CAPITOLUL 7

ETERNA RUŞINE A OMENIRII

1939–1945

Zorii ne-au luat prin surprindere ca şi cum soarele ar fi fost complicele oamenilor în pornirea lor de a ne distruge.

Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, scris în 1946458

Cu toate că a fost dezbătută cu aprindere de către istorici, data exactă la care Hitler i-a dat ordin lui Heinrich Himmler să anihileze poporul evreu din Europa, prin utilizarea la scară industrială a Vernichtungslager (lagărele de exterminare) este, fără doar şi poate, irelevantă. Hitler fusese dintotdeauna, aşa cum afirma istoricul Ian Kershaw, „purtătorul de cuvânt suprem şi radical al imperativului ideologic“ de a-i anihila pe evrei. O ameninţare lipsită de echivoc fusese lansată încă înainte de izbucnirea războiului, pe 30 ianuarie 1939, când acesta declara în faţa Reichstagului:

De-a lungul vieţii mele, am fost adesea profet şi am fost, de obicei, ridiculizat pentru asta. Astăzi voi fi din nou profet: dacă finanţa evreiască internaţională din interiorul şi din afara Europei va reuşi să arunce încă o dată naţiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolşevizarea lumii şi, prin urmare, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreieşti din Europa!459

Cu siguranţă, Hitler însuşi fusese acela care, prin invadarea Poloniei, aruncase lumea în război, şi nu conspiraţia mitică iudeo-bolşevică, însă acest lucru nu făcea avertismentul lui mai puţin ameninţător. Hitler îşi va repeta ameninţarea cu prilejul altor discursuri publice din timpul războiului şi se va referi mai exact la exterminarea evreilor şi în alte zeci de discursuri private, ţinute în faţa Gauleiterilor şi a Reichskommissarilor. Utilizarea gazului toxic împotriva evreilor fusese chiar menţionată în Mein Kampf, unde scrisese că, în Primul Război Mondial, „sacrificiul milioanelor de soldaţi de pe front“ nu ar fi fost necesar dacă „12 000 sau 15 000 dintre aceşti corupători evrei ai poporului ar fi fost ţinuţi în gaz toxic“.460

Hitler şi Himmler nu au întâmpinat nici o dificultate în a recruta îndeajuns de mulţi antisemiţi care să ducă la îndeplinire munca de exterminare în locul lor. Antisemitismul nu era în nici un caz limitat la Germania, însă era virulent mai ales acolo. Cu toate că stânga organizată a clasei muncitoare nu era în mod special antisemită în Germania bismarckiană şi în cea a Republicii de la Weimar de mai târziu, rădăcinile fenomenului se înfigeau adânc într-o bună parte a restului societăţii germane. Întemeierea Ligii Antisemite, în 1879, şi cariera farsorului şantajist şi cleptoman (şi director de şcoală) Hermann Ahlwardt, care fusese ales în Reichstag în anii 1880, pe o platformă de ură violentă împotriva evreilor din Germania – care nu alcătuiau mai mult de 1% din populaţia ţării –, constituiseră semne alarmante ale acestui fenomen.461 Ceea ce un istoric numea „aclimatizarea antisemitismului“ a început în anii 1880 şi la începutul anilor 1890, perioadă în care scriitori precum Julius Langbehn scriau despre evrei folosind termeni ca „otravă“, „ciumă“ şi „paraziţi“. Văduva lui Richard Wagner, Cosima, care a trăit până în 1930, a strâns la Bayreuth un grup de antisemiţi, iar scrierile britanicului Houston Stewart Chamberlain, de la cumpăna dintre secole, au contribuit şi ele la conceptul de istorie a Germaniei în termeni de luptă între arieni şi evrei. La drept vorbind, este surprinzător faptul că fusese nevoie de o întreagă jumătate de secol de propagandă virulentă şi ură înainte ca Hitler să încorporeze violenţa împotriva evreilor într-o platformă politică.

Mediul în care trăise tânărul Hitler la Viena, precum şi broşurile politice pe care le citea în timp ce se lupta pentru a câştiga o bucată de pâine ca pictor de ilustrate, par să-l fi atras spre antisemitism. „Hitler cu greu putea să ignore antisemitismul cotidian al unor ziare de genul celor disponibile în sala de lectură a hostelului unde trăia, Căminul Bărbaţilor, şi al broşurilor antisemite ieftine pe care va menţiona ulterior că le citise în acea perioadă“, scrie un expert în domeniu. „Iar entuziasmul său pentru Wagner, ale cărui opere mergea să le vadă de sute de ori în această perioadă, nu putea decât să-i încurajeze viziunile politice“.462 Cu toate acestea, abia după ce Germania a fost învinsă, în 1918, antisemitismul său va deveni criminal. Modul în care Hitler a pus în valoare antisemitismul german – care era comun printre micii întreprinzători, negustori, artizani şi ţărani – a fost abil şi la fel de rău intenţionat.

