se ridică de la masă, un tânăr blând, subţire, erudit în greacă, şi spune: Master Cromwell, ştiam că vei veni.

Mâna lui Frith, când o ia într-a sa, este toată numai oase, rece şi uscată, cu urme de cerneală. Se gândeşte: nu este atât de delicat, dacă a trăit atât de mult. Fusese unul dintre cărturarii închişi în pivniţa colegiului lui Wolsey, unde fuseseră ţinuţi cei cu Biblia, din cauză că nu exista un loc mai sigur. Când molima verii lovise sub pământ, Frith zăcuse în întuneric alături de cadavre, până când cineva îşi amintise să-i dea drumul.

– Master Frith, spune el, dacă aş fi fost la Londra când ai fost arestat…

– Dar erai în Calais, şi Thomas Morus îşi făcea treaba cu zel.

– Ce te-a făcut să te întorci în Anglia? Nu, nu-mi spune. Dacă te ocupai de răspândirea lucrării lui Tyndale, e mai bine să nu ştiu. Se zice că ai o nevastă, aşa e? În Anvers? Singurul lucru pe care regele nu-l poate suferi… nu, sunt multe lucruri pe care nu le poate suferi, dar urăşte preoţii însuraţi. Şi îl urăşte pe Luther, iar tu l-ai tradus pe Luther în engleză.

– Ai prezentat atât de bine cazul pentru acuzarea mea.

– Trebuie să mă ajuţi să te ajut. Dacă ţi-aş putea obţine o audienţă la rege… va trebui să fii pregătit, căci este un teolog foarte priceput… Crezi că ţi-ai putea îmblânzi răspunsurile, ca să-i faci pe plac?

Focul arde, însă încăperea este încă rece. Nu poţi scăpa de ceaţa şi de aburii Tamisei. Frith zice, cu o voce care de-abia se aude:

– Thomas Morus are încă trecere pe lângă rege. Şi i-a scris o scrisoare în care a zis – reuşeşte să zâmbească – că sunt Wycliffe1, Luther şi Zwingli2 la un loc şi legaţi cu sfoară – un reformator îndesat într-altul, aşa cum pentru un banchet ai vârî un fazan într-un pui, apoi într-o gâscă. Morus are de gând să mă mănânce cu fulgi cu tot, aşa că nu-ţi strica bunul nume cerând îndurare pentru mine. Cât despre înmuierea răspunsurilor mele… Cred şi voi spune înaintea oricărui tribunal…

– Nu, John.

– … voi spune înaintea oricărui tribunal ceea ce voi spune înaintea judecătorului suprem – că euharistia nu este decât pâine, nu avem nevoie de penitenţă, purgatoriul este o invenţie care nu-şi are nici o bază în Scripturi…

– Dacă vor veni la tine nişte oameni şi-ţi vor spune: vino cu noi, Frith, să te duci cu ei. O să fie oamenii mei.

– Crezi că mă poţi scoate din Turn?

Biblia lui Tyndale spune: cu Dumnezeu, nimic nu este imposibil.

– Dacă nu din Turn, atunci când eşti dus să fii chestionat – aceea va fi şansa ta. Fii gata să profiţi de ea.

– Dar care-i scopul? Frith vorbeşte cu blândeţe, de parcă se adresează unui elev. Crezi că mă poţi ţine acasă la tine, aşteptând ca regele să se răzgândească? Va trebui să fug de acolo, să mă duc la Catedrala St Paul, ca să le spun londonezilor ceea ce am spus deja.

– Mărturia ta nu poate să aştepte?

– Nu pe Henric. S-ar putea să îmbătrânesc aşteptând.

– O să te ardă pe rug.

– Şi crezi că nu pot îndura durerea. Ai dreptate, nu pot. Dar nu îmi dau de ales. După cum spune Morus, un om poate fi cu greu numit erou dacă este de acord să fie ars, odată ce e legat de un stâlp. Am scris cărţi şi nu pot să le şterg. Nu pot să nu cred ceea ce cred. Nu pot să-mi netrăiesc viaţa.

El pleacă. E ora patru: pe râu sunt puţine ambarcaţiuni, şi un abur fin şi pătrunzător se târăşte între aer şi apă.

A doua zi, o zi de un albastru rece şi aspru, regele coboară din corabia regală ca să vadă cum înaintează lucrul, însoţit de noul trimis francez; sunt secretoşi şi regele merge cu o mână pe umărul lui Dinteville sau, mai bine zis, pe vătuirea lui: francezul poartă atât de multe straturi de haine, că pare mai larg decât cadrul uşii, dar tot tremură.

– Prietenul nostru aici de faţă trebuie să facă ceva sport, ca să-şi pună sângele în mişcare, zice regele, şi nu se pricepe deloc să tragă cu arcul – când ne-am dus ultima oară pe câmpul cu ţinte, tremura atât de tare, încât am crezut că o să-şi tragă o săgeată în picior. Se plânge că nu ne pricepem la şoimi, aşa că i-am spus că ar trebui să te însoţească, Cromwell.

Este o promisiune de timp liber? Regele se îndepărtează, lăsându-i împreună.

– Nu şi dacă este atât de frig, spune trimisul. Nu am de gând să stau pe câmp să mă sufle vântul – ar fi moarte curată pentru mine. Când o să vedem iar soarele?

– A, prin iunie. Dar până atunci şoimii o să năpârlească. Am de gând să-l pun pe al meu să zboare din nou în august, aşa că nil desperandum3, monsieur, o să facem ceva sport.

– Nu o să amâni încoronarea asta, nu?

Întotdeauna e la fel; după câteva glume şi schimburi de nimicuri, ambasadorul din el iese la iveală.

– Fiindcă atunci când stăpânul meu a încheiat un tratat, nu se aştepta ca Henric să se împăuneze cu presupusa lui nevastă şi cu pântecele ei mare. Ar fi fost altceva dacă totul era ţinut sub tăcere.

El clatină din cap. Nu va fi nici o întârziere. Henric pretinde că are susţinerea episcopilor, a nobililor, a judecătorilor, a parlamentului şi a poporului; încoronarea lui Anne este şansa lui de a o dovedi.

– Nu-ţi face griji, spune el. Mâine ne vom întreţine cu nunţiul papal. Vei vedea cum îl va manevra stăpânul meu.

De pe ziduri, Henric strigă jos la ei:

– Vino aici, sir, să vezi perspectiva asupra râului meu.

– Şi te mai miri că tremur? întreabă francezul cu aprindere. Te mai miri că tremur înaintea lui? Râul meu. Oraşul meu. Salvarea sufletului meu, decupată şi brodată numai pentru mine. Dumnezeul englez croit personal pentru mine.

Înjură încet şi începe să urce.

Când nunţiul papal ajunge la Greenwich, Henric îl ia de mână şi îi spune pe şleau cum îl chinuiesc consilierii lui păcătoşi şi cum aşteaptă cu nerăbdare revenirea la o înţelegere perfectă cu papa Clement.

Ai putea să-l priveşti pe Henric în fiecare zi vreme de un deceniu şi nu ai vedea acelaşi lucru. Alege-ţi prinţul: el îl admiră pe Henric tot mai mult. Uneori pare nenorocit, alteori slab, uneori copil, alteori stăpân pe sine. Uneori pare un artist, din felul cum ochiul lui îi cercetează lucrarea; uneori mâna i se mişcă şi pare să n-o vadă că se mişcă. Dacă ar fi fost să aibă o situaţie mai umilă în viaţă, ar fi putut fi menestrel, conducătorul trupei lui.

La ordinul lui Anne, îi aduce la curte pe nepotul lui şi pe Gregory; Rafe îl cunoaşte deja pe rege, fiindcă el se află mereu în preajma monarhului. Regele rămâne vreme îndelungată cu privirea aţintită asupra lui Richard.

– Îmi dau seama. Chiar îmi dau.

Din câte vede el, nu există nimic pe chipul lui Richard care să arate că are sânge de Tudor, dar regele îl priveşte cu ochiul omului care îşi doreşte rude.

– Bunicul tău, ap Evan arcaşul, a fost un slujitor de nădejde al tatălui meu, regele. Eşti bine făcut. Mi-ar plăcea să te văd într-un turnir. Aş vrea să te văd purtându-ţi culorile în întrecere.

Richard se înclină. Apoi regele, care este esenţa curtoaziei, se întoarce spre Gregory şi spune:

– Iar tu, Master Gregory, eşti un tânăr foarte frumos.

Când regele se îndepărtează, chipul lui Gregory se luminează de plăcere. Îşi pune mâna pe braţul lui, în locul unde îl atinsese regele, de parcă ar transfera graţia regală pe vârfurile degetelor.

– Este splendid. Este atât de splendid. Dincolo de orice mi-am imaginat. Şi să-mi vorbească! Se întoarce spre tatăl lui. Cum reuşeşti să vorbeşti cu el în fiecare zi?

Richard îi aruncă o privire piezişă. Gregory îi dă în joacă un pumn în braţ.

– Fără să pomenim de bunicul tău, arcaşul, ce ar fi spus oare regele dacă ar fi ştiut că tatăl tău era atât de mare?

Indică statura lui Morgan Williams între degetul mare şi arătător.

– Atâţia ani am participat la întreceri călare cu suliţa, având ca ţintă imaginea sarazinului şi lovind – bum – cu lancea direct în inima lui neagră de sarazin.

– Da, spune Richard răbdător, dar cap-sec, o să descoperi că un cavaler în carne şi oase este un adversar mai dificil decât un necredincios de lemn. Şi nu te gândeşti nici la costuri – armură de bună calitate, un grajd de cai antrenaţi…

– Ne putem permite asta, intervine el. Se pare că zilele noastre de pedestraşi au trecut.

În acea noapte, la Austin Friars, el îi cere lui Richard să vină după cină să stea de vorbă cu el între patru ochi. Poate că greşeşte prezentând-o ca pe o propunere de afacere, spunându-i pe şleau ceea ce Anne sugerase în legătură cu însurătoarea lui.

– Nu te baza pe asta. Mai trebuie să obţinem aprobarea regelui.

– Dar nici nu mă cunoaşte, replică Richard.

El aşteaptă obiecţiile; faptul că nu cunoşti pe cineva, asta e o obiecţie?

– Nu o să te oblig.

– Eşti sigur? întreabă Richard.

Când, când am obligat eu vreodată pe cineva să facă ceva? începe el să spună, dar Richard îl întrerupe:

– Nu, nu ai făcut asta, sunt de acord, doar că eşti obişnuit să convingi şi uneori este destul de dificil, sir, să faci deosebirea între a fi convins de domnia ta şi a fi trântit în stradă şi călcat în picioare.

– Ştiu că Lady Carey este mai în vârstă decât tine, dar este foarte frumoasă – cred că este cea mai frumoasă femeie de la curte – şi nu este atât de lipsită de minte cum crede toată lumea, şi nu are nici o urmă din răutatea surorii ei.

Într-un fel ciudat, se gândeşte, mi-a fost o prietenă bună.

– Şi în loc să fii vărul nerecunoscut al regelui, ai fi cumnatul lui. Toţi vom avea de câştigat.

– Un titlu, poate. Pentru mine, pentru domnia ta. Partide nemaipomenite pentru Alice şi Jo. Şi Gregory? Pentru el, cel puţin o contesă.

Vocea lui Richard e lipsită de intonaţie. Se convinge oare singur? În privinţa multor oameni, a majorităţii lor probabil, cartea inimii lor îi stă deschisă în faţă, dar sunt momente când este mai simplu să-i citeşti pe străini decât pe ai tăi.

– Şi Thomas Boleyn îmi va fi socru. Şi unchiul Norfolk va fi într-adevăr unchiul nostru.

– Imaginează-ţi ce faţă ar face.

– A, faţa lui. Da, merită să mergi şi pe cărbuni încinşi ca să-i vezi expresia.

– Gândeşte-te la asta. Nu vorbi cu nimeni.

Richard iese înclinând din cap, dar fără să mai spună ceva. Se pare că interpretează „nu vorbi cu nimeni“ ca „nu vorbi cu nimeni în afară de Rafe“, fiindcă zece minute mai târziu Rafe intră şi rămâne în picioare privindu-l, cu sprâncenele ridicate. Oamenii roşcaţi pot să arate destul de ciudat când ridică din sprâncene care nu se află de fapt acolo.

– Nu trebuie să-i spui lui Richard că odată Mary Boleyn mi s-a oferit mie, îi zice. Nu este nimic între noi. Nu va fi ca la Wolf Hall, dacă la asta te gândeşti.

– Şi dacă mireasa are alte idei? Mă mir că nu o măriţi cu Gregory.

– Gregory este prea tânăr. Richard are douăzeci şi trei de ani – este o vârstă potrivită să te căsătoreşti – dacă ţi-o permiţi. Iar tu ai depăşit-o. E vremea să te însori şi tu.

– O să o fac, înainte să-mi găseşti vreo Boleyn. Rafe se întoarce şi rosteşte moale: Numai un lucru, sir, şi cred că asta îl face să şovăie… toate vieţile şi viitorul nostru depind acum de această doamnă, care este şi schimbătoare, şi muritoare, şi întreaga istorie a căsniciei regelui nostru ne arată că un copil în pântece nu înseamnă un moştenitor în leagăn.

În martie, vin veşti de la Calais că lordul Berners a murit. După-amiaza, în biblioteca lui, cu furtuna suflând afară: când priveşte în urmă pare un liman al păcii, ultima oră pe care o are pentru sine. Vrea să facă o ofertă pentru cărţi – una generoasă, ca să-i fie de ajutor lui Lady Berners – dar se pare că manuscrisele au făcut picioare şi au plecat, unele în direcţia lui Francis Bryan, nepotul bătrânului, iar altele către altă rudă de-a lui, Nicholas Carew.

– O să-i iertaţi datoriile, îl întreabă pe Henric, măcar cât trăieşte soţia lui? Ştiţi că nu are…

– Nici un fiu. Mintea lui Henric a luat-o înainte: odată am fost şi eu în starea aceea nefericită, fără nici un fiu, dar curând o să am un moştenitor.

El îi aduce lui Anne câteva vase de majolică. Au cuvântul maschio caligrafiat pe exterior, iar pe interior sunt pictaţi bebeluşi rotofei şi blonzi, fiecare având un mic penis ruşinos. Ea râde. Italienii spun că, pentru a avea un băiat, trebuie să-l ţii cald, îi zice el. Încălziţi-vă vinul, ca să vă încălziţi sângele. Nu puneţi fructe reci ori peşte.

