PARTEA A ŞASEA

I
Supremaţie
1534

În zilele de sărbătoare dintre Crăciun şi Anul Nou, în timp ce curtea benchetuieşte şi Charles Brandon se află în ţinuturile mlăştinoase strigând pe la uşi, el îl citeşte pe Marsiglio din Padova. În anul 1324, Marsiglio ne-a făcut patruzeci şi două de propuneri. După sărbătoarea de Bobotează, el se duce la Henric să-i prezinte câteva dintre ele. Pe unele regele le cunoaşte, altele îi sunt necunoscute. Unele sunt potrivite în situaţia actuală; altele au fost înfierate drept eretice. Este o dimineaţă luminoasă, cu un frig pătrunzător, iar vântul care bate dinspre râu se simte pe faţă tăios ca un cuţit. Noi intrăm uşor, ca să ne încercăm norocul.

Marsiglio ne spune că atunci când Hristos a venit pe lume, nu a venit ca judecător ori conducător, ci ca supus: supus statului pe care l-a găsit. Nu a căutat să conducă, nici nu le-a transmis discipolilor lui misiunea să conducă. Nu a încredinţat nici unuia dintre adepţii lui mai multă putere decât altuia; dacă îţi închipui că a făcut-o, mai citeşte o dată acele versete despre Petru. Iisus nu a făcut papi. Nu le-a dat discipolilor lui puterea de a face legi ori de a impune taxe, aşa cum pretind oamenii bisericii că ar fi dreptul lor.

– Nu mi-amintesc să-l fi auzit pe cardinal vorbindu-mi despre asta, spune Henric.

– Dacă aţi fi fost cardinal, aţi fi făcut-o?

Întrucât Hristos nu le-a încredinţat adepţilor săi puteri pământene, cum poate cineva să susţină că prinţii de azi îşi trag puterea de la papă? De fapt, toţi prinţii sunt supuşi, aşa cum i-a lăsat Hristos. Este datoria prinţului să stăpânească asupra trupurilor cetăţenilor lui, să spună cine este căsătorit şi cine poate să o facă, cine este bastard şi cine, legitim.

De unde are prinţul această putere şi puterea de a aplica legea? O capătă prin organul legislativ, care acţionează în numele cetăţenilor. Vine din voinţa poporului, exprimată în parlament, şi de aici derivă guvernarea monarhică a regelui.

Când el spune asta, Henric pare să-şi ciulească urechile, ca şi când ar vrea să audă sunetul poporului care se apropie ca să-l alunge din palat. El îl linişteşte în această privinţă: Marsiglio nu dă nici o legitimitate rebelilor. Cetăţenii se pot într-adevăr aduna ca să răstoarne un despot, dar el, Henric, nu este un despot; este un monarh care conduce în cadrul legii. Lui Henric îi place ca poporul să-l aclame atunci când străbate călare străzile din Londra, dar un prinţ înţelept nu este întotdeauna şi cel mai popular prinţ; el ştie asta.

Mai are şi alte propuneri să-i facă. Iisus nu a acordat adepţilor săi pământuri sau drepturi exclusive, funcţii, avansări. De toate aceste lucruri se ocupă puterea seculară. Cum poate un om care a făcut jurământ de sărăcie să aibă drepturi de proprietate? Cum pot călugării să fie moşieri?

– Cromwell, cu mintea ta pentru cifre mari… zice regele, privind în zare şi jucându-se cu dantela de la manşetă.

– Organul legislativ, spune el, trebuie să asigure traiul preoţilor şi al episcopilor. În afară de asta, ar trebui să poată folosi bogăţiile bisericii pentru binele public.

– Dar cum se poate face asta? întreabă Henric. Bănuiesc că pot fi sparte altarele. Plin el însuşi de nestemate, se gândeşte la genul de bogăţie care poate fi cântărită. Dacă îndrăzneşte cineva s-o facă.

Este tipic pentru Henric să alerge înaintea ta spre un loc unde nu aveai de gând să ajungi. El avusese de gând să-l îndrume cu binişorul spre un proces legal complicat de deposedare, de reîmproprietărire: afirmarea drepturilor străvechi de suveranitate, să iei înapoi ceea ce a fost al tău dintotdeauna. Îşi va aminti că Henric a fost cel care a propus întâi să se pună mâna pe daltă şi să se scoată ochii de safir ai sfinţilor. Dar el este dispus să urmeze gândul regelui.

– Hristos ne-a învăţat să ni-l reamintim. Ne-a lăsat pâinea şi vinul, trupul şi sângele. Ce vrem mai mult? Nu văd unde a cerut ridicarea de sanctuare sau a instituit negoţul cu părţi ale corpului, cu şuviţe de păr şi unghii, sau când ne-a cerut să pictăm imagini şi să le venerăm.

– Ai putea să estimezi, întreabă Henric, chiar… nu, probabil că nu. Se ridică în picioare. Ei bine, soarele străluceşte, aşa că…

Aşa că mai bine să nu pierdem vremea. El îşi adună hârtiile.

– O să termin asta.

Henric pleacă să se îmbrace cu costumul de călărie vătuit. El se gândeşte: nu vrem ca regele nostru să fie sărăntocul Europei. Spania şi Portugalia au comori care curg în fiecare an dinspre Americi. Unde este tezaurul nostru?

Uită-te în jur.

Apreciază că clerul deţine o treime din Anglia. Într-o zi, în curând, Henric îl va întreba cum poate coroana să capete aceste proprietăţi. Este ca şi cum ai discuta cu un copil; într-o zi aduci o cutie şi copilul întreabă: ce e înăuntru? Apoi se duce la culcare şi uită de ea, dar a doua zi întreabă din nou. Nu are linişte până când nu este deschisă şi nu primeşte cadoul.

Parlamentul se pregăteşte să-şi reînceapă activitatea. El îi spune regelui: nici un parlament din istorie nu a lucrat vreodată atât de susţinut aşa cum am eu de gând să-l pun pe acesta să facă.

– Fă ce trebuie să faci, îi răspunde Henric. Eu o să te susţin.

Este ca şi cum ai auzi vorbele pe care le-ai aşteptat o viaţă întreagă. Este ca şi cum ai auzi un vers perfect dintr-o poezie, într-o limbă pe care o ştiai dinainte de a te naşte.

Pleacă fericit acasă, dar cardinalul îl aşteaptă într-un colţ. Este rotofei ca o pernă în roba lui purpurie şi pe chip i se citeşte o expresie marţială şi revoltată. Wolsey spune: ştii că o să-şi asume meritele pentru ideile tale bune şi o să arunce vina asupra ta pentru cele proaste? Când norocul ţi se va întoarce, o să-i simţi biciul: tu mereu, el niciodată.

El răspunde: dragul meu Wolsey. (Pentru că acum cardinalii sunt terminaţi în acest regat, i se adresează ca unui coleg, nu ca unui stăpân.) Dragul meu Wolsey, nu este chiar aşa – nu a dat vina pe Charles Brandon că şi-a făcut lancea fărâme în coiful lui, s-a învinovăţit singur că nu şi-a lăsat viziera în jos.

Cardinalul spune: crezi că aici e ca într-un turnir? Crezi că există reguli, protocoale, judecători care să aibă grijă ca întrecerea să fie corectă? Într-o zi, când tu de-abia o să-ţi aranjezi armura, o să ridici privirea şi o să-l vezi năpustindu-se asupra ta din vârful dealului.

Cardinalul dispare, chicotind.

Chiar înainte de întrunirea Camerei Comunelor, opozanţii lui se adună ca să-şi stabilească tactica. Întrunirile lor nu sunt secrete. Servitorii intră şi ies, şi metoda aplicată de el în cazul conclavurilor lui Pole se repetă: sunt în casa lui Cromwell tineri care nu se simt umiliţi să-şi pună un şorţ şi să aducă un platou cu peşte sau o ciosvârtă de vită. Acum gentilomii din Anglia solicită un loc în rândul personalului său pentru fiii, nepoţii şi pupilii lor, gândindu-se că vor învăţa de la el arta guvernării, cum să scrie cu mână de secretar şi să se ocupe de traduceri din străinătate, şi ce cărţi ar trebui să citească pentru a ajunge curtean. El ia în serios încrederea care i-a fost acordată; ia cu blândeţe din mâinile acestor tineri gălăgioşi pumnalele, condeiele, şi stă de vorbă cu ei, descoperindu-le în spatele pasiunii şi mândriei de tineri bărbaţi de cincisprezece sau douăzeci de ani cât anume valorează, ce valoare au şi câtă valoare o să aibă în situaţii anevoioase. Nu afli nimic despre oameni dacă îi umileşti şi le zdrobeşti mândria. Trebuie să-i întrebi ce pot să facă pe lumea asta, ce pot să facă singuri.

Băieţii sunt uimiţi de întrebări şi îşi descarcă sufletul. Probabil că nimeni nu a vorbit cu ei până acum. Cu siguranţă, nu tatăl lor.

Le arăţi acestor băieţi, violenţi sau neşcoliţi cum sunt, ocupaţii umile. Învaţă psalmii. Învaţă să folosească un cuţit ca să taie fileuri sau să jupoaie pielea; de-abia după aceea, pentru autoapărare şi nu într-o manieră formală, învaţă să mânuiască estoc-ul, lovitura ucigătoare plasată sub coaste, răsucirea simplă din încheietură care te asigură că nu ai dat greş. Christophe se oferă instructor. Aceşti messieurs, spune el, sunt prea rafinaţi. Pot să taie capul unui cerb sau coada unui şobolan, ori mai ştiu eu ce, ca să trimită acasă la dragul lor papa. Numai eu şi cu domnia ta, stăpâne, şi cu Richard Cremuel ştim cum să tăiem calea vreunui „ticăleus“ şi să-i facem felul, fără să apuce să scoată măcar vreun guiţat.

Înainte de venirea primăverii, unii dintre săracii care stau la poartă îşi croiesc drum înăuntru. Ochii şi urechile celor neştiutori de carte sunt la fel de ascuţite ca acelea ale micii nobilimi şi nu e nevoie să fii cărturar ca să fii ager la minte. Îngrijitorii de cai şi de câini aud secretele conţilor. Băiatul cu amnarul şi foalele aude confidenţele adormite ale dimineţii, când intră să facă focul.

Într-o zi cu soare puternic, cu căldură neaşteptată şi înşelătoare, Spune-mi-Risley intră cu paşi mari la Austin Friars.

– Îţi urez o dimineaţă bună, sir, latră el aruncându-şi deoparte haina. Se aşază la birou şi îşi trage scaunul mai aproape. Ridică o pană şi se uită la vârful ei. Să vedem, ce ai pentru mine? Ochii îi strălucesc şi vârfurile urechilor îi sunt rozalii.

– Trebuie că Gardiner s-a întors, spune el.

– Cum ţi-ai dat seama? Spune-mi aruncă tocul pe masă. Sare în picioare şi începe să măsoare cu paşi mari încăperea. De ce e aşa cum e? Toate aceste ciorovăieli şi dispute, şi întrebări aruncate, când nici nu-i pasă de răspunsuri.

– Îţi plăcea asta când erai la Cambridge.

– Oh, atunci, zice Wriothesley cu dispreţ faţă de varianta lui din tinereţe. Era de presupus că ne antrenează mintea. Nu ştiu.

– Fiul meu susţine că practica dezbaterilor erudite l-a epuizat. El îi spune „practica disputelor inutile“.

– Poate că Gregory nu este chiar prost.

– M-aş bucura să cred că nu.

Spune-mi roşeşte puternic.

– Nu voiam să te jignesc, sir. Ştii că Gregory nu este ca noi. Este prea bun pentru lumea de azi. Dar nici domnia ta nu trebuie să fii ca Gardiner.

– Când se întruneau sfătuitorii cardinalului, noi propuneam planuri şi existau poate unele dispute, dar le lămuream; apoi ne perfecţionam planurile şi le puneam în practică. Dar în consiliul regelui lucrurile nu funcţionează aşa.

– Păi, cum ar putea? Cu Norfolk? Cu Charles Brandon? Ţi s-ar opune fiindcă eşti cine eşti. Chiar dacă ar fi de acord cu domnia ta, tot s-ar opune. Chiar dacă ştiu că ai dreptate.

– Bănuiesc că Gardiner te-a ameninţat.

– Cu ruina. Îşi cuprinde un pumn în palma celeilalte mâini. Dar nu-mi pasă.

– Ba, ar trebui. Winchester este un om puternic şi dacă spune că te va ruina înseamnă că are de gând să o facă.

– Zice că nu i-am fost loial. Zice că ar fi trebuit să văd de interesele lui, nu de ale domniei tale, câtă vreme a fost plecat în străinătate.

– Din câte înţeleg eu, tu trebuie să-l serveşti pe secretarul principal, oricine ar fi cel care deţine această funcţie. Dacă eu – ezită – dacă… Wriothesley, îţi fac această ofertă – dacă voi fi confirmat pe post, o să te pun responsabil cu sigiliul regal.

– Voi fi funcţionar principal?

Îl vede pe Spune-mi adunând onorariile.

– Aşa că acum du-te la Gardiner, cere-ţi scuze şi pune-l să-ţi facă o ofertă mai bună. Măreşte-ţi şansele.

Cu o expresie alarmată, Spune-mi ezită.

– Fugi, băiete. Îi ia haina şi i-o pune în braţe. Încă este secretar principal. Poate să-şi ia sigiliile înapoi. Sau spune-i că trebuie să vină până aici ca să şi le ia singur.

Spune-mi râde. Îşi freacă fruntea, ameţit, de parcă ar fi fost într-o luptă. Îşi pune haina pe el.

– N-avem leac, nu-i aşa?

Bătăuşi învederaţi. Lupi bătându-se pe un hoit. Lei luptându-se pentru creştini.

Regele îl cheamă, împreună cu Gardiner, ca să cerceteze legea pe care el propune să o treacă prin parlament ca să asigure succesiunea copiilor lui Anne. Regina este cu ei; mulţi gentilomi îşi văd mai puţin nevestele, îşi zice el, decât o face regele. El călăreşte, Anne călăreşte. El vânează, Anne vânează. Ea îi ia prietenii şi şi-i face ai ei.

