CAPITOLUL 4

DISPUTA LITORALULUI

septembrie 1939–iunie 1942

Se pare că sunteţi singurul inamic din aceste zile pe care pot fi sigur că-l voi înfrânge.

Lordul Wavell, în timp ce juca table

cu contesa de Ranfurly, 3 mai 1941222

„Înainte de El Alamein, nu repurtaserăm încă vreo victorie“, scria Churchill în memoriile sale de război. „După El Alamein, nu am mai suferit vreo înfrângere.“ Ca atât de multe alte generalizări, remarca avea un sâmbure de adevăr, chiar dacă am trece cu vederea marea excepţie a Bătăliei pentru Anglia. Însă, Churchill ar fi trebuit să specifice „împotriva germanilor“, pentru că Marea Britanie repurtase victorii spectaculoase împotriva italienilor, în Africa. Că aceste victorii erau cu adevărat atât de semnificative o dovedeşte faptul că acestea l-au încurajat pe Hitler să se implice în Mediterana cu resurse care ar fi putut fi mult mai bine utilizate în Rusia. Confruntat cu înfrângerea fascismului în Africa, Hitler a hotărât să încerce salvarea tovarăşului său de crez ideologic, Benito Mussolini, în Africa (şi, mai târziu, în Grecia), chiar dacă strategia lui îi dicta că nici unul dintre cele două fronturi nu va fi cheia pentru victoria mult dorită, cheie care întotdeauna avea să fie socotită Rusia.

Primul între cei câţiva comandanţi britanici din lunga campanie din Deşertul Libiei era Archibald Wavell, un exemplu strălucit de ofiţer britanic de şcoală veche. Familia lui Wavell venise în Marea Britanie odată cu Wilhelm Cuceritorul; atât tatăl, cât şi bunicul său fuseseră generali, iar el avea în spate o strălucită carieră academică şi era curajos în acţiune. Sportiv din naştere (jucând mai ales golf şi polo), căpitan al echipei de hochei a regimentului, trăgător admirabil, lingvist excelent (ştia urdu, paştu şi rusă), slujise în Războiul Burilor pe frontiera de nord-vest şi intrase în conducerea Colegiului Camberley în 1909, trecând examenul cu un procent de 85% răspunsuri corecte. Se căsătorise cu fiica unui colonel, pe numele ei Queenie, despre care îi scria cu admiraţie unui prieten că: „Se pricepe la vânătoarea cu hăitaşi“. Spre amărăciunea sa, Wavell fusese blocat la Ministerul de Război, în timp ce restul armatei ridica tabăra pentru a se îndrepta spre Franţa şi Flandra, în august 1914, şi, cu toate că avusese parte şi de acţiune, îşi petrecuse o bună parte din Marele Război ca ofiţer de legătură cu armata Marelui Duce Nicolae în Turcia, pentru a activa apoi în Palestina, sub comanda generalului Allenby. Nu numai că se făcuse remarcat, însă reuşise şi să cunoască Orientul Mijlociu şi fusese trimis să preia comanda în Palestina, în 1937–1938. Între generalii britanici din cel de-al Doilea Război Mondial, a fost cel mai înclinat spre literatură şi reflecţie.

Cu toate acestea, între Wavell şi Churchill existau profunde diferenţe de personalitate care degenerau, uneori, în ură reciprocă. Cu toate că Wavell sprijinise crearea Grupului cu rază mare de acţiune în Deşertul din Nordul Africii, condus de Ralph Bagnold, şi îl încurajase ulterior pe Orde Wingate în practicile sale neortodoxe de luptă din jungla birmaneză, Churchill îl considera un comandant mult prea precaut şi convenţional şi dorea foarte mult să-l înlocuiască. Atunci când, în august 1940, Wavell s-a întors la Londra pentru o informare în faţa Comitetul Cabinetului de Război pentru Orientul Mijlociu, Anthony Eden a considerat că prezentarea operaţiunilor pe care o făcuse fusese „magistrală“, însă interogatoriul scurt la care îl va supune Churchill îl va face să se simtă atacat şi insultat.223 Cu toate acestea, luând una dintre cele mai dificile decizii ale războiului, Marea Britanie s-a expus, în acea lună, unor mari pericole în Africa, fiind practic lipsită de tancuri, în vreme ce ţara se afla încă sub ameninţarea invaziei.

La mijlocul lui septembrie, Mussolini, închipuindu-se al doilea Caesar, a trimis Armata X a mareşalului Rodolfo Graziani să invadeze Egiptul, cu cinci divizii de-a lungul coastei, reuşind astfel să captureze Sidi Barrani. S-a oprit la 120 de kilometri de britanici, la Mersa Matruh, timp în care ambele părţi au primit întăriri. A fost un moment exasperant pentru britanici în Egipt. „Am condus, pur şi simplu, tancuri şi tunuri din cauciuc, astfel încât, pentru avioanele de recunoaştere care treceau deasupra noastră, era ca şi cum am fi dispus de o armată puternică şi reală“, îşi amintea soldatul Bob Mash, inginer în cadrul trupelor aflate pe Nil. „Umflam tancuri de cauciuc, le aşezam în poziţie, le dezumflam seara şi le duceam la câteva mile mai încolo, le umflam din nou şi le puneam acolo; privind din aer, părea că dispunem de o mulţime de tancuri. La fel era şi în zona Canalului… pentru fiecare tun antiaerian aveam unul de lemn“.224

Pe 8 decembrie 1940, prietenul lui Wavell, generalul-locotenent Richard O’Connor, comandantul Forţei din Deşertul Libiei (care totaliza numai 31 000 de oameni, 120 de tunuri şi 275 de tancuri), a realizat un violent contraatac împotriva unei forţe de patru ori mai mare decât a sa, concentrându-se asupra fiecărei zone fortificate în parte.225 Operaţiunea Compass era sprijinită îndeaproape de marină şi de RAF şi, ajutat şi de prăbuşirea moralului italienilor, până la mijlocului lunii decembrie O’Connor curăţase Egiptul de italieni şi luase 38 000 de prizonieri. Bardia a căzut pe 5 ianuarie, iar, pe 22, Divizia a 7-a de Blindate („Şobolanii Deşertului“) a capturat portul-cheie Tobruk, care urma să cântărească mult pentru şansele ambelor tabere în următorii doi ani. Ca întotdeauna, superioritatea aeriană constituia un element vital, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de alte zone geografice, deşertul oferea mai puţine posibilităţi de a te ascunde. RAF-ul a preluat repede iniţiativa în faţa Forţelor Aeriene Italiene (Aeronautica Regia).226 Controlul britanic naval asupra litoralului de nord al Africii l-a ajutat, de asemenea, pe O’Connor, pentru că o bună parte din drumul de coastă se afla în raza de acţiune a tunurilor de mare calibru ale Marinei Regale.