– Crezi că deja e hotărât ce va fi sau Dumnezeu va decide mai târziu? întreabă Jane Seymour. Crezi că el ştie ce este? Crezi că dacă am putea vedea înlăuntrul domniei tale, ne-am putea da seama?

– Jane, aş vrea să fii încă la Wiltshire, spune Mary Shelton.

– Nu e nevoie să mă tai, domnişoară Seymour, rosteşte Anne. Este băiat şi nimeni nu are voie să spună sau să gândească altfel. Se încruntă şi poţi vedea forţa uriaşă, concentrată, copleşitoare a voinţei ei.

– Aş vrea să am un copil, spune Jane.

– Ai grijă, o avertizează Lady Rochford. Dacă îţi creşte pântecele, domnişoară, o să trebuiască să te zidim de vie.

– În familia ei, spune Anne, i-ar da flori. La Wolf Hall nu se ştie ce înseamnă abstinenţa.

Jane tremură, îmbujorată.

– Nu am gândit nimic rău.

– Las-o în pace, rosteşte Anne. E ca şi cum ai momi un şoarece de câmp. Se întoarce spre el. Legea ta nu a trecut încă. Spune-mi de ce se întârzie.

Vrea să zică legea care interzice apelurile către Roma. El începe să-i explice cât de puternică este opoziţia, dar ea ridică din sprâncene şi spune:

– Tatăl meu vorbeşte pentru tine în Camera Lorzilor, la fel şi Norfolk. Cine îndrăzneşte deci să ni se opună?

– O să o fac să treacă până la Paşti, aveţi încredere.

– Femeia pe care am văzut-o la Canterbury… Se vorbeşte că oamenii ei tipăresc o carte cu profeţiile ei.

– Este posibil, dar o să mă asigur că nimeni nu o citeşte.

– Se spune că de ziua Sfintei Caterina, când noi eram la Calais, a avut o viziune a aşa-zisei prinţese Maria încoronată regină. Vocea ei continuă, fluidă, rapidă; ăştia sunt duşmanii mei, această proorociţă şi cei din jurul ei, Caterina, care complotează cu împăratul, fiica ei Maria, presupusa moştenitoare, fosta guvernantă a Mariei, Margaret Pole, Lady Salisbury, ea şi toată familia ei îmi sunt duşmani, fiul ei lordul Montague, fiul ei Reginald Pole, care este în străinătate, oamenii vorbesc de pretenţia lui la tron, aşa că de ce nu poate fi adus înapoi, să i se cerceteze loialitatea? Henry Courtenay, marchizul de Exeter, crede că are dreptul să fie pretendent, dar când se va naşte fiul meu, asta îi va tăia îngâmfarea. Lady Exeter, Gertrude, se plânge tot timpul că nobilii sunt daţi la o parte de oameni de condiţie joasă, şi ştii la cine se referă.

– Milady, spune sora ei cu blândeţe, nu te necăji.

Nu sunt necăjită, zice Anne. Cu mâna pe copilul care creşte, continuă:

– Oamenii ăştia mă vor moartă.

Zilele sunt încă scurte, iar răbdarea regelui, şi mai scurtă. Chapuys face temenele şi se chirceşte înaintea lui, se zvârcoleşte şi se strâmbă, de parcă are de gând să-l invite pe Henric la dans.

– Am citit cu oarecare mirare câteva concluzii la care a ajuns dr. Cranmer…

– Arhiepiscopul meu, rosteşte regele cu răceală; cu mare efort, numirea avusese loc.

– … concluzii privitoare la regina Caterina…

– Cine? Te referi la soţia răposatului meu frate, la prinţesa de Wales?

– … pentru că Maiestatea Voastră ştie că au fost emise dispense formulate astfel încât să permită validitatea mariajului domniei voastre, indiferent dacă acea căsătorie de dinainte a fost sau nu consumată.

– Nu vreau să aud cuvântul „dispensă“, spune Henric. Nu vreau să te aud pomenind de ceea ce numeşti mariajul meu. Papa nu are nici o autoritate să facă legal un incest. Nu sunt soţul Caterinei mai mult decât eşti tu.

Chapuys se înclină.

– Dacă acel contract nu a fost nul, spune Henric, răbdător pentru ultima dată, Dumnezeu nu m-ar fi pedepsit prin pierderea copiilor mei.

– Nu ştim ca binecuvântata Caterina să nu mai poată face copii.

Ridică ochii cu o privire delicată, şireată.

– Spune-mi, de ce crezi că fac asta? Regele pare curios. Din poftă trupească? Asta crezi?

Să omori un cardinal? Să-ţi împarţi ţara? Să divizezi biserica?

– Pare extravagant, murmură Chapuys.

– Dar asta crezi. Asta îi spui împăratului. Greşeşti. Eu sunt conducătorul acestei ţări, sir, şi dacă acum iau o soţie printr-un legământ binecuvântat de Dumnezeu o fac ca să am un fiu cu ea.

– Dar nu aveţi nici o garanţie că veţi avea un fiu. Sau un copil viu.

– De ce nu? Henric se înroşeşte. Este în picioare, strigând, cu lacrimi de furie curgându-i pe obraji. Nu sunt un bărbat ca toţi ceilalţi? Nu sunt? Nu sunt?

Omul împăratului este ca un mic terier de vânătoare; dar chiar şi el ştie că atunci când ai făcut un rege să plângă este momentul să dai înapoi. Îndreptându-se spre ieşire spune – justificându-se cu agitaţia lui obişnuită, apologetică:

– Trebuie să se facă diferenţa între bunăstarea ţării şi bunăstarea dinastiei Tudor. Nu eşti de aceeaşi părere?

– Şi pe cine ai prefera drept candidat la tron? Îl susţii pe Courtenay sau pe Pole?

– Nu ar trebui să te arăţi dispreţuitor faţă de persoane cu sânge regal. Chapuys îşi scutură mânecile. Cel puţin, acum sunt informat în mod oficial în legătură cu starea doamnei, în vreme ce înainte nu puteam decât să deduc din anumite dovezi de nesăbuinţă la care am fost martor… Îţi dai seama cât de mult rişti, Cremuel, pe trupul unei femei? Să sperăm că nu o să se apropie de ea nimic rău, nu?

El îl apucă pe ambasador de braţ, răsucindu-l pe loc.

– Ce fel de rău? Spune la ce te referi.

– Dacă îmi dai drumul la haină. Mulţumesc. Prea curând recurgi la purtări grosolane, ceea ce demonstrează, cum se spune, originea pe care o ai. Cuvintele îi sunt pline de bravadă, dar cu toate acestea tremură. Uită-te în jur şi ai să vezi cum mândria şi îngâmfarea ei îi jignesc pe nobili. Nici propriul ei unchi nu-i suportă şiretlicurile. Cei mai vechi prieteni ai regelui îşi găsesc scuze ca să stea departe de curte.

– Aşteaptă să fie încoronată, spune el. O să vezi cum o să vină în fugă.

Pe 12 aprilie, în Duminica Paştelui, Anne apare alături de rege la liturghia mare şi este tratată ca regina Angliei. Legea lui a trecut prin parlament de-abia ieri; el se aşteaptă la o recompensă modestă şi, înainte ca suita regală să meargă la masa de încheiere a postului, regele îi face semn să se apropie şi îi dă vechiul post al lordului Berners, acela de cancelar al trezoreriei.

– Berners te-a propus.

Henric zâmbeşte. Îi face plăcere să dăruiască; asemenea unui copil, îi place să anticipeze cât de încântat o să fii.

În timpul liturghiei, mintea lui hoinărise prin oraş. Ce coteţe de gâşte gălăgioase îl aşteaptă acasă? Ce scandaluri pe stradă, ce bebeluşi lăsaţi pe treptele bisericilor, ce ucenici obraznici pe care îi va face plăcere să îi pună la punct? Oare Alice şi Jo au vopsit ouăle de Paşti? Acum sunt prea mari, dar sunt bucuroase să fie copiii casei până apare următoarea generaţie. A venit vremea să se gândească la nişte soţi pentru ele. Dacă ar fi trăit, Anne ar fi fost măritată până acum, cu Rafe, pentru care încă nu a aranjat nimic. Se gândeşte la Helen Barre; cât de repede avansează cu cititul, cum nu s-ar descurca fără ea la Austin Friars. El crede acum că soţul ei este mort şi se gândeşte: trebuie să vorbesc cu ea, să-i spun că e liberă. Este prea cuviincioasă ca să se arate încântată, dar cărei femei nu i-ar plăcea să afle că nu mai este supusă unui astfel de bărbat?

În timpul liturghiei, Henric discută fără încetare. Sortează hârtiile şi le trece consilierilor; numai la consacrare se aruncă în genunchi, într-o fervoare religioasă, când miracolul are loc şi azima devine Dumnezeu. Imediat ce preotul rosteşte: „Ita, missa est“, el şopteşte: vino la mine în cameră, singur.

Întâi, curtenii adunaţi trebuie să facă reverenţe în faţa lui Anne. Doamnele ei de onoare se retrag şi o lasă singură într-un locşor scăldat în soare. El îi priveşte, îi priveşte pe gentilomi şi pe consilieri, printre care, în această zi de sărbătoare, se află mulţi dintre prietenii din copilărie ai regelui. Îl priveşte în special pe Sir Nicholas Carew; nu se poate reproşa nimic reverenţei pe care o face noii sale regine, dar nu-şi poate stăpâni colţurile gurii, care se lasă în jos. Aranjează-ţi faţa, Nicholas Carew, faţa ta de familie străveche. O aude pe Anne zicând: aceştia sunt duşmanii mei. Îl adaugă şi pe Carew pe listă.

În spatele sălilor oficiale sunt camerele private ale regelui, pe care le văd numai intimii, unde este servit de gentilomii lui şi unde poate să scape de ambasadori şi de spioni. Acesta este teritoriul lui Henry Norris, şi Norris îl felicită cu amabilitate pentru noua sa numire şi se îndepărtează cu paşi uşori.

– Ştii că Cranmer urmează să convoace o curte pentru a realiza o disoluţie formală a… Henric s-a decis că nu mai vrea să audă nimic despre mariajul său, aşa că nici măcar nu doreşte să mai rostească acest cuvânt. I-am cerut să-l convoace la stăreţia din Dunstable, fiindcă de acolo sunt – cât? – zece, douăsprezece mile până la Ampthill, unde locuieşte ea – aşa că, dacă vrea, poate să-şi trimită avocaţii. Sau să vină personal. Vreau să te duci să te întâlneşti cu ea, în secret, doar ca să-i vorbeşti…

Să fim siguri că nu se iveşte vreo surpriză.

– Lasă-l pe Rafe cu mine cât eşti plecat. Fiind cu atâta uşurinţă înţeles, regele se relaxează binedispus. Pot să mă bazez pe el că va spune ceea ce ar spune Cromwell. Este un băiat tare bun. Şi se pricepe mai bine ca tine să nu-şi arate gândurile pe faţă. Când suntem la consiliu, te văd acoperindu-ţi gura cu mâna. Uneori, ştii, chiar şi mie îmi vine să râd.

Se lasă să cadă pe un scaun şi îşi acoperă faţa de parcă ar vrea să-şi ascundă ochii. El vede că, încă o dată, regelui îi vine să plângă.

– Brandon spune că sora mea e pe moarte. Doctorii nu mai pot să-i facă nimic. Ştii cum avea părul blond odinioară, ca argintul – fiica mea a moştenit-o. La şapte ani, era sora mea toată, ca o sfântă pictată pe perete. Spune-mi, ce să fac cu fiica mea?

El aşteaptă, până se convinge că fusese o întrebare reală.

– Fiţi bun cu ea, sir. Împăcaţi-o. Nu ar trebui să sufere.

– Dar trebuie să fac un bastard din ea. Trebuie să încredinţez Anglia copiilor mei legali.

– Parlamentul va face asta.

– Da. Se smiorcăie şi îşi şterge lacrimile. După ce Anne va fi încoronată. Cromwell, doar un lucru, după care o să luăm micul dejun, fiindcă mi-e tare foame. Ideea asta cu partida pentru vărul meu, Richard…

El se gândeşte rapid, trecând în revistă nobilimea din Anglia. Dar nu, îşi dă seama că este Richard al lui, Richard Cromwell.

– Lady Carey… Vocea regelui se îmblânzeşte. Ei, m-am gândit bine şi cred că nu. Sau cel puţin, nu acum.

El dă din cap. Îi înţelege motivaţia. Când o să o înţeleagă şi Anne, o să fie foc şi pară.

– Uneori este o consolare pentru mine, spune Henric, să nu trebuiască să vorbesc şi să vorbesc. Probabil că te-ai născut să mă înţelegi.

Este şi acesta un mod de a vedea situaţia lor. El avea cam şase ani când Henric se ivise pe lumea asta, ani care îi fuseseră de folos. Henric îşi scoate bereta brodată, o aruncă jos şi îşi trece mâinile prin păr. Asemenea coamei aurii a lui Wyatt, şi părul regelui se răreşte, lăsând la iveală forma ţestei masive. Pentru o clipă seamănă cu o statuie, ca o formă mai simplă a sa sau a unuia dintre strămoşii lui: unul din rasa de giganţi care a bântuit prin Anglia fără să lase altă urmă decât în visele urmaşilor lor mai mărunţi.

Se întoarce la Austin Friars de îndată ce reuşeşte să scape. E sigur oare că restul zilei va fi liber? Gloata de la porţile sale s-a împrăştiat, după ce Thurston le-a dat o masă de Paşti. Se duce mai întâi la bucătărie, ca să-i dea omului său una după ceafă şi un ban de aur.

– Jur că au fost o sută de burdihane, zice Thurston. Şi la cină o să fie înapoi.

– Este o ruşine că trebuie să fie cerşetori.

– Cerşetori, pe naiba! Ce iese din bucătăria asta este atât de bun, că sunt acolo şi consilieri ai oraşului, cu glugile trase ca să nu-i recunoaştem. Iar eu am de hrănit o casă întreagă aici, chiar dacă domnia ta eşti sau nu cu noi – am francezi, germani, florentini, toţi susţin că te cunosc şi toţi aşteaptă o masă pe plac; şi servitorii lor vin pe capul meu – o bucăţică din asta, un piculeţ din ailaltă. Trebuie să hrănim mai puţine guri ori să clădim o bucătărie nouă.

– O să mă ocup de asta.