Are obiceiul de a citi peste umărul lui Henric; aşa face şi acum, mâna ei cercetătoare alunecând peste trupul lui masiv, printre straturile de haine, până când o unghie delicată se strecoară pe sub gulerul brodat al cămăşii lui, şi ea ridică materialul doar puţin, doar o idee, de pe pielea regală palidă. Mâna masivă a lui Henric se ridică să o mângâie pe a ei, o mişcare absentă, visătoare, de parcă nu ar fi decât ei doi. Proiectul de lege se referă, de mai multe ori – şi cu îndreptăţire se pare –, la „soţia Maiestăţii Voastre cea mai dragă şi iubită, regina Anne“.

Episcopul de Winchester rămâne cu gura căscată. Ca bărbat, nu-şi poate dezlipi ochii de la acest spectacol, dar ca episcop, îl face să simtă nevoia să-şi dreagă glasul. Anne nu bagă de seamă; continuă să facă acest gest, şi să citească legea cu glas tare, până când ridică privirea, şocată: se vorbeşte despre moartea mea! „Dacă se va întâmpla ca numita soţie cea mai dragă şi iubită, regina Anne să decedeze…“

– Nu pot exclude eventualitatea, spune el. Parlamentul poate să facă orice, doamnă, în afară de ceea ce este contra firii.

Ea se înroşeşte.

– Nu voi muri la facere. Sunt puternică.

El nu-şi aduce aminte ca Liz să-şi fi pierdut înţelepciunea când fusese însărcinată. Dacă se schimbase ceva era că începuse să fie mai cumpătată cu mâncarea şi cu băutura şi petrecuse mai mult timp inventariind conţinutul dulapurilor. Anne regina ia proiectul din mâna lui Henric şi îl scutură furioasă. Este furioasă pe hârtie, geloasă pe cerneală.

– Această lege prevede că, dacă voi muri – să spunem că mor acum, să spunem că mor de febră şi fără ca acest copil să fie născut, atunci el poate pune o altă regină în locul meu.

– Iubito, zice regele, nu-mi pot imagina o alta în locul tău. Este ceva teoretic. Trebuie să se prevadă acest lucru.

– Doamnă, rosteşte Gardiner, dacă îmi permiteţi să apăr punctul de vedere al lui Cromwell, el ia în considerare doar o situaţie uzuală. Doar nu l-aţi condamna pe Maiestatea Sa la o viaţă de văduvie perpetuă? Iar noi nu ştim când ne va suna ceasul, nu?

Anne nu îl bagă în seamă, de parcă Winchester nici nu ar fi vorbit.

– Şi dacă va avea un fiu, se spune, acel fiu va fi moştenitor. Zice: moştenitori pe linie masculină, legal născuţi. Atunci ce se întâmplă cu fiica mea şi cu dreptul ei?

– Ei bine, spune Henric, va rămâne prinţesă engleză. Dacă te uiţi în continuare pe hârtie, spune că…

El îşi închide ochii. Domnul să-mi dea putere.

Gardiner sare să ofere explicaţii:

– Dacă regele nu va avea niciodată un fiu, născut în căsătorie legitimă, atunci fiica dumneavoastră va fi regină. Asta propune Cromwell.

– Dar de ce trebuie scris în felul acesta? Şi unde se spune că spaniola Maria este bastardă?

– Lady Maria iese din linia de succesiune, intervine el, aşa că deducţia este clară. Nu este nevoie să spunem mai multe. Trebuie să fiţi îngăduitoare cu răceala exprimării. Încercăm să scriem legile cât mai succint. Şi fără să fie ceva personal.

– Pentru numele lui Dumnezeu, rosteşte Gardiner cu satisfacţie, dacă nici asta nu e ceva personal, atunci ce mai e?

Se pare că regele l-a invitat pe Stephen la această întrunire ca să-l umilească. Desigur, mâine ar putea să schimbe foaia; să vină şi să-l vadă pe Henric braţ la braţ cu Winchester, plimbându-se printre fulgii de zăpadă.

– Vrem să parafăm această lege printr-un jurământ, spune el. Supuşii Maiestăţii Sale vor jura că o să susţină succesiunea la tron, aşa cum se prevede în acest document ratificat de parlament.

– Un jurământ? exclamă Gardiner. Ce fel de lege trebuie confirmată printr-un jurământ?

– O să găseşti întotdeauna oameni care vor spune că un parlament este indus în eroare sau cumpărat, sau în vreun fel incapabil să reprezinte binele comun. De asemenea, vei găsi destui care vor nega competenţa parlamentului de a elabora legi în anumite chestiuni, spunând că acestea trebuie lăsate pentru altă jurisdicţie – Romei, de fapt. Dar cred că asta este o greşeală. Roma nu are o voce legitimă în Anglia. În legea mea vreau să afirm o poziţie. Este una modestă. Eu o să o întocmesc, şi parlamentul s-ar putea să vrea să o aprobe, regele s-ar putea să vrea să o semneze. Apoi vom cere ţării să o susţină.

– Şi ce o să faci? rosteşte Stephen, batjocoritor. O să-ţi trimiţi băieţii de la Austin Friars să bată ţara-n lung şi-n lat ca să-l pună să jure pe oricare om scos din bodegă? Fiecare bărbat şi fiecare femeie?

– Şi de ce să nu jure? Crezi că dacă nu sunt episcopi sunt nişte brute? Jurământul unui creştin este la fel de bun ca al oricărui altuia. Uită-te oriunde în acest regat, milord episcop, şi vei găsi lipsuri şi sărăcie. Sunt femei şi bărbaţi pe drumuri. Fermierii de oi s-au întins atât de mult, că omul de rând este deposedat de bucăţica lui de pământ şi plugarul este dat afară din casa şi din căminul lui. Peste o generaţie aceşti oameni o să înveţe să citească. Plugarul se poate apuca de carte. Crede-mă, Gardiner, Anglia poate fi şi altfel.

– Te-am făcut să te înfurii, observă Gardiner. Te-am provocat şi ai înţeles greşit întrebarea. Nu te-am întrebat de are vreo valoare cuvântul lor, ci pe câţi ai de gând să-i pui să jure. Dar, desigur, în Camera Comunelor ai adus o lege împotriva oilor…

– Împotriva stăpânilor de oi, replică el, zâmbind.

– Gardiner, intervine regele, legea vrea să ajute oamenii de rând – nici un crescător nu poate să aibă mai mult de două mii de animale…

Episcopul îl întrerupe pe rege de parcă ar fi un copil:

– Două mii, da; aşadar, în vreme ce trimişii tăi tropăie prin comitate numărând oile poate îi pun cu ocazia asta şi pe păstori să jure, nu? Şi pe plugarii ăştia ai tăi, lipsiţi de carte? Şi pe târfele găsite prin şanţuri?

El nu îşi poate stăpâni râsul. Episcopul este atât de vehement.

– Milord, o să pun să jure pe oricine este necesar ca să asigur succesul şi să unesc ţara. Regele are funcţionari, judecători de pace – şi lorzii din consiliu o să-şi dea cuvântul de onoare că o să facă să meargă treaba asta, altminteri o să vreau să ştiu de ce nu.

– Episcopii o să depună jurământul, spune Henric. Sper că nu o să aibă nimic împotrivă.

– Vrem nişte episcopi noi, afirmă Anne.

Pomeneşte numele prietenului ei Hugh Latimer. Al prietenului lui, Rowland Lee. Se pare că are o listă întreagă, pe care o ţine minte. Liz făcea conserve. Anne face pastori.

– Latimer? Stephen clatină din cap, dar nu poate s-o acuze pe regină, în faţă, că-i iubeşte pe eretici. Rowland Lee, după cunoştinţele mele, nu a stat în viaţa lui la amvon. Unii intră în viaţa religioasă numai din ambiţie.

– Şi nici nu au eleganţa să se prefacă, replică el.

– Fac tot ce pot pe calea asta, zice Stephen. Mi s-a impus. Pentru Dumnezeu, Cromwell, eu merg în continuare.

El ridică privirea spre Anne. Ochii ei sclipesc de amuzament. Nu pierde nimic din schimbul de replici.

– Milord Winchester, intervine Henric, ai fost plecat multă vreme din ţară, în misiunea ce ţi s-a încredinţat.

– Sper că Maiestatea Voastră consideră că am lucrat în folosul său.

– Aşa e, dar nu ai putut să nu-ţi neglijezi dioceza.

– Ca pastor, ar fi trebuit să ai grijă de turma ta, afirmă Anne. Să o numeri, poate.

El se înclină.

– Turma mea se află în siguranţă în ţarc.

Abia abţinându-se să nu-l arunce pe episcop pe scări cu mâna lui sau să fie pus să fie dat afară de gărzi, regele nu mai continuă discuţia.

– Totuşi, murmură Henric, nu te oprim să te duci să ai grijă de ea.

Există o duhoare animalică răspândită din dosul unui câine ce se pregăteşte de luptă. Acum se simte şi aici, iar el o vede pe Anne cum se întoarce, îngreţoşată, şi pe Stephen cum îşi duce o mână la piept, de parcă ar vrea să-şi zbârlească blana, ca să-şi arate puterea înainte să-şi dezgolească dinţii.

– O să revin la Maiestatea Voastră peste o săptămână, rosteşte el.

Vorbele lui amabile ies precum un mârâit din străfundurile măruntaielor.

Henric izbucneşte în râs.

– Între timp, îl preferăm pe Cromwell. Cromwell ne tratează foarte bine.

După plecarea lui Winchester, Anne se agaţă iarăşi de rege; priveşte într-o parte, ca şi cum l-ar atrage într-o conspiraţie.

Corsetul lui Anne este încă strâns pe trup şi numai sânii uşor mai plini îi dau de gol sarcina. Încă nu s-a făcut nici un anunţ oficial; de fapt, nici nu se fac astfel de anunţuri, căci nimeni nu poate fi sigur de trupul femeii şi se pot ivi greşeli. Însă întreaga curte este convinsă că Anne are în pântece moştenitorul, şi ea afirmă acelaşi lucru; de data asta nu se mai vorbeşte de mere şi toate mâncărurile la care poftise când fusese însărcinată cu prinţesa acum îi fac greaţă, deci sunt semne bune că va fi băiat. Legea pe care el o va aduce în Camera Comunelor nu este – aşa cum crede ea – anticiparea vreunui dezastru, ci o confirmare a locului ei în lume. Anul acesta va împlini treizeci şi trei de ani. Oare câţi ani a râs el de pieptul ei plat şi de pielea gălbejită? Chiar şi el îi poate vedea frumuseţea, acum că e regină. Chipul ei pare sculptat prin puritatea liniilor, craniul este mic precum al unei pisici; gâtul ei are o strălucire minerală, parcă ar fi pudrat cu pirită.

– Stephen este, fără îndoială, un ambasador neşovăitor, spune Henric, dar nu-l pot ţine în apropierea mea. A participat la cele mai tainice întruniri pe care le-am ţinut, iar acum se întoarce împotriva mea. Clatină din cap. Urăsc nerecunoştinţa. Urăsc lipsa de loialitate. De aceea apreciez un om ca tine. Ai stat alături de fostul tău stăpân în vremuri de restrişte. Nimic nu te-ar putea recomanda mai bine ca asta. Vorbeşte de parcă nu el ar fi fost cel care provocase toate problemele; de parcă prăbuşirea lui Wolsey fusese provocată de un fulger. Un altul care m-a dezamăgit este Thomas Morus.

– Când o să scrii legea împotriva lui Barton, falsa prezicătoare, pune-l şi pe Morus alături de Fisher, îi cere Anne.

El clatină din cap.

– Nu va merge. Parlamentul nu o va accepta. Există o mulţime de dovezi împotriva lui Fisher, şi Camera nu îl place, căci le vorbeşte de parcă ar fi turci. Dar Morus a venit la mine înainte ca Barton să fie arestată şi mi-a arătat că nu a avut de-a face cu această chestiune.

– Dar îl va înspăimânta, replică Anne. Vreau să fie înspăimântat. Teama poate distruge un om. Am văzut asta întâmplându-se.

Ora trei după-amiaza: sunt aduse lumânări. El consultă agenda lui Richard: John Fisher îl aşteaptă. Este timpul să fie furios. Încearcă să se gândească la Gardiner, dar îi vine să râdă.

– Aranjează-ţi faţa, îi spune Richard.

– Nu ţi-ai fi închipuit că Stephen îmi datorează bani. Eu am plătit pentru instalarea lui la Winchester.

– Cere-i înapoi, sir.

– Dar deja i-am luat casa pentru regină. Încă suferă din cauza asta. Mai bine să nu-l duc la marginea răbdării. Trebuie să-i las o cale de scăpare.

Episcopul Fisher stă aşezat şi mâinile lui scheletice se odihnesc pe un baston de abanos.

– Bună seara, milord, spune el. De ce eşti atât de credul?

Episcopul pare surprins că nu încep totul cu o rugăciune. Cu toate acestea, murmură o binecuvântare.

– Ai face bine să ceri iertarea regelui. Să implori să ţi-o acorde. Roagă-l să se gândească la vârsta şi la infirmităţile domniei tale.

– Nu cunosc care mi-e vina. Şi, indiferent ce crezi, nu am dat în mintea copiilor.

– Ba eu cred că da. Altminteri, cum ai fi dat crezare unei femei ca Barton? Dacă ai vedea pe stradă un teatru de păpuşi, nu ai sta acolo să priveşti, să te amuzi şi să strigi: „Ia te uită cum merg micile picioare de lemn, ia te uită cum flutură din mâini! Ia auzi cum suflă din trompete! “ Nu ai face asta?

– Nu cred că am văzut vreodată un spectacol de marionete, rosteşte Fisher cu tristeţe. Cel puţin, nu cel de care vorbeşti tu.

– Dar participi la unul, milord episcop! Uită-te în jur. Totul nu este decât un mare spectacol de marionete.

– Şi totuşi, atât de mulţi au crezut în ea, rosteşte Fisher cu blândeţe. Warham însuşi, cât era el de arhiepiscop de Canterbury. Douăzeci, o sută de oameni credincioşi şi învăţaţi. I-au confirmat miracolele. Şi de ce nu ar fi dat glas cunoştinţelor ei, faptului că era inspirată de divinitate? Ştim cu toţii că, înainte să-şi înceapă lucrarea, Domnul dă avertismente prin servitorii lui, căci, aşa cum zice profetul Amos…

– Nu mă lua cu profetul Amos, omule. L-a ameninţat pe rege. I-a prezis moartea.