Cu toate acestea, genocidul lebensunwertes Leben (celor nedemni de existenţă), în Germania nazistă, nu a început cu evreii, ci cu eutanasierea aplicată celor cu handicap mental şi fizic, în total în jur de 212 000 de germani şi 80 000 de persoane de altă naţionalitate. Cei care sufereau de boli mentale au fost ucişi şi în camere de duş modificate, sursa de inspiraţie pentru ceea ce se va petrece, în cele din urmă, la Auschwitz. Este adevărat că în jur de 1 000 de evrei fuseseră ucişi în lagărele de concentrare germane, în cele şase luni ce au urmat pogromurilor evreieşti din timpul Kristallnacht, din noaptea de 9 noiembrie 1938, însă, abia după anul 1939, a început să se dezvăluie adevărata amploare a planurilor naziste pentru evreii din Europa. Din fericire, mai mult de jumătate din populaţia evreiască din Germania emigrase deja până atunci, 102 200 de persoane plecând în SUA, 63 500 în Argentina, 52 000 în Marea Britanie, 33 400 în Palestina, 26 000 în Africa de Sud şi 8 600 în Australia.463 În mod tragic, mulţi plecaseră şi în locuri precum Polonia, Franţa şi Olanda, care urmau, în curând, să nu mai ofere nici o siguranţă pe termen lung.

Odată cu începerea războiului, în septembrie 1939, şi, mai ales, după victoria lor asupra Poloniei, germanii au adoptat politica forţării unui uriaş număr de evrei de a trăi în ghetouri, mici zone urbane unde se spera că bolile, malnutriţia şi, în cele din urmă, foametea îi vor anihila. Spre exemplu, peste o treime din populaţia Varşoviei, în jur de 338 000 de oameni, a fost forţată să locuiască într-un ghetou care acoperea numai 2,5% din suprafaţa oraşului. Pedeapsa pentru părăsirea celor 300 de ghetouri şi 437 de lagăre de muncă ale Reichului era moartea, iar Judenräte (consilii ale bătrânilor evrei) le administrau în numele naziştilor, plecând de la premisa (adesea falsă) că vor îmbunătăţi condiţiile mai mult decât ar fi făcut-o germanii. Până în august 1941, 5 500 de evrei mureau în fiecare lună în ghetoul din Varşovia.464

Un alt ghetou, mai mare – cel condus de regimul de la Vichy în insula Madagascar –, a fost luat în considerare, pentru o scurtă perioadă de timp (în vara anului 1940), de către Hitler, ca o posibilă destinaţie pentru evreii din Europa; tot el se gândise şi la Uganda, deţinută de britanici, pentru a o folosi în acelaşi scop, dar îi venise şi ideea unui uriaş marş al morţii până în Siberia, odată ce războiul din est va fi fost câştigat. Caracterul insalubru al acestor locuri – mai ales frigurile galbene care bântuiau Madagascarul – constituia principala lor atracţie. Când, în februarie 1941, Martin Bormann a luat în discuţie modalităţile efective prin care evreii puteau fi transportaţi în Madagascar, Hitler a sugerat vasul de croazieră al lui Robert Ley „Putere prin Bucurie“, însă mai apoi îşi va exprima îngrijorarea pentru soarta echipajelor germane ce s-ar fi aflat la îndemâna submarinelor aliate, cu toate că, desigur, de soarta pasagerilor nu-i păsa deloc.465 Chiar dacă ar fi reuşit să treacă nevătămat de cordonul Marinei Regale, planul Madagascar, după cum sublinia un istoric, „ar fi fost totuşi un alt fel de genocid“.466

În schimb, la începutul anului 1941, când, în baza Ordinului Special de Acţiune 14f13, plutoanele de execuţie ale SS au fost trimise de către Himmler în lagărele de concentrare pentru a omorî evrei şi alte categorii de oameni, locuitori ai Reichului, consideraţi nedemni de viaţă, a fost adoptată o soluţie mult mai directă, care a primit, de la Gestapo, numele de Sonderbehandlung (tratament special), pe care acesta îl folosise pentru asasinatele extrajudiciare.467 Această politică a fost aplicată la nivelul întregului continent, în timpul Operaţiunii Barbarossa, când patru SS Einsatzgruppen (grupuri de acţiune) au pornit pe urmele Wehrmachtului în Rusia, pentru a-i lichida pe cei consideraţi „indezirabili“, în primul rând pe evrei, pe comisarii Armatei Roşii şi pe oricine era considerat capabil să devină partizan în spatele liniilor germane. Au fost ucişi oameni din toate aceste categorii, proporţional cu numărul lor; împreună, cele patru grupuri de acţiune includeau numai 3 000 de oameni, inclusiv funcţionari, translatori, operatori telex şi radio şi secretare.468 Până la sfârşitul lunii iulie 1941, Himmler înmulţise acest număr de zece ori, brigăzile SS Kommandostab, batalioanele de poliţie germane şi unităţile auxiliare baltice şi ucrainene pronaziste, însumând circa 40 000 de oameni, au preluat rolul Einsatzgruppen, într-o dezlănţuire ucigaşă ce este responsabilă de aproape un milion de morţi în şase luni, folosindu-se multe şi variate metode.469 Departe de a resimţi vinovăţie sau ruşine în privinţa acestui comportament faţă de oameni nevinovaţi, fotografii ale unor execuţii erau, uneori, postate pe pereţii popotelor SS, putând fi comandate chiar copii.470