– Master Rafe zice că pentru Turn ai cumpărat toate carierele din Normandia. Spune că francezii au rămas fără subsol şi pică în gropile din pământ.

O piatră atât de frumoasă. De culoarea untului. Patru sute de oameni pe statul de plată şi oricine nu are ce lucra este trimis de îndată la construcţia de la Austin Friars.

– Thurston, nu lăsa pe nimeni să pună „bucăţele“ sau „piculeţe“ în mâncarea noastră. Se gândeşte: aşa era cât pe ce să moară episcopul Fisher; asta dacă nu a fost vreo mâncare stricată totuşi. Însă mâncarea lui Thurston nu are nici un cusur. Se duce să se uite la ea cum fierbe.

– Unde e Richard, ai idee?

– Toacă ceapă pe scările din spate. A, te referi la Master Richard? Sus. Mănâncă. Unde e toată lumea!

El se duce la etaj. Observă că ouăle de Paşti poartă trăsăturile lui inconfundabile. Pe unul, Jo i-a pictat pălăria şi părul şi pare că poartă o şapcă cu urechi. I-a pus şi cel puţin două bărbii.

– Ei bine, sir, spune Gregory, este adevărat că începi să te împlineşti. Când Stephen Vaughan a fost aici, mai să nu te recunoască.

– Stăpânul meu, cardinalul, s-a rotunjit ca o lună, spune el. Şi este un mister, fiindcă rareori stătea să mănânce, că trebuia să se ocupe de vreo urgenţă, şi chiar când se aşeza la masă, de-abia putea să mănânce, atât de mult vorbea. Îmi pare rău pentru mine. Nu am băgat nimic în gură de seara trecută. Începe să mănânce şi spune: Hans vrea să mă picteze.

– Sper că e iute de picior, zice Richard.

– Richard…

– Mănâncă-ţi prânzul.

– Micul dejun. Nu, lasă. Vino.

– Fericitul însurăţel, spune Gregory, zeflemitor.

– Tu – îl ameninţă tatăl lui – o să te duci în nord, cu Rowland Lee. Dacă îţi închipui că sunt un om dur, stai să-l cunoşti pe Rowland.

În biroul său, spune:

– Cum te descurci la turniruri?

– Bine. Cromwellii îi spulberă pe toţi.

Îi este teamă pentru fiul său; că va cădea, că va fi schilodit, că va fi ucis. Îi este teamă şi pentru Richard; băieţii ăştia sunt speranţa casei lui.

– Aşadar, sunt? întreabă Richard. Fericitul însurăţel?

– Regele zice că nu. Nu din pricina familiei mele sau a ta – te numeşte vărul lui. În acest moment, părerea lui despre noi aş zice că este excelentă. Dar are nevoie de Mary pentru sine. Copilul urmează să vină pe lume la sfârşitul verii şi îi este teamă să o atingă pe Anne. Şi nu doreşte să-şi reia viaţa de celibatar.

Richard ridică privirea.

– A spus una ca asta?

– Mi-a dat de înţeles. Şi eu îţi transmit ţie ce am înţeles, şi amândoi suntem uluiţi, dar o să ne treacă.

– Bănuiesc că, dacă surorile ar fi semănat mai mult, ar fi fost mai de înţeles.

– Bănuiesc că da.

– Şi el este capul bisericii noastre. Nu-i de mirare că străinii râd de noi.

– Dacă în viaţa particulară ar fi fost un model de conduită, ar fi fost… de mirare…, însă în ceea ce mă priveşte, vezi tu, nu mă pot preocupa decât de modul lui de a domni. Dacă ar fi fost un dictator, dacă ar fi trecut peste hotărârile parlamentului, dacă nu ar fi acordat nici o atenţie Camerei Comunelor şi ar fi guvernat numai după cum îl tăia capul… Dar nu face asta…, aşa că nu mă poate preocupa modul cum se poartă cu femeile.

– Dar dacă nu ar fi rege…

– Da, sunt de acord. Ar fi aruncat în temniţă. Dar, Richard, lăsând-o pe Mary la o parte, s-a purtat destul de bine. Nu are o casă plină de bastarzi, aşa cum au regii scoţieni. Au existat femei, dar poţi să spui cine? Numai mama lui Richmond şi femeile Boleyn. A fost discret.

– Cred că totuşi Caterina le ştia numele.

– Cine poate spune că va fi un soţ credincios? Tu poţi?

– S-ar putea să nu am ocazia.

– Dimpotrivă, ţi-am găsit o nevastă. Fata lui Thomas Murfyn. Fiica unui lord primar nu este o variantă prea rea. Iar averea ta va fi pe potriva celei a ei – o să am eu grijă de asta. Iar Frances te place, fiindcă am întrebat-o.

– Ai întrebat-o pe nevastă-mea dacă se mărită cu mine?

– Cum ieri am luat masa acolo… nu avea sens să mai amân, nu?

– Nu chiar. Richard râde şi îşi întinde trupul pe scaun. Trupul lui – capabil, admirabil, care îl impresionase atât de mult pe rege – este străbătut de uşurare. Frances. Bine. Îmi place de Frances.

Mercy este de acord. El nu ştie cum ar fi reacţionat faţă de Lady Carey; nu a abordat subiectul cu femeile.

– Nu amâna prea mult să-i găseşti o nevastă lui Gregory, spune ea. Ştiu că este tânăr. Dar unii bărbaţi nu se maturizează până când nu au la rândul lor un copil.

El nu s-a gândit la asta, dar s-ar putea să fie adevărat. Timpul zboară repede între Paşti şi Rusalii, când Anne va fi încoronată. El inspectează noile ei apartamente şi comandă să fie aduse vase cu jăratic, ca să se usuce mai repede tencuiala. Vrea să se apuce de fresce – intenţionează să-l aducă pe Hans, însă acesta îl pictează acum pe de Dinteville şi spune că trebuie să dea zor, căci ambasadorul îl presează pe Francisc să-l recheme şi trimite câte o scrisoare tânguitoare cu fiecare corabie. Pentru noua regină nu vom pune scenele acelea de vânătoare pe care le vezi pictate pretutindeni sau sfinte virgine sumbre, cu instrumente de tortură, ci zeiţe, porumbiţe, şoimi albi, bolţi de frunze verzi. În depărtare, oraşe aşternute pe dealuri; în fundal, temple, grote, coloane căzute şi orizonturi albastre mărginite, ca de un cadru, de borduri în culori vitruviene, argintiu şi cinabru, ocru ars, malahit, indigo şi mov. Derulează desenele făcute de meşteri. Bufniţa Minervei îşi întinde aripile pe un panou. O Diană cu picioarele goale potriveşte o săgeată în arc. O porumbiţă albă o priveşte din copaci. El mâzgăleşte o indicaţie pentru supervizor: „Săgeata să fie reliefată în aur. Toate zeiţele au ochi negri. “ Ca vârful unei aripi întunecate, este străbătut de un fior de groază: dacă Anne moare? Henric va dori o altă femeie. O va aduce în aceste încăperi. Poate că ochii ei vor fi albaştri. Va trebui să ştergem feţele şi să le pictăm din nou, pe fundalul aceloraşi oraşe, pe aceleaşi dealuri violete.

Afară se opreşte să privească o bătaie. Un pietrar şi şeful zidarilor se pocnesc unul pe altul cu scânduri. El stă în cercul de oameni alături de lucrătorii cu mistria.

– Care e problema?

– Rivalitatea. Pietrarii trebuie să se bată cu zidarii.

– Ca Lancaster cu York?

– Aşa.

– Ai auzit vreodată de un câmp numit Towton? Regele îmi spune că au murit acolo peste douăzeci de mii de englezi.

Bărbatul rămâne cu gura căscată.

– Cu cine se luptau?

– Unii cu alţii.

Era Duminica Floriilor, în anul 1461. Armatele a doi regi s-au întâlnit în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Regele Eduard, bunicul regelui, a fost învingător – dacă se poate spune că a existat un învingător. Cadavrele au format un pod plutitor peste râu. Nenumăraţi răniţi s-au târât, s-au rostogolit şi s-au zvârcolit în propriul sânge: unii orbiţi, unii desfiguraţi, unii schilodiţi pe viaţă.

Copilul din pântecele lui Anne este chezăşia că nu va mai exista vreun război civil. El este începutul, originea a ceva, promisiunea unei alte ţări.

Intră în mijlocul luptei şi urlă la ei să înceteze. Îi dă fiecăruia un brânci şi ei cad pe spate: doi englezi slabi, cu oase fragile şi dinţi sfărâmicioşi. Învingătorii de la Agincourt. E bucuros că Chapuys nu este de faţă să asiste la scena asta.

Copacii sunt înfrunziţi când el ajunge călare la Bedfordshire, cu o mică suită, cu treburi neoficiale. Christophe călăreşte alături de el şi îl bate la cap: ai zis că o să-mi spui cine e Cicero şi cine este Reginald Pole.

– Cicero a fost roman.

– General?

– Nu, a lăsat treaba asta pentru alţii. Aşa cum eu, de exemplu, s-ar putea s-o las pentru Norfolk.

– Oh, Norferk. Christophe îl supune pe duce pronunţiei lui specifice. El este cel care se pişă pe umbra domniei tale.

– Doamne Sfinte, Christophe! Am auzit doar de „a scuipa pe umbra cuiva“.

– Da, dar vorbim de Norferk. Şi Cicero?

– Noi, avocaţii, încercăm să-i memorăm toate discursurile. Dacă ar mai exista astăzi cineva care să aibă toată înţelepciunea lui Cicero, ar fi…

Ce ar fi?

– Cicero ar fi de partea regelui, spune el.

Christophe nu este foarte impresionat.

– Pole este general?

– Preot. Asta nu e tocmai adevărat… Are funcţii în cadrul bisericii, dar nu va fi hirotonisit.

– De ce?

– Ca să se poată însura, desigur. Ceea ce are în sânge îl face periculos. Este un Plantagenet. Fraţii lui sunt aici, în regat, şi îi ţinem sub supraveghere. Dar Reginald este în străinătate şi ne e teamă că acum complotează cu împăratul.

– Trimiteţi pe cineva să-l omoare. Mă duc eu.

– Nu, Christophe. Am nevoie de tine ca să-mi păstrezi pălăriile în bună rânduială.

– Cum doriţi. Christophe ridică din umeri. Dar o să omor un Pole când o să-mi cereţi, şi va fi plăcerea mea.

Conacul de la Ampthill, odinioară fortificat, are turnuri înalte şi o casă a porţii splendidă. Se află pe o colină, cu privelişte spre relieful împădurit; este o aşezare plăcută, genul de casă unde te-ai duce după o boală ca să-ţi recapeţi forţele. A fost construit cu bani câştigaţi din războaiele franceze, în vremurile când Anglia obişnuia să le câştige.

În conformitate cu noul statut al Caterinei, ca prinţesă văduvă de Wales, Henric i-a aranjat casa, dar ea este înconjurată tot de capelani şi de duhovnici, de ofiţeri ai casei, fiecare cu suita lui de slugi, de valeţi şi sculptori, doctori, bucătari, ajutoare de bucătar, berari, harpişti, cântăreţi la lăută, îngrijitori de păsări de curte, grădinari, spălătorese, spiţeri şi un întreg anturaj de doamne care se îngrijesc de garderobă, de dormitor şi de servitoarele lor. Dar când el este condus înăuntru, ea le face semn însoţitoarelor ei să se retragă. Nimeni nu i-a spus să-l aştepte, dar trebuie că are spioni pe drum. De aici parada nonşalantă a preocupărilor ei: o carte de rugăciuni în poală, lucrul de mână. El îngenunchează în faţa ei, făcând semn din cap către aceste ocupaţii.

– Desigur, doamnă, ori una, ori alta?

– Aşadar, în engleză astăzi? Ridică-te, Cromwell. Nu o să ne pierdem vremea acum, la ultima noastră întâlnire, alegând limba pe care să o folosim. Fiindcă în ziua de azi eşti un om atât de ocupat. Odată formalităţile încheiate, ea continuă: Primul lucru. Nu voi participa la curtea ta de la Dunstable. Asta ai venit să afli, nu? Nu recunosc această curte. Cazul meu este la Roma, aşteptând ca Sfântul Părinte să-i acorde atenţie.

– Se mişcă încet, nu?

El îi aruncă un zâmbet nedumerit.

– O să aştept.

– Dar regele doreşte să-şi limpezească situaţia.

– Are un om care o să o facă. Eu nu-l numesc arhiepiscop.

– Clement a emis bulele.

– Clement a fost indus în eroare. Doctor Cranmer este un eretic.

– Poate credeţi că şi regele este eretic?

– Nu. Doar schismatic.

– Dacă este solicitată întrunirea unui consiliul general al bisericii, Maiestatea Sa se va supune hotărârii lui.

– Va fi prea târziu, dacă va fi excomunicat şi pus în afara bisericii.

– Cu toţii sperăm – sunt sigur că şi domnia voastră, doamnă – că acea zi nu va veni niciodată.

– Nulla salus extra ecclesiam. În afara bisericii, nu există salvare. Chiar şi regii ajung la Judecată. Henric o ştie şi se teme.

– Doamnă, lăsaţi să fie ca el. Deocamdată. Mâine, cine ştie? Nu tăiaţi orice şansă de apropiere.

– Aud că fata lui Thomas Boleyn o să aibă un copil.

– Într-adevăr, dar…

Mai mult ca oricine, Caterina ar trebui să ştie că asta nu reprezintă nici o garanţie. Ea înţelege la ce se referă el; se gândeşte la asta; dă aprobator din cap.

– Văd care sunt împrejurările în care el s-ar putea întoarce la mine. Am avut multe ocazii să studiez caracterul acelei doamne şi nu este nici răbdătoare, nici blândă.

Nu contează; trebuie doar să aibă noroc.

– În cazul în care nu au nici un copil, trebuie să vă gândiţi la fiica dumneavoastră, Lady Maria. Împăcaţi-vă cu el, doamnă. S-ar putea s-o confirme ca moştenitoarea lui. Şi dacă cedaţi, o să vă ofere orice onoare, un domeniu mare.

– Un domeniu mare!

Caterina se ridică. Lucrul de mână îi alunecă din poală, cartea de rugăciuni cade pe podea cu un pocnet sec, de piele, degetarul de argint se rostogoleşte pe podele, oprindu-se într-un colţ.