Încurajat de acest succes obţinut în nord, Wavell a trecut apoi la acoperirea flancului său de sud. Când Italia a declarat război, ducele de Aosta, vicerege al Ethiopiei (Abisinia), a trecut în Sudan cu 110 000 de soldaţi şi a cucerit Kassala; apoi a trecut în Kenya, pentru a captura Moyale, şi, de asemenea, în zona controlată de britanici a Somaliei, capturând Berbera. Wavell a aşteptat răbdător momentul potrivit înainte de a reacţiona, iar, la sfârşitul lunii ianuarie 1941, a trimis două forţe britanice aparţinând Commonwealth-ului, totalizând 70 000 de oameni (mai ales sud-africani), pentru a realiza o masivă mişcare de dublă învăluire cu scopul de a-l zdrobi cu totul pe Aosta. Pe 4 aprilie, generalul-locotenent, Sir Alan Cunningham a ocupat Addis Abeba, deplasându-se, în medie, cu 56 de kilometri pe zi pe o distanţă de peste 1 600 de kilometri, luând 50 000 de prizonieri, câştigând un teritoriu de 580 000 de kilometri pătraţi şi suferind pierderi care însumau 135 de morţi şi patru prizonieri.227 Împăratul Haile Selassie al Ethiopiei s-a întors în capitala sa pe 5 mai, la cinci ani după ce aceasta căzuse în mâinile italienilor. Pe 17 mai, Aosta, împreună cu uriaşa, dar demoralizata sa armată, s-a predat, lăsând încă o dată deschise navelor aliate Marea Roşie şi Golful Aden.

Între timp, în nord, pe O’Connor îl aşteptau victorii şi mai mari, acesta salvând Canalul Suez şi forţându-i pe italieni să se retragă de-a lungul coastei, spre Benghazi. Cum Divizia a 6-a îl forţase pe Graziani să se retragă pripit, O’Connor a trimis prin deşert, via Mechili, Divizia a 7-a, pentru a le tăia calea italienilor. În bătălia de la Beda Fomm, de lângă Golful Sirte, între 5 şi 7 februarie 1941, Imperiul Britanic şi Commonwealth-ul au obţinut prima lor victorie pe uscat, cu adevărat semnificativă, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La două luni de la data de 7 decembrie 1940, Forţa din Deşertul Libiei obţinuse succese care dezminţeau întru totul afirmaţia lui Churchill de mai sus; aceasta distrusese nouă divizii italiene şi o parte dintr-a zecea; avansase 800 de kilometri şi luase 130 000 de prizonieri, capturase 380 de tancuri şi 1 290 de tunuri – şi toate acestea cu preţul a 500 de morţi şi 1 373 de răniţi. Pe parcursul întregii campanii, Wavell nu a dispus niciodată de o forţă mai mare de două divizii, şi numai una dintre ele era blindată. Acesta a fost Austerlitz-ul Africii, ceea ce i-a determinat pe cei de la şcoala pregătitoare pe care Wavell o urmase să noteze, la capitolul dedicat foştilor elevi din revista Summer Fields: „Wavell şi-a făcut bine treaba în Africa“.

Mobilitatea blindatelor constituise un factor-cheie, însă, aşa cum Michael Carver (mai târziu feldmareşal, la acea vreme, maior la Operaţiuni, în cadrul cartierului general al generalului-locotenent C.W.M. Norrie) îşi amintea: „Nimeni, indiferent de grad, oricare ar fi fost arma sub care slujea, nu avea experienţă în domeniul operaţiunilor cu mobilitate ridicată, desfăşurate pe spaţii largi, în care tancurile să se afle în conflict făţiş… Fiecare învăţa din mers şi chiar şi Regimentul Regal de Tancuri trebuia să se bazeze pe teorie, pe bunul-simţ practic sau chiar pe vreo intuiţie norocoasă“.228 Mai era şi moralul scăzut al italienilor, pe care locotenent-colonelul Ronald Belchem, din cadrul Diviziei a 7-a Blindată, îl descria ca fiind „un moral artificial, inspirat de o propagandă repetată până la epuizare şi puteai să îţi dai seama uşor că, dacă italienii ar fi suferit o înfrângere, moralul ar fi fost spulberat imediat şi, de fapt, aşa şi era“.229 Şi nu e adevărat că italienilor le lipsea curajul, îi spunea William Gott – supranumit „Distrugătorul“ –lui Anthony Eden, însă, pur şi simplu, nu erau pregătiţi cum se cuvine pentru realităţile războiului în deşert.230

După Beda Fomm, însă, Wavell s-a hotărât să nu-i îngăduie lui O’Connor să facă presiuni pentru a captura fortăreaţa Axei de la Tripoli, ci i-a dat ordin să se oprească la El Agheila. După invadarea Greciei de către Mussolini, în octombrie 1940, Cabinetul de Război britanic a hotărât să-i sprijine pe greci din punct de vedere militar, decizie dezirabilă şi uşor de înţeles din punct de vedere politic, dar dezastruoasă din punct de vedere militar. În ciuda faptului că suferea o acută lipsă de oameni în cadrul comandamentului său din Orientul Mijlociu, Wavell a fost nevoit să găsească trupe auxiliare pe care să le trimită peste Mediterana ca forţă expediţionară, ceea ce i-a şubrezit poziţia de comandă pe o suprfaţă care se întindea din Golful Persic şi Malta până în estul Africii. În urma ordinelor date de Churchill, generalul-locotenent Henry „Jumbo“ Maitland Wilson, a plecat spre Grecia cu o bună parte din trupe, ceea ce – într-un moment în care teatrul de război din Mediterana era încă departe de a fi sigur – reprezenta o greşeală. Ca secretar-asistent pe lângă Cabinetul de Război, Lawrence Burgis consemna, în aprilie 1941, faptul că „atunci când un convoi extrem de important de tancuri cu destinaţia Egipt urma să traverseze periculoasa rută mediteraneeană, prim-ministrul a informat Cabinetul în privinţa orarului, adăugând: «Dacă ştie cineva să se roage, acesta e momentul»“.231

Victoria lui O’Connor asupra italienilor l-a convins pe Hitler că Mussolini avea nevoie de sprijin imediat în Libia. 500 de avioane au fost trimise, aşadar, din Norvegia în Sicilia, iar bombardamentul care a urmat asupra Benghaziului a însemnat că O’Connor nu mai putea folosi portul. Lipsită de trupe din cauza campaniilor din Grecia şi Creta, Forţa din Deşertul Libiei a fost oricum redusă la numai o singură divizie de blindate, o parte dintr-o divizie de infanterie şi o brigadă motorizată. În martie 1941, Hitler l-a trimis pe generalul-locotenent Erwin Rommel la Tripoli, pentru a prelua comanda Diviziilor a 5-a Uşoară şi a 15-a Panzer, care începuseră debarcarea pe 12 februarie 1941. În august, forţa a fost ridicată la statutul de Grup Panzer, iar Divizia a 5-a fost redenumită Divizia a 21-a Panzer. Cu toate că, din punct de vedere tehnic, numai Diviziile a 15-a şi a 21-a Panzer formau Afrikakorps, numele a ajuns să includă toate forţele germane din deşert aflate sub comanda lui Rommel, inclusiv Divizia a 90-a Uşoară. Cu toate că Rommel se afla oficial sub comanda generalilor superiori italieni aflaţi în Africa – însă nu şi la ordinele lui Graziani, care îşi dăduse demisia după episodul Beda Fomm –, el primea, de fapt, ordine numai de la Hitler. Succesul lui Rommel în campania din 1940 împotriva Franţei nu făcuse decât să-i crească reputaţia şi aşa impresionantă pe care o avea în Wehrmacht (îi fusese acordată medalia Pour le Mérite în Marele Război, cea mai înaltă decoraţie a Germaniei pentru acte de curaj), iar acum era pregătit să devină imaginea legendară purtând numele de „Vulpea Deşertului“.