În 1964, un fost membru al SS explica modul în Einsatzkommando nr. 8 se ocupase de oribila sa sarcină din Rusia, cu 23 de ani înainte: „La aceste execuţii înfăptuite de plutoanele de execuţie“, declara el în faţa unei curţi regionale germane,

se proceda uneori în aşa fel încât victimele să se aşeze de-a lungul şanţurilor, pentru a putea fi împinse apoi mai uşor înăuntru. În cadrul operaţiunilor de mai târziu, victimele erau puse să stea cu faţa în jos în gropi, pentru a fi împuşcate în ceafă. În timpul execuţiilor din Bialistok, Novgorod şi Baranowice, cadavrele erau mai mult sau mai puţin bine acoperite, cu nisip şi praf de cretă, înainte de a fi adus un nou lot. În timpul ultimelor execuţii, foarte rar se mai făcea acest lucru, astfel încât următorul lot de victime era întotdeauna nevoit să se întindă peste cadavrele celor care tocmai fuseseră omorâţi înainte. Însă, chiar şi în acele cazuri, în care cadavrele fuseseră acoperite cu nisip şi cretă, de multe ori următoarele victime le vedeau pe cele precedente, întrucât diferite părţi ale corpului ieşeau frecvent în afară, de sub stratul subţire de nisip sau de pământ.

La un moment dat, între mijlocul lui iulie şi mijlocul lui octombrie 1941, pe măsură ce uciderea în masă a evreilor ruşi se înteţea, după demararea Operaţiunii Barbarossa, Hitler a luat hotărârea să fie ucis fiecare evreu pe care Reichul putea să pună mâna, fără a mai ţine cont de ajutorul pe care aceştia l-ar fi putut acorda efortului de război al Germaniei. Data exactă este imposibil de determinat, de vreme ce naziştii au încercat să şteargă până şi urmele Holocaustului, ca să nu mai vorbim de geneza sa organizaţională. Pe data de 4 octombrie 1943, de exemplu, Himmler le-a spus ofiţerilor superiori ai SS că asasinarea evreilor era „o pagină glorioasă în istoria noastră care nu a fost niciodată scrisă şi care nu poate fi scrisă“. Este, de aceea, inutil a încerca să găsim vreo foaie de hârtie semnată de Hitler, prin care acesta să autorizeze efectiv Holocaustul, în ciuda mulţimii de dovezi circumstanţiale din care putem deduce că el şi Himmler fuseseră arhitecţii acestei operaţiuni.

În octombrie 1941, emigrarea evreilor din Europa a fost cu totul interzisă şi au început deportările din Reich ale evreilor germani. În luna următoare, la Łódź, Polonia, şi, nu după multă vreme, în Chełmno, pentru a-i ucide pe evrei, erau folosite dube mobile cu gaz. SS-ul folosise astfel de dube încă din 1939, pentru a ucide mai mult de 70 000 de pacienţi ai spitalelor psihiatrice; ideea era împrumutată de la epurările lui Stalin, din anii 1930, în timpul cărora oamenii fuseseră gazaţi în camioane special acoperite şi în dube parcate în afara Moscovei, în care era introdus monoxidul de carbon produs de motoarele maşinilor.471 Reinhard Heydrich a fost primul din SS care a folosit aceste camere de gazare mobile, deghizate uneori sub înfăţişarea camioanelor pentru transportul de mobilă. În 1959, unul dintre chimiştii implicaţi, dr. Theodor Leidig, a explicat ce se întâmpla după ce victimele erau îngrămădite în dube:

Mi s-a spus că oamenii care vor fi duşi în camioane erau ruşi care urmau să fie, oricum, împuşcaţi. Ştabii voiau să ştie dacă exista vreun mod mai bun de a-i ucide… Încă îmi aduc aminte că puteai privi înăuntrul camionului printr-un vizor sau printr-o fereastră. Interiorul era luminat. Apoi deschideau camionul. Unele trupuri cădeau, altele erau scoase afară de prizonieri. După cum au confirmat tehnicienii, trupurile aveau acea nuanţă roz-roşiatică tipică pentru aceia care mureau în acest fel (otrăvire cu monoxid de carbon).