– A prevedea nu este acelaşi lucru cu a dori şi cu atât mai puţin cu a conspira.

– Ah, dar nu a prevăzut nimic din ce nu a sperat să se întâmple. A stat cu duşmanii regelui şi le-a spus cum o să fie.

– Dacă te referi la lordul Exeter, spune episcopul, el deja a primit iertarea, desigur, la fel şi Lady Gertrude. Dacă ar fi fost vinovaţi, regele n-ar fi făcut asta.

– Nu este aşa. Henric doreşte reconciliere. A găsit puterea de a fi milostiv. Aşa cum ar putea fi şi cu domnia ta, dar trebuie să-ţi recunoşti greşelile. Exeter nu a scris nimic împotriva regelui, aşa cum ai făcut domnia ta.

– Unde? Arată-mi.

– Mâna ţi-a fost ascunsă, milord, dar nu şi în faţa mea. Acum nu vei mai publica nimic.

Fisher îşi înalţă brusc privirea. Oasele i se mişcă delicat pe sub piele; pumnul i se strânge pe bastonul cu mâner în formă de delfin.

– Tiparniţele domniei tale din străinătate lucrează acum pentru mine. Prietenul meu, Stephen Vaughan, le-a oferit un preţ mai bun.

– Din cauza divorţului mă hăituieşti, afirmă Fisher. Nu este vorba de Elizabeth Barton. Este din cauză că regina Caterina mi-a cerut sfatul şi eu i l-am dat.

– Spui că am ceva împotriva domniei tale dacă îţi cer să respecţi legea? Nu încerca să mă îndepărtezi de la prezicătoarea domniei tale, ori o să te duc unde se află şi o să te închid alături de ea. Ai fi fost la fel de dornic să o crezi şi dacă într-una dintre viziunile ei ar fi văzut-o pe Anne încoronată regină cu un an înainte ca asta să se întâmple, şi cerurile ar fi privit favorabil evenimentul? În acel caz, te asigur, ai fi considerat-o vrăjitoare.

Fisher clatină din cap; se retrage pe terenul nedumeririlor.

– Ştii, mereu m-am întrebat şi mulţi ani m-a nedumerit dacă în Evanghelii Maria Magdalena era aceeaşi Marie cu sora Martei. Elizabeth Barton mi-a zis că era cu siguranţă. În chestiunea asta, nu a avut nici o ezitare.

El râde.

– A, îi cunoaşte bine pe oamenii ăştia. Tot timpul e prin casele lor. De multe ori a împărţit un castron de tocană cu Fecioara Maria. Ascultă, milord, sfânta nerozie a avut zilele sale, dar acele zile au trecut. Suntem în război. Doar fiindcă soldaţii împăratului nu mărşăluiesc pe străzi, nu te lăsa înşelat – este un război, iar domnia ta eşti în tabăra duşmană.

Episcopul tace. Se leagănă uşor în scaun şi pufneşte.

– Înţeleg de ce Wolsey te-a ţinut în slujba lui. Eşti o brută şi la fel era şi el. Sunt preot de patruzeci de ani şi nu am văzut niciodată oameni mai lipsiţi de Dumnezeu ca aceia care propăşesc în ziua de azi. Asemenea sfetnici malefici.

– Îmbolnăveşte-te, spune el. Stai în pat. Asta e ceea ce-ţi recomand.

Petiţia pentru proscripţia Fecioarei şi a aliaţilor ei este prezentată Camerei Lorzilor într-o sâmbătă dimineaţă, pe 21 februarie. Este menţionat numele lui Fisher şi, la cererea lui Henric, şi al lui Morus. El se duce la Turn să o vadă pe Barton, să vadă dacă mai vrea să-şi uşureze conştiinţa de ceva înainte să fie stabilită data condamnării ei la moarte.

Ea a supravieţuit iernii, târâtă cum a fost prin ţară pentru confesiunile în aer liber, expusă pe eşafodaje în vântul tăios. El aduce o lumânare şi o găseşte prăbuşită pe un scăunel, ca o boccea de cârpe prost legată; aerul e rece şi stătut. Ea ridică privirea şi spune, de parcă ar fi reluat o conversaţie întreruptă:

– Maria Magdalena mi-a spus că o să mor.

Poate că a vorbit cu mine în mintea ei, îşi zice el.

– Şi ţi-a dat o dată?

– Asta te-ar ajuta? replică ea.

Se întreabă dacă ea ştie că parlamentul, revoltat de includerea lui Morus, ar putea amâna proscripţia împotriva ei până la primăvară.

– Mă bucur că ai venit, Master Cromwell. Aici nu se întâmplă nimic.

Nici măcar cele mai lungi, cele mai subtile interogatorii ale lui nu au înspăimântat-o. Ca s-o implice şi pe Caterina, el încercase cu ea toate şmecheriile pe care le ştia – însă în zadar.

– Primeşti suficientă mâncare, nu? o întreabă el.

– A, da. Şi am lucruri curate. Dar îmi e dor de vremea când mergeam la Lambeth, ca să-l văd pe arhiepiscop – îmi plăcea asta. Să văd râul. Toţi oamenii care se înghesuiau, bărcile care erau descărcate. Ştii dacă o să fiu arsă pe rug? Lordul Audley a zis că o să fiu.

Vorbeşte de parcă Audley i-ar fi un vechi prieten.

– Sper că o să fii scutită de asta. Regele este cel care va hotărî.

– Nopţile astea am fost în iad, spune ea. Stăpânul Lucifer îmi arată un scaun. Este sculptat din oase de om şi are perne de foc.

– Este pentru mine?

– Fii binecuvântat, nu. Este pentru rege.

– L-ai văzut pe Wolsey?

– Cardinalul este tot acolo unde l-am lăsat.

Aşezat printre cei nenăscuţi. Ea tace; o tăcere prelungită.

– Se zice că este nevoie de o oră până când trupul omenesc arde. Fecioara Maria o să mă înalţe. O să respir flăcările, de parcă m-aş îmbăia într-o fântână. Pentru mine, vor fi reci. Îl priveşte în faţă, dar expresia lui o face să-şi întoarcă ochii. Uneori pun în lemne praf de puşcă, nu? Atunci se termină mai repede. Câţi o să mai fie cu mine?

Şase. El le rosteşte numele.

– Ar fi putut fi şaizeci, ştii asta? Vanitatea ta i-a adus aici.

În timp ce spune cuvintele se gândeşte: este adevărat şi că vanitatea lor a adus-o aici; şi vede că ea ar fi preferat să moară şaizeci, să vadă familiile Exeter şi Pole târâte în dizgraţie – asta i-ar fi pecetluit faima. Aşa stând lucrurile, de ce nu vrea să rostească numele Caterinei ca participantă la complot? Ce triumf ar fi pentru un profet să ruineze o regină! În privinţa asta, îşi zice, nu ar fi trebuit să fiu atât de subtil, la urma urmei; ar fi trebuit să fac apel la aviditatea ei pentru dezonoare.

– Nu o să ne mai vedem? întreabă ea. Sau o să fii prezent acolo când voi suferi?

– Tronul ăsta, zice el. Jilţul ăsta făcut din oase. Ar fi bine să nu spui nimănui de el. Să nu audă regele de aşa ceva.

– Eu cred că ar trebui. Ar trebui să fie avertizat ce îl aşteaptă după moarte. Şi ce poate să-mi facă mai rău decât are deja de gând?

– Nu vrei să invoci starea pântecelui?

Ea roşeşte.

– Nu sunt însărcinată. Râzi de mine.

– Aş sfătui pe oricine să mai capete câteva săptămâni de viaţă în plus, prin orice mijloace. Spune că ai fost abuzată pe drum. Spune că te-au necinstit gărzile.

– Dar apoi ar trebui să zic cine a făcut-o şi ar fi duşi înaintea judecătorului.

El clatină din cap, compătimind-o.

– Când un paznic batjocoreşte un prizonier nu-şi dă şi numele.

Oricum, ei nu îi place ideea, asta e limpede. El pleacă. Turnul este ca un mic orăşel şi în jur aude zgomotele rutinei de dimineaţă, gărzile şi oamenii de la Monetărie îl salută şi îngrijitorul animalelor regelui vine la el să-l anunţe că e ora mesei – animalele mănâncă devreme – nu vrea să vadă cum sunt hrănite? Mulţumesc frumos, spune el, declinând plăcerea; nici el nu mâncase şi simte o oarecare greaţă mirosind izul de sânge stătut şi auzind dinspre cuşti grohăielile înfundate şi fornăielile înăbuşite. Sus pe metereze, deasupra râului, nevăzut, un om fluieră o melodie veche, începând să cânte când ajunge la refren; este un vesel pădurar, cântă el. Ceea ce cu siguranţă nu este adevărat.

Se uită în jur, căutându-şi luntraşii. Se întreabă dacă fecioara e bolnavă şi dacă o să mai rămână în viaţă ca să fie omorâtă. Nu i s-a făcut nici un rău cât timp a fost închisă, a fost numai hărţuită; n-a fost lăsată să doarmă o noapte sau două, dar nu mai mult decât îl ţin pe el treaz treburile regelui, şi nu mă vezi, gândeşte el, să mă apuc de mărturisiri din cauza asta. Este ora nouă; la masa de la ora zece trebuie să-i întâlnească pe Norfolk şi pe Audley, care, speră el, nu vor urla şi nu vor mirosi precum animalele de aici. Afară este un soare îngheţat, nesigur; colaci de aburi se învârtejesc pe râu, ca o umbră de ceaţă.

La Westminster, ducele îi dă afară pe servitori.

– Dacă o să vreau ceva de băut, îmi iau singur! Haide, afară cu voi. Şi închideţi uşa! Dacă vă văd trăgând cu ochiul pe gaura cheii, vă jupoi de vii şi vă pun la sare! Se întoarce înjurând în barbă şi se aşază mormăind pe scaun. Şi dacă l-am implora? spune el. Şi dacă m-aş pune în genunchi şi aş cere: Henric, pentru numele lui Dumnezeu, scoate-l pe Thomas Morus de pe listă?

– Dacă l-am implora cu toţii, completează Audley, punându-ne în genunchi?

– Oh, şi Cranmer, zice el. O să-l aducem şi pe el. Nu poate să rateze acest moment minunat.

– Regele jură că, dacă petiţia va fi respinsă, spune Audley, va veni personal în parlament, în faţa ambelor camere dacă este nevoie, ca să insiste.

– S-ar putea să întâmpine un eşec, zice ducele. Şi încă în public. Pentru numele Domnului, Cromwell, nu-l lăsa să facă asta. Ştia că Morus era împotriva lui şi l-a lăsat să se refugieze la Chelsea, ca să-şi oblojească în linişte conştiinţa. Dar probabil că nepoata mea este cea care îl vrea trecut pe listă. A luat-o ca pe un afront personal. Aşa fac femeile.

– Eu cred că regele consideră că este un afront personal.

– Ceea ce denotă slăbiciune, după părerea mea, zice Norfolk. De ce i-ar păsa cum îl judecă Morus?

Audley zâmbeşte nesigur.

– Îl faci slab pe rege?

– Îl faci slab pe rege? Ducele se repede înainte şi îi urlă lui Audley în faţă, ca o coţofană vorbitoare. Ce-i asta, lord cancelar, vorbeşti în sfârşit singur? De obicei aştepţi să zică Cromwell ceva, apoi, cirip-cirip, da-sir-nu-sir, cum spui tu, Tom Cromwell.

Uşa se deschide şi apare Spune-mi-Risley – o parte din el.

– Pe toţi sfinţii, dacă aş avea un arc, ţi-aş smulge capul, zice ducele. Am zis că nu are voie nimeni să intre aici.

– A venit Will Roper. Are scrisori de la socrul său. Morus vrea să ştie ce vei face pentru el, sir, căci ai recunoscut că nu se face cu nimic vinovat în faţa legii.

– Spune-i lui Will că tocmai repetăm cum să-l implorăm pe rege să scoată numele lui Morus de pe petiţie.

Ducele dă peste cap băutura – cea pe care şi-a turnat-o singur – şi trânteşte pocalul pe masă.

– Cardinalul tău obişnuia să spună: Henric ar prefera să-şi dea jumătate din regat decât să fie înfruntat; nu acceptă ca voinţa să-i fie sfidată nici cât negru sub unghie.

– Dar mă gândesc…, lord cancelar, domnia ta nu…

– A, el nu, intervine ducele. Orice ai crede, Tom, la fel crede şi el. Guiţ, guiţ.

Wriothesley pare nedumerit.

– Să-l aduc pe Will?

– Deci, suntem de acord? Să ne punem în genunchi să implorăm?

– Eu nu o fac decât dacă o face şi Cranmer, spune ducele. De ce să-şi tocească un mirean încheieturile?

– Să trimitem şi după lordul Suffolk? propune Audley.

– Nu. Băiatul lui e pe moarte. Moştenitorul lui. Ducele se şterge cu mâna la gură. Mai are doar o lună până la optsprezece ani. Caută cu degetele iconiţele, relicvele. Brandon are numai un băiat. Şi eu la fel. Şi tu la fel, Cromwell. La fel şi Thomas Morus. Doar un singur băiat. Dumnezeu să-l ajute pe Charles, va trebui să se apuce iar să facă copii cu noua lui nevastă; sunt sigur că va fi o corvoadă. Scoate un râs ca un lătrat. Dacă aş putea să scap de nevastă-mea, mi-aş lua şi eu o prospătură de cincisprezece ani. Dar nu vrea să plece.

Asta e prea mult pentru Audley, care se îmbujorează.

– Milord, eşti însurat – şi încă bine – de douăzeci de ani.

– Crezi că nu ştiu? E ca şi cum te-ai băga cu totul într-un sac de piele cenuşie. Mâna osoasă a ducelui coboară; îl strânge de umăr.

– Fă-mi rost de un divorţ, Cromwell, bine? Tu şi lordul arhiepiscop, veniţi cu nişte motive. Promit că nu o să se petreacă nici o crimă din cauza asta.

– Unde s-a petrecut o crimă? întreabă Wriothesley.

– Ne pregătim să-l omorâm pe Thomas Morus, nu-i aşa? Şi pentru bătrânul Fisher ascuţim cuţitul, nu?