Când Hitler şi Mussolini se întâlniseră în pasul Brenner, pe 4 octombrie 1940, Führerul nu îl avertizase pe Duce că intenţiona să ocupe România numai trei zile mai târziu.232 Ceea ce a fost cunoscut sub numele de „prietenia brutală“ nu s-a bazat pe încredere şi înţelegere reciprocă. În mod similar, invadarea Greciei de către Mussolini, pe 28 octombrie, invazie realizată de către generalul Sebastiano Visconti Prasca, a fost pornită din Albania ocupată cu zece divizii fără informarea prealabilă a lui Hitler. Din cauza temperaturilor de –20 de grade Celsius, a teritoriului accidentat şi a unei puternice rezistenţe greceşti, conduse de către generalul Alexandros Papagos, italienii au fost curând constrânşi să se retragă înapoi în Albania. „Râurile furioase, noroiul până la gât şi frigul aprig“ – scria un comentator contemporan – „au desăvârşit distrugerea ofensivei italiene care, din punct de vedere politic, era ineptă, iar, din punct de vedere militar, nepregătită.“233 Ajutaţi de către unităţile RAF trimise de Wavell – care fusese îndeajuns de inteligent să stabilească baze aeriene, de pe care să lanseze bombardamente asupra extrem de productivelor câmpuri petrolifere româneşti de la Ploieşti –, grecii înaintaseră atât de departe în teritoriul albanez, până la ajunul Crăciunului, încât şeful de Stat-Major italian, mareşalul Pietro Badoglio, a fost constrâns să demisioneze. Hitler, care deja se hotărâse să-i sprijine pe italieni în Africa de Nord, era pus acum în faţa nevoii de a-i proteja şi de greci şi de britanici.

Pentru a înrăutăţi lucrurile şi mai mult, prinţul regent Pavel al Iugoslaviei va hotărî, în acest moment, să se alăture Axei şi să semneze Pactul Tripartit dintre Germania–Italia–Japonia, din 25 martie 1941, provocând indignare la Belgrad. Succesul Aliaţilor din Grecia, Albania şi Libia l-a încurajat pe prinţul Petru al II-lea al Iugoslaviei, în vârstă de 18 ani, să se declare major şi – ajutat de SOE – să-l răstoarne pe Pavel în noaptea următoare. Hitler a fost cuprins de o teribilă furie la aflarea veştii acestei lovituri de palat. Cum, încă din 29 iulie 1940, dăduse instrucţiuni OKH-ului să conceapă planuri pentru invadarea Uniunii Sovietice, brusc flancul său drept din sud-estul Europei părea că adăposteşte un bloc ostil greco-iugoslavo-britanic. El a dat ordin ca Iugoslavia să fie supusă, „cu o brutalitate neîndurătoare“, unei „invazii fulger“.234 Ne putem face o imagine despre brutalitatea invaziei numai din faptul că, într-o singură zi, Luftwaffe a omorât 17 000 de iugoslavi, ceea ce e aproape egal cu numărul de morţi pe care urma să le provoace RAF-ul în Dresda, în februarie 1945.235

Pe 6 aprilie 1941, la numai zece zile de la proaspăt regăsita lor libertate şi dispunând de mobilizarea a numai două treimi dintre cele 33 de divizii ale lor, fără blindate, cu foarte puţin echipament modern şi cu 300 de avioane, iugoslavii au fost supuşi unei uriaşe invazii din nord, est şi sud-est, fiind ocupaţi de peste o jumătate de milion de germani, unguri, români şi bulgari. Invazia a constituit o minune a activităţii şi eficienţei Statului-Major german.236 Zagrebul a căzut în cea de-a patra zi de invazie, Belgradul în cea de-a şasea, Sarajevo într-a noua, iar Iugoslavia a capitulat, în mod oficial, după şapte zile, pe 17 aprilie, în vreme ce regele Petru şi guvernul iugoslav reuşeau să scape la distanţă de numai câteva ore distanţă. Pierderile totale suferite de germani se ridicau la 558 de oameni, faţă de 100 000 de victime şi de alţi 300 000 de prizonieri iugoslavi. Mellenthin remarcase faptul că „numai sârbii ne erau cu adevărat ostili“, altfel încât germanii au pacificat foarte rapid Croaţia (căreia i s-a acordat independenţa), Slovenia şi Bosnia.237 Ulterior, colonelul Draža Mihailović îi va conduce pe cetnicii promonarhişti, iar mareşalul Tito pe partizanii comunişti împotriva germanilor (dar se vor lupta şi unii împotriva altora), însă, pentru moment, Hitler reuşise să obţină o altă victorie fulgerătoare care să se adauge la cele împotriva Poloniei, Danemarcei, Norvegiei, Franţei, Belgiei şi Olandei.

Hitler nu a pierdut nici un moment înainte de a ataca şi Grecia, care primise întăriri de la Wavell, la ordinele Cabinetului de Război. Privind retrospectiv, expediţia Commonwealth-ului în Grecia a fost una dintre cele mai mari gafe ale războiului, slăbind mult prea mult forţele lui Wavell – fapt care nu i-a îngăduit acestuia să lupte cu eficienţă nici în Grecia, dar nici în Libia. Atacurile rapide ale panzerelor în jurul muntelui Olimp au dejucat planurile grecilor şi ale britanicilor – care nu şi-au coordonat eficient reacţiile, de vreme ce grecii (plini de patriotism, însă mult prea optimişti) doreau să lupte pentru Tracia, Macedonia şi Albania – forţând, astfel, armata greacă (care era înconjurată) să capituleze pe 23 aprilie.238 Patru zile mai târziu, svastica era înălţată deasupra Acropolei. După cutezătoarea apărare australiană şi neozeelandeză de la Termopile (nume plin de ecourile unei alte bătălii de apărare a civilizaţiei occidentale, cu mult înainte), în jur de 43 000 de soldaţi britanici din Commonwealth au fost evacuaţi din porturile estice ale Peloponezului, spre insula Creta şi spre alte locuri, cu toate că doar o mică parte din echipamentul greu a putut fi salvat. În vreme ce germanii au suferit pierderi de numai 4 500 de oameni, britanicii au înregistrat 11 840 de morţi, răniţi sau prizonieri, iar pierderile grecilor au atins numărul de 70 000 de victime.239 Iar germanii nu se vor opri aici.