– Înainte să-mi mai faci vreo ofertă absurdă, Master Cromwell, dă-mi voie să-ţi spun un capitol din istoria mea personală. După ce a murit stăpânul meu Arthur, am petrecut cinci ani în sărăcie. Nu-mi puteam plăti servitorii. Cumpăram cea mai ieftină mâncare pe care o găseam, mâncare de proastă calitate, veche, peşte vechi – orice negustoraş avea o masă mai îmbelşugată decât fiica Spaniei. Răposatul rege Henric nu voia să-mi dea voie să mă întorc la tatăl meu fiindcă spunea că i se datorau bani – se tocmea pentru mine ca una dintre femeile alea care vindeau ouă stricate din uşă în uşă. Mi-am pus credinţa în Dumnezeu, nu am disperat, dar am sorbit din cupa umilinţei.

– Şi atunci de ce aţi vrea să sorbiţi din nou?

Faţă în faţă. Îşi aruncă priviri furioase.

– Să presupunem, spune el, că regele intenţionează doar să vă umilească.

– Spune-o pe şleau.

– Dacă sunteţi acuzată de trădare, legea îşi va urma cursul ca şi cum aţi fi un supus oarecare. Nepotul domniei voastre ameninţă să ne invadeze în numele dumneavoastră.

– Asta nu se va întâmpla. Nu în numele meu.

– Asta spun şi eu, doamnă. Tonul lui se înmoaie. Eu spun că împăratul este ocupat cu turcii, că nu o iubeşte pe mătuşa lui într-atât încât să adune o altă armată. Dar alţii zic: oh, taci, Cromwell, ce ştii tu? Spun că trebuie să ne fortificăm porturile, să adunăm trupe, să punem ţara în stare de alertă. După cum ştiţi, Chapuys îl îndeamnă neîncetat pe Carol să pună blocadă asupra porturilor noastre şi să ne sechestreze bunurile şi corăbiile din străinătate. Îndeamnă la război în fiecare depeşă.

– Nu am idee ce pune Chapuys în scrisorile sale.

Este o minciună atât de uluitoare, că el trebuie s-o admire. După ce a rostit-o, Caterina pare slăbită; se prăbuşeşte din nou pe scaun şi, înainte ca el să o facă, ea se apleacă greoi din mijloc să-şi ridice lucrul; are degetele umflate, şi gestul pare să o lase fără suflare. Se aşază o clipă, ca să-şi revină, şi când vorbeşte din nou este calmă, prudentă.

– Master Cromwell, ştiu că v-am dezamăgit. Adică, v-am dezamăgit ţara, care acum este şi ţara mea. Regele mi-a fost un soţ bun, dar nu am putut să fac ceea ce este cel mai necesar pentru o soţie să facă. Cu toate acestea, am fost, sunt soţie – înţelegi, nu-i aşa, că mi-este imposibil să cred că vreme de douăzeci de ani am fost o târfă? Adevărul este că am făcut Angliei puţin bine, dar aş fi demnă de ură dacă i-aş face rău.

– Dar o faceţi, doamnă. Poate că nu vreţi, dar răul este făcut.

– Anglia nu este bine servită prin minciună.

– Asta crede şi doctor Cranmer. Aşa că va anula căsătoria, fie că veniţi la curte, fie că nu.

– Şi doctor Cranmer va fi excomunicat. Asta nu-i provoacă nici o nelinişte sufletească? Este atât de pierdut pentru toate?

– Acest arhiepiscop este cel mai bun apărător al bisericii, doamnă, pe care l-am avut în multe secole.

Se gândeşte la ce a spus Bainham înainte să fie ars pe rug; în Anglia au fost opt sute de ani de mistificare, doar şase ani de adevăr şi lumină; şase ani, de când Evanghelia în engleză a început să intre în regat.

– Cranmer nu este eretic. Crede acelaşi lucru ca regele. Va reforma ceea ce are nevoie de reformare, asta e tot.

– Ştiu unde se vor opri toate astea. O să iei pământurile bisericii şi o să le dai regelui. Râde. Oh, acum taci? O să faci asta. Ai de gând s-o faci. Glasul ei pare aproape uşurat, cum reacţionează uneori oamenii atunci când li se spune că o să moară. Master Cromwell, poţi să-l asiguri pe rege că nu o să aduc o armată împotriva lui. Spune-i că o să mă rog pentru el în fiecare zi. Unii oameni, cei care nu îl cunosc aşa de bine ca mine, spun: „Oh, îşi va impune voinţa, va face după bunul plac cu orice preţ. “ Dar eu ştiu că trebuie să se afle de partea luminii. Nu este la fel ca tine, un om care să-şi pună păcatele în oblâncul şeii şi să le ducă din ţară în ţară, şi când ajung prea grele să mai aducă un catâr sau doi, şi, curând, ajunge să conducă o caravană de catâri şi o armată de catârgii. Henric poate greşi, dar are nevoie să fie iertat. Prin urmare, eu cred şi voi continua să cred că va părăsi această cale greşită, ca să facă pace cu sine însuşi. Şi sunt sigură că pace ne dorim cu toţii.

– Ce final blând, doamnă. „Pace ne dorim cu toţii. “ Ca o stareţă. Apropo, sunteţi sigură că nu aţi vrea să deveniţi stareţă?

Un zâmbet. Un zâmbet larg.

– O să-mi pară rău să nu te mai văd. Eşti mult mai iscusit la conversaţie decât ducii.

– Ducii se vor întoarce.

– Sunt pregătită. Sunt ceva veşti de la Lady Suffolk?

– Regele spune că este pe moarte. Brandon nu mai are chef de nimic.

– Îmi închipui, murmură ea. Venitul ei ca regină văduvă a Franţei moare odată cu ea, şi asta e cea mai mare parte a veniturilor lui. Totuşi, o să-i aranjezi fără îndoială un împrumut, cu o dobândă samavolnică. Ridică privirea. Fiica mea va fi curioasă să afle că te-am întâlnit. Crede că ai fost amabil cu ea.

El nu-şi aminteşte decât că i-a dat un scaun pe care să stea. Viaţa ei trebuie să fie pustie, dacă îşi aduce aminte aşa ceva.

– S-ar fi cuvenit să rămână în picioare, aşteptând un semn de la mine.

Fiica ei micuţă, îndurerată. Poate că zâmbeşte, dar nu cedează nici o fărâmă. Iulius Cezar ar fi avut mai multe remuşcări. Hannibal.

– Spune-mi, zice ea, încercând terenul. Regele ar citi o scrisoare de la mine?

Henric are obiceiul să-i rupă scrisorile necitite sau să le ardă. Spune că îl dezgustă prin manifestările de iubire. El nu are inima să-i spună asta.

– Atunci odihneşte-te o oră, îi cere ea, cât timp o scriu. Doar dacă nu vrei să rămâi peste noapte. Mi-ar plăcea să am companie la cină.

– Mulţumesc, dar trebuie să pornesc înapoi, căci mâine se întruneşte consiliul. În plus, dacă aş sta, unde mi-aş pune catârii? Ca să nu mai pomenesc de armata de catârgii.

– A, grajdurile sunt pe jumătate goale. Regele se asigură că nu am multe animale de transport. Crede că mi-aş concedia servitorii şi aş fugi călare spre coastă, ca să evadez cu o corabie în Flandra.

– Aşa aţi face?

Ridică degetarul şi i-l dă înapoi. Ea îl rostogoleşte în palmă, ca pe un zar, şi ar fi gata să-l arunce.

– Nu. Voi rămâne aici. Sau mă voi duce unde sunt trimisă. După cum vrea regele. Aşa cum trebuie să facă o soţie.

Până la excomunicare, îşi zice el. Asta te va elibera de toate legăturile – ca soţie, ca supus.

– Şi asta este a domniei voastre.

Deschide palma; este un ac, cu vârful îndreptat spre ea.

Prin oraş umblă zvonul că Thomas Morus a scăpătat. El râde pe tema asta cu secretarul principal Gardiner.

– Alice era o văduvă bogată când s-a însurat cu ea, spune Gardiner. Iar el avea pământuri; cum poate să fie sărac? Şi şi-a măritat bine fiicele.

– Şi mai are şi renta de la rege.

El răsfoieşte hârtiile lui Stephen, care se pregăteşte să apară ca avocat principal pentru Henric în faţa curţii de la Dunstable. Arhivase toate depoziţiile de la audierile de la Blackfriars, care păruseră să se fi petrecut în altă epocă.

– Îngerii să ne apere, spune Gardiner; este ceva ce nu arhivezi?

– Dacă o să cercetăm până la fundul acestui cufăr, o să găsesc scrisorile de dragoste ale tatălui tău către maică-ta. Suflă praful de pe ultimul teanc. Iată. Aruncă hârtiile pe masă. Stephen, ce putem face pentru John Frith? Ţi-a fost elev la Cambridge. Nu-l abandona.

Dar Gardiner clatină din cap şi se preface ocupat cu documentele, răsfoindu-le, fredonând încetişor sau exclamând: „Ia te uită, cine-ar fi crezut! “ şi „Ăsta e un punct interesant! “

El ia o barcă spre Chelsea. Fostul cancelar se relaxează în salon, iar fiica lui îi traduce din greacă într-un murmur de-abia desluşit; când el se apropie, îl aude mustrând-o pentru o oarecare greşeală.

– Lasă-ne singuri, fiica mea, spune Morus când îl vede. Nu vreau să stai în această companie diavolească.

Dar Margaret ridică privirea şi zâmbeşte, şi Morus se ridică de pe scaun, cam ţeapăn, căci are probleme cu spatele, şi îi întinde mâna.

Reginald Pole, zăcând bolnav în Italia, a fost cel care a spus că el este un diavol. Şi chiar crede asta; nu este vorba de o imagine a lui, ca într-o fabulă, ci ceva ce el crede că este adevărat, aşa cum crede şi că Evanghelia este adevărată.

– Ei bine, începe el, am auzit cu toţii că nu poţi veni la încoronare din cauză că nu-ţi permiţi să-ţi cumperi o haină nouă. Episcopul de Winchester îţi va cumpăra una dacă te vei arăta la faţă în acea zi.

– Stephen? Serios?

– Îţi jur. Este încântat la gândul de a se întoarce la Londra ca să-i ceară zece lire lui Gardiner. Sau, dacă vrei, cei din ghildă vor face o chetă ca să-ţi ia o pălărie nouă şi un veston.

– Şi domnia ta cum vei apărea? rosteşte Margaret cu blândeţe, de parcă i se ceruse să aibă grijă de doi copii pentru o după-amiază.

– Fac ceva şi pentru mine. Las asta pe seama altora. Dacă voi reuşi să nu provoc veselie, va fi suficient.

Anne îi spusese: să nu te îmbraci ca un avocat în ziua încoronării mele. O chemase pe Jane Rochford, care luase notiţe precum un funcţionar: Thomas trebuie să poarte purpuriu.

– Domnişoară Roper, spune el, nu eşti deloc curioasă să vezi încoronarea reginei?

Tatăl ei intervine, vorbind peste ea:

– Este o zi a ruşinii pentru femeile din Anglia. Le poţi auzi pe stradă – când va veni împăratul, nevestele îşi vor recăpăta iarăşi drepturile.

– Tată, sunt sigură că au grijă să nu spună asta în auzul lui Master Cromwell.

El oftează. Nu este prea mult să ştii că toate târfele tinere sunt de partea ta. Toate femeile întreţinute şi fiicele fugite de acasă. Deşi acum este măritată, Anne se dă pe sine ca exemplu. Deja a pălmuit-o pe Mary Shelton – îi spune Lady Carey – fiindcă a scris o ghicitoare în cartea ei de rugăciuni, şi nici măcar nu era una indecentă. În această perioadă, regina stă foarte dreaptă, cu copilul mişcându-i-se în pântece, cu lucrul în mână, şi când Norris, Weston şi prietenii lor gentilomi năvălesc în apartamentele ei ca să-şi depună omagiile la picioarele ei, ea îi priveşte de parcă i-ar pune păianjeni la poalele rochiei. Dacă nu te apropii de ea rostind un text din Biblie, mai bine nu te apropii deloc.

– A mai venit Fecioara să te vadă? întreabă el. Prezicătoarea?

– Da, răspunde Meg, dar nu am vrut s-o primim.

– Cred că a fost s-o vadă pe Lady Exeter. La invitaţia ei.

– Lady Exeter este o femeie nebună şi ambiţioasă, afirmă Morus.

– Am înţeles că Fecioara i-a spus că va fi regina Angliei.

– Repet acelaşi comentariu.

– Crezi în viziunile ei? În spiritul lor sfânt adică?

– Nu. Cred că este o impostoare. Face asta ca să câştige atenţie.

– Doar pentru asta?

– Nu ştii de ce sunt în stare tinerele. Eu am o casă plină de fiice.

După o pauză, el rosteşte:

– Eşti binecuvântat.

Meg ridică privirea; ea îşi aminteşte de pierderile suferite de el, deşi ea nu o auzise niciodată pe Anne Cromwell întrebând: de ce domnişoara Morus are întâietate?

– Înaintea ei au existat fecioare sfinte, spune ea. Una la Ipswich. Era o fetiţă de doar doisprezece ani, de familie bună. Se spunea că făcea miracole şi că nu căpăta nimic din asta, nici un profit personal, şi a murit de tânără.

– Dar a mai fost şi Fecioara din Leominster, spune Morus, cu o plăcere sumbră. Se zice că acum este târfă la Calais şi râde cu clienţii ei după cină de toate şmecheriile pe care le-a făcut credulilor.

Aşadar, nu-i plac fecioarele sfinte. Dar episcopului Fisher îi plac. A întâlnit-o de multe ori. A făcut afaceri cu ea. Parcă luându-i cuvintele din gură, Morus spune:

– Desigur, Fisher are propriile opinii.

– Fisher crede că a trezit morţi. Morus ridică dintr-o sprânceană. Dar numai cât să se spovedească şi să capete iertarea păcatelor. Apoi au căzut la loc şi au murit din nou.

Morus zâmbeşte.

– Genul ăsta de miracole.

– Poate că este vrăjitoare, spune Meg. Crezi că se poate? În Scripturi se pomeneşte de vrăjitoare. Pot să-ţi citez.

Te rog, nu.

– Meg, ţi-am arătat unde am pus scrisoarea? întreabă Morus.

Ea se ridică, punând semn în locul unde rămăsese cu textul grecesc.