– Doamne fereşte! Lordul cancelar se ridică, adunându-şi roba. Astea nu sunt acuzaţii care să merite pedeapsa capitală. Morus şi episcopul de Rochester sunt numai părtaşi.

– Ceea ce este suficient de grav pentru oricine, spune Wriothesley.

Norfolk ridică din umeri.

– Omoară-i acum sau mai târziu. Morus nu o să depună jurământul. Şi nici Fisher.

– Sunt destul de sigur că o s-o facă, zice Audley. O să folosim mijloace de convingere eficiente. Nici un om rezonabil nu va refuza să jure că va respecta succesiunea, pentru binele acestui regat.

– Aşadar, şi Caterina va trebui să facă asta, spune ducele, să respecte succesiunea copilului nepoatei mele? Şi Maria – şi ea va trebui să depună acest jurământ? Şi dacă nu vor să o facă, ce propui? Să le duci în căruţa condamnaţilor la Tyburn şi să le spânzuri, ca să le vadă rudele împăratului?

El şi Audley schimbă priviri.

– Milord, nu ar trebui să bei atâta vin înainte de amiază, spune Audley.

– Oh, cirip-cirip, replică ducele.

Cu o săptămână în urmă fusese la Hatfield, ca să le vadă pe cele două doamne de viţă regală: prinţesa Elisabeta şi Lady Maria, fiica regelui.

– Ai grijă să nu încurci titlurile, îi spusese lui Gregory în timp ce mergeau călare.

– Deja îţi doreşti să-l fi luat pe Richard, replicase Gregory.

Nu voise să plece din Londra în timpul unei sesiuni parlamentare atât de aglomerate, dar regele îl convinsese: doar două zile şi te întorci; vreau să ţii lucrurile sub observaţie. Drumul spre ieşirea din oraş era plin de apă după topirea gheţii, iar în crângurile adăpostite de căldura soarelui băltoacele erau încă îngheţate. Un soare firav clipea asupra lor în vreme ce intrau în Hertfordshire şi ici, colo un porumbar zdrenţuit înflorise, fluturând înspre ei o petiţie împotriva iernii prea lungi.

– Obişnuiam să vin aici cu ani în urmă. Aparţinea cardinalului Morton, care obişnuia să plece din oraş după terminarea sesiunii judecătoreşti, când vremea se mai încălzea, iar când aveam nouă ani, unchiul meu John mă urca în căruţa cu provizii, împreună cu cele mai bune brânzeturi şi plăcinte, ca să-i fiu de ajutor în caz că ar fi încercat cineva să ne jefuiască atunci când ne opream.

– Nu aveaţi gărzi?

– De gărzi se temea el.

– Qui custodiet ipsos custodes? 1

– Eu, evident.

– Ce ai fi făcut?

– Nu ştiu. I-aş fi muşcat?

Faţada din cărămidă în culori delicate este mai mică decât îşi aminteşte, dar ăsta este rolul memoriei. Toţi aceşti paji şi gentilomi care ies grăbiţi, rândaşii care duc caii de căpăstru, vinul încălzit care îi aşteaptă, zgomotul şi agitaţia – sosirea lor e diferită de cea din vremurile de demult. Aducerea lemnului şi a apei, aprinderea maşinilor de gătit – asemenea sarcini erau peste puterile şi îndemânarea unui copil, dar el nu voia să recunoască asta şi muncea cot la cot cu bărbaţii, murdar şi înfometat, până când îl vedea cineva că e gata să se prăbuşească de osteneală; sau până când asta chiar se întâmpla.

Sir John Shelton este stăpânul acestei case ciudate, dar el a ales un moment când Sir John este plecat de acasă; să stea de vorbă cu femeile, asta este ideea, în loc să-l asculte pe Shelton după cină vorbind despre cai, câini şi isprăvile tinereţii lui. Dar, ajuns în prag, aproape că se răzgândeşte; coborând iute scările scârţâitoare apare Lady Bryan, mama lui Francis cel cu un ochi, care se ocupă de micuţa prinţesă. Este o femeie de aproape şaptezeci de ani, bunică de multă vreme, şi el îi zăreşte gura mişcându-se cu mult înainte să o poată auzi: Alteţa Sa a dormit până la unsprezece, a urlat până la miezul nopţii, s-a obosit, bietul puişor! a adormit iar o oră, s-a trezit scâncind, cu obrajii roşii, bănuială de febră, Lady Shelton s-a trezit, doctorul a fost sculat, deja îi dau dinţii, cine ar fi crezut?, leac de calmare, s-a liniştit până în zori, s-a trezit la nouă, a fost hrănită…

– A, Master Cromwell, zice Lady Bryan, nu se poate să fie fiul tău! Domnul să-l binecuvânteze! Ce tânăr înalt şi frumos! Ce chip drăguţ are, trebuie s-o fi moştenit pe maică-sa. Ce vârstă să aibă acum?

– Vârsta când poate să vorbească, îmi închipui.

Lady Bryan se întoarce spre Gregory cu o faţă aprinsă, de parcă abia aşteaptă să-i spună cântecele de copii. Intervine însă Lady Shelton.

– Bună ziua, domnilor.

O uşoară ezitare; mătuşa reginei trebuie să facă reverenţe în faţa trezorierului? Ajunge la concluzia că nu.

– Bănuiesc că Lady Bryan v-a pus la curent cu tot ce face copila aflată în grija ei.

– Aşa e, dar putem afla ce face şi cea aflată în grija domniei tale?

– Nu vreţi s-o vedeţi pe Lady Maria?

– Ba da, dar un avertisment…

– Într-adevăr. Nu mă duc la ea înarmată, deşi nepoata mea, regina, mă sfătuieşte să nu ezit să folosesc pumnii.

Ochii ei îl măsoară, cântărindu-l; tensiunea pluteşte în aer. Cum fac femeile asta? Probabil că se poate învăţa; simte mai mult decât vede cum fiul lui se retrage până ce se opreşte în dulapul în care se află colecţia deja remarcabilă de obiecte de aur şi argint a prinţesei Elisabeta.

– Responsabilitatea mea este ca, dacă Lady Maria nu mă ascultă, şi aici citez cuvintele nepoatei mele, s-o bat şi s-o lovesc ca pe o bastardă ce este.

– Oh, sfântă Fecioară! geme Lady Bryan. Eu am fost şi doica Mariei, şi era încăpăţânată de când era mică, aşa că nu o să se schimbe acum, oricât ai lovi-o. Ai vrea să vezi întâi bebeluşul, nu? Hai cu mine… Îl preia pe Gregory, conducând-l de cot şi continuând să turuie: vezi, la un copil de vârsta asta, febra poate însemna orice. Ar putea fi un semn de pojar, Doamne păzeşte! Sau un început de vărsat. La un copil de şase luni, nu ştii ce poate fi începutul…

Pe gâtul lui Lady Bryan pulsează o venă. În timp ce vorbeşte, îşi linge buzele uscate şi înghite.

Acum înţelege de ce Henric a vrut ca el să vină aici. Lucrurile care se întâmplă nu pot fi puse într-o scrisoare. O întreabă pe Lady Shelton:

– Vrei să spui că regina ţi-a scris despre Lady Maria folosind termenii ăştia?

– Nu. Mi-a transmis instrucţiuni verbale. O ia înaintea lui. Crezi că trebuie să le aplic?

– Probabil că ar fi bine să vorbim între patru ochi, murmură el.

– Da, de ce nu? răspunde ea: o răsucire a capului, un murmur încet în spate.

Elisabeta este înfăşată strâns, cu pumnii ascunşi: cu atât mai bine, căci pare că nu s-ar da înapoi să lovească. Ţepi roşcaţi îi ies de sub bonetă, şi ochii îi sunt atenţi; el nu a mai văzut niciodată un bebeluş care să pară atât de supărăcios.

– Crezi că seamănă cu regele? întreabă Lady Bryan.

El ezită, încercând să fie cinstit cu ambele părţi.

– Cât ar trebui pentru o micuţă domnişoară.

– Să sperăm că nu o să-i semene şi la circumferinţă, spune Lady Shelton. Începe să se îngraşe bine, nu-i aşa?

– Numai George Rochford spune că nu. Lady Bryan se apleacă peste leagăn. Spune că e bucăţică ruptă din Boleyn.

– Ştim că nepoata mea a trăit treizeci de ani fecioară, afirmă Lady Shelton, dar nici măcar lui Anne nu ar putea să-i reuşească o naştere imaculată.

– Dar părul! spune el.

– Ştiu, oftează Lady Bryan. Cu tot respectul pentru Maiestatea Sa şi fără să jignesc demnitatea Alteţei Sale, am putea-o arăta la bâlci drept copilul-purcel. Ridică marginea bonetei copilaşului şi cu degete grăbite încearcă să ascundă ţepii. Bebeluşul îşi răsuceşte capul şi sughite protestând.

Gregory se uită încruntat la fetiţă.

– Ar putea fi a oricui.

Lady Shelton ridică o mână să-şi ascundă zâmbetul.

– Vrei să spui, Gregory, că toţi bebeluşii arată la fel. Haide, Master Cromwell.

Îl ia de mânecă şi îl conduce. Lady Bryan rămâne să se ocupe de reînfăşatul prinţesei, ale cărei scutece par să se fi deranjat. Peste umăr, el rosteşte:

– Pentru numele lui Dumnezeu, Gregory.

Oamenii au ajuns în Turn şi pentru afirmaţii mai nevinovate.

– Nu văd cum Maria ar putea fi bastardă, îi spune el lui Lady Shelton. Părinţii ei erau cununaţi când au avut-o.

Ea se opreşte, ridicând o sprânceană.

– I-ai spune asta nepoatei mele, regina? În faţă, vreau să spun.

– Deja am făcut-o.

– Şi cum a reacţionat?

– Păi, să-ţi spun drept, Lady Shelton, dacă ar fi avut un topor, ar fi încercat să-mi taie capul.

– O să-ţi spun şi eu ceva la rândul meu, şi poţi să-i transmiţi nepoatei mele dacă vrei. Dacă Maria ar fi într-adevăr bastardă, şi încă bastarda celui mai sărac gentilom din Anglia, nu ar trebui să primească din partea mea decât cel mai blând tratament, pentru că este o tânără bună, şi ar trebui să ai o inimă de piatră ca să nu-i compătimeşti situaţia.

Merge repede, cu trena fluturând pe pardoseala de piatră, şi intră în corpul principal al casei. Vechii servitori ai Mariei sunt acolo, chipuri pe care el le-a mai văzut; pe livrelele lor sunt petice curate, acolo unde însemnele Mariei au fost desprinse şi înlocuite cu cele ale regelui. Se uită în jur şi recunoaşte totul.

Se opreşte la piciorul scării centrale. Niciodată nu i se permisese să urce; exista şi o scară dosnică, pentru băieţi ca el, care cărau lemne ori cărbuni. O dată încălcase regula; şi când ajunsese la capătul de sus al treptelor, se trezise că, din întuneric, un pumn îl izbeşte în tâmplă. Cardinalul Morton însuşi, la pândă?

Atinge piatra, rece ca un mormânt: frunze de viţă întreţesute cu nişte flori necunoscute. Lady Shelton îl priveşte, zâmbind întrebătoare: de ce ezită?

– Poate că ar trebui să ne schimbăm de hainele de călărie înainte să ne întâlnim cu Lady Maria. S-ar putea să se simtă desconsiderată…

– La fel s-ar putea simţi şi dacă întârziaţi. În orice caz, o să interpreteze în vreun fel. Am zis că o compătimesc, dar nu e deloc simplu cu ea! Nu binevoieşte să ni se alăture nici la masa de prânz, nici la cea de seară, fiindcă nu vrea să se coboare sub mica prinţesă. Şi nepoata mea, regina, a poruncit să nu-i fie dusă mâncare în cameră, în afară de pâinişoara care reprezintă pentru noi micul dejun.

Îl conduce spre o uşă închisă.

– Încă i se mai spune camera albastră?

– A, tatăl tău a mai fost aici, îi zice ea lui Gregory.

– El a fost pretutindeni, răspunde băiatul.

Ea se întoarce.

– Vă descurcaţi singuri, domnilor. Apropo, nu va răspunde la „Lady Maria“.

Este o încăpere lungă, aproape lipsită de mobilier, şi frigul, ca solul unei fantasme, îi întâmpină în prag. Tapiseriile albastre fuseseră date jos şi pereţii tencuiţi sunt goi. Maria şade lângă un foc aproape stins: ghemuită, micuţă şi patetic de tânără.

– Seamănă cu Malekin, şopteşte Gregory.

Biata Malekin este spiritul unei fete; mănâncă noaptea, trăieşte cu firimituri şi coji de mere. Uneori, când cobori în linişte pe scări dimineaţa devreme, o găseşti stând în cenuşa vetrei.

Maria ridică privirea; surprinzător, chipul ei micuţ se luminează.

– Master Cromwell.

Se ridică în picioare, face un pas către el şi aproape că se împiedică atunci când piciorul i se prinde în poala rochiei.

– Cât a trecut de când ne-am văzut la Windsor ultima dată?

– Nici nu mai ştiu, rosteşte el grav. Anii au fost buni cu domnia ta.

Ea chicoteşte; acum are optsprezece ani. Se uită în jur, uimită parcă, după taburetul pe care stătuse aşezată.

– Gregory, zice el, şi fiul lui se repede să o prindă pe fosta prinţesă înainte să se aşeze în gol.

Gestul lui Gregory seamănă cu un pas de dans; are talentele lui.

– Îmi pare rău că vă fac să staţi în picioare. Aţi putea să vă aşezaţi pe scrinul acela, indică ea cu un gest neclar.

– Cred că suntem destul de viguroşi să stăm în picioare. Deşi văd că domnia ta nu eşti.

Îl vede pe Gregory aruncându-i o privire, de parcă nu ar fi auzit niciodată la el un ton atât de blând.

– Sper că nu te pun să stai singură lângă focul ăsta nenorocit.

– Omul care aduce lemne nu vrea să mi se adreseze cu titlul de prinţesă.

– Trebuie să vorbeşti cu el?

– Nu. Dar dacă nu aş face-o ar părea o eschivare.

Foarte bine, îşi zice el: fă-ţi viaţa cât mai complicată.

– Lady Shelton mi-a vorbit despre problema de a… despre problemele cu mâncarea. Ce-ar fi să te trimit la un medic?

– Avem unul aici. Sau, mai bine zis, copilul are.