Generalul-maior Bernard Freyberg, deţinător al medaliei Crucea Victoria şi poreclit de către Churchill „Salamandra“, pentru că trecuse atât de des prin focul luptei, fiind rănit de 12 ori şi câştigând patru Ordine de Distincţie în Serviciu – se afla la comanda apărării Cretei. Dispunea de 15 500 de oameni care fuseseră evacuaţi (înfrânţi şi epuizaţi) din Grecia, de 12 000 de soldaţi veniţi din Egipt, de 14 000 de greci, de puţină artilerie şi de numai 24 de avioane de luptă în stare bună de funcţionare, pentru a face faţă primului val al Fliegerkorps XI (trupele aeropurtate), de sub conducerea generalului Karl Student, numărând 11 000 de proaspeţi paraşutişti de elită. Odată obţinut controlul Cretei, germanii puteau ameninţa estul Mediteranei, puteau bombarda Egiptul şi Libia şi puteau proteja Canalul Corint, prin care era transportată o bună parte din petrolul Italiei. În dimineaţa zilei de 20 mai, a fost lansată Operaţiunea Merkur (Mercur) asupra a trei aerodromuri de pe coasta de nord a insulei, cu 716 avioane (inclusiv 480 de bombardiere şi 72 de planoare) care au paraşutat Divizia a 7-a Aeropurtată a generalului Alexander Löhr şi, în ziua următoare, Divizia a 5-a de Vânători de Munte. Cu toate că au suferit pierderi grele, germanii au capturat, pe 21 mai, din mâna Brigăzii a 5-a Noua Zeelandă, unul dintre aerodromuri, numit Maleme, care va fi mai apoi puternic reîntărit. Până pe 27 mai, în Creta aterizaseră între 20 000 şi 30 000 de paraşutişti. Aşa cum o demonstrase deja cazul Norvegiei, luptele dintre Luftwaffe şi Marina Regală erau inegale: trei crucişătoare şi şase distrugătoare au fost scufundate, iar două cuirasate şi un portavion (HMS Formidable, care şi-a pierdut toate avioanele de luptă) au fost grav avariate.240 Cu toate că Freyberg a fost avertizat de dinainte de cei de la GCCS, care descifraseră codurile germane prin sistemul Ultra, să se aştepte la un atac din nord asupra aerodromurilor, a fost împiedicat să acţioneze întru totul pe baza acestei informaţii din teama de a nu compromite sursa atât de importantă a acestuia.

Când, pe 26 mai, Wavell s-a întâlnit la Alexandria cu comandantul suprem al Flotei Mediteraneene, Sir Andrew Browne Cunningham (fratele mai mare al generalului-locotenent Alan Cunningham), la bordul HMS Warspite, sfatul unanim al Statului-Major a fost acela ca întreaga forţă a lui Freyberg să se predea, pentru că, dacă Marina Regală ar mai fi suferit alte pierderi din cauza evacuării lor, Aliaţii ar fi fost în pericol de a pierde controlul estului Mediteranei. Iar, în acest caz, germanii ar fi pus mâna pe Siria şi pe câmpurile petrolifere din Persia şi Irak, tăind astfel sursa de petrol a Marii Britanii. Wavell va adăuga, de asemenea, că ar fi fost nevoie de trei ani pentru a construi o nouă flotă. În această analiză a perspectivelor întunecate, Wavell a fost susţinut de către comandantul suprem al forţelor australiene din Orientul Mijlociu, generalul Sir Thomas Blamey, de prim-ministrul Noii Zeelande, Peter Fraser, şi de către comandantul RAF în Orientul Mijlociu, mareşalul Forţelor Aeriene, Arthur Tedder. Analiza va provoca una dintre cele mai importante replici ale războiului, când Cunningham, care a vorbit ultimul, a spus:

Datoria Marinei Regale a fost dintotdeauna aceea de a duce armata peste mări pentru a purta bătăliile şi, dacă aceasta va fi eşuat, să o aducă iarăşi acasă. Dacă, de-acum încolo, întrerupem această tradiţie, când soldaţii noştri vor mai merge peste mări, ei vor căpăta obiceiul de-a se uita mereu în urmă, în loc să se bazeze pe Marină. Aţi spus, domnule general, că ar fi nevoie de trei ani pentru a construi o nouă flotă. Dar eu vă spun că vom avea nevoie de trei sute de ani pentru a construi o nouă tradiţie. Domnilor, chiar dacă daţi acum ordin armatei din Creta să se predea, flota tot va merge acolo pentru a-şi lua soldaţii.241

Între timp, Churchill trimitea prin telegraf din Londra: „În acest moment decisiv al războiului, victoria în Creta este esenţială. Continuaţi să aruncaţi în luptă tot ajutorul pe care-l puteţi acorda“. Cu toate acestea, Wavell îi va ordona lui Freyberg să evacueze Creta fără echipament începând cu 28 mai, iar, în decursul următoarelor patru nopţi – care, ca o coincidenţă, marcau prima aniversare a evacuării de la Dunkerque – au fost îmbarcaţi 16 500 de oameni. Britanicii pierduseră 2 011 puşcaşi marini, 3 489 de oameni din forţele terestre şi li se luaseră 11 835 de prizonieri, în timp ce pierderile germane se ridicau la 5 670 de victime.242 Cu toate acestea, germanii pierduseră 220 de avioane, în timp ce 150 fuseseră avariate, şi nu se vor mai angaja într-un alt asalt aeropurtat – ceea ce se va dovedi extrem de favorabil un an mai târziu în Malta, care era vulnerabilă la un astfel de atac.

Grecia urma să sufere cumplit sub ocupaţia germană. În primele 18 luni, nu mai puţin de 40 000 de greci au murit de foame, iar populaţia a fost redusă cu aproximativ 300 000 de oameni în cursul războiului.243 Uleiul de măsline a devenit cea mai importantă monedă de schimb, pe măsură ce inflaţia făcuse ca o singură bucată de pâine să coste două milioane de drahme. Pentru a păstra controlul, armata germană a recurs la metode barbare, aşa cum a făcut atunci când toţi locuitorii de sex masculin din Kalavrita, în nordul Peloponezului, 696 de oameni din 25 de sate au fost împuşcaţi de către Divizia 117 Jäger, în decembrie 1943, ca represalii pentru operaţiunile gherilei.