Procesul prin care aveau loc aceste masacre locale era încă total aleatoriu, însă, înainte de sfârşitul anului 1941, SS-ul începuse să-i omoare pe prizonierii de război sovietici şi pe handicapaţi cu ajutorul gazului Zyklon B. De asemenea, în octombrie 1941, armata germană din Serbia a început să împuşte evrei sub pretextul „represaliilor“ aplicate împotriva activităţii partizane.

Pe data de 12 decembrie 1941, la o zi după declaraţia de război împotriva Statelor Unite, Hitler le-a vorbit funcţionarilor superiori ai Partidului Nazist. „În ceea ce priveşte chestiunea evreiască“ – îşi amintea Goebbels după aceea – „Führerul este hotărât să scape cu totul de ei.“ Hitler făcuse trimitere la discursul său din faţa Reichstagului, din ianuarie 1939, spunând că „războiul mondial a început, iar exterminarea evreilor trebuie să fie o consecinţă necesară a acestuia“. Şase zile mai târziu, Himmler nota despre o întâlnire pe care o avusese cu Hitler, spunând: „Chestiunea evreiască. Să fie anihilaţi ca partizani“.472 Politica urma să se schimbe: din asasinarea evreilor, oriunde se întâmpla să se afle aceştia, în timp ce-i transportau spre est sau ţinându-i în viaţă în condiţii care erau de asemenea menite a-i omorî, s-a trecut la aplicarea Soluţiei Finale, în lagăre special adaptate tocmai pentru acest scop. În mai 1942, lângă Lublin, în Polonia ocupată, era deschis lagărul Sobibór, iar, în următoarea lună, va începe construcţia la Treblinka, în nord-estul Poloniei.

Pentru ca naziştii să extermine aproape două milioane de evrei polonezi în mai puţin de doi ani, între începutul anului 1942 şi sfârşitul anului 1943, au avut nevoie de utilizarea unor unităţi precum Batalionul de Poliţie de Rezervă 101, care, singur, a fost responsabil pentru împuşcarea sau deportarea a 83 000 de oameni.473 Batalionul era alcătuit în special din oameni între două vârste, cetăţeni respectabili din rândul muncitorilor şi din clasa de mijloc ai oraşului Hamburg şi nu atât din ideologi nazişti. Se pare că aceşti oameni au fost transformaţi în criminali în masă de presiunea grupului şi de o înclinaţie naturală spre obedienţă şi camaraderie, mai degrabă decât de fervoarea şi convingerile politice. De vreme ce nu mai puţin de 210 membri ai batalionului au fost interogaţi în amănunt până în anii 1960, s-a putut stabili că recruţii Batalionului 101 nu fuseseră selecţionaţi pentru zelul lor ideologic – numai un sfert erau membri ai Partidului Nazist –, iar mulţi se înrolaseră mai ales pentru a evita serviciul activ departe de casă. Ei reprezentau o parte semnificativă a societăţii germane şi nimeni nu era constrâns să omoare evrei şi nu era pedepsit pentru că a refuzat să facă acest lucru. Numai un număr relativ mic de germani aprobau ceea ce se întâmpla în est, însă restul nu îşi manifestau dezacordul activ în nici un fel. Marea majoritate era, pur şi simplu, indiferentă şi nu dorea să afle. Însă, când au fost chemaţi pentru a ajuta la realizarea genocidului, între 80% şi 90% dintre oamenii care alcătuiau Batalionul 101 au consimţit fără a ridica obiecţii. După repulsia resimţită la început, povesteşte istoricul Christopher Browning, aceştia „deveneau călăi tot mai eficienţi şi mai duri“.474

Numai 12 dintre cei 500 de membri ai batalionului – adică 2,4% – au refuzat efectiv să ia parte la execuţia a 1 500 de evrei, în grupuri de câte 40, în pădurile din afara satului polonez Józefów, aflat la 80 de kilometri sud-est de Lublin, pe 13 iulie 1942. În timpul care mai rămăsese din acea zi de 17 ore – întreruptă de pauze de ţigară şi de o masă de prânz –, este posibil ca alţi aproximativ 45 de membri să se fi retras din diferite motive. Restul de 90% şi-au dus la bun sfârşit, pur şi simplu, sarcina de a împuşca şiruri de femei şi copii evrei fără să clipească, cu toate că ştiau că n-ar fi fost pedepsiţi dacă ar fi refuzat. Unii îşi vor motiva acţiunea spunând că neparticiparea lor nu ar fi schimbat soarta finală a evreilor. Cu toate că spuneau că le displăcuse să împuşte sugari şi copii mici, o făcuseră, la fel cum împuşcaseră veterani decoraţi din Marele Război, care imploraseră milă, aducându-le aminte de tovărăşia de care dăduseră dovadă în tranşee. Considerau „deranjant“ faptul că nici una dintre mame nu-şi părăsea copilul, încât trebuiau să fie împuşcaţi împreună, cu toate că „îmi mai liniştea conştiinţa faptul că eliberam [adică, omora] copiii care nu puteau trăi fără mamele lor“, spunea un metalurgist de 35 de ani, din Bremerhaven.