– Aş putea trimite unul mai util. Ar putea să-ţi prescrie un tratament pentru sănătate şi să recomande să mănânci un mic dejun consistent, adus aici.

– Carne? întreabă Maria.

– Multă.

– Dar pe cine trimiţi?

– Pe doctorul Butts?

Chipul ei se îmblânzeşte.

– Îl cunosc de la curtea de la Ludlow. Când eram prinţesă de Wales. Ceea ce încă sunt. Cum de am fost scoasă de la succesiune, Master Cromwell? Cum de este legal?

– Este legal dacă parlamentul spune că este.

– Există o lege deasupra parlamentului. Este legea lui Dumnezeu. Întreabă-l pe episcopul Fisher.

– Găsesc că scopurile Domnului sunt obscure, iar Dumnezeu ştie că Fisher nu e potrivit să le lămurească. Dimpotrivă, găsesc voinţa parlamentului foarte limpede.

Ea îşi muşcă buza; acum nu îl mai priveşte.

– Am auzit că doctorul Butts e considerat eretic mai nou.

– Crede ceea ce crede şi tatăl domniei tale, regele.

El aşteaptă. Ea se întoarce, cu ochii ei cenuşii aţintiţi asupra lui.

– Nu aş spune că tatăl meu e eretic.

– În regulă. Este mai bine ca aceste capcane să fie încercate mai întâi de prietenii domniei tale.

– Nu văd cum mi-ai putea fi prieten dacă eşti prieten şi cu acea persoană – mă refer la marchiza de Pembroke.

Nu vrea să îi acorde lui Anne titlul regal.

– Acea doamnă se află într-un loc unde nu are nevoie de prieteni, numai de servitori.

– Pole spune că eşti Satana. Vărul meu, Reginald Pole. Care e exilat în străinătate, la Genova. Spune că, atunci când te-ai născut, erai ca orice suflet creştin, dar la un moment dat diavolul a intrat în tine.

– Ştii, Lady Maria, că am venit aici când eram copil, pe la nouă sau zece ani? Unchiul meu era bucătar la Morton, iar eu eram un puşti sărac şi smiorcăit; în zori făceam mănunchiuri din crengi de păducel, cu care se încingeau cuptoarele, şi omoram pui ca să fie duşi la bucătărie înainte de răsăritul soarelui. Continuă cu voce gravă: Crezi că diavolul intrase în mine atunci? Sau mai devreme, cam pe când alţi oameni sunt botezaţi? Înţelegi că este un subiect care mă interesează.

Maria îl priveşte pieziş; poartă încă un capişon demodat şi pare să se uite pe după el, ca un cal căruia i-a alunecat acoperitoarea de pe cap.

– Nu sunt Satana, rosteşte el cu blândeţe. Iar tatăl domniei tale nu este un eretic.

– Iar eu bănuiesc că nu sunt bastardă.

– Nu, într-adevăr. Repetă ce i-a spus şi lui Anne Shelton: Ai fost concepută în bună-credinţă. Părinţii domniei tale credeau că sunt căsătoriţi. Asta nu înseamnă că mariajul lor era valabil. Înţelegi diferenţa, nu?

Ea îşi trece un deget pe sub nas.

– Da, înţeleg diferenţa. Dar, de fapt, mariajul era valabil.

– Regina va veni în curând să-şi viziteze fiica. Dacă ai întâmpina-o pur şi simplu cu respectul cuvenit soţiei tatălui domniei tale…

– … numai că e concubina lui…

– … atunci tatăl domniei tale te-ar lua înapoi la curte şi ai avea tot ce-ţi lipseşte acum, căldura şi confortul societăţii. Ascultă-mă, vreau asta pentru binele domniei tale. Regina nu se aşteaptă să-i oferi prietenie, ci numai un spectacol de faţadă. Muşcă-ţi limba şi fă-i o mică reverenţă. Se va termina într-o clipă şi va schimba totul. Împacă-te cu ea înainte de naşterea copilului. Dacă va avea un fiu, nu va mai avea nici un motiv să se împace cu domnia ta.

– Îi este teamă de mine, spune Maria, şi o să-i fie şi dacă va avea un fiu. Se teme că o să mă mărit şi că fiii mei o să reprezinte o ameninţare pentru ea.

– Ţi-a vorbit cineva de căsătorie?

Un râset scurt, sec, incredul.

– Eram bebeluş la sân când am fost măritată în Franţa. Apoi cu împăratul, din nou în Franţa, cu regele, cu întâiul lui născut, cu cel de-al doilea fiu, cu fiii lui de le-am pierdut şirul, şi încă o dată cu împăratul sau cu unul dintre verii lui. Au fost încheiate pentru mine atâtea contracte de căsătorie, de am obosit. Într-o zi însă, chiar o s-o fac.

– Dar nu te vei căsători cu Pole.

Ea tresare, iar el ştie că i s-a propus asta: poate de către fosta ei guvernantă, Margaret Pole, poate de către Chapuys, care stă treaz până în zori studiind genealogiile aristocraţiei engleze: cum să întărească pretenţia ei dinastică, să o facă să fie fără pată, să-i facă pe Tudorii pe jumătate spanioli să reintre prin căsătorie în vechea filiaţie a Plantageneţilor.

– L-am întâlnit pe Pole. Îl ştiam dinainte de a pleca din regat. Nu este potrivit pentru domnia ta. Orice soţ ai avea, îi trebuie un braţ puternic şi priceput să lupte. Pole e ca o babă aşezată lângă foc, care tresare când i se pare că-l vede pe Omul Negru. În vene nu-i curge decât apă sfinţită şi se zice că plânge în hohote dacă servitorul lui zdrobeşte o muscă.

Ea zâmbeşte, dar îşi acoperă gura cu mâna, ca să ascundă surâsul.

– Aşa şi trebuie, spune el. Să nu spui nimănui nimic.

– Nu pot vedea să citesc, rosteşte ea printre degete.

– Cum, nu-ţi aduc destule lumânări?

– Nu, vreau să zic că vederea îmi este slabă. Şi tot timpul mă doare capul.

– Plângi mult?

Ea dă afirmativ din cap.

– Doctorul Butts o să-ţi aducă un leac. Până atunci, pune pe cineva să-ţi citească.

– O fac. Îmi citesc Evanghelia lui Tyndale. Ştii că episcopul Tunstall şi Thomas Morus au găsit două mii de erori în aşa-numitul Testament? E mai eretică decât cartea sfântă a musulmanilor.

Vorbe agresive. Dar el vede că în ochi i se adună lacrimi.

– Toate astea pot fi îndreptate.

Ea păşeşte ezitant spre el şi, pentru o clipă, el are impresia că o să uite de sine şi o să plângă la pieptul lui.

– Doctorul o să ajungă aici într-o zi sau două. Acum o să pun să se facă un foc bun şi să ţi se aducă masa. Îţi va fi servit orice doreşti.

– Lasă-mă să o văd pe mama.

– Regele nu poate permite asta chiar acum. Dar lucrurile s-ar putea să se schimbe.

– Tata mă iubeşte. Numai ea, numai nenorocita aia de femeie îi otrăveşte mintea.

– Lady Shelton ar fi blândă cu tine dacă ai lăsa-o.

– Ce e ea să fie blândă sau nu? O să-i supravieţuiesc lui Anne Shelton, crede-mă. Şi nepoatei ei. Şi oricui se pune împotriva titlului meu. Lasă-i să facă ce-i mai rău. Sunt tânără. O să aştept să moară.

El îşi ia rămas-bun. Gregory îl urmează, însoţind-o fascinat cu privirea pe tânăra care îşi reia locul lângă focul aproape stins, îşi împreunează mâinile şi începe aşteptarea, cu o expresie plină de hotărâre.

– Blana aia de iepure în care e înfofolită, spune Gregory. Parcă ar fi fost roasă.

– E, fără îndoială, fiica lui Henric.

– De ce, a zis cineva că nu ar fi?

El râde.

– Nu asta am vrut să spun. Imaginează-ţi… Dacă fosta regină ar fi fost convinsă să comită un adulter, ar fi fost simplu să scape de ea, dar cum să-i găseşti vreo vină unei femei care nu a cunoscut niciodată decât un bărbat?

Se opreşte: este greu chiar şi pentru cei mai înfocaţi susţinători ai regelui să-şi aducă aminte că regina Caterina a fost, de fapt, şi nevasta prinţului Arthur.

– A cunoscut doi bărbaţi, ar trebui să spun. Îl măsoară pe fiul lui din priviri. Maria nu s-a uitat deloc la tine, Gregory.

– Ai crezut că o să o facă?

– Lady Bryan te consideră foarte drăguţ. N-ar fi ceva firesc pentru o tânără?

– Nu cred că ea are ceva firesc în ea.

– Pune pe cineva să facă focul. O să comand masa. Nu cred că regele are de gând s-o înfometeze.

– Te place, afirmă Gregory. E ciudat.

El vede că fiul lui vorbeşte serios.

– Este ceva imposibil? Fiicele mele mă plăceau, cred. Biata Grace, nu sunt sigur că ştia cine sunt.

– Te-a plăcut când i-ai făcut aripile de înger. A zis că o să le păstreze întotdeauna. Fiul lui îşi întoarce privirea; vorbeşte de parcă s-ar teme de el. Rafe zice că în curând vei fi al doilea om din regat. Spune că, de fapt, chiar eşti, doar titlul îţi lipseşte. El crede că regele te va pune peste lordul cancelar şi peste toţi. Chiar şi peste Norfolk.

– Rafe se gândeşte prea departe. Ascultă, fiule, să nu vorbeşti nimănui despre Maria. Nici măcar cu Rafe.

– Am auzit mai multe decât ar fi trebuit?

– Ce crezi că s-ar întâmpla dacă regele moare mâine?

– Toţi am fi foarte îndureraţi.

– Dar cine ar conduce?

Gregory face un semn din cap către Lady Bryan, către bebeluşul din leagăn.

– Parlamentul aşa zice. Sau copilul reginei încă nenăscut.

– Dar s-ar întâmpla asta? În realitate? Un copil nenăscut? Sau o fiică de nici un an? Anne regentă? Le-ar conveni Boleynilor, asta-i sigur.

– Apoi Fitzroy.

– Mai există un Tudor care este mai bine plasat.

Ochii lui Gregory se întorc înapoi spre Lady Maria.

– Exact, spune el. Ascultă, Gregory, este foarte bine să-ţi planifici ce vei face peste jumătate de an, ce vei face peste un an, dar nu are nici un sens dacă nu ai un plan pentru mâine.

După cină, stă de vorbă cu Lady Shelton. Lady Bryan s-a dus la culcare, apoi a coborât din nou, ca să îi sâcâie.

– O să fii obosită de dimineaţă!

– Da, este de acord Anne Shelton, îndepărtând-o. De dimineaţă, nu se va mai putea face nimic cu noi. O să ne vărsăm micul dejun pe jos.

Rămân treji până când servitorii încep să caşte în camera de alături şi lumânările se topesc, apoi se retrag în casă, în încăperi mai mici şi mai calde, şi continuă să discute. I-ai dat sfaturi bune Mariei, spune ea, sper să le şi asculte; mi-e teamă că o aşteaptă vremuri grele. Vorbeşte despre fratele ei, Thomas Boleyn, cel mai egoist om pe care l-am cunoscut, nu e de mirare că Anne este atât de rapace, căci nu l-a auzit vorbind decât despre bani şi despre cum să obţii un avantaj josnic asupra oamenilor; şi-ar fi vândut fiicele goale la unul dintre târgurile acelea barbare de sclavi, dacă şi-ar fi închipuit că obţine un preţ bun.

El se imaginează înconjurat de cumpărători cu iatagane, oferind un preţ pentru Mary Boleyn; zâmbeşte şi îşi îndreaptă atenţia spre mătuşa ei. Ea îi spune secrete ale Boleynilor; el nu îi spune nici un secret, deşi ea are impresia că o face.

Când intră în cameră, Gregory adormise, dar se răsuceşte şi întreabă:

– Tată dragă, unde ai fost, te-ai culcat cu Lady Shelton?

Astfel de lucruri se întâmplă: dar nu cu Boleynii.

– Ce vis ciudat ai avut, probabil. Lady Shelton este măritată de treizeci de ani.

– Am crezut că după cină aş putea să stau cu Maria, murmură Gregory. Dacă nu am spus ceva greşit. Dar e atât de sarcastică. Nu aş putea sta cu o fată atât de sarcastică.

El se aruncă în patul de puf şi adoarme imediat.

Când lui Fisher îi vine mintea la cap şi îşi cere iertare, bătrânul episcop îl roagă pe rege să aibă în vedere că este bolnav şi infirm. Regele recomandă ca proscripţia să-şi urmeze cursul; dar are obiceiul, spune, să acorde iertare celor care îşi recunosc greşeala.

Fecioara urmează să fie spânzurată. El nu pomeneşte nimic despre jilţul de oase umane. Îi spune lui Henric că a încetat cu profeţiile şi speră că la Tyburn, stând cu laţul în jurul gâtului, tânăra nu o să-l dovedească drept mincinos.

Când consilierii îngenunchează înaintea regelui şi imploră ca numele lui Thomas Morus să fie scos de pe listă, Henric se înduplecă. Poate că asta şi aşteptase: să fie convins. Anne nu este de faţă, altminteri răspunsul ar fi putut fi diferit.

Se ridică şi ies cu toţii, scuturându-se de praf. El are impresia că îl aude pe cardinal râzând de ei, dintr-un colţ nevăzut al încăperii. Demnitatea lui Audley nu a avut de suferit, dar ducele pare agitat; când încercase să se ridice, genunchii lui bătrâni îl trădaseră, iar el şi Audley fuseseră nevoiţi să-l sprijine de coate ca să-l pună pe picioare.

– Am crezut că o să rămân acolo înţepenit încă o oră, rosteşte acesta. Ca să-l rog fierbinte iarăşi şi iarăşi.

– Amuzant e că Morus primeşte în continuare renta de la trezorerie, îi zice el lui Audley. Cred că ar trebui să fie tăiată.

– Acum i s-a dat un răgaz. Mă rog la Domnul să-şi dea seama de asta. Şi-a aranjat afacerile?

– A transferat tot ce poate pe numele copiilor. Aşa mi-a zis Roper.