Pe 24 martie 1941, Rommel a dezlănţuit ofensiva libiană. Subţiate mult prea mult din cauza imperativelor politice – în Grecia, Creta, Africa de Est, Siria, Irak, Palestina, Ethiopia şi Egipt –, forţele lui Wavell nu au putut să facă faţă Afrikakorps în Cirenaica. O’Connor a primit ordin să se replieze, dacă ar fi fost necesar, spre culmea aflată la est de Benghazi, şi i s-a comunicat să nu aştepte întăriri până în mai.244 El Agheila a căzut din prima zi, iar Rommel şi-a trimis Divizia a 21-a de Panzere prin deşert, via Mechili, până la Tobruk, pe care a încercat – fără succes – să-l captureze din mâna Diviziei a 7-a australiene, între 10 şi 13 aprilie. Rommel zbura din loc în loc, în avionul său Fieseler Storch – care, la un moment dat, a fost în pericol de a fi doborât de către italieni –, însă s-a hotărât, în cele din urmă, să asedieze Divizia a 7-a australiană a generalului-maior J.D. Lavarack din Tobruk, pe 14 aprilie, un asediu extenuant care urma să dureze şapte luni şi jumătate. Cu toate că, pe 12 mai, prin Mediterana, au reuşit să treacă 238 de tancuri şi 43 de avioane Hurricane, presiunea continua să se facă simţită.

O’Connor, unul dintre cei mai talentaţi comandanţi britanici din timpul războiului, de până în acel moment, a fost luat prizonier pe 17 aprilie şi închis în Italia. „Era un mare şoc să fii capturat“, va spune el mai târziu. „Niciodată nu mi-am închipuit că mi se va întâmpla mie – ceea ce probabil că e o dovadă de trufie –, însă se aflau la mile depărtare în spatele frontului nostru şi doar dintr-un ghinion chiar am ajuns în acea părticică de deşert în care germanii îşi trimiseseră o trupă de recunoaştere şi am nimerit exact în mijlocul lor“.245 A reuşit să scape în decembrie 1943, după care a luptat în Normandia, însă era scos din luptă atunci când se simţea disperata nevoie de a-l înfrunta pe Rommel în deşert.

„Decizia Axei de a deschide un front în Mediterana“ – consideră un istoric cu experienţă în această chestiune – „a reprezentat o greşeală strategică critică pe care Aliaţii ar fi fost nebuni să nu o exploateze.“246 Pe termen lung, explozia germană în teatrul de război din Mediterana i-a slăbit Germaniei efortul de război împotriva Rusiei, în moduri care nu puteau fi prevăzute în primăvara anului 1941. Acest lucru a îndepărtat puterea germană de la principalul Schwerpunkt al războiului, iar, în 1943, invazia Siciliei a făcut necesar ca unităţi ale Luftwaffe să fie aduse din Norvegia, unde puseseră în pericol până atunci ruta Murmansk. Pe termen scurt, însă, Germania a obţinut victorii semnificative şi se aşteptau şi mai multe.

Trecătoarea Halfaya, aflată la 104 kilometri est de Tobruk şi poreclită Trecătoarea Iadului, era unul dintre puţinele locuri în care mijloacele de transport puteau aborda escarpamentul de 152 de metri care se întindea între câmpia de coastă şi platoul deşertic şi constituia, astfel, un punct strategic important. Concepută să elibereze Tobrukul (Operaţiunea Battleaxe), contraofensiva lui Wavell va eşua între 15 şi 17 iunie, în timpul său nu mai puţin de 15 dintre cele 18 tancuri Matilda implicate într-un atac fiind distruse din cauza minelor şi a focurilor antitanc trase de un batalion de tancuri germane şi de patru tunuri puternice de 88 mm.247 În timpul acestei bătălii Churchill a hotărât să-l elibereze pe Wavell din funcţie, întrucât – i-a spus el noului ministru de Externe, Anthony Eden – îi lipseau „acel tip de vigoare sufletească şi de hotărâre necesare pentru a depăşi obstacolele: trăsături indispensabile pentru un război purtat cu succes“. Churchill a mai făcut şi alte evaluări negative asemănătoare, în care îl asemăna pe Wavell unui preşedinte de club de golf, numindu-l „un bun colonel mediocru“ şi – lucru într-adevăr la fel de condamnabil – „un preşedinte de filială a Partidului Conservator“.248 Şi, ca şi cum situaţia nu era îndeajuns de rea, fără a mai pune la socoteală şi insultele, Wavell fiind scos ţap ispăşitor pentru greşelile Cabinetului de Război şi ale şefilor de stat-major, victoriile lui asupra italienilor de la sfârşitul anului 1940 şi de la începutul anului 1941 – incluzând aici Sidi Barrani, Bardia, Tobruk şi Benghazi – au sfârşit în dezastru după mijlocul lui februarie 1941, când armata germană a debarcat la Tripolitania. „Cu siguranţă, nu mă gândisem la Rommel după experienţa pe care am avut-o cu italienii“, declara Wavell cu mâhnire, mulţi ani după aceea.

Churchill se înfuriase de-a binelea auzind că Wavell concepuse un plan în cazul „celui mai grav scenariu posibil“, pentru retragerea totală a armatei britanice din Egipt. „Wavell are 400 000 de oameni“, a urlat prim-ministrul. „Dacă pierd Egiptul, se va lăsa cu vărsare de sânge: voi pune plutoanele de execuţie să-i împuşte pe generali“.249 Wavell nu a încercat niciodată să dea vina pe altcineva; când, în cele din urmă, a fost numit în calitate de comandant suprem în India, pe 22 iunie 1941, el a suportat umilinţa cu stoicism, poate chiar a întâmpinat-o cu bucurie, şi a fost de acord cu telegrama lui Churchill care spunea că este nevoie de „un nou braţ şi o nouă privire“, şi anume cele ale generalului Sir Claude Auchinleck.

În primăvara şi vara anului 1941, situaţia Marii Britanii în întregul Orient Mijlociu nu era chiar deznădăjduită. Între aprilie şi august, britanicii acţionaseră în mod decisiv în trei zone importante – Irak, Siria şi Iran – cu scopul de a-şi proteja şi garanta – pentru ceea ce s-a dovedit a fi, în cele din urmă, restul războiului – resursele ei atât de importante de petrol. „Campaniile nu au fost de mari dimensiuni“ – scrie un istoric –, „au fost realizate fără mare tam-tam şi, fiecare dintre ele, cu resurse ridicol de mici… însă au fost cruciale pentru supravieţuirea Marii Britanii.“250 Cu toate că Statele Unite (încă în neutralitate) produceau, în 1941, 83% din producţia de petrol, iar Orientul Mijlociu numai 5%, petrolul american trebuia expediat pe apă (pe un Atlantic înţesat de submarine) şi trebuia plătit cu o monedă britanică forte care se devaloriza progresiv. Ceea ce nu era necesar pentru cele 8,6 milioane de tone de petrol iranian şi 4,3 milioane de tone de petrol irakian care aprovizionau, în fiecare an, navele şi tancurile britanice.