– I-am scris acestei fecioare, Barton… sora Elizabeth, cum trebuie să-i spunem, acum că este călugăriţă declarată. Am sfătuit-o să părăsească regatul în linişte, să înceteze să-l tulbure pe rege cu profeţiile ei, să evite compania bărbaţilor şi a femeilor nobili, să-i asculte pe îndrumătorii ei spirituali şi, pe scurt, să stea acasă şi să-şi spună rugăciunile.

– Aşa cum ar trebui să facem cu toţii, Sir Thomas. Să-ţi urmăm exemplul. El dă din cap cu convingere. Amin. Şi bănuiesc că ai păstrat o copie.

– Adu-o, Meg. Altfel, s-ar putea să nu mai scăpăm de el.

Morus îi dă fiicei lui câteva indicaţii rapide. Dar el este mulţumit că nu îi dă ordin să fabrice pe loc o asemenea scrisoare.

– O să plec la timp, spune el. Nu vreau să pierd încoronarea. Trebuie să port hainele mele cele noi. Nu vii să ne ţii companie?

– O să vă ţineţi companie unul altuia în iad.

Asta este ceea ce uiţi, vehemenţa asta; capacitatea lui de a face glume proaste, dar nu să le şi accepte.

– Regina arată bine, spune el. Regina ta, adică, nu a mea. Pare să se simtă foarte confortabil la Ampthill. Dar, desigur, ştii asta.

Morus spune fără să clipească: nu întreţin nici un fel de corespondenţă cu prinţesa văduvă. Bine, zice el, fiindcă supraveghez doi călugări care îi duc scrisorile peste hotare – încep să cred că tot ordinul franciscan lucrează împotriva regelui. Dacă îi arestez şi nu pot să-i conving – şi ştii că sunt foarte convingător – să-mi confirme bănuielile, s-ar putea să fiu nevoit să-i spânzur de încheieturi şi să încep un fel de concurs între ei: cui îi vor veni mai repede minţile la cap. Desigur, impulsul meu ar fi să-i iau acasă, să le dau de mâncare şi să-i îmbib cu băutură tare, dar, pe de altă parte, Sir Thomas, întotdeauna te-am admirat şi mi-ai fost maestru privind modul cum se procedează.

El trebuie să spună tot înainte să se întoarcă Margaret Roper. Bate darabana pe masă, ca să-l facă pe Morus atent. John Frith, spune el. Cere să-l vezi pe Henric. O să te primească bucuros, ca un copil rătăcit. Vorbeşte cu el şi cere-i să se întâlnească faţă în faţă cu Frith. Nu-ţi cer să fii de acord cu John – crezi că este eretic şi poate, aşa şi este – îşi cer să fii de acord doar cu asta şi să-i spui regelui că Frith este un suflet pur, este un cărturar deosebit, aşa că să-l lase în viaţă. Dacă doctrina lui este falsă, şi a ta, adevărată, poţi să-l convingi de asta, eşti un om plin de elocvenţă, tu eşti marele convingător al epocii noastre, nu eu. Convinge-l să revină la Roma, dacă poţi. Dar dacă moare nu o să ştii niciodată, nu-i aşa, dacă ai fi putut să-i câştigi sufletul?

Paşii lui Margaret.

– Asta e, tată?

– Dă-i-o lui.

– Bănuiesc că există copii ale copiei?

– Te-ai aştepta de la noi să luăm toate măsurile rezonabile, spune fata.

– Eu şi tatăl tău discutam despre călugări şi monahi. Cum pot fi buni supuşi ai regelui dacă datorează supunere capetelor ordinelor lor, care sunt în străinătate, în alte ţări, şi care sunt poate supuşi ai regelui Franţei sau ai împăratului?

– Bănuiesc că sunt tot englezi.

– Am întâlnit câţiva care se poartă astfel. Tatăl tău îţi poate spune mai multe despre asta.

Se înclină în faţa ei. Ia mâna cu tendoane mobile a lui Morus, ţinând-o în palma sa; cicatricele au dispărut – este surprinzător cum se întâmplă asta, iar acum mâna lui este albă, mână de gentilom, cu carnea acoperind uşor încheieturile, deşi odinioară crezuse că urmele de arsură, dungile pe care orice fierar le capătă în urma muncii nu vor dispărea nicicând.

Se duce acasă. Helen Barre îi iese în întâmpinare.

– Am fost la pescuit, spune el. La Chelsea.

– Să-l prindeţi pe Morus?

– Nu azi.

– V-au venit hainele.

– Da?

– Purpurii.

– Doamne sfinte. Râde. Helen…

Ea îl priveşte, părând să aştepte.

– Nu l-am găsit pe bărbatul tău.

Mâinile ei sunt ascunse în buzunarul şorţului. Şi le mişcă, de parcă ar ţine ceva în ele; el vede că se ţine strâns cu o mână de cealaltă.

– Deci bănuiţi că este mort?

– Este o presupunere rezonabilă. Am vorbit cu omul care l-a văzut cufundându-se în râu. Părea un martor de încredere.

– Deci aş putea să mă mărit din nou. Dacă o să mă mai vrea cineva.

Ochii lui Helen poposesc pe chipul lui. Nu spune nimic. Doar stă. Clipa pare să dureze mult timp. Apoi:

– Ce s-a întâmplat cu tabloul nostru? Cel cu bărbatul care-şi ţine inima în formă de carte? Sau ar trebui să spun cu cartea în formă de inimă?

– I l-am dat unui genovez.

– De ce?

– A trebuit să plătesc pentru un arhiepiscop.

Ea se mişcă, fără tragere de inimă, încet. Îşi desprinde privirea de pe faţa lui.

– A venit Hans. Vă aşteaptă. Este furios. Spune că timpul costă bani.

– O să-l despăgubesc.

Hans şi-a întrerupt pregătirile pentru încoronare. Construieşte un model al muntelui Parnassus pe Gracechurch Street şi astăzi trebuie să pună cele nouă muze la locul potrivit, aşa că nu îi place să fie făcut să aştepte de Thomas Cromwell. Se aude zgomot din camera alăturată. Se pare că mută mobila.

Îl duc pe Frith la palatul arhiepiscopului de la Croydon, ca să fie cercetat de Cranmer. Noul arhiepiscop ar fi putut să-l întâlnească la Lambeth; dar drumul până la Croydon este mai lung şi duce prin pădure. În adâncurile acestei păduri, ei îi spun: pentru noi ar fi o zi foarte proastă dacă ai fugi. Căci vezi cât de groşi sunt copacii în Wandsworth. Ai putea să ascunzi o întreagă armată acolo. Am putea petrece două zile căutând acolo, chiar mai mult… şi dacă te-ai duce în est, spre Kent şi spre râu, ai putea să scapi înainte să apucăm noi să ajungem pe partea cealaltă.

Dar Frith îşi cunoaşte drumul; merge spre propria moarte. Ei zăbovesc pe cărare, fluierând, vorbind despre vreme. Unul urinează, liniştit, lângă un copac. Altul urmăreşte zborul unei gaiţe printre crengile copacilor. Dar când se întorc, Frith aşteaptă, calm, să-şi reia călătoria.

Patru zile. Cincizeci de corăbii în convoi, oferite de breslele oraşului; două ore din oraş la Blackwall, cu velatura împodobită cu clopoţei şi steaguri; o briză uşoară, dar iute – Domnul a ascultat rugăciunile. În ordine inversă, se ancorează la scările de la Greenwich Palace, de unde noua regină este luată de propria ambarcaţiune – fosta barcă a Caterinei, cu însemne noi, cu douăzeci şi patru de vâsle; apoi femeile ei, gărzile ei, toate podoabele de la curtea regelui, toate acele suflete mândre şi nobile care au jurat că vor sabota evenimentul. Bărci pline de muzicanţi; trei sute de luntre, cu flamurile şi fanioanele în vânt; muzica răsună de pe un mal pe celălalt, şi malurile sunt pline de londonezi. În jos, pe râu, conduşi de un dragon acvatic care scuipă foc şi însoţiţi de oameni sălbatici care aruncă artificii. Corăbiile care pleacă pe mare trag cu tunurile în semn de salut.

Până să ajungă la Turn, soarele a răsărit. Tamisa pare în flăcări. Henric aşteaptă să o întâmpine pe Anne pe mal. O salută neceremonios, trăgându-i rochia spre spate ca să arate Angliei pântecele ei.

Apoi Henric numeşte cavaleri: o grămadă de membri ai familiilor Howard şi Boleyn, prieteni de-ai lor şi susţinători. Anne se odihneşte.

Unchiul Norfolk pierde spectacolul. Henric l-a trimis la regele Francisc, ca să întărească cea mai cordială alianţă dintre regatele noastre. El este conte mareşal şi ar trebui să se ocupe de încoronare, dar există un alt Howard care să-i fie înlocuitor şi, în plus, el, Thomas Cromwell, are totul sub control, inclusiv vremea.

S-a sfătuit cu Arthur Lord Lisle, care va prezida banchetul de încoronare: Arthur Plantagenet, o relicvă blândă dintr-o altă epocă. Acesta urmează să se ducă la Calais, imediat ce se termină totul, ca să-l înlocuiască pe lordul Berners în funcţia de guvernator, iar el, Cromwell, trebuie să-l instruiască înainte de plecare. Lisle are faţa lungă şi osoasă a Plantageneţilor şi este înalt ca tatăl său, regele Eduard, care a avut fără îndoială mulţi bastarzi, dar nici unul atât de distins ca acest bărbat în vârstă, care îşi îndoaie genunchii în reverenţă în faţa fiicei lui Boleyn. Soţia lui, Honor – cea de-a doua nevastă –, este cu douăzeci de ani mai tânără, mică şi delicată, o nevastă de jucărie. Poartă mătase maroniu-roşcată, brăţări de coral cu inimi de aur şi o expresie de nemulţumire precaută, aproape arţăgoasă. Îl măsoară din cap până-n picioare.

– Bănuiesc că tu eşti Cromwell?

Dacă un bărbat ţi-ar vorbi pe un asemenea ton, l-ai invita afară şi ai ruga pe cineva să-ţi ţină haina.

Ziua a doua: Anne este adusă la Westminster. El se trezeşte înainte să se crape de ziuă şi priveşte de pe creneluri cum norii subţiri se risipesc peste malul din Bermondsey, şi răcoarea dimineţii, limpede ca apa, este înlocuită de o căldură aurie, persistentă.

Procesiunea ei este condusă de cortegiul ambasadorului francez. Urmează judecătorii în stacojiu, cavalerii de Bath în albastru-violet, cu o croială antică, lordul cancelar Audley şi suita lui, marii lorzi în catifea purpurie. Şaisprezece cavaleri o poartă pe Anne într-o litieră albă, împodobită cu clopoţei de argint care răsună la fiecare pas, la fiecare răsuflare; regina este în alb, trupul sclipindu-i în pielea ei stranie, chipul păstrează un zâmbet conştient şi solemn, cu părul desfăcut sub o diademă de geme. După ea, doamne pe buiestraşi cu catifea albă; şi văduve bătrâne în caleştile lor, cu chipurile înăcrite.

La fiecare cot al drumului găseşti spectacole publice şi statui vivante, sunt înşirate virtuţile ei şi se dăruiesc bani de aur din sipetele oraşului, cu emblema ei cu şoim alb încoronat şi împletit cu trandafiri, iar picioarele celor şaisprezece cavaleri calcă şi strivesc covoare de flori, astfel încât aroma lor se ridică precum fumul. Drumul trece printre tapiserii şi stindarde şi, la ordinele lui, pe jos, sub copitele cailor, a fost aruncat pietriş, ca să nu alunece, iar mulţimile sunt ţinute în frâu în spatele unor îngrădituri, ca să împiedice dezordinea şi înghesuiala; toţi poliţaii care pot fi aduşi din Londra se află în mulţime, fiindcă el este hotărât ca în viitor, când acest eveniment va fi amintit şi rememorat pentru cei care nu sunt prezenţi, nimeni să nu poată spune: oh, la încoronarea reginei Anne, atunci am fost jefuit. Fenchurch Street, Leadenhall, Cheap, Paul’s Churchyard, Fleet, Temple Bar, Westminster Hall. Sunt atât de multe fântâni în care curge vin, că e greu de găsit una în care să curgă apă. Şi privindu-i pe toţi de sus, ceilalţi londonezi, acei monştri care trăiesc în aer, populaţia fără număr de bărbaţi, femei şi animale de piatră, şi lucruri care nu sunt nici umane, nici animale, iepuri cu gheare şi aripi, păsări cu patru picioare şi şerpi înaripaţi, spiriduşi cu ochi bulbucaţi şi ciocuri de raţă, bărbaţi învăluiţi în frunze sau cu capete de ţapi ori berbeci; creaturi cu cozi înnodate şi aripi de piele, cu urechi păroase şi picioare cu copite, cu coarne, mugind, cu pene şi solzi, unii râzând, unii cântând, unii rânjind ca să-şi arate dinţii; lei şi călugări, măgari şi gâşte, diavoli cu copii în burtă, înghiţiţi de nu li se mai văd decât tălpile mici; calcar sau grafit, metal sau marmură, ţipând sau chicotind deasupra poporului, huiduind şi strâmbându-se, şi vomitând piatră de pe contraforturi, ziduri şi acoperişuri.

În acea noapte, cu permisiunea regelui, el se întoarce la Austin Friars. Îl vizitează pe vecinul Chapuys, care s-a ascuns de evenimentele acelei zile, zăvorând obloanele şi astupându-şi urechile să nu audă fanfarele şi focurile de tun ceremoniale. Intră cu o mică procesiune satirică, în frunte cu Thurston, aducându-i ambasadorului dulciuri care să-i uşureze supărarea şi nişte vin italian de calitate primit de la ducele de Suffolk.

Chapuys îl întâmpină fără zâmbet.

– Ei bine, ai reuşit acolo unde cardinalul a dat greş – Henric a căpătat în cele din urmă ceea ce şi-a dorit. Îi spun stăpânului meu, care poate să privească nepărtinitor aceste lucruri: este păcat pentru Henric că nu a putut să-l ia la el pe Cromwell cu ani în urmă. Afacerile i-ar fi mers mult mai bine.

El se pregăteşte să spună: cardinalul m-a învăţat tot ce ştiu, dar Chapuys continuă:

– Când cardinalul ajungea în faţa unei uşi închise, începea să o linguşească – oh, ce uşă frumoasă şi binevoitoare! Apoi încerca să o deschidă prin păcăleli. Şi domnia ta eşti exact la fel, exact la fel. Îşi mai toarnă din cadoul ducelui. Dar, în ultimă instanţă, spargi uşa.