Membrii batalionului au manifestat unele reacţii fizice de repulsie, însă nici o reacţie morală. „La început am tras la liber“, îşi amintea unul dintre ei. „Când unul dintre noi nimerea prea sus, întregul craniu exploda. Prin urmare, bucăţi de creier şi de craniu zburau peste tot. Apoi, am fost instruiţi să aşezăm vârful baionetei pe gât.“ Ei îşi aminteau cum evreii înşişi dădeau dovadă de un calm „incredibil“ şi „uluitor“ în faţa morţii, cu toate că zgomotul împuşcăturilor le dădea de înţeles foarte limpede ce urma să li se întâmple“.475 Motivul pentru care oameni normali au devenit criminali în masă şi, desigur, pentru care unii oameni au dat dovadă de un fanatism antisemit are la bază un număr destul de mare de raţiuni psihologice cât se poate de complexe. Majoritatea acestor raţiuni – brutalizarea adusă de război, segmentarea socială, carierismul, banala rutină, dorinţa de conformism, un etos al masculinităţii, şi-aşa mai departe – nu se limitează la graniţele fizice şi istorice ale Germaniei naziste.

Este fals faptul atât de des sugerat că exterminarea în masă cu mijloace industriale a evreilor a avut loc ca rezultat al frustrărilor germane de pe Frontul de Est sau chiar ca urmare a intrării Statelor Unite în război după episodul Pearl Harbor, evenimente care au coincis cu Holocaustul, însă nu l-au declanşat. De fapt, germanii concepeau permanent noi modalităţi de a ucide mai eficient evreii, iar utilizarea gazului Zyklon B nu era decât finalul acestui proces de improvizare. Într-o Führerstaat (dictatură), avansarea în carieră depindea de mulţumirea Führerului, iar Hitler – cu toate că era atent să nu-şi pună semnătura pe un document care menţiona exterminarea şi să folosească numai comunicări verbale pentru a da indicaţii în acest sens – era cunoscut pentru favorizarea celei mai dure politici faţă de evrei. Cu toate că îşi punea semnătura pe oricât de multe directive ale Führerului şi Führerbefehlen (ordine ale Führerului), magnitudinea Holocaustului era atât de amplă, încât s-a distanţat cât a putut de mult pentru a nu putea fi învinuit personal, până acolo încât apologeţii săi au încercat chiar să argumenteze că nu ar fi fost responsabil de această crimă. Cariera nici unui oficial german nu a avut de suferit din cauza unui entuziasm exagerat faţă de genocid şi mulţi – precum Obergruppenführer (generalul-locotenent) Reinhard Heydrich – aveau succes, tocmai ca urmare a antisemitismului lor fanatic. Când, la mijlocul lui august 1941, Reichsführerul SS Heinrich Himmler şi Heydrich au primit instrucţiuni scrise pentru a accelera asasinarea femeilor şi a copiilor evrei, dar şi a bărbaţilor, în pogromuri mai mari în estul Europei, acest lucru avea să fie realizat începând cu Lituania.476

Masacre ale evreilor – adesea prin împuşcare pe marginea gropilor care fuseseră săpate chiar de către victime sau de către prizonierii de război sovietici – au avut loc la Ponary, lângă Vilnius (55 000 de oameni omorâţi), la Fortul IX, lângă Kovno (10 000), în defileul Babi Iar de lângă Kiev (33 771), la Rumbula, lângă Riga (38 000), la Kaunas (30 000) şi în multe alte locuri. În total, în jur de 1,3 milioane de oameni au murit în urma acţiunilor Einsatzgruppen, înainte de adoptarea unor procedee mai eficiente. Cunoaştem aceste cifre pentru că grupurile trimiteau rapoarte detaliate ale masacrelor lor, pe care Hitler, cu siguranţă, le vedea şi la care se referea uneori tangenţial în discuţiile cu locotenenţii săi. Pe 25 octombrie 1941, spre exemplu, la o cină cu Himmler şi Heydrich, Hitler spunea: „Nimeni să nu-mi spună că nu-i putem trimite în mlaştină… Este bine dacă avansarea noastră este precedată de teama că vom extermina evreimea.“ Aceasta era, probabil, o referire la rapoartele SS despre înecarea femeilor şi a copiilor evrei cu miile, în mlaştinile Pripet.