Cu toate acestea, mult mai importante decât moneda forte au fost înţelegerile la care au ajuns Churchill şi Roosevelt în cadrul crucialei lor întâlniri, cu numele de cod Riviera, din golful Placentia, lângă satul Argentia, în sud-estul Newfoundland, între 9 şi 12 august 1941. Churchill ajunsese acolo cu cuirasatul de 35 000 de tone HMS Prince of Wales, iar Roosevelt cu crucişătorul de mare tonaj USS Augusta, iar convorbirile dintre cei doi au stabilit parametrii generali ai colaborării anglo-americane pentru următorii trei ani de conflict. Înainte ca Statele Unite să intre în război, Administraţia Roosevelt acordase deja Marii Britanii un ajutor de nepreţuit, iar discuţiile din golful Placentia aveau să ducă la creşterea acestui ajutor. În afară de a da Marii Britanii posibilitatea de a cumpăra armament şi alte resurse vitale (în baza sistemului de împrumut şi închiriere), în septembrie 1940, Marina Statelor Unite a oferit Marinei Regale, la schimb, 50 de distrugătoare pentru concesiuni pe termen lung ale mai multor baze militare britanice şi a început, de asemenea, să patruleze mai multe regiuni din Atlanticul de Vest, pentru a depista submarine germane, cu care a şi ajuns să se ciocnească de mai multe ori, de obicei în dauna acestora din urmă. Însă, în golful Placentia, acest spirit de întrajutorare şi de cooperare a fost lărgit în mare măsură datorită unei bune relaţii personale care s-a stabilit imediat între Roosevelt şi Churchill – cei doi nu se mai văzuseră unul pe altul încă de pe vremea unei întâlniri din 1918, desfăşurată într-o atmosferă ostilă (o întâmplare despre care Churchill nu-şi mai amintea, oricum, nimic).251

Pe lângă faptul că au căzut de acord ca, în cazul în care ar fi fost nevoiţi să lupte în acelaşi timp împotriva Germaniei şi Japoniei, Marea Britanie şi Statele Unite să se concentreze, înainte de toate, asupra înfrângerii Germaniei (o problemă crucială pentru mult încercaţii britanici), pe 12 august, Roosevelt şi Churchill au semnat ceea ce, la scurt timp după aceea, cotidianul londonez Daily Herald avea să numească o „Cartă Atlantică“. Prin aceasta s-a reuşit unificarea a opt obiective de război anglo-americane într-o singură şi emoţionantă declaraţie, una care sublinia valorile democratice şi progresiste pentru care atât de mulţi oameni luptau şi mureau. Iar, până în ianuarie anul următor, Carta Atlantică urma să fie semnată de alte 24 de ţări.

Preambulul anunţa faptul că cei doi lideri, „întâlnindu-se personal, au considerat a fi justificat faptul de a face cunoscute anumite principii comune în politicile naţionale ale ţărilor lor, principii pe care-şi fundamentează speranţele pentru un viitor mai bun al omenirii“. El susţinea, apoi, că Marea Britanie şi America „nu caută nici o extindere, teritorială sau de orice altă natură“, „nu doresc să întreprindă modificări teritoriale care nu sunt în acord cu dorinţele liber manifestate ale popoarelor implicate“, „respectă drepturile tuturor oamenilor de a alege forma de guvernământ sub care vor trăi; şi doresc restituirea drepturilor suverane şi a autoguvernării acelor ţări care au fost lipsite cu forţa de ele“. Preambulul menţiona alte cinci principii, referitoare la colaborarea economică, la libertatea politică, la „eliberarea de frică şi sărăcie“, la accesul la oceanele lumii şi la „renunţarea la utilizarea forţei“. Câteva dintre aceste principii erau evident utopice şi vor fi ignorate făţiş, pe măsură ce naţiunile din Europa de Est vor fi înghiţite, începând din 1945, în pântecele sovietic. În 1941, însă, ele au furnizat baza idealistă care a marcat diferenţa dintre cel de-al Doilea Război Mondial şi conflictele dinastice, comerciale şi teritoriale ale trecutului.

În aprilie 1941, o lovitură militară l-a adus la putere, în Irak, pe generalul anglofob Rashid Ali, al cărui „guvern de apărare naţională“ a declarat independenţa ţării şi a asediat, pe 2 mai, garnizoana britanică de la baza aeriană Habbaniya, pe Eufrat. Comandantul şcolii de zbor de acolo, vicemareşalul Forţelor Aeriene Harry Smart, a respins atacul după trei zile, iar, la sfârşitul lunii, o coloană venită din Transiordania a cucerit Bagdadul. Rashid Ali a fugit în Iran şi a fost înlocuit cu un regent probritanic. A venit apoi rândul Siriei controlate de regimul de la Vichy, care acceptase să-l aprovizioneze pe Rashid Ali cu arme germane în timpul răzmeriţei. Alături de Francezii Liberi, forţele britanice au atacat pe 8 iunie şi, în baza unui armistiţiu încheiat câteva săptămâni mai târziu, pe 5 iulie, şi-au asigurat dreptul de a ocupa Siria pentru restul războiului. Balanţa de putere din regiune s-a schimbat în mod dramatic pe 22 iunie 1941, când Hitler a invadat Rusia şi, în consecinţă, Churchill a declarat imediat că Marea Britanie se află în alianţă cu URSS. După ce guvernul iranian a refuzat cererea anglo-sovietică de a expulza agenţii germani, cele două puteri au invadat ţara pe 25 august, după care rezistenţa naţionalistă s-a prăbuşit în mai puţin de o săptămână. Şahul a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, iar, pe 17 septembrie, trupele britanice şi ruseşti au ocupat Teheranul. Cu toate că, începând din acel moment, Irakul, Siria şi Iranul au rămas ferm implicate în tabăra Aliaţilor pentru tot restul războiului, cu tot ceea ce implica acest lucru pentru rezervele de petrol ale Marii Britanii, nu există nici o îndoială că, dacă Egiptul ar fi căzut în mâinile lui Rommel, Marea Britanie nu ar fi putut face mare lucru pentru a-şi proteja avantajele cucerite în zonă.

Cum Tobrukul încă rezista în spatele lui şi era realimentat pe calea aerului şi pe apă, Rommel nu mai putea înainta spre est până ce oraşul nu cădea, astfel încât Afrikakorps a fost nevoit să reziste o vară lungă şi fierbinte în timpul asediului, până când campania a putut fi reluată în noiembrie 1941, odată ce vremea s-a răcit. Între timp, Churchill îi trimitea lui Auchinleck nesfârşite telegrame prin care cerea depresurarea asediului asupra Tobrukului, la care Wavell rezistase pentru atâta timp. Prim-ministrul dorea, de asemenea, înfiinţarea unor aerodromuri care să poată proteja ruta aeriană dintre Alexandria şi Malta. Auchinleck era, însă, mai interesat de protejarea Văii Nilului şi de securizarea vitalelor resurse de petrol din Golful Persic. Avea de gând să ia în considerare o eventuală acţiune numai după ce operaţiunile din Irak, Siria şi Iran se vor fi încheiat şi, în acest sens, îi telegrafia, pe 4 iulie, lui Churchill: „Până ce baza nu va fi în siguranţă, nu ar trebui luată în considerare nici o altă ofensivă în Deşertul Libiei“.252 Exact ceea ce nu voia Churchill să audă.