Vinul este una dintre acele licori pline, nobile, care îi plac lui Brandon, şi Chapuys îl bea apreciativ şi spune: nu înţeleg, nu înţeleg nimic în această ţară ignorantă. Cranmer este papă acum? Sau Henry Pole? Poate că papă eşti chiar domnia ta? Oamenii mei care s-au aflat în mulţime astăzi au zis că au auzit câteva voci în favoarea concubinei şi multe care chemau binecuvântarea Domnului asupra Caterinei, regina lor de drept.

Serios? Nu ştiu în ce oraş s-au aflat.

Chapuys pufneşte: ar fi de mirare. În ziua de azi, în jurul francezilor nu sunt decât francezi, iar ea, Boleyn, este pe jumătate franţuzoaică, ca şi tot ce cumpără; întreaga ei familie se află în buzunarul lui Francisc. Dar domnia ta, Thomas, nu eşti vrăjit de francezii ăştia, nu-i aşa?

El îl asigură: prietene, nici pentru o clipă.

Chapuys plânge; este ceva neobişnuit – se datorează cu totul vinului nobil.

– L-am dezamăgit pe stăpânul meu, împăratul. Am dezamăgit-o pe Caterina.

– Nu contează.

Se gândeşte: mâine este o altă bătălie, mâine este o altă lume.

În zori, se află la abaţie. Procesiunea s-a format până la şase. Henric va urmări încoronarea dintr-o lojă închisă cu un grătar de lemn, prins în piatră. Când îşi bagă capul înăuntru pe la opt, regele deja aşteaptă aşezat pe o pernă de catifea, şi un servitor îngenuncheat îi despachetează micul dejun.

– Va veni şi ambasadorul francez, spune Henric.

El îl întâlneşte pe gentilomul respectiv plecând în grabă.

– Am auzit că ţi s-a făcut portretul, Maître Cremuel. Şi eu am fost pictat. Ai văzut rezultatul?

– Încă nu. Hans este foarte ocupat.

Chiar şi în această dimineaţă minunată, aici, sub bolţile în formă de evantai, ambasadorul pare să aibă un colorit albăstrui.

– Ei bine, spune el, se pare că prin încoronarea acestei regine, cele două naţiuni ale noastre au ajuns la o înţelegere perfectă. Cum poţi îmbunătăţi perfecţiunea, te întreb, monsieur?

Ambasadorul se înclină.

– Nu mai putem, aşadar, decât s-o luăm în jos?

– Hai să încercăm să menţinem o stare de folos reciproc. Pentru momentul când suveranii noştri o să se răstească din nou unul la celălalt.

– O altă întâlnire la Calais?

– Poate peste un an.

– Nu mai devreme?

– Nu îl voi pune pe rege să traverseze mările fără motiv.

– Mai vorbim, Cremuel.

Cu palma întinsă, ambasadorul îl bate uşor pe piept, deasupra inimii.

Procesiunea lui Anne se formează la ora nouă. Ea poartă o mantie de catifea purpurie, bordată cu hermină. Trebuie să meargă şapte sute de metri pe pânza albastră care se întinde până la altar, iar chipul ei este ca vrăjit. Cu mult în urma ei, ducesa văduvă de Norfolk îi ţine trena; mai aproape, ţinând poala rochiei ei lungi, episcopul de Winchester de o parte, episcopul de Londra, de cealaltă. Ambii – Gardiner şi Stokesley – l-au susţinut pe rege în chestiunea divorţului; dar acum par să-şi dorească să se afle foarte departe de aleasa lui pentru recăsătorire, pe fruntea căreia se zăreşte o peliculă fină de transpiraţie şi ale cărei buze strânse – până să ajungă la altar – par să-i fi dispărut cu totul de pe chip. Cine spune că doi episcopi trebuie să-i ţină tivul rochiei? Totul este scris într-o carte mare, atât de veche că aproape nimeni nu îndrăzneşte s-o atingă, să sufle asupra ei; Lisle pare să o ştie pe dinafară. Poate că ar trebui copiată şi tipărită, se gândeşte el.

Îşi notează asta în minte, apoi îşi concentrează voinţa asupra lui Anne: să nu se împiedice, când se apleacă la pământ ca să stea întinsă cu faţa în jos în rugăciune, înaintea altarului; însoţitorii ei înaintează un pas să o susţină pe cei treizeci de centimetri cruciali înainte ca pântecele ei să atingă podeaua sacră. El se surprinde rugându-se: dă Doamne ca acest copil, această inimă pe jumătate formată care bate lângă podeaua de piatră, să fie binecuvântat în acest moment, să fie ca tatăl tatălui său, ca unchii lui Tudor; să fie tare, ager, atent la ocazii, să găsească un folos din cea mai mică întorsătură a sorţii. Dacă Henric va mai trăi douăzeci de ani – Henric, care este creaţia lui Wolsey – şi apoi îl va lăsa pe acest copil să-i urmeze la tron, atunci eu pot să-mi creez propriul prinţ: pentru glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea Angliei. Căci nu voi fi prea bătrân. Uită-te la Norfolk, are deja şaizeci de ani, iar tatăl lui avea şaptezeci când a luptat la Flodden. Şi eu nu voi fi ca Henry Wyatt, să spun: acum mă retrag din afaceri. Fiindcă ce altceva există pe lume în afară de afaceri?

Tremurând, Anne se ridică în picioare. Într-un nor gros de tămâie, Cranmer îi îndeasă în mână sceptrul, vergeaua de fildeş, şi îi aşază pentru o clipă pe cap coroana Sfântului Eduard, înainte să o schimbe cu una mai fină şi mai uşor de purtat: o mişcare de prestidigitaţie, ca şi cum mâna lui îndemânatică ar fi schimbat coroane toată viaţa. Prelatul pare vag emoţionat, de parcă cineva i-ar fi oferit o cupă cu lapte cald.

Unsă, Anna se retrage, cu tămâia unduind în jurul ei, înghiţită de obscuritatea creată de fum: Anna Regina, spre dormitorul pregătit pentru ea, ca să se aranjeze pentru banchetul de la Westminster Hall. El se împinge neceremonios printre demnitari – da, voi, voi care aţi spus că nu voi fi aici – şi îl zăreşte pe Charles Brandon, conetabil de Anglia, călare pe calul său alb, gata să intre în sală printre ei. Este o prezenţă uriaşă, strălucitoare, iar el îşi fereşte privirea; nici Charles, se gândeşte, nu va trăi mai mult ca mine. Înapoi în penumbră, spre Henric. Numai un lucru îl reţine: vederea poalei unei robe purpurii, care dispare după un colţ – fără îndoială, unul dintre judecători, scăpat din procesiune.

Ambasadorul veneţian blochează intrarea spre loja regelui, dar monarhul îl dă la o parte şi spune:

– Cromwell, nu-i aşa că soţia mea a arătat bine, nu a fost frumoasă? Vrei să te duci la ea, să-i dai… Se uită în jur, după un cadou, apoi îşi scoate un diamant de pe deget şi: vrei să-i dai asta? Regele sărută inelul. Şi asta?

– Sper că pot transmite sentimentul, spune el şi oftează, de parcă ar fi fost Cranmer.

Regele râde. Chipul îi este luminos.

– Este cea mai frumoasă, zice el. Asta este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.

– Până la naştere, maiestate, intervine veneţianul, înclinându-se.

Mary Howard, fiica cea mică a lui Norfolk, este cea care îi deschide uşa.

– Nu, cu nici un chip nu puteţi intra, spune ea. Cu nici un chip. Regina este dezbrăcată.

Richmond are dreptate, se gândeşte; nu are deloc sâni. Încă. Pentru paisprezece ani. O să o vrăjesc pe micuţa Howard, îşi zice el, aşa că începe să o farmece cu vorbe, complimentând-o pentru rochie şi giuvaieruri, până când se aude o vorbă dinăuntru, o voce înăbuşită, care vine parcă din mormânt; şi Mary Howard sare şi spune: oh, bine, dacă spune ea, puteţi să intraţi.

Draperiile baldachinului sunt închise. El le trage la o parte. Anne stă culcată, îmbrăcată în cămaşa de noapte. Pare plată ca o fantomă, cu excepţia ridicăturii şocante a pântecelui cu copilul de şase luni. În straiele de ceremonie, sarcina de-abia se văzuse şi numai în acea clipă sacră, când stătea întinsă cu faţa în jos pe piatră, el îi percepuse cu adevărat trupul, care acum zace întins ca pentru un sacrificiu: sânii înălţându-se sub pânză, picioarele goale umflate.

– Maică Precistă, spune ea. Nu poţi lăsa în pace femeile Howard? Pentru un om urât, eşti foarte sigur pe tine. Lasă-mă să te privesc. Îşi înalţă capul. Ăla e purpuriu? E un purpuriu foarte negru. Mi-ai nesocotit ordinele?

– Vărul domniei voastre, Francis Bryan, spune că semăn cu o vânătaie ambulantă.

– O contuzie pe trupul organismului politic, râde Jane Rochford.

– Puteţi să faceţi asta? întreabă el, aproape cu îndoială, aproape cu tandreţe. Păreţi epuizată.

– A, cred că o să reziste. În vocea lui Mary nu se simte mândria de soră. S-a născut pentru asta, nu-i aşa?

Jane Seymour:

– Regele a privit?

– Este mândru de ea. I se adresează lui Anne, care stă întinsă pe catafalcul ei. Spune că nicicând nu aţi fost mai frumoasă. Şi vă trimite asta.

Anne scoate un sunet scurt, un geamăt, între mulţumire şi plictiseală: oh, ce, alt diamant?

– Şi un sărut, pe care i-am zis că ar fi bine să-l aducă în persoană.

Ea nu dă semne că ar vrea să ia inelul. El simte o dorinţă aproape irezistibilă să i-l pună pe pântece şi să plece. În schimb, i-l dă surorii ei şi spune:

– Banchetul va aştepta până veniţi, Înălţime. Până când vă simţiţi în stare.

Ea se ridică în şezut, cu un icnet.

– Vin acum.

Mary Howard se apleacă şi o freacă pe şale, cu o mână neexperimentată, o mişcare ezitantă, virginală, de parcă ar mângâia o pasăre.

– Oh, pleacă de aici! izbucneşte regina proaspăt unsă. Pare că îi este rău. Unde ai fost aseară? Am avut nevoie de tine. Străzile mă aclamau. Am auzit. Se zice că poporul o iubeşte pe Caterina, dar, serios, nu e decât o femeie, le e milă de ea. O să le arătăm ceva mai bun. O să mă iubească, imediat ce creatura asta are să iasă din mine.

Jane Rochford:

– Oh, dar, doamnă, o iubesc pe Caterina fiindcă este fiica a doi suverani unşi. Obişnuieşte-te cu gândul, doamnă – nu o să te iubească mai mult decât îl iubesc pe… Cromwell, aici de faţă. Nu are nimic de-a face cu meritele domniei tale. Este un fapt. Nu are rost să încerci să-l eviţi.

– Poate că e suficient, rosteşte Jane Seymour.

El se întoarce şi vede ceva surprinzător – a crescut.

– Lady Carey, continuă Jane Rochford, trebuie s-o punem pe picioare pe sora ta şi s-o îmbrăcăm, aşa că, te rog, condu-l pe Master Cromwell afară pentru taifasul vostru obişnuit. Nu este cazul să întrerupeţi tradiţia.

La uşă:

– Mary? face el, observând cearcănele negre de sub ochii ei.

– Da? Vorbeşte pe tonul de: „Da, acum ce mai e? “

– Îmi pare rău că nu a ieşit mariajul cu nepotul meu.

– Nu că aş fi cerut aşa ceva, desigur. Zâmbeşte rece. Nu o să-ţi mai văd niciodată casa. Şi se vorbeşte atât de mult despre ea.

– Ce ai auzit?

– Oh… cufere care dau pe-afară de aur.

– Nu am permite să se întâmple una ca asta. Am cumpăra cufere mai mari.

– Se spune că sunt banii regelui.

– Toţi sunt banii regelui. Imaginea lui este pe monede. Mary, uite – îi ia mâna – nu am putut să-l fac să nu te mai placă. El…

– Cât de tare ai încercat?

– Aş vrea să fi fost în siguranţă cu noi. Deşi, desigur, nu era uniunea de rang la care te-ai fi putut aştepta, ca soră a reginei.

– Mă îndoiesc că sunt multe surori care se aşteaptă la ce primesc eu în fiecare noapte.

O să îi facă lui Henric un alt copil, se gândeşte. Anne o să pună să fie omorât în leagăn.

– Prietenul domniei tale, William Stafford, este la curte. Cel puţin, cred că este încă prietenul domniei tale?

– Închipuie-ţi cum îi place situaţia mea. Însă măcar capăt câte o vorbă bună de la tatăl meu. Monseniorul descoperă că are iar nevoie de mine. Doamne fereşte ca regele să călărească o iapă din al grajd.

– Asta se va sfârşi. O să te elibereze. O să-ţi dea o dotă. O rentă. O să vorbesc eu.

– O cârpă de vase murdară capătă rentă?

Mary se clatină; pare ameţită de nefericire şi de oboseală; ochii îi înoată în lacrimi mari. El i le şterge, şoptindu-i vorbe mângâietoare, dorind să fie în altă parte. Când se desprinde să plece, aruncă o privire în urmă, uitându-se cum rămâne în uşă, nefericită. Trebuie să se facă totuşi ceva pentru ea, se gândeşte. Începe să-şi piardă frumuseţea.

Dintr-o galerie de deasupra Westminster Hall, Henric priveşte cum regina îşi ocupă locul de onoare, înconjurată de doamnele ei, cu floarea curţii şi a nobilimii Angliei. Regele şi-a fortificat trupul mai devreme, şi acum se delectează cu o farfurie aromată, întingând felii subţiri de măr în scorţişoară. Împreună cu el, în galerie se află encore les ambassadeurs Jean de Dinteville, învelit cu blănuri care să-l apere de frigul de iunie, şi prietenul său, episcopul de Lavaur, înfăşurat într-o haină de brocart fin.

– Totul a fost foarte impresionant, Cremuel, zice de Selve.