– Oh, voi, avocaţii! În ziua când o să cad la pat, cine va avea grijă de mine?

Norfolk transpiră; el încetineşte ritmul, la fel şi Audley, aşa că acum merg în pas de melc, cu Cranmer pe urmele lor, ca un gând întârziat. El se întoarce şi îl ia de braţ. Fusese prezent la fiecare şedinţă a parlamentului, pe banca episcopilor, altminteri izbitor de goală.

Papa alege această lună, când el supune dezbaterii parlamentului importantele lui legi, să dea în sfârşit decizia privind mariajul reginei Caterina – o hotărâre atât de mult întârziată, încât el crezuse că papa Clement avea să moară înainte de a o lua. Papa afirmă că dispensele iniţiale sunt valide; prin urmare, şi mariajul e valabil. Susţinătorii împăratului aprind artificii pe străzile Romei. Henric se arată plin de dispreţ, sardonic, şi îşi exteriorizează sentimentele prin dans. Anne poate să danseze încă, deşi acum i se vede umflătura pântecelui; trebuie să petreacă vara în linişte. El îşi aminteşte de mâna regelui pe talia lui Lizzie Seymour. Nu ieşise nimic din asta, căci tânăra nu e proastă. Acum regele se învârte în jurul micuţei Mary Shelton, pe care o ridică în braţe, o gâdilă, o strânge şi îi taie răsuflarea cu complimente. Toate acestea nu înseamnă nimic; el o vede pe Anne ridicându-şi bărbia şi ferindu-şi privirea; se sprijină de spătarul jilţului şi murmură un comentariu, cu o expresie poznaşă; vălul ei se atinge, pentru o clipă, de haina lui Francis Weston, acea javră rânjitoare. Este limpede că Anne consideră că Mary Shelton trebuie tolerată, ba chiar să fie mulţumită. E mai sigur ca regele să fie ţinut printre verişoare, dacă nu e la îndemână nici o soră. Unde e Mary Boleyn? La ţară, tânjind probabil, ca şi el, după o vreme mai caldă.

Şi vara soseşte, sărind peste primăvară, brusc, într-o luni dimineaţă, ca un servitor nou, cu un chip luminos: 13 aprilie. Se află la Lambeth – el, Audley, arhiepiscopul – şi soarele străluceşte cu putere prin fereastră. El priveşte grădinile palatului. Aşa începe Utopia: prieteni stând de vorbă într-o grădină. Pe cărările de jos, Hugh Latimer şi câţiva dintre capelanii regelui se luptă în joacă, trăgând unii de alţii ca nişte şcolari, Hugh stând atârnat de gâtul a doi clerici, cu picioarele în aer. Nu au nevoie decât de o minge de fotbal ca să se distreze pe cinste.

– Master Morus, spune el, de ce nu ieşi să te bucuri de soare? Te chemăm noi peste o jumătate de oră şi o să-ţi cerem din nou să depui jurământul; şi de data asta o să ne dai un alt răspuns, bine?

Aude încheieturile lui Morus trosnind când se ridică.

– Thomas Howard a îngenuncheat pentru tine! continuă el.

Pare că au trecut săptămâni de atunci. Întrunirile până târziu în noapte şi disputele noi din fiecare zi l-au obosit, dar i-au şi ascuţit simţurile, aşa că este conştient că, în încăperea din spatele lui, Cranmer devine din ce în ce mai agitat şi vrea ca Morus să plece de acolo înainte ca zăgazul să se rupă.

– Nu ştiu ce-ţi închipui că o să se întâmple cu mine în jumătate de oră, replică Morus pe un ton nepăsător, zeflemitor. Desigur, ar putea să însemne ceva pentru tine.

Morus a cerut să vadă o copie a Actului de succesiune. Acum, Audley îl desface; ironic, Morus îşi apleacă ochii şi începe să citească, deşi l-a citit de o duzină de ori.

– Foarte bine, zice Morus. Dar cred că m-am făcut bine înţeles. Nu pot depune jurământ, însă nu o să mă pronunţ împotriva jurământului vostru şi nici nu o să încerc să conving pe nimeni să nu jure.

– Nu este destul. Şi ştii prea bine asta.

Morus dă aprobator din cap. Se îndreaptă spre uşă, lovind mai întâi colţul mesei şi făcându-l pe Cranmer să tresară şi să-şi repeadă mâna să apuce călimara. Uşa se închide după el.

– Deci?

Audley rulează la loc actul. Şi bate uşurel cu el în masă, privind spre locul unde a stat Morus.

– Uite, am o idee, spune Cranmer. Ce ar fi să-l punem să jure în secret? El jură, iar noi promitem să nu spunem nimănui? Şi dacă nu poate să depună jurământul ăsta, să-l întrebăm ce jurământ poate să depună?

El râde.

– Asta nu prea corespunde cu scopul regelui, oftează Audley.

Poc, poc, poc.

– După tot ce am făcut pentru el şi pentru Fisher. Numele i-a fost scos de pe lista de proscripţie, Fisher a primit o amendă în loc să fie închis pe viaţă – ce mai vor? Eforturile noastre ne râd în nas acum.

– Foarte bine. Binecuvântaţi sunt solii de pace, spune el.

Dar ar vrea să strângă pe cineva de gât.

– O să mai încercăm o dată cu Morus, zice Cranmer. Cel puţin, dacă refuză, să ne dea şi motivul.

El înjură încet şi se întoarce de la fereastră.

– Ştim motivele lui. Toată Europa le cunoaşte. Este împotriva divorţului. Nu crede că regele poate fi capul bisericii. Dar va dori să spună asta? Nu. Îl cunosc. Ştii ce urăsc? Urăsc să fiu parte din comedia asta, pusă la cale de el. Urăsc pierderea de vreme, când timpul ar putea fi petrecut mai cu folos, minţile ocupate cu lucruri mai utile, urăsc să văd cum ne trece viaţa, fiindcă depinde de asta şi o să ne simţim vârsta înainte ca mascarada asta să se încheie. Şi ce urăsc cel mai mult este că Master Morus stă în public şi râde pe înfundate când mă încurc la replici, pentru că el a scris toate rolurile. Şi le-a scris în toţi anii ăştia.

Asemenea unui servitor, Cranmer îi toarnă o cupă de vin şi se apropie de el.

– Poftim.

În mâna arhiepiscopului, cupa nu poate să nu capete o semnificaţie sacră: nu e vin cu apă, ci un amestec echivoc – este sângele meu, este ca sângele meu, este mai mult sau mai puţin ca sângele meu, fă asta în onoarea mea. El îi dă cupa înapoi. Germanii din nord fac o băutură tare, aquavitae: o duşcă ar fi fost mai potrivită acum.

– Adu-l înapoi pe Morus, cere el.

O clipă mai târziu, Morus stă în prag, strănutând uşor.

– Haide, face Audley, nu aşa vine un erou.

– Te asigur că nu am nici un gând să fiu erou, răspunde Morus. Au tăiat iarba afară.

Se ciupeşte de nas, strănutând din nou, apoi îşi târşâie picioarele spre ei, ridicându-şi roba pe umeri; se aşază pe scaunul pus pentru el. Înainte, refuzase să stea jos.

– Aşa e mai bine, spune Audley. Ştiam că aerul o să-ţi facă bine.

Ridică privirea, ca o invitaţie: dar el, Cromwell, îi face semn că va rămâne unde se află, lângă fereastră.

– Nu ştiu, continuă Audley, binedispus. La început, unul nu voia să se aşeze. Apoi, celălalt nu vrea să ia loc. Uite – împinge o foaie de hârtie spre Morus –, acestea sunt numele preoţilor pe care i-am văzut azi, care au depus jurământul şi care ţi-au dat un exemplu. Şi ştii că toţi membrii parlamentului au fost de acord. Tu de ce nu eşti?

Morus ridică ochii, privind pe sub sprâncene.

– Nu este o poziţie confortabilă pentru nici unul dintre noi.

– E mai confortabil decât locul unde o să te duci, spune el.

– Nu în iad, replică Morus zâmbind. Nu cred.

– Aşadar, dacă prin depunerea jurământului vei fi damnat, ce zici de toţi aceştia? Se desprinde de lângă perete, se apropie şi smulge lista cu nume de la Audley, o rulează şi îl loveşte pe Morus cu ea peste umăr. Toţi sunt damnaţi?

– Nu pot să vorbesc în numele conştiinţei lor, ci numai pentru a mea. Ştiu că, dacă depun jurământul, voi fi damnat.

– Sunt mulţi care ar invidia ştiinţa pe care o ai în ceea ce priveşte lucrarea Domnului, spune el. Însă tu şi Dumnezeu aţi fost mereu apropiaţi, nu? Mă întreb cum de îndrăzneşti. Vorbeşti despre Creator ca şi cum ar fi vreun prieten cu care mergi la pescuit într-o duminică după-amiază.

Audley se apleacă spre el.

– Ca să fie clar: nu vrei să depui jurământul fiindcă aşa îţi spune conştiinţa?

– Da.

– Ai putea să fii mai explicit în răspunsuri?

– Nu.

– Eşti împotrivă, dar nu vrei să spui de ce?

– Da.

– Eşti împotriva legii, a formulării jurământului sau a ideii de a depune jurământul?

– Prefer să nu spun.

Cranmer îndrăzneşte:

– Atunci când este o problemă de conştiinţă, întotdeauna trebuie să existe o îndoială…

– A, dar nu este vorba de o toană. M-am consultat îndelung şi sârguincios cu mine însumi. Şi în această chestiune aud clar vocea conştiinţei mele. Îşi înclină capul într-o parte, zâmbind. Nu aşa ţi se întâmplă şi ţie, milord?

– Cu toate acestea, nu există nici o nedumerire? Căci trebuie că te întrebi, fiindcă eşti un om erudit şi obişnuit cu controversele, cu dezbaterile: cum se face că atâţia oameni învăţaţi cred ceva şi numai eu altceva? Însă un lucru este sigur: că datorezi ascultare regelui, aşa cum face orice supus. De asemenea, când ai intrat în consiliul regelui, cu multă vreme în urmă, ai depus un jurământ anume – să i te supui. Aşadar, nu vrei să faci asta? Cranmer clipeşte. Confruntă-ţi îndoielile cu acest lucru cert şi jură.

Audley se sprijină de spetează cu ochii închişi, de parcă ar spune: nu o să obţinem nimic mai mult de atât.

– Când ai fost uns arhiepiscop, spune Morus, numit de papă, ai depus un jurământ către Roma, dar se zice că întreaga zi, pe parcursul ceremoniilor, ai ţinut în pumn o bucăţică de hârtie în care spuneai că ai depus jurământul împotriva voinţei tale. Nu e adevărat? Se zice că hârtia a fost scrisă de Master Cromwell, aici de faţă.

Audley deschide brusc ochii: are impresia că Morus şi-a indicat calea de scăpare. Dar chipul lui Morus, zâmbitor, este o mască a răutăţii.

– Eu nu o să fiu un asemenea scamator, continuă el încet. Nu o să ofer în faţa Domnului meu un asemenea spectacol de marionete, ca să nu mai vorbesc în faţa credincioşilor englezi. Spui că majoritatea e de partea ta. Eu spun că e de partea mea. Spui că parlamentul te sprijină, eu spun că îngerii şi sfinţii sunt alături de mine, la fel şi morţii creştini, căci au existat multe generaţii de când a fost fondată biserica lui Hristos, un singur trup, nedivizat…

– Oh, pentru numele lui Hristos! exclamă el. O minciună nu este mai puţin o minciună doar pentru că are o mie de ani. Biserica ta nedivizată n-a avut plăcere mai mare decât să-şi persecute propriii membri, să-i ardă şi să-i hăcuiască atunci când îşi afirmau conştiinţa, despicându-le burţile şi dându-le maţele la câini. Chemi istoria în ajutor, dar ce reprezintă istoria pentru tine? Este o oglindă care îl măguleşte pe Thomas Morus. Dar eu am altă oglindă, o ridic şi arată un om încrezut şi periculos, şi când o întorc arată un ucigaş, pentru că vei trage după tine numai Dumnezeu ştie pe câţi alţii, care vor avea parte numai de suferinţa, nu şi de mângâierea de a fi martiri de care vei avea parte tu. Nu eşti un suflet simplu, aşa că nu încerca să simplifici lucrurile. Ştii că te-am respectat? Ştii că te-am respectat de când eram copil? Mai degrabă l-aş vedea mort pe singurul meu fiu, aş prefera să văd cum i se taie capul, decât să văd cum refuzi acest jurământ şi oferi satisfacţie fiecărui duşman al Angliei.

Morus ridică ochii. Pentru o fracţiune de secundă, el îi întâlneşte privirea, apoi şi-o fereşte timid. Murmurul lui jos, amuzat: numai pentru asta şi l-ar putea ucide.

– Gregory este un tânăr bun. Să nu-i doreşti moartea. Dacă a făcut ceva rău, o să se poarte mai bine. Spun acelaşi lucru despre băiatul meu. Ce sens are să-l pomeneşti? Dar merită să fie mai mult decât un subiect de polemică.

Tulburat, Cranmer clatină din cap.

– Acesta nu e un subiect de polemică.

– Ai pomenit de fiul tău, spune el. Ce se va întâmpla cu el? Cu fiicele tale?

– O să-i sfătuiesc să depună jurământul. Nu mă aştept să-mi împărtăşească scrupulele.

– Nu la asta mă refer şi o ştii prea bine. Tu trădezi generaţia următoare. Vrei talpa împăratului pe gâtul lor? Nu eşti un adevărat englez.

– Nici despre tine nu se poate spune c-ai fi, replică Morus. Ai luptat pentru francezi, ai lucrat pentru italieni. Nici nu crescuseşi bine aici, în regat, înainte ca drumurile pe care le-ai bătut în copilărie să te ducă departe – ai fugit ca să scapi de temniţă sau de spânzurătoare. Nu, îţi zic eu ce eşti, Cromwell – eşti italian până în măduva oaselor şi ai toate viciile şi pasiunile lor. Se lasă pe spătar; un râset scurt şi lipsit de veselie. Bonomia asta neobosită a ta. Ştiam că o să ajungă la capăt într-o bună zi. Este o monedă care a trecut prin prea multe mâini. Iar acum, că spoiala de argint s-a dus, se vede metalul comun.

Audley zâmbeşte dispreţuitor.