Prin urmare, campania a reînceput abia în seara de luni, 17 noiembrie, cu deschiderea Operaţiunii Cruciatul, cea mai mare ofensivă blindată lansată, până în acel moment, de britanici. Acţiunea implica, însă, un mare risc: Michael Carver îşi amintea că unele dintre tancurile lui Auchinleck erau atât de avariate, încât au trebuit să fie duse pe câmpul de bătălie cu transportoarele.253 Cu toate acestea, în următoarele patru luni, Armata VIII a Commonwealth-ului, care fusese formată în septembrie 1941 din Forţa din Deşertul Libiei şi din întăriri, a fost mărită la două corpuri de armată, iar atacul ei l-a luat prin surprindere pe Rommel. Ieşind din Mersa Matruh în loc deschis, britanicii au fost blocaţi din 19 până pe 22 noiembrie, în lupta din deşert, de la Sidi-Rezegh, un atac pornit din Tobruk fiind şi el respins. În acea etapă a războiului, tancurile germane erau, pur şi simplu, mai bune decât cele britanice, ceea ce şefii de stat-major acceptau numai cu reticenţă şi departe de urechi străine. Cel care va prelua postul de şef de Stat-Major General Imperial pe 1 decembrie, generalul Sir Alan Brooke, îi scria lui „Dragul meu Auk (pasăre răpitoare)“ – porecla era potrivită, având în vedere nasul acvilin al lui Auchinleck – recunoscând că: „Una dintre deficienţele fundamentale care cer o soluţie este lipsa puterii de foc a tancurilor noastre. Facem tot ceea ce ne stă în putinţă să aducem tunul de 57 mm cât mai curând posibil… Îţi promit că vom face tot posibilul să grăbim trimiterea tunurilor“.254 În martie, Churchill a cerut Ministerului de Război o anchetă specială pentru a investiga motivul pentru care nu primise un raport despre modalitatea de a contracara proiectilele de 1,8 kilograme pe care tancurile germane le puteau lansa. În timpul unei discuţii în Comisia de Apărare din cadrul Cabinetului de Război, Brooke spunea că tancul Cruiser prezenta două mari deficienţe, la cureaua de transmisie a ventilatorului şi la sistemul de lubrifiere, cu toate că le erau trimise piese de schimb şi echipamentele necesare.255

Cu toate că Rommel a contraatacat, trimiţând chiar o parte din forţa sa armată într-o mişcare largă de flanc spre Egipt, Auchinleck a rezistat, iar, până duminică, 7 decembrie, Afrikakorps a fost respins la vest de Tobruk, care a şi fost depresurat în aceeaşi zi. A fost un moment semnificativ, însă întru totul pus în umbră de atacul asupra Pearl Harbor care a avut loc în aceeaşi zi. Până la sfârşitul anului, Armata VIII, aflată sub comanda generalului Ritchie, îl respinsese pe Rommel, de-a lungul Cirenaicii, înapoi până la El Agheila. Tot aşa cum evenimentele din Iugoslavia l-au constrâns pe Wavell să lase Deşertul Libiei cu mai puţine trupe, la fel şi spectaculoasa intrare a Japoniei în război l-a costat pe Auchinleck două divizii australiene excelente (a 7-a şi a 9-a), pe care guvernul australian le-a cerut înapoi pentru a-şi apăra patria.

Luna ianuarie 1942 a fost martora confruntării dintre Afrikakorps şi Armata VIII, la El Agheila. De la lansarea Operaţiunii Cruciatul, Axa pierduse 24 500 de oameni morţi şi răniţi, şi 36 500 fuseseră luaţi prizonieri (în special italieni), spre deosebire de pierderile înregistrate de Commonwealth, care se ridicau la 18 000 de oameni în total. Rommel a atacat pe 21 ianuarie, capturând Benghazi împreună cu mari cantităţi de provizii, înainte de stabilirea celor două linii, între 4 februarie şi 28 mai, la Gazala. Britanicii au minat zona de 64 de kilometri de pe linia Gazala–Bir Hacheim, iar cu cei 125 000 de oameni, cele 740 de tancuri şi 700 de avioane din dotare aceştia îl depăşeau pe Rommel care avea 113 000 de oameni, 570 de tancuri şi 500 de avioane. Însă, dat fiind că era vorba de Rommel, te puteai oricând aştepta ca acesta să atace primul.256

Modul în care s-a purtat războiul în deşert – în parte, datorită faptului că, pentru germani, existau mai puţine ocazii de a comite atrocităţi împotriva civililor – a fost considerat mai „cavaleresc“ decât cel din Europa, mai ales decât cel de pe Frontul de Est. Mărturie în acest sens stă o întâmplare petrecută în februarie 1942, când fostul comandant al Diviziei 21 Panzer din Afrikakorps, generalul-locotenent Johann von Ravenstein, care fusese făcut prizonier de către neozeelandezi, în noiembrie anul precedent, îi scria generalului-maior Jock Campbell pentru a-şi exprima „cea mai mare admiraţie“ pentru Divizia a 7-a Blindată aflată în subordinea acestuia şi pentru a mărturisi următoarele: „Camarazii germani vă adresează cele mai calde felicitări pentru primirea Crucii Victoria. Inamicul dumneavoastră pe timp de război, însă cu cel mai înalt respect, Von Ravenstein“.257