Nu numai că Wehrmachtul ştia despre Einsatzgruppen, dar şi coopera activ cu acestea, în ciuda protestelor de după război, în care-şi susţineau inocenţa şi prin care au reuşit să-i păcălească pe unii istorici cunoscuţi din Vest, inclusiv pe Basil Liddell Hart. După Babi Iar, feldmareşalul Walther von Reichenau a emis un ordin în care lăuda „pedeapsa grea, dar dreaptă, dată suboamenilor evrei“, iar Rundstedt semna o directivă către ofiţerii săi superiori folosind cam aceleaşi cuvinte. De o complicitate egală cu genocidul au dat dovadă şi feldmareşalul von Leeb, feldmareşalul von Manstein – care scria că „sistemul iudeo-bolşevic trebuie exterminat pentru totdeauna“ – şi generalul Hoepner, care a ordonat „anihilarea totală a inamicului“, identificat cu evreii şi bolşevicii. Germanii aveau o lungă istorie de tratament nemilos şi arbitrar faţă de elementele „nedorite“ ale populaţiei băştinaşe din teritoriile ocupate, inclusiv faţă de cei bănuiţi că ar fi partizani în Războiul Franco-Prusac, faţă de membrii tribului herero, în 1904–1908, şi faţă de civilii belgieni din Marele Război. În 1940, în jur de 3 000 de soldaţi negri din Africa au fost masacraţi după ce se predaseră în urma căderii Franţei.477

Asasinatele în masă, comise întru câtva la întâmplare şi doar pe jumătate în mod public de către Einsatzgruppen, îşi aveau minusurile lor: în special uriaşa cantitate de muniţie consumată, evadările ocazionale şi repulsia resimţită chiar de oamenii SS-ului – minusuri pe care Himmler dorea să le minimalizeze. Aceasta însemna că, spre sfârşitul verii şi începutul toamnei din anul 1941, Înaltul Comandament Nazist era dornic să adopte o metodă mult mai eficientă de realizare a genocidului. Prin urmare, pe 3 septembrie 1941, în celulele Blocului 11 din barăcile de la Oświlcim, aflate la vest de Cracovia, în Polonia, şi cunoscut în istorie sub denumirea germană de Auschwitz, 250 de prizonieri, în bună parte polonezi, au fost otrăviţi cu Zyklon B, un acid cianhidric cristalizat, folosit până atunci ca soluţie de dezinsecţie a hainelor şi a clădirilor, eficient mai ales împotriva păduchilor. Cu toate că dubele cu gaz, execuţiile în masă şi diferite alte metode au continuat să fie folosite în est, utilizarea Zyklon B în camerele de gazare a devenit principala metodă pusă la punct de nazişti pentru a aplica, în cuvintele lui Heydrich, „soluţia finală la problema evreiască în Europa“. În biblioteca lui Hitler, se afla un manual din 1931 despre gazele toxice, care dedica un capitol special acidului prusic asfixiant, comercializat sub denumirea de Zyklon B.478

Iniţial, comandantul lagărului de la Auschwitz, Rudolf Höss, intenţionase să folosescă Zyklon B – Zyklon însemnând „ciclon“ şi B venind de la Blausäure (acid prusic) – pentru „a evita o baie de sânge“, ceea ce, pentru el, însemna că SS-iştii erau nevoiţi să omoare evrei şi alte categorii de persoane cu propriile mâini. Höss însuşi era un foarte vechi membru de partid, în care intrase în noiembrie 1922; numărul de pe carnetul său de membru era 3240.479 Ca să folosim cuvintele unui istoric al Auschwitz-ului, „utilizarea gazului Zyklon B a facilitat procesul crimei“.480 În total, la Auschwitz–Birkenau au fost omorâţi în jur de 1,1 milioane de oameni, dintre care mai mult de 90% erau evrei. Auschwitz-ul era cartierul general al lagărului unde erau ţinuţi 30 000 de evrei, iar Birkenau, aflat în apropiere, era un lagăr de 172 de hectare – mai mare decât Hyde Park din Londra – unde locuiau, munceau şi mureau în jur de 100 000 de oameni. Sloganul Arbeit Macht Frei („Munca te face liber“), scris cu litere din fier forjat, deasupra porţii de intrare în Auschwitz, era, desigur, o altă minciună cinică a naziştilor, de vreme ce scopul muncii era moartea deţinuţilor, nici unul nefiind vreodată eliberat de către germani în întreaga istorie a lagărului.