Ochii lui căprui îl studiază ageri, măsurându-l. La rândul lui, şi el îl cercetează: cusăturile modelului şi umerii vătuiţi, hainele împodobite cu pietre preţioase şi vopseaua ţesăturii; admiră şi brocartul de culoarea murei al episcopului. Se spune că aceşti doi francezi sunt interesaţi de Evanghelie, dar la curtea lui Francisc interesul pentru acest lucru nu depăşeşte un mic cerc de cărturari pe care regele, pentru propria vanitate, doreşte să-l patroneze; nu a reuşit niciodată să aibă propriul Thomas Morus, propriul Erasmus, ceea ce, fireşte, îi răneşte mândria.

– Uitaţi-vă la nevasta mea, regina.

Henric se apleacă în afara balconului. Ar putea tot atât de bine să se ducă jos.

– Merită spectacolul, nu-i aşa?

– Am pus să se schimbe sticla la toate ferestrele, spune el. Ca să poată fi văzută mai bine.

– Fiat lux, murmură de Selve.

– S-a descurcat de minune, afirmă de Dinteville. Trebuie să fi stat şase ore în picioare azi. Maiestatea Voastră merită felicitări că are o regină puternică precum o ţărancă. Spun asta cu toată consideraţia, desigur.

La Paris, luteranii sunt arşi pe rug. Ar vrea să abordeze acest subiect cu trimisul, dar nu o poate face câtă vreme mirosul de lebădă şi de păuni rumeniţi se ridică până sus, la galerie.

– Domnilor, întreabă el (muzica se înalţă până la ei, ca o maree slabă, în vălurele argintii de sunete) , cunoaşteţi un bărbat pe nume Guido Camillo? Am auzit că e la curtea stăpânului vostru.

De Selve şi prietenul lui schimbă o privire. Întrebarea i-a deconcertat.

– Bărbatul care construieşte cutia de lemn, murmură Jean. A, da.

– Este un teatru, spune el.

De Selve dă afirmativ din cap.

– În care domnia ta eşti piesa.

– Erasmus ne-a scris despre asta, aruncă regele peste umăr. I-a pus pe tâmplari să-i facă mici rafturi şi sertare din lemn, unul înlăuntrul celuilalt. Este un sistem de memorare pentru discursurile lui Cicero.

– Dacă-mi permiteţi, are de gând să facă mai mult de-atât. Este un teatru după planul străvechi al lui Vitruviu. Dar nu o să se joace piese. Aşa cum a spus lordul episcop, tu, ca proprietar al teatrului, vei sta în mijloc, privind în sus. În jur este aranjat un sistem de cunoştinţe umane. Ca într-o bibliotecă, dar ca şi cum… vă puteţi imagina o bibliotecă în care fiecare carte conţine o altă carte, mai mică, înăuntru? Ceva de genul ăsta.

Regele strecoară în gură o prăjitură cu anason.

– Deja sunt prea multe cărţi pe lume. Tot mai multe în fiecare zi. Nimeni nu poate spera să le citească pe toate.

– Nu pricep cum de înţelegi atât de multe despre asta, declară de Selve. Toate ţi se datorează, Maître Cremuel. Guido nu vorbeşte decât în dialectul lui italian, şi chiar şi atunci se bâlbâie.

– Dacă stăpânul vostru nu are ce face cu banii, spune Henric. Guido ăsta nu-i vreun vrăjitor, nu? Nu aş vrea ca Francisc să cadă pe mâinile vreunui vrăjitor. Apropo, Cromwell, îl trimit pe Stephen înapoi în Franţa.

Stephen Gardiner. Aşadar, francezilor nu le place să facă afaceri cu Norferk. Nu e de mirare.

– Misiunea lui va fi una de durată?

De Selve îi surprinde privirea.

– Şi cine va face oficiile de secretar principal?

– A, Cromwell le va face. Nu vrei? zâmbeşte Henric.

Nici nu ajunge la mijlocul sălii când Master Wriothesley îi taie calea. Este o zi mare pentru heraldişti şi oamenii lor, pentru copiii şi prietenii lor; îi aşteaptă onorarii grase. El afirmă asta, iar Spune-mi replică: te aşteaptă onorarii grase. Se apropie de paravane, cu vocea scăzută; era o mişcare uşor de prevăzut, continuă el, fiindcă Henric s-a săturat de opoziţia obositoare de la Winchester, care îi pune beţe în roate la fiecare pas. S-a săturat de ceartă; acum este un bărbat însurat, care aşteaptă ceva mai multă douceur. Cu Anne? întreabă el şi Spune-mi râde: o cunoşti mai bine ca mine, şi dacă, aşa cum se spune, este o doamnă cu limba ascuţită, atunci cu atât mai mult are nevoie de nişte preoţi care să-i arate înţelegere. Aşa că dedică-te misiunii de a-l ţine pe Stephen peste hotare şi, cu timpul, te va confirma pe post.

Christophe, îmbrăcat frumos pentru după-amiază, zăboveşte prin apropiere, făcându-i semn. Scuză-mă, spune el, dar Wriothesley îi atinge haina purpurie, parcă pentru noroc, şi rosteşte: domnia ta eşti stăpânul casei şi stăpânul sărbătorii, eşti izvorul fericirii regelui, ai făcut ceea ce cardinalul nu a reuşit şi mult mai multe în plus. Chiar şi asta – face un gest în jurul lui, spre nobilimea care, după ce şi-a epuizat vorbele, se străduieşte să epuizeze şi cele douăzeci şi trei de feluri de mâncare – chiar şi acest banchet este perfect organizat. Nimeni nu trebuie să ceară nimic, totul se află la îndemână chiar înainte să se gândească cineva la asta.

El îşi înclină capul, Wriothesley se îndepărtează şi el face un semn băiatului. Christophe spune: am auzit că nu trebuie să împărtăşesc nimic secret lui Spune-mi, căci Rafe zice că se duce fuga-fuguţa la Gardiner cu tot ce aude. Acum, sir, am un mesaj că trebuie să mergeţi repede la arhiepiscop. După ce se termină banchetul. Ridică privirea spre platforma unde arhiepiscopul stă alături de Anne, sub baldachinul regal. Nici unul nu mănâncă, deşi Anne se preface, şi amândoi cercetează sala.

– Mă duc fuga-fuguţa, spune el. Pare să-i fi plăcut expresia. Unde?

– La vechea lui casă, de care zice că ştiţi. Vrea să rămână secret. Zice să nu aduceţi pe cineva.

– Ei, tu poţi veni, Christophe. Tu nu eşti cineva.

Băiatul rânjeşte.

El este neliniştit; nu prea e încântat la gândul să se ducă prin împrejurimile abaţiei, printre gloatele de beţivani de la amurg, fără să aibă pe cineva să-i păzească spatele. Din nefericire, omul nu poate avea două feţe.

Ajuns în apropiere de reşedinţa lui Cranmer, oboseala îi înfăşoară umerii precum o mantie de fier.

– Opreşte-te o clipă, îi cere lui Christophe.

Aproape că nu dormise în ultimele nopţi. În întuneric, trage aer în piept; este rece şi, intrând în claustru, este înmuiat în noapte. Chiliile goale au obloanele trase şi nici un sunet nu se aude dinăuntru. În urma lui răsună un strigăt nedefinit de pe străzile din Westminster, precum ţipetele celor pierduţi după o bătălie.

Cranmer ridică privirea; e aşezat deja la biroul lui.

– Acestea sunt zile pe care nu le vom uita niciodată, spune el. Nimeni dintre cei care au pierdut evenimentul nu-i va da crezare. Astăzi, regele a spus despre domnia ta cuvinte calde de laudă. Cred că intenţia era să ţi le transmit.

– Mă întreb de ce m-am gândit vreo clipă la costul cărămizilor pentru Turn. Acum pare un lucru atât de neînsemnat. Iar mâine este turnirul. Vei fi acolo? Băiatul meu este înscris pentru întrecerea pedestră, într-o înfruntare de unu la unu.

– Va învinge, declară Christophe. Biff, şi unul cade lat la pământ şi nu se mai ridică niciodată.

– Ştt, face Cranmer. Nu te afli aici, copile. Cromwell, te rog.

Deschide o uşă scundă din spatele camerei. Îşi bagă capul înăuntru şi, încadrată de tocul uşii, în lumina pe jumătate obturată de trupul lui, zăreşte o masă, un taburet şi, pe taburet, o femeie tânără, stând liniştită, cu capul aplecat peste o carte. Ea ridică privirea.

– Ich bitte Sie, ich brauch’ eine Kerze.

– Christophe, adu-i o lumânare.

El recunoaşte cartea de dinaintea ei; este o broşură de-a lui Luther.

– Îmi dai voie? întreabă şi ia cartea.

Începe să citească. Mintea îi zboară de-a lungul rândurilor. Este o fugară adăpostită de Cranmer? Ştie ce îl aşteaptă dacă este prinsă? Are timp să citească jumătate de pagină, înainte ca arhiepiscopul să se strecoare înăuntru, ca o scuză întârziată.

– Această femeie este…?

– Margarete. Soţia mea, spune Cranmer.

– Doamne sfinte! Trânteşte cartea pe masă. Ce ai făcut? Unde ai găsit-o? În Germania, evident. De aceea ţi-a luat atâta vreme să te întorci. Acum înţeleg. De ce?

Cranmer răspunde sfios:

– Nu m-am putut abţine.

– Îţi dai seama ce o să-ţi facă regele când o să afle? Călăul-şef de la Paris a inventat o maşinărie cu un braţ care are la capăt o contragreutate – vrei să-ţi desenez? – şi când un eretic este ars pe rug îl bagă în foc şi îl ridică iarăşi, ca oamenii să vadă toate etapele agoniei. Acum Henric o să vrea una. Sau o să facă rost de un instrument ca să-ţi smulgă capul de pe umeri, vreme de patruzeci de zile.

Tânăra îşi înalţă ochii.

– Mein Onkel…

– Cine e?

Ea numeşte un teolog, Andreas Osiander: din Nürnberg, un luteran. Unchiul ei şi prietenii lui, spune ea, şi oamenii învăţaţi din oraşul ei cred că…

– Poate aşa cred cei din ţara dumitale, doamnă, că un pastor trebuie să aibă o nevastă, dar nu şi aici. Dr. Cranmer nu te-a prevenit?

– Te rog, pledează Cranmer, spune-mi ce zice. Dă vina pe mine? Vrea să se întoarcă acasă?

– Nu. Nu, spune că eşti bun. Ce te-a apucat, omule?

– Ţi-am zis că am un secret.

Aşa e. Pe marginea unei pagini.

– Dar s-o ţii aici, sub nasul regelui?

– Am ţinut-o la ţară. Dar nu i-am putut refuza dorinţa să vadă ceremoniile.

– A fost afară, pe străzi?

– De ce nu? Nimeni nu o cunoaşte.

Adevărat. Protecţia străinului în oraş; o tânără femeie cu o rochie şi o bonetă în culori vesele, o pereche de ochi printre mii de ochi: poţi ascunde un copac într-o pădure. Cranmer se apropie de el. Îşi întinde mâinile, unse atât de târziu cu ulei sacru; mâini fine, cu degete lungi, dreptunghiurile palide ale palmelor lui încrucişate şi reîncrucişate de veştile călătoriilor pe mări şi ale alianţelor.

– Te-am chemat aici ca prieten. Pentru că te consider cel mai de nădejde prieten al meu, Cromwell, pe lumea asta.

Aşa că, din prietenie, nu are altceva de făcut decât să ia degetele acestea osoase într-ale sale.

– Foarte bine. O să găsim o metodă. O să o ţinem în secret pe doamna ta. Mă mir doar că nu ai lăsat-o cu familia ei până când o să-l facem pe rege să urmeze calea noastră.

Margarete îi priveşte, ochii albaştri zburând de la un chip la celălalt. Se ridică în picioare. Împinge masa la o parte; el o priveşte făcând asta şi inima i se strânge. Căci a mai văzut o femeie făcând acelaşi gest – propria lui soţie – şi a văzut cum îşi punea palmele pe masă ca să se ridice. Margarete este înaltă şi umflătura pântecelui ei se proiectează deasupra tăbliei.

– Iisuse! exclamă el.

– Sperăm să fie fetiţă, mărturiseşte arhiepiscopul.

– Cam când? o întreabă pe Margarete.

În loc să-i răspundă, ea îi ia mâna şi i-o pune pe pântecele ei, apăsând-o cu palma. În ritm cu sărbătoarea, copilul dansează; spanoletta, estampie royal4. Aici e probabil un picior; aici, un pumn.

– Ai nevoie de un prieten, spune el. De o femeie care să stea aici.

Cranmer îl urmează, în vreme ce el iese cu paşi mari din odaie.

– În legătură cu John Frith… spune el.

– Ce?

– De când a fost adus la Croydon, am avut de trei ori discuţii particulare. Este un tânăr de valoare, cea mai blândă creatură. Am petrecut ore întregi cu el şi nu regret nici o clipă, însă nu-l pot abate de pe calea lui.

– Ar fi trebuit să fugă în pădure. Aceea era calea lui.

– Nu toţi… Cranmer îşi pleacă privirea. Iartă-mă, nu toţi vedem atâtea căi ca domnia ta.

– Acum trebuie să i-l predai lui Stokesley, fiindcă a fost arestat în dioceza lui Stokesley.

– Când regele mi-a acordat demnitatea asta, când a insistat să ocup această funcţie, nu m-am gândit niciodată că printre primele mele acţiuni o să fie să mă ridic împotriva unui om ca Jon Frith, încercând să-l fac să-şi schimbe credinţa.

Bine ai venit în această lume de jos.

– Nu mai pot trage de timp, spune Cranmer.

– Şi nici nevasta domniei tale.

Străzile din jur de la Austin Friars sunt aproape pustii. Prin oraş încep să ardă focuri în aer liber şi stelele sunt ascunse de lumina lor. Gărzile lui se află la poartă: treze, remarcă el cu plăcere. Se opreşte să schimbe o vorbă; este o artă să te grăbeşti fără să arăţi acest lucru. Apoi intră şi spune:

– Vreau să vorbesc cu doamna Barre.

Majoritatea celor din casă au ieşit să vadă focurile şi vor rămâne pe străzi până la miezul nopţii, dansând. El le-a dat permisiunea; cine să o sărbătorească pe regină, dacă nu ei? Apare John Page: aveţi nevoie de ceva, sir? William Brabazon, cu tocul în mână, unul dintre foştii oameni ai lui Wolsey: afacerile regelui nu iau niciodată pauză. Thomas Avery, de-abia desprins de registrele lui: tot timpul vin şi pleacă bani. Când Wolsey a căzut, oamenii lui l-au părăsit, dar servitorii lui Thomas Cromwell i-au rămas alături.