– Se pare că nu ai observat eforturile lui Master Cromwell de la Monetărie. Monedele bătute de el sunt de încredere sau nu sunt deloc.

Cancelarul nu se poate abţine, căci este genul de om zeflemitor; cineva trebuie să-şi păstreze calmul. Cranmer este palid şi transpirat, şi el vede pulsul galopând pe o venă din tâmpla lui Morus.

– Nu te putem lăsa să te duci acasă, spune el. Totuşi, mi se pare că astăzi nu eşti în apele tale, aşa că, decât să te trimitem la Turn, ar fi mai bine să te punem în custodia abatelui de Westminster… Ţi se pare o idee potrivită, milord de Canterbury?

Cranmer dă aprobator din cap.

– Master Cromwell, nu ar trebui să te iau în râs, nu-i aşa? întreabă Morus. Te-ai arătat a fi cel mai bun şi mai special prieten al meu.

Audley face semn gărzii de la uşă. Morus se ridică uşor în picioare, de parcă gândul arestului i-a luat o greutate de pe suflet; efectul însă e stricat de felul obişnuit cum îşi apucă veşmântul, de gârbovirea umerilor; şi chiar atunci pare să se poticnească, să calce pe propriile urme. El se gândeşte la Maria, la Hatfield, ridicându-se de pe scaun şi uitând unde l-a lăsat. După un timp, Morus este scos din încăpere.

– Acum a căpătat exact ce şi-a dorit, spune el.

Îşi pune palma pe sticla ferestrei. Vede urma lăsată pe geamul vechi. Deasupra râului s-au adunat câţiva nori; ziua aproape că a trecut. Audley traversează camera spre el. Ezitând, rămâne lângă umărul lui.

– Dacă Morus ar arăta care parte din jurământ nu-i este pe plac, ar fi posibil să se scrie ceva care să-l mulţumească.

– Poţi să-ţi iei gândul de la aşa ceva. Dacă arată ceva, este terminat. Tăcerea este singura lui speranţă şi nici asta nu e cine ştie ce.

– Regele ar putea să accepte un compromis, afirmă Cranmer. Dar mi-e teamă că regina n-o să o facă. Şi, într-adevăr, continuă el cu glas pierit, de ce ar face-o?

Audley îi pune o mână pe braţ.

– Dragul meu Cromwell. Cine îl poate înţelege pe Morus? Prietenul lui, Erasmus, i-a spus să se ţină departe de guvernare, i-a spus că nu este potrivit pentru aşa ceva şi a avut dreptate. Nu ar fi trebuit să accepte niciodată funcţia pe care o deţin eu acum. A acceptat-o numai ca să-i facă în ciudă lui Wolsey, pe care îl ura.

– I-a spus şi să stea departe de teologie, afirmă Cranmer. Sau mă înşel?

– Cum ai putea? Morus îşi publică toate scrisorile de la prieteni. Şi când aceştia îl dojenesc, el face un adevărat spectacol al umilinţei, aşa că întoarce totul în propriul avantaj. A trăit public. Fiecare gând care i-a trecut prin cap a fost pus pe hârtie. Până acum nu a ţinut nimic pentru sine.

Audley se întinde pe lângă el şi deschide fereastra. Un torent de triluri de păsări se ridică până la marginea pervazului şi se revarsă în cameră – notele lichide, fluide ale sturzilor.

– Presupun că pune chiar acum pe hârtie ce s-a întâmplat azi, spune el. Şi trimite relatarea în afara regatului, ca să fie tipărită. În funcţie de asta, în ochii Europei, noi vom fi nebuni şi asupritori, iar el va fi biata victimă la fiecare întorsătură a frazei.

Audley îl bate uşor pe braţ. Vrea să-l consoleze. Dar cine poate măcar să înceapă să o facă? El este inconsolabilul Master Cromwell: incognoscibilul, inexplicabilul şi probabil imprescriptibilul Master Cromwell.

A doua zi, regele trimite după el. Presupune că vrea să-l certe pentru că nu a reuşit să-l facă pe Morus să depună jurământul.

– Cine mă va însoţi la această fiesta? întreabă el. Master Sadler?

De îndată ce intră în sala regelui, Henric face un gest hotărât cu braţul, semnalându-le însoţitorilor lui să-i facă loc şi să-l lase singur acolo. Chipul îi e mânios.

– Cromwell, nu ţi-am fost un stăpân bun?

El începe să vorbească… binevoitor, mai mult decât binevoitor… propria nimicnicie patetică… dacă nu am fost vrednic într-o anumită privinţă, vă rog să binevoiţi să-mi acordaţi iertare…

Poate să facă asta toată ziua. A învăţat de la Wolsey.

– Fiindcă lordul arhiepiscop are impresia că te-am nedreptăţit, zice Henric. Dar, continuă el pe tonul omului neînţeles, eu sunt un prinţ cunoscut pentru generozitatea mea.

Discuţia pare să-l nedumerească pe Cromwell.

– Vei fi secretar principal. Vor urma şi recompensele. Nu înţeleg de ce nu am făcut asta mai de mult. Dar spune-mi: când ţi s-a vorbit despre lorzii Cromwell care au fost odată în Anglia, ai afirmat că nu aveai nici o legătură cu ei. Te-ai mai gândit la asta?

– Ca să fiu sincer, nu m-am mai gândit deloc. Nu aş putea purta haina altcuiva şi nici armele lui, căci s-ar putea să se ridice din mormânt ca să se ia la harţă cu mine.

– Lordul Norfolk spune că îţi place faptul că ai o origine umilă. Zice că ai inventat-o ca să-l chinuieşti. Henric îl ia de braţ. Mie mi s-ar părea convenabil ca, oriunde mergem – deşi vara asta nu o să ne ducem departe, având în vedere starea reginei –, să ai camerele lângă ale mele, ca să putem vorbi oricând am nevoie, şi acolo unde e posibil, încăperile să aibă o uşă de legătură, ca să nu am nevoie de intermediar.

Regele le zâmbeşte curtenilor; aceştia se apropie iar, ca un val.

– Domnul să mă trăsnească dacă am vrut să te neglijez, spune Henric. Ştiu când am un prieten.

Afară, Rafe zice:

– Domnul să-l trăsnească… Ce înjurături teribile foloseşte. Îşi îmbrăţişează stăpânul. Asta era de aşteptat de multă vreme. Dar ascultă, trebuie să-ţi spun ceva când ajungem acasă.

– Spune-mi acum. E ceva de bine?

Un gentilom înaintează şi îl anunţă:

– Master secretar, barca vă aşteaptă să vă ducă înapoi în oraş.

– Ar trebui să am o casă lângă râu, zice el. Ca Morus.

– A, şi să părăseşti Austin Friars? Gândeşte-te la terenul de tenis, replică Rafe. La grădini.

Regele a făcut pregătirile în secret. Blazonul lui Gardiner a fost îndepărtat de pe vopseaua ambarcaţiunii. Un stindard cu blazonul lui este ridicat lângă flamura lui Tudor. El păşeşte în barca lui pentru prima dată şi pe râu Rafe îi spune ştirea. Legănatul bărcii sub picioarele lor este abia sesizabil. Steagurile atârnă moi; este încă dimineaţă, ceţoasă şi pestriţă, şi acolo unde lumina atinge carnea sau pânza, ori frunzele crude se vede o lucire precum cea de pe o coajă de ou: întreaga lume luminoasă, cu unghiurile rotunjite, cu miros apos şi verde.

– Sunt însurat de jumătate de an, spune Rafe, şi nimeni nu ştie, în afară de domnia ta, acum. Sunt însurat cu Helen Barre.

– Oh, pe sângele lui Hristos! exclamă el. Sub propriul meu acoperiş. De ce ai făcut asta?

Rafe rămâne mut, în timp ce el îi zice tot ce are de spus: este o încântătoare nimeni, o femeie sărmană, care nu poate să-ţi aducă nici un avantaj, ai fi putut să te însori cu o moştenitoare. Stai să-i spun lui taică-tu! O să fie furios, o să spună că nu am avut grijă de interesele tale.

– Şi ce faci dacă apare bărbatul ei?

– I-ai spus că e liberă, replică Rafe, tremurând.

– Care dintre noi e cu adevărat liber?

Îşi aminteşte ce îl întrebase Helen: „Deci pot să mă mărit din nou? Dacă mă vrea cineva? “ Îşi aminteşte cum îl privise, o privire lungă şi plină de înţelesuri, numai că el nu pricepuse. Ar fi putut la fel de bine să facă tumbe, că el nu ar fi observat – mintea lui era în altă parte; acea discuţie se încheiase din punctul lui de vedere şi gândurile lui se îndreptaseră spre altceva. Dacă aş fi vrut-o pentru mine şi aş fi luat-o, cine mi-ar fi putut reproşa că m-am însurat cu o spălătoreasă fără un ban, chiar şi cu o cerşetoare de pe străzi? Oamenii ar fi zis: deci, asta voia Cromwell, o frumuseţe cu carne tare; nu-i de mirare că nu s-a uitat la văduvele din oraş. Nu are nevoie de bani, nu are nevoie de legături, îşi poate permite să-şi facă poftele; acum este secretar principal, ce mai urmează?

Priveşte ţintă apa, când maronie, când limpede în porţiunile în care lumina o străbate, dar mereu în mişcare; peştii din adâncuri, ierburile, oamenii înecaţi cu mâini osoase înotând. În mâl şi în prundiş sunt prinse catarame, bucăţi de sticlă, monede mici şi deformate, cu chipurile regilor şterse de apă. Odată, când era copil, găsise o potcoavă. O potcoavă în râu? Lui i se păruse o descoperire norocoasă. Dar tatăl lui zisese: dacă potcoavele aduc noroc, atunci eu sunt regele Angliei.

Mai întâi se duce la bucătărie, ca să-i spună veştile lui Thurston.

– Păi, oricum făceaţi treaba asta, răspunde bucătarul neimpresionat şi chicoteşte. Episcopul Gardiner o să fiarbă de ciudă. Măruntaiele o să-i sfârâie în propria grăsime. Smulge o cârpă pătată de sânge de pe o tavă. Vedeţi prepeliţele astea? Găseşti mai multă carne pe o viespe.

– Vin de Madeira? propune el. Să le fierbi?

– Cum, trei duzini? Ar fi o risipă de vin bun. O să vă pregătesc câteva, dacă vreţi. Au fost trimise de lordul Lisle de la Calais. Când îi scrieţi, spuneţi-i că, dacă mai trimite, le vrem mai grase sau deloc. O să ţineţi minte?

– O să-mi notez, rosteşte el cu seriozitate. M-am gândit ca, de acum înainte, să ţinem câte o întrunire aici uneori, când regele nu participă. Le putem oferi o masă înainte.

– Bine. Thurston chicoteşte. Norfolk ar putea pune nişte carne pe picioruşele lui ca nişte beţe.

– Thurston, nu e nevoie să-ţi murdăreşti mâinile – ai destul personal. Ai putea să-ţi pui un lanţ de aur şi să umbli ţanţoş printre ei.

– Aşa o să faceţi domnia voastră? Pocneşte cu palma o orătanie udă; apoi ridică privirea şi se uită la el, ştergându-şi degetele. Cred că prefer să-mi murdăresc mâinile. În caz că lucrurile nu merg bine. Nu spun că aşa se va întâmpla, dar să nu-l uităm pe cardinal.

El îşi aminteşte de Norfolk: spune-i să se ducă în nord sau o să vin eu după el şi o să-l sfâşii cu dinţii.

Pot să folosesc mai degrabă cuvântul „a muşca“?

Îi vine în minte proverbul: homo homini lupus – omul este lup pentru om.

– Aşadar, ţi-ai făcut un renume, Master Sadler, îi spune lui Rafe după cină. Vei fi dat ca bun exemplu despre cum să arunci la gunoi nişte relaţii. Taţii te vor arăta cu degetul fiilor lor.

– Nu m-am putut abţine, sir.

– Cum adică nu te-ai putut abţine?

– Sunt îngrozitor de îndrăgostit de ea, răspunde Rafe, cât mai sec posibil.

– Şi cum e sentimentul ăsta? Ca şi cum eşti îngrozitor de furios?

– Cred. Poate. Te simţi mult mai viu.

– Nu cred că mă pot simţi mai viu ca acum.

Se întreabă dacă vreodată cardinalul a fost îndrăgostit. Desigur, de ce s-ar îndoi de asta? Pasiunea mistuitoare a lui Wolsey pentru Wolsey fusese suficient de arzătoare încât să pârjolească întreaga Anglie.

– Spune-mi, în seara aceea, după încoronarea reginei…

Clatină din cap, învârte nişte hârtii pe birou: scrisori de la primarul din Hull.

– O să-ţi răspund la toate întrebările, zice Rafe. Nu-mi pot da seama cum de nu am fost sincer cu domnia ta. Dar Helen, nevastă-mea, a crezut că e mai bine să păstrăm secretul.

– Însă acum o să aibă un copil, bănuiesc, aşa că sunteţi nevoiţi să spuneţi adevărul?

Rafe roşeşte.

– În seara aceea, când am venit la Austin Friars să o caut, să o duc la nevasta lui Cranmer…, iar ea a coborât – ochii lui se mişcă de parcă o vede aievea – a coborât fără bonetă, şi tu ai urmat-o, cu părul ciufulit, şi erai furios că o luam…

– Da, aşa e, răspunde Rafe şi îşi duce mâna la cap, să-şi aranjeze părul, de parcă asta ar mai ajuta la ceva acum. Toată lumea era plecată la sărbătoare. Atunci a fost prima dată când m-am culcat cu ea, dar nu a fost nimic păcătos. Atunci îmi era promisă deja.

El se gândeşte: mă bucur că nu am adus în casa mea un tânăr fără sentimente, care să nu aibă în gând decât propria propăşire. Dacă nu ai nici un imbold, atunci, într-o oarecare măsură, eşti lipsit de bucurie; sub aripa mea, Rafe îşi poate permite să aibă imbolduri.

– Uite, Rafe, asta este o… Dumnezeu ştie că este o nebunie, dar nu este o nenorocire. Spune-i tatălui tău că avansarea mea în lume va asigura acest lucru şi pentru tine. Desigur, taică-tu o să urle şi o să bată cu pumnul în masă. Asta fac taţii. O să ţipe: îmi pare rău de ziua când m-am despărţit de băiatul meu ca să-l las să se ducă în casa depravată a lui Cromwell. Dar o să-l îmbunăm. Încetul cu încetul.