După ce erau adunaţi laolaltă, în localităţile lor de reşedinţă de pe întreg teritoriul european aflat sub ocupaţie germană, evreii erau transportaţi cu trenul la Auschwitz sau într-unul dintre celelalte cinci lagăre de exterminare din estul Europei. În mod normal, le era îngăduit să ia cu ei în călătorie între 15 şi 25 de kilograme de lucruri personale. Scopul acestui mod de a acţiona era acela de a-i face să creadă că vor fi strămutaţi în comunităţi din est. Astfel de minciuni erau necesare pentru a-i face să fie docili şi pentru a-i determina să intre în camerele de gazare fără a se panica, a încerca să reziste sau să fugă. În aceste lungi călătorii, care aveau loc, adesea, în vagoane de animale – cele din Grecia puteau să dureze până la 11 zile –, nu li se dădea să mănânce sau să bea apă aproape deloc, iar accesul la closete nu le era îngăduit. Odată ce transporturile ajungeau la linia de garare de la Birkenau, era operată prima Selektion (selecţie), în urma căreia oficialii SS îi alegeau pe cei mai viguroşi (bărbaţi şi femei) – aproximativ 15% dintre ei –, care urmau să fie duşi în barăcile lagărului, pentru a fi trimişi la diferite munci, lăsându-i în urmă pe cei bătrâni, slăbiţi, infirmi, pe copii şi pe mamele lor, care erau duşi imediat în camerele de gazare şi exterminaţi. La Birkenau au murit nu mai puţin de 230 000 de copii, aproape toţi la o oră de la sosirea lor în lagăr, în vreme ce speranţa medie de viaţă pentru bărbaţii care supravieţuiau selecţiei iniţiale era de şase luni până la un an, iar pentru femei – de patru luni. Moartea venea în mai multe forme, pe lângă gazare şi execuţie: înfometare, bătăi aplicate ca pedeapsă, sinucidere, tortură, epuizare, experimente medicale, febră tifoidă, expunere la frig, scarlatină, difterie, tifos şi tuberculoză. Oswald Kaduk, poreclit „Papa“ pentru că iubea copiii, le dădea copiilor evrei baloane, chiar înainte ca aceştia să primească o injecţie cu fenol direct în inimă, într-un ritm de zece copii pe minut.481

Cei care erau selecţionaţi pentru a fi gazaţi erau conduşi direct spre camerele subterane şi li se spunea că urmau să facă un duş. Cuvântul „duşuri“ era scris în toate limbile principale de circulaţie europeană şi existau chiar capete de duş false prinse de tavanul camerelor de gazare. Victimelor li se spunea şi că, dacă nu se grăbeau, cafeaua care îi aştepta în lagăr se va răci.482 Odată intraţi în vestiare, li se ordona să-şi agaţe hainele de cârligele de acolo, erau adunaţi în camere, iar uşile grele de metal erau închise brusc în urma lor. Apoi, din găurile din tavan se dădea drumul pilulelor verzi de Zyklon B, iar, într-un interval cuprins între 15 şi 30 de minute – mărturiile diferă –, toţi cei din cameră erau morţi.