Se aude o uşă trântindu-se la etaj. Rafe coboară, bocănind cu ghetele, cu părul ţepi. Pare îmbujorat şi confuz.

– Sir?

– Nu te vreau pe tine. Helen e aici, ştii cumva?

– De ce?

În clipa aceea apare şi Helen, prinzându-şi părul sub o bonetă curată.

– Vreau să-ţi faci un bagaj şi să vii cu mine.

– Pentru cât timp, sir?

– N-aş putea să spun.

– Mergem în afara Londrei?

El se gândeşte: o să fac nişte aranjamente, neveste şi fiice ale oamenilor din oraş, femei discrete, şi o moaşă, o femeie capabilă, care să-i pună lui Cranmer copilul în mâini.

– Poate nu pentru multă vreme.

– Copiii…

– O să avem noi grijă de copiii tăi.

Ea dă din cap şi pleacă în grabă. Ai vrea să ai în slujbă bărbaţi la fel de rapizi ca ea. Rafe strigă după ea:

– Helen! Pare enervat. Unde se duce, sir? Nu poţi s-o târăşti aşa, în noapte.

– O, ba pot, rosteşte el blând.

– Trebuie să ştiu.

– Crede-mă, nu vrei. Se îmbunează. Sau, dacă da, nu este momentul potrivit – Rafe, sunt obosit. Nu vreau să ne certăm.

Ar fi putut, probabil, să lase în seama lui Christophe şi a altor oameni de-ai săi mai puţin curioşi să o scoată pe Helen din căldura căminului de la Austin Friars şi să o ducă în frigul împrejurimilor abaţiei; sau ar fi putut s-o lase până dimineaţă. Dar în minte îi stăruie singurătatea nevestei lui Cranmer, ciudăţenia oraşului en fête, pustietatea de pe Cannon Row, unde chiar şi în umbra abaţiei pândesc de cele mai multe ori tâlhari. Chiar şi pe vremea regelui Richard zona era cuibul bandelor de hoţi, care ieşeau noaptea după bunul plac, iar în zori roiau înapoi ca să ceară adăpostul abaţiei şi, fără îndoială, să împartă prada cu clericii. O să curăţ eu locul ăla, se gândeşte. Oamenii mei o să-i urmărească precum nevăstuicile într-o vizuină.

Miezul nopţii: pietrele răspândesc iz de muşchi, caldarâmul e alunecos de la respiraţia oraşului. Helen îl ia de mână. Un servitor le dă drumul înăuntru, cu ochii în pământ; el îi strecoară un ban, ca să nu şi-i ridice mai sus. Nici urmă de arhiepiscop: bine. O lampă stă aprinsă. O uşă este întredeschisă. Nevasta lui Cranmer şade întinsă pe o laviţă. El îi spune lui Helen:

– Iată o doamnă care are nevoie de compania ta. Vezi în ce stare e. Nu vorbeşte engleza. În nici un caz să nu o întrebi cum o cheamă. Iat-o pe Helen, continuă el. Are doi copii. O să te ajute.

Doamna Cranmer, cu ochii închişi, dă doar din cap şi zâmbeşte. Dar când Helen pune cu blândeţe o mână pe ea, se întinde şi o mângâie.

– Unde e soţul tău?

– Er betet.

– Sper că se roagă pentru mine.

În ziua în care Frith a fost ars pe rug, el era la vânătoare cu regele, pe terenurile de lângă Guildford. Plouă înainte de ivirea zorilor şi un vânt în rafale trage de vârfurile copacilor: plouă în toată Anglia, înmuind holdele. Însă starea de spirit a lui Henric nu se lasă afectată. Se aşază să-i scrie lui Anne, rămasă la Windsor. După ce învârte între degete pana, întoarce pe o parte şi pe alta foaia de hârtie, îşi pierde avântul: scrie tu în locul meu, Cromwell. Îţi zic eu ce.

Împreună cu Frith va fi pus pe rug şi un ucenic de croitor: Andrew Hewitt.

Caterina obişnuia să pună să i se aducă relicve, spune Henric, în momentele când venea sorocul să nască. O cingătoare a Fecioarei Binecuvântate. Am împrumutat-o.

Nu cred că regina o să vrea aşa ceva.

Şi rugăciuni speciale Sfintei Margareta. Astea sunt lucruri femeieşti.

E cel mai bine să fie lăsate în seama lor, sire.

Mai târziu avea să afle că Frith şi băiatul suferiseră, căci vântul suflase de multe ori flăcările dinspre ei. Moartea este un farsor; cheam-o şi nu va veni. Este pusă pe glume şi iscodeşte din întuneric, cu chipul acoperit cu o pânză neagră.

La Londra apar iarăşi cazuri de febra transpiraţiei. Regele, care este întruchiparea poporului său, are toate simptomele în fiecare zi.

Acum Henric priveşte ploaia care cade. Înveselindu-se, spune: poate o să se oprească, Jupiter este ascendent. Acum, spune-i ei, spune-i reginei…

El aşteaptă, cu tocul ridicat.

Nu, asta e îndeajuns. Thomas, dă-mi să o semnez.

El aşteaptă să vadă dacă regele va desena o inimioară. Dar frivolităţile curtării sunt apuse. Căsnicia este o treabă serioasă. Henricus Rex.

Cred că am o crampă la stomac, spune regele. Cred că am o durere de cap. Simt că mi-e greaţă, văd pete negre înaintea ochilor, ăsta e un semn, nu-i aşa?

Dacă Maiestatea Voastră se va odihni o clipă… spune el. Şi fiţi curajos.

Ştii ce se spune despre molimă. Vesel la micul dejun, mort la cină. Dar ştii că te poate omorî în două ore?

Am auzit că unii oameni mor de frică, spune el.

Pe la prânz, soarele se străduieşte să răzbată printre nori. Henric, râzând, îşi îndeamnă bidiviul pe sub pomii uzi. La Smithfield, resturile trupului lui Frith sunt împrăştiate – tinereţea, graţia, învăţătura şi frumuseţea lui: un amestec de noroi, unsoare şi oase calcinate.

Regele are două trupuri. Primul există în limitele corpului său fizic; poţi să-l măsori, şi deseori Henric chiar o face: mijlocul, pulpa, alte părţi. Cel de-al doilea este dublura sa princiară, liberă, nelegată, imponderabilă, care se poate afla în mai multe locuri în acelaşi timp. Henric poate vâna în pădure în vreme ce dublura sa princiară face legi. Unul se luptă, altul se roagă pentru pace. Unul este învăluit în misterele domniei, altul mănâncă pui de raţă cu mazăre dulce.

Papa spune acum că mariajul regelui cu Anne este nul şi că îl va excomunica pe Henric dacă nu se întoarce la Caterina. Creştinătatea se va lepăda de el, trup şi suflet, iar supuşii lui i se vor ridica împotrivă şi îl vor azvârli în infamie, în exil; nici un cămin creştin nu-l va adăposti, iar după moarte, leşul său va fi îngropat alături de oase de animal în vreo groapă comună.

El l-a învăţat pe Henric să-i spună papei „episcopul de Roma“. Să râdă când i se pomeneşte numele. Chiar dacă râsul este nesigur, e mai bine decât să facă o reverenţă, ca înainte.

Cranmer a invitat-o pe prezicătoare, Elizabeth Barton, la o întâlnire la casa lui din Kent. A avut o viziune cu Maria, fosta prinţesă, ca regină? Da. Cu Gertrude, Lady Exeter, ca regină? Da. Nu pot fi amândouă adevărate, rosteşte el cu blândeţe. Fecioara a răspuns: nu povestesc decât ce văd. El scrie că fata debordează de vigoare şi de încredere; este obişnuită să aibă de-a face cu arhiepiscopi şi pe el îl ia drept un al doilea Warham, care se agăţa de fiecare vorbă de-a ei.

Este un şoricel sub laba pisicii.

Regina Caterina se mută, cu mult mai puţini servitori, în palatul episcopului de Buckden, o casă veche de cărămidă roşie, cu un salon mare şi grădini care se pierd în crânguri şi câmpuri, şi apoi în peisajul mlăştinos. Septembrie îi va aduce primele roade ale toamnei, iar octombrie, primele ceţuri.

Regele îi cere Caterinei să-i dea pentru copilul ce va să vină veşmintele în care a fost creştinată Maria. Când aude răspunsul Caterinei, el, Thomas Cromwell, râde. Natura a nedreptăţit-o pe Caterina, afirmă el, că nu a făcut-o bărbat; i-ar fi întrecut pe toţi eroii din Antichitate. I se pusese înainte o hârtie în care era numită „Prinţesa Văduvă“; şocaţi, ei îi arată cum tocul ei a rupt hârtia când ea tăiase noul titlu.

Zvonuri răsar în nopţile scurte de vară şi dimineaţa le găseşte ca ciupercile în iarba udă. Oamenii lui Thomas Cromwell au căutat o moaşă în orele mici ale dimineţii. Ascunde o femeie într-una dintre casele lui de la ţară, o femeie străină care i-a dăruit o fiică. Orice ai face, îi spune el lui Rafe, nu-mi apăra onoarea. Am astfel de femei pretutindeni.

Oamenii chiar cred, răspunde Rafe. Umblă vorba în oraş că Thomas Cromwell are o uriaşă…

Memorie, completează el. Am un registru foarte mare. Un sistem de dosare uriaş, în care sunt înregistrate (cu nume şi, de asemenea, cu ofensa adusă) amănunte despre oamenii care m-au supărat.

Toţi astrologii prezic că regele va avea un fiu. Dar este mai bine să nu ai de-a face cu aceşti oameni. În urmă cu vreo câteva luni, venise la el un om care se oferise să-i facă regelui o piatră filosofală şi, când el îi spusese s-o şteargă, devenise agresiv şi îndărătnic, aşa cum fac alchimiştii ăştia, şi acum răspândeşte zvonul că regele va muri în acest an. În Saxonia, mai spune el, aşteaptă fiul cel mare al răposatului rege Eduard. Ai crezut că este doar o mână de oase sub dalele Turnului şi că numai ucigaşii lui ştiu unde-i zac rămăşiţele; ai fost păcălit, iar acum este un bărbat în toată firea, gata să-şi revendice regatul.

El face adunarea: regele Eduard al V-lea, dacă ar fi trăit, ar fi făcut şaizeci şi patru de ani în noiembrie care vine. A cam întârziat cu lupta, afirmă el.

Îl aruncă pe alchimist în Turn, ca să-şi regândească poziţia.

Nici o veste de la Paris. Orice ar pune la cale Maître Guido, păstrează foarte bine tăcerea.

Hans Holbein îi spune: Thomas, ţi-am făcut mâinile, dar nu am acordat prea multă atenţie feţei. Promit că toamna asta o să te termin.

Să ne imaginăm că în fiecare carte există o alta, şi în fiecare literă de pe fiecare pagină, un alt volum se desfăşoară mereu; dar aceste volume nu ocupă deloc spaţiu pe birou. Să ne închipuim că toate cunoştinţele ar putea fi reduse la o chintesenţă, păstrate într-o imagine, un semn, într-un loc care nu este de fapt un loc. Să ne închipuim că craniul uman ar deveni cuprinzător şi că în el s-ar deschide spaţii, camere de rezonanţă ca nişte stupi de albine.

Lordul Mountjoy, şambelanul Caterinei, i-a trimis o listă cu cele necesare ţinerii în captivitate a unei regine a Angliei. Pe el îl amuză predarea lentă şi civilizată de putere; curtea şi ceremoniile merg mai departe, indiferent de personal, dar este limpede că lordul Mountjoy îl consideră acum pe el omul răspunzător de toate.

Se duce la Greenwich şi remobilează apartamentele, pregătindu-le pentru Anne. Sunt pregătite proclamaţiile (nedatate) , care vor fi aduse la cunoştinţa poporului englez şi conducătorilor Europei, anunţând naşterea unui prinţ. Lăsaţi un mic spaţiu, sugerează el, la finalul cuvântului „prinţ“, să putem adăuga la nevoie… Dar ei îl privesc ca pe un trădător, aşa că abandonează subiectul.

Când o femeie se retrage să nască, poate că afară soarele străluceşte, dar obloanele de la camerele ei sunt închise, ca ea să-şi poată imagina ce vreme vrea. Este ţinută în întuneric, ca să poată visa. Visele ei o poartă departe, de pe terra firma5 spre o fâşie de pământ mlăştinos, spre un ponton, spre un râu unde ceţurile acoperă un ţărm mai îndepărtat, unde cerul şi pământul sunt nedespărţite; acolo trebuie să se îmbarce spre viaţă şi moarte, o siluetă tăcută la pupa, dirijând vâslele. Pe acest vas sunt rostite rugăciuni pe care bărbaţii nu le aud niciodată. Femeia şi Dumnezeul ei încheie o înţelegere. Mareea domină râul şi, între un val şi celălalt, norocul i se poate schimba.

Pe 26 august 1533, o procesiune o escortează pe regină în camerele ei pecetluite de la Greenwich. Soţul ei o sărută, adieu şi bon voyage, iar ea nici nu zâmbeşte, nici nu vorbeşte. Este foarte palidă, măreaţă, capul mic îi este împodobit cu giuvaieruri în echilibru pe cortul legănat al trupului, paşii, mici şi precauţi, o carte de rugăciuni în mână. Pe chei îşi întoarce capul: o privire lungă. Ea îl vede; îl vede pe arhiepiscop. O ultimă privire şi apoi, sprijinită de coate de doamnele ei, păşeşte în barcă.

1 John Wycliffe (cca 1320–1384) , teolog englez, profesor universitar, reformist, cunoscut ca unul dintre primii disidenţi din Biserica Romano-Catolică din secolul al XIV-lea. Una dintre cele mai controversate acţiuni ale sale a fost traducerea Bibliei în limba engleză (n. tr.)

2 Huldrych Zwingli (1484-1531) , conducătorul reformei protestante din Elveţia şi întemeietorul Bisericilor Reformate elveţiene (n. tr.)

3 Nu deznădăjdui (în lat., în orig., n. tr.)

4 Spagnoletta – dans italian de la sfârşitul secolului al XVI-lea; estampie – dans medieval din secolul al XII-lea (n. tr.)

5 Pământul sigur (în lat., în orig., n. tr.)