Până acum tânărul a stat în picioare; acum se aşază pe un taburet, cu mâinile la cap, cu capul lăsat pe spate; trupul îi este cutremurat de uşurare. S-a temut atât de tare? De mine?

– Uite, când tatăl tău o să o vadă pe Helen, o să înţeleagă, doar dacă…

Doar dacă ce? Trebuie să fii mort şi îngropat să nu o remarci: trupul ei frumos şi mândru, ochii blânzi.

– Trebuie doar să o scăpăm de şorţul acela de pânză cu care umblă tot timpul şi s-o îmbrăcăm potrivit cu o doamnă Sadler. Şi, desigur, vei dori să ai casa ta. O să te ajut. O să-mi lipsească micuţii, căci m-am ataşat de ei, la fel şi Mercy, toţi îi iubim. Dacă vrei ca noul bebeluş să fie primul copil din casa voastră, îi putem ţine pe copii aici.

– Eşti foarte bun. Dar Helen nu vrea să se despartă de ei. Am stabilit o înţelegere în privinţa asta.

Aşadar, nu voi mai avea niciodată copii la Austin Friars, se gândeşte. Doar dacă nu îmi iau liber de la rege şi m-apuc să fac curte; doar dacă, atunci când o femeie îmi vorbeşte, eu chiar o să ascult.

– Ceea ce îl va îmbuna pe tatăl tău – şi poţi să i-o spui – este că de acum încolo, atunci când nu sunt eu cu regele, vei fi tu. Master Wriothesley îi va necăji pe diplomaţi şi se va ocupa de cifruri, căci e o muncă plină de viclenie, care i se va potrivi ca o mănuşă, iar Richard va conduce casa în lipsa mea şi îmi va continua activitatea, în vreme ce noi doi îl vom acompania pe Henric, blânzi ca două infirmiere, ca să-i satisfacem orice capriciu. Râde. Tu eşti gentilom prin naştere. S-ar putea să te promoveze mai aproape de propria persoană, la camerele sale particulare. Lucru care mi-ar fi de folos.

– Nu am vrut să se întâmple asta. Nu am plănuit nimic. Rafe îşi coboară privirea. Ştiu că nu o să pot să o iau niciodată pe Helen cu mine la curte.

– Nu în lumea de acum. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba în timpul vieţii noastre. Însă ai făcut o alegere. Nu trebuie s-o regreţi niciodată.

– Cum mi-am închipuit că o să pot ţine un secret faţă de domnia ta? rosteşte Rafe cu înflăcărare. Vezi totul, sir.

– A, numai până la un punct.

După plecarea lui Rafe, el se apucă să-şi facă munca de seară, metodic, aşezând hârtiile la locul lor. Legile propuse de el sunt aprobate, dar întotdeauna este nevoie de o lege nouă. Când scrii legi, încerci cuvintele ca să le găseşti cel mai puternic înţeles. Precum vrăjile, ele fac să se întâmple lucruri în lumea adevărată şi, asemenea vrăjilor, funcţionează numai dacă oamenii cred în ele. Dacă legea ta cere o pedeapsă, trebuie să fii în stare să o aplici – atât bogaţilor, cât şi săracilor, oamenilor de la graniţa scoţiană şi din mlaştinile din Ţara Galilor, celor din Cornwall şi celor din Sussex şi Kent. El a scris acest jurământ ca test de loialitate pentru Henric şi are de gând să-i pună să jure pe toţi oamenii din fiecare burg sau sat şi pe toate femeile de orice rang: văduve moştenitoare, proprietare de pământuri. Oamenii lui vor bate mlaştinile şi bărăganurile, punându-i şi pe cei care de-abia au auzit de Anne Boleyn să-şi dea cuvântul că vor respecta dreptul la succesiune al copilului din pântecele ei. Dacă un om ştie că pe rege îl cheamă Henric, va fi pus să jure; nu contează dacă îl confundă pe actualul rege cu tatăl lui sau cu vreun Henric care a domnit înainte. Căci prinţii, asemenea altor oameni, dispar din memoria oamenilor de rând; trăsăturile lor, de pe monedele pe care el obişnuia să le culeagă din nămolul râului, nu erau decât o uşoară asperitate sub vârful degetelor lui şi nici chiar atunci când ducea acasă monedele şi le freca bine nu reuşea să spună ce rege ar putea să fie; este oare prinţul Cezar, întreba el. Walter spunea: să vedem; apoi arunca dezgustat moneda, zicând: nu e decât un sfert de penny amărât de la unul dintre regii aceia care au luptat în războaiele franceze. Pleacă de aici şi câştigă nişte bani adevăraţi, lasă-l încolo pe prinţul Cezar; Cezar era bătrân când Adam era numai un puşti.

Obişnuia să cânte: „Când Adam săpa şi Eva culegea din pom/ Cine mai era atunci gentilom? “ Walter îl alerga şi îl bătea dacă reuşea să-l prindă: e un afurisit de cântec rebel, şi aici noi ştim ce să facem cu rebelii. Sunt îngropaţi de vii, ca pe oamenii din Cornwall care au venit în ţară când erai copil; dar întotdeauna mai apar şi alţii. Şi mai jos de Cornwall, mai jos de întreg ţinutul Angliei, mai jos de mlaştinile din Ţara Galilor şi de pământurile aride de la graniţa cu Scoţia, este un alt peisaj; există un imperiu îngropat, unde se teme că trimişii lui nu pot ajunge. Cine îi va pune să jure pe spiriduşii şi fantomele care trăiesc în tufişuri şi în copaci scorburoşi, şi pe oamenii sălbatici care se ascund în păduri? Cine îi va pune să jure pe sfinţii din firide şi spiritele care se adună la izvoarele sfinte, foşnind ca frunzele căzute, şi pe copiii avortaţi îngropaţi în pământ nesfinţit: pe toţi acei morţi nevăzuţi care zăbovesc iarna în jurul cuptoarelor şi vetrelor din sat, încercând să-şi încălzească oasele goale? Pentru că şi ei sunt concetăţenii lui: generaţii de morţi nenumăraţi, respirând prin cei vii, furând lumina de la ei, fantomele fără vlagă ale lorzilor şi tâlharilor, ale călugăriţelor şi târfelor, fantomele preoţilor şi călugărilor, care se hrănesc din Anglia vie şi sug materia din viitor.

Se uită la hârtiile de pe birou, dar gândurile îi sunt departe. Fiica mea, Anne, a spus: „Îl aleg pe Rafe. “ Îşi lasă capul în mâini şi închide ochii; Anne Cromwell, de zece sau unsprezece ani, stă înaintea lui înaltă şi hotărâtă ca un soldat, cu ochii ei mici privind drept, sigură de puterea ei de a-şi croi soarta.

El îşi freacă ochii. Răsfoieşte hârtiile. Ce este asta? O listă. Un scris meticulos, lizibil, dar lipsit de sens.

Două covoare. Unul tăiat în bucăţi.

7 cearşafuri. 2 perne. 1 pernă de căpătâi.

2 platouri, 4 farfurii, 2 farfurioare.

Un lighean mic, cântărind 5 kg, de un sfert de liră; doamna stareţă l-a luat şi a plătit 4 şilingi.

El întoarce hârtia, încercând să-i găsească originea. Îşi dă seama că se uită la un inventar al bunurilor lui Elizabeth Barton, lăsate la mănăstirea de maici. Toate au fost confiscate pentru rege – proprietăţile unui trădător: o bucată de scândură folosită ca masă, trei feţe de pernă, două sfeşnice, o haină evaluată la 5 şilingi. O manta veche a fost dată de pomană celei mai tinere maici de la mănăstire. O altă maică, sora Alice, a primit o cuvertură.

El îi spusese lui Morus: profeţirea nu te face bogat. Îşi propune să nu uite: „Elizabeth Barton să aibă bani pentru călău. “ Mai are cinci zile de trăit. Ultima persoană pe care o va vedea când va urca scara o să fie călăul ei întinzând mâna. Dacă nu poate să-l plătească, va suferi mai mult decât este nevoie. Şi-a imaginat cât durează să arzi, dar nu cât durează să te sufoci la capătul unei frânghii. În Anglia nu există milă pentru cei sărmani. Plăteşti pentru orice, chiar şi pentru un gât rupt.

Familia lui Thomas Morus a depus jurământul. A asistat chiar el, şi Alice i-a dat clar de înţeles că îl consideră personal vinovat pentru că a dat greş în a-l convinge pe soţul ei să se conformeze.

– Întreabă-l ce are de gând, pentru numele lui Dumnezeu. Întreabă-l: este înţelept, aşa îşi închipuie, să-şi lase singură soţia, să-şi lase fiul fără îndrumare, fiicele fără protecţie şi pe noi toţi la mila unui om ca Thomas Cromwell?

– Aşa a vorbit, murmurase Meg, cu o umbră de zâmbet. Cu capul plecat, îi luase mâna într-ale ei. Tata a vorbit cu multă căldură despre domnia ta. Cum ai fost foarte curtenitor cu el şi cât de vehement ai fost – ceea ce pentru el nu este decât tot o favoare. Zice că el crede că îl înţelegi. Aşa cum şi el te înţelege.

– Meg. Poţi să mă priveşti, nu-i aşa?

Un alt cap lăsat în jos sub greutatea acoperământului de cap: Meg îşi smuceşte vălurile pe lângă ea, de parcă s-ar afla în bătaia vântului şi ele i-ar putea oferi adăpost.

– Pot să-l mai amân pe rege o zi sau două. Nu cred că vrea să-l vadă pe tatăl tău în Turn şi în fiecare clipă se aşteaptă să vadă un semn de…

– Cedare?

– Susţinere. Iar apoi… nici o onoare nu va fi considerată prea mare.

– Mă îndoiesc că regele poate să-i ofere genul de onoare pe care şi-o doreşte el, spune Will Roper. Din păcate. Haide, Meg, să mergem acasă. Trebuie să o ducem pe mama ta pe râu înainte să înceapă un scandal. Roper întinde mâna. Ştim că nu eşti un om răzbunător, sir. Deşi Dumnezeu ştie că nu a fost niciodată prieten cu prietenii domniei tale.

– A fost o vreme când şi tu erai un om al Bibliei.

– Oamenii îşi mai schimbă opiniile.

– Sunt cu totul de acord. Spune-i socrului tău asta.

Se despărţiseră în termeni reci. Nu-l voi lăsa pe Morus, se gândeşte, sau pe cei din familia lui să aibă impresia că mă înţeleg. Cum ar putea, când lucrările mele sunt ascunse până şi de mine?

Îşi notează: Richard Cromwell se va prezenta la abatele de Westminster, ca să-l escorteze pe Sir Thomas Morus, prizonier, la Turn.

De ce ezit?

Să-i mai dăm încă o zi.

Este 15 aprilie 1534. Cheamă un funcţionar, ca să-i ordoneze şi să-i pună hârtiile în registre, pregătite pentru a doua zi, şi zăboveşte lângă foc, flecărind; este miezul nopţii şi lumânările au ars aproape de tot. Ia una şi se duce sus; Christophe sforăie, tolănit la piciorul patului lui larg şi gol. Doamne sfinte, se gândeşte, viaţa mea e ridicolă.

– Trezeşte-te, rosteşte el, dar în şoaptă; când Christophe nu reacţionează, pune o mână pe el şi îl roteşte încoace şi încolo, ca pe un aluat de plăcintă, până când băiatul se trezeşte, protestând într-o franceză vulgară.

– Oh, pe boaşele păroase ale lui Iisus. Clipeşte violent. Stăpâne, nu am ştiut că eşti domnia ta, visam că sunt o bucată de aluat. Iartă-mă, sunt foarte beat, am sărbătorit unirea frumoasei Helen cu norocosul Rafe. Ridică antebraţul, strânge mâna pumn şi face un gest neruşinat; apoi braţul îi cade moale de-a lungul trupului, pleoapele îi alunecă ineluctabil peste ochi şi cu un ultim sughiţ cade iar în somn.

El îl duce pe băiat pe salteaua lui de paie. Christophe e greu acum, ca un pui rotund de buldog; mormăie, grohăie, dar nu se mai trezeşte.

El îşi pune deoparte hainele şi îşi rosteşte rugăciunile. Îşi aşază capul pe pernă: 7 cearşafuri 2 perne 1 pernă de căpătâi. Adoarme imediat ce lumânarea se stinge. Dar fiica lui Anne vine la el în vis. Îşi ridică mâna dreaptă, îndurerată, ca să-i arate că nu poartă verighetă. Îşi răsuceşte părul lung şi şi-l înfăşoară în jurul gâtului ca un laţ.

Mijlocul verii: femeile se grăbesc spre apartamentele reginei cu pânzeturi curate pe braţ. Chipurile le sunt goale şi şocate şi merg repede, ca să nu le opreşti. În apartamentele reginei sunt aprinse focuri ca să se ardă ce a sângerat. Dacă există ceva care să fie îngropat, femeile ţin secretul pentru ele.

În acea noapte, ghemuit în ambrazura unei ferestre, cu cerul luminat de stelele ca nişte vârfuri de pumnal, Henric îi va spune: o învinuiesc pe Caterina. Cred că m-a blestemat. Adevărul este că pântecele ei e beteag. În toţi anii aceia m-a păcălit – nu putea să aibă un fiu, iar ea şi doctorii ei ştiau asta. Pretinde că încă mă iubeşte, dar mă distruge. Vine noaptea cu mâinile ei reci şi cu inima rece şi stă între mine şi femeia pe care o iubesc. Îşi pune mâna pe mădularul meu, şi mâna ei miroase a mormânt.

Lorzii şi doamnele le dau servitoarelor şi moaşelor bani ca să afle ce sex avea copilul, dar femeile dau răspunsuri diferite de fiecare dată. Într-adevăr, ce ar fi mai rău: ca Anne să fi conceput o altă fată sau să fi conceput şi pierdut un băiat?

Miezul verii: sunt aprinse ruguri pretutindeni în Anglia, care ard toată noaptea. Pe străzi bântuie dragoni, scoţând fum şi clămpănind din aripile lor mecanice.

1 Pe paznici cine-i va păzi? (Iuvenal, Satire, în lat., în orig., n. tr.)