Dificila responsabilitate de a conduce camerele de gazare cădea, în bună măsură, în sarcina Sonderkommandos (unităţi speciale), prizonieri cărora li se dăduse, în plus, sarcina de a curăţa şi de a pregăti camerele de gazare şi crematoriile. „Singura ieşire este prin horn“ i s-a spus chimistului italian Primo Levi, când a intrat în Auschwitz. „Ce însemna acest lucru?“, se întreba el. „În curând, urma să aflăm cu toţii ce însemna.“483 Cu toate că numai SS Sanitäter (infirmierii) introduceau efectiv în cameră tabletele cu gaz Zyklon B, Sonderkommandos făceau, de fapt, aproape toată treaba, în afară de a închide ermetic uşile camerei de gazare. Aceştia îi calmau pe prizonieri în drumul lor spre vestiare, vorbindu-le adesea în idiş, spunându-le că li se va face un duş înainte de a fi repartizaţi la diferitele munci şi de a se reuni cu familiile lor; îi scoteau pe cei care – din cauza faptului că erau nervoşi, agitaţi şi suspicioşi – „provocau probleme“, ducându-i dincolo de raza vizuală şi auditivă a celorlalţi şi îi ţineau pe fiecare parte, în vreme ce un SS-ist îi împuşca cu un pistol cu amortizor în spatele crematoriului; îi ajutau pe cei mai bătrâni să se dezbrace şi îi conduceau în camerele de gazare, uneori împingându-i cu bastoane grele de cauciuc; în timpul gazării, scotoceau prin obiectele personale din vestiare, căutând lucrurile de valoare, alimentele, bijuteriile ascunse în căptuşeala hainelor; ardeau tot ceea ce naziştii considerau a fi lipsit de valoare, inclusiv albume cu fotografii, cărţi, documente, suluri cu Tora, haine de rugăciune şi jucării; scoteau afară din camerele de gazare rămăşiţele omeneşti şi curăţau excrementele, astfel încât noul transport să nu observe nimic din ceea ce se întâmplase cu cel de dinainte – parfumul luat de la victimele femei era adesea folosit pentru a înlătura mirosul de gaz şi de fecale; cercetau gurile victimelor după monede de aur; rădeau părul de pe cadavre, smulgeau inele şi cercei, extrăgeau dinţii de aur şi inelele care nu voiau să iasă cu cleştii; îndepărtau protezele, iar apoi aruncau cadavrele în liftul de metal pentru marfă „ca pe nişte cârpe“, adunându-le în mormane de 15 până la 20 deodată. Sus, folosind furci speciale, Sonderkommandos împingeau cadavrele în cuptoarele crematoriilor pe care trebuiau să le alimenteze bine (fumul urca prin hornurile de 15 metri înălţime); apoi, foloseau pari groşi de lemn pentru a zdrobi craniile, oasele şi acele părţi ale corpurilor care nu arseseră; scoteau uriaşele mormane de cenuşă umană în roabe şi o duceau într-un bazin aflat între cele două crematorii sau, cu ajutorul camioanelor, o transportau pentru a o arunca în râul Sola, un afluent al Vistulei.484 În mod tipic, într-o singură cameră de gazare – iar Auschwitz–Birkenau avea şase care funcţionau încontinuu – puteau fi omorâţi 2 000 de evrei în 90 de minute, de către o echipă formată din 10 SS-işti şi 20 de membri ai Sonderkommando.485 Numeroşi SS-işti se ofereau volunatari pentru ture suplimentare, pentru a putea obţine recompense, concretizate în mai multe raţii de carne şi în alcool. Existau astfel de cicluri de 24 de ore, timp în care, în jur de 20 000 de fiinţe umane erau selectate, gazate, incinerate, iar cenuşa lor îndepărtată numai în Auschwitz.

„Mulţi dintre ei ştiau că mergeau la moarte“, îşi amintea un fost prizonier care făcuse parte din Sonderkommando, Josef Sackar, despre evreii pe care îi escortase în camerele de gazare: „Aveau o presimţire. Le era, pur şi simplu, frică. Erau îngroziţi. Mamele îşi ţineau copiii strâns… Erau stânjeniţi… Unii dintre ei începeau să strige de ruşine şi teamă. Le era foarte, foarte frică. Copiii se purtau cum se poartă copiii: căutau mâinile părinţilor şi-i îmbrăţişau. Ce ştiau ei? Nu ştiau nimic“.486 Victimelor li se spunea că trebui să ţină minte numărul cârligului de care-şi agăţaseră hainele în vestiar – un culoar cu o lungime de 15 până la 25 de metri, cu podeaua de beton şi bănci din lemn pe fiecare parte. Intenţia era din nou aceea de a-i face să creadă că nu vor face altceva decât să se spele şi să fie despăduchiaţi înainte de a se îmbrăca la loc.

Odată intraţi în camera de gazare, victimele nu mai aveau nici o şansă de scăpare. Rudolf Höss va fi cât se poate de explicit în memoriile pe care le-a scris între arestarea sa din martie 1946 şi execuţia lui prin spânzurare la Auschwitz, în aprilie 1947 că, în comparaţie cu monoxidul de carbon,

Experienţa a arătat că tocmai compoziţia acidului prusic, denumit Zyklon B, provoca moartea cu o mult mai mare rapiditate şi siguranţă, mai ales dacă încăperile erau ţinute departe de umezeală, etanşe şi pline cu cât mai mulţi oameni şi, în plus, dacă erau prevăzute cu guri de ventilaţie cât mai mari. În ceea ce priveşte Auschwitz-ul, nu am auzit niciodată ca să fi fost găsită vie chiar şi o singură persoană după deschiderea camerelor de gazare, la o jumătate de oră după ce gazul fusese introdus.487

Acele 30 de minute erau pe atât de oribile pe cât ne putem închipui. În camerele de gazare de ultimă oră ale Crematoriilor II şi III de la Auschwitz, pastilele erau coborâte în recipiente prin Drahtnetzeinschiebvorrichtungen (coloane de introducere prevăzute cu plase metalice), iar gazul era distribuit în mod relativ egal, însă, în alte camere, el se aduna de la podea şi se ridica spre tavan, forţându-i astfel pe cei mai puternici să se urce pe cei mai slabi, într-o încercare inutilă de a evita asfixierea. „Oamenii de acolo ştiau că li se apropia sfârşitul şi încercau să se caţere cât mai sus cu putinţă pentru a evita gazul“, îşi amintea Sackar. „Uneori, toată pielea de pe suprafaţa corpului se cojea din