Ofensiva lui Rommel împotriva liniei Gazala, de pe 28 mai, a dat startul pentru trei săptămâni de lupte grele. Carver va calcula ulterior că, între 27 mai şi 1 iulie, reuşise să doarmă, în medie, două ore şi jumătate din fiecare 24 de ore.258 Pe 31 mai, italienii au reuşit să străpungă terenul minat şi, în ciuda faptului că au fost supuşi unui atac foarte puternic din partea RAF, panzerele au reuşit să captureze, pe 13 iunie, o răscruce de drumuri strategică, numită şi Kerightsbridge. „Nefericitele experienţe ale lui Messervy din luptele de la Gazala ilustrează dificultăţile obişnuite întâmpinate de un comandant în deşert“, îşi aducea aminte Carver despre comandantul Diviziei a 7-a de Blindate, generalul-maior Frank Messervy. „Când rămânea în cartierul său general, era depăşit de situaţie; când îl părăsea, era constrâns să caute, în mod ruşinos, adăpost într-un puţ secat“.259 Rommel ameninţa acum ariergarda Armatei VIII şi, după ce Francezii Liberi evacuaseră Bir Hacheim în noaptea de 10 iunie, Ritchie nu a avut de ales şi s-a retras spre Halfaya, pe graniţa egipteană, lăsând încă o dată în urmă Tobrukul pentru a fi asediat. De data aceasta însă, la o zi după ce britanicii au ajuns la Halfaya, pe 20 iunie, Tobrukul a căzut în faţa atacurilor concertate de la sol şi din aer ale Afrikakorps, într-una dintre cele mai mari lovituri care s-au abătut asupra armatelor britanice în cel de-al Doilea Război Mondial. Churchill se afla în Washington în acel moment, discutând cu preşedintele Roosevelt (care îi va înmâna prim-ministrului nota cu ultimele ştiri din Tobruk) şi cu generalul Marshall, iar, la întoarcerea acasă, a trebuit să facă faţă agitaţiei din Camera Comunelor. A reuşit să le câştige votul, însă nu şi-a făcut nici o iluzie în privinţa poziţiei sale, dacă şirul de înfrângeri ar fi continuat. Uneori se uită faptul că, în ciuda vizionarei conduceri a lui Churchill în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, înfrângeri precum cele din Grecia, Creta, Singapore şi – de data aceasta – Tobruk i-au provocat îngrijorări politice serioase, chiar până la mijlocul anului 1942.

Cu toate că RAF stabilise superioritatea aeriană locală, ajutat fiind (ca şi în Bătălia pentru Anglia) de faptul că bazele sale erau mult mai aproape de linia frontului, decât cele mult prea îndepărtate ale germanilor, ofiţerii de stat-major ai lui Rommel planificau deja în care dintre hotelurile din Cairo se vor stabili şi pe care le vor ocupa, pentru a le sluji drept cartiere generale. Înainte de a se putea, însă, relaxa, a vizita piramidele şi a se bronza sub soarele din Cairo, tot ceea ce trebuiau să facă era să treacă de o mică staţie feroviară aflată la aproximativ 96 de kilometri de Alexandria, plasată în mijlocul unei zone de sute de kilometri pătraţi în care nu se afla absolut nimic, numită El Alamein. Acesta se afla pe cea mai scurtă linie de apărare între mare şi depresiunea Qattara, la numai 65 de kilometri în interiorul continentului depărtare de Mediterana, ceea ce-i închidea lui Rommel orice mişcare pe flanc venită din sud. El Alamein era şi ultima linie de apărare britanică înainte de Canalul Suez. Dat fiind faptul că linia El Alamein, aflată între mare şi depresiune, forma pentru Auchinleck cea mai bună poziţie defensivă, Rommel nu ar fi trebuit să atace pe 1 iulie, însă a făcut acest lucru atât din cauza recentei înfrângeri britanice şi a demoralizării trupelor acestora, cât şi pentru că a cedat farmecului oraşului Cairo. Afrikakorps era nu numai epuizat, ci şi mult prea răzleţit, iar după un contraatac al lui Auchinleck, pe 2 iulie, restul lunii a fost petrecut într-o luptă de hărţuire reciprocă, fără sorţi de izbândă de nici o parte. La începutul lui august, cele două părţi au încheiat ostilităţile de vară. Rommel a pus la punct o uriaşă zonă minată – un semn sigur că începuse să gândească defensiv –, în vreme ce britanicii s-au aprovizionat cu cantităţi mult mai mari de provizii. La începutul lui august, Auchinleck – în privinţa căruia Churchill şi Brooke trăseseră concluzia că dădea dovadă de o atitudine insuficient de ofensivă – a fost înlocuit de generalul Sir Harold Alexander, în calitate de comandant suprem, şi de generalul-locotenent Bernard Montgomery, în calitate de comandant al Armatei VIII. Scena era astfel montată pentru bătălia care va fi purtată în toamnă pentru El Alamein. Şi, deşi Rommel nu avea cum să o ştie, capturarea Tobrukului urma să fie cea mai mare, însă cam ultima, victorie din cariera sa.

„Dacă vorbim de pământ în Europa de azi“ – scrisese Hitler în Mein Kampf despre pământul de care credea că avea nevoie Germania pentru Lebensraum –, „ne putem gândi, în primul rând, la Rusia şi la ţările de graniţă supuse ei.“260 Hitler fusese târât în Iugoslavia şi în Grecia, în aprilie şi în mai 1941, ţări care nu se aflau la graniţa cu Rusia, şi-l salvase pe Mussolini, partenerul şi aliatul său mai mic, de la falimentul militar în nordul Africii, lăsând Marea Britanie necucerită în vest. Până acum, costurile fuseseră nesemnificative în sud-estul Europei şi în Mediterana, iar acţiunea propagandei care prezenta victorii obţinute fără efort era bine-venită, însă nu schimba faptul că Hitler se îndepărtase de la importantul principiu strategic al concentrării. Acest lucru nu a contat atât de mult în 1941, însă, cu siguranţă, a început să conteze în momentul în care evenimentele au început să meargă prost în următoarea sa campanie importantă. Această aventură urma să reducă la gradul de nesemnificativ tot ceea ce avusese loc până atunci în timpul războiului şi, într-adevăr, în orice război din istoria omenirii, de dinainte sau de după acel moment.

 

222 Ranfurly, To War with Whittaker, p. 91

223 Schofield, Wavell, p. 150

224 Holmes, World at War, p. 150

225 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1168

226 Carver, Dilemmas, p. 16

227 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1173

228 Carver, Dilemmas, p. 13

229 Holmes, World at War, p. 153

230 Ibid., p. 155

231 BRGS 1/2

232 Willmott, Great Crusade, p. 114

233 Ibid., p. 116

234 Editor Parrish, Simon & Schuster, p. 47

235 Atkinson, Army at Dawn, p. 7

236 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1176

237 Mellenthin, Panzer Battles, p. 28

238 Mazower, Hitler’s Greece, passim

239 Dupuy and Dupuy, Encyclopedia, p. 1173

240 Michel, Second World War, p. 193

241 Winton, Cunningham, p. 211

242 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1173

243 Mazower, Hitler’s Greece, p. xiii

244 Carver, Dilemmas, p. 19

245 Holmes, World at War, p. 162

246 orch, Hitler’s Mediterranean Gamble, p. 662

247 Carver, Dilemmas, p. 24

248 Schofield, Wavell, p. 152

249 Aldrich, Intelligence, p. 59

250 Lyman, First Victory, p. 2

251 Roberts, Masters and Commanders, p. 9

252 Carver, Dilemmas, p. 28

253 Ibid., p. 32

254 ALAB 6/2/12/7A

255 NA CAB 69/4/38

256 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1185

257 Daily Telegraph, 12/6/2007, p. 23

258 Carver, Dilemmas, p. 132

259 Ibid., p. 144

260 Editor Cameron Watt, Mein Kampf, p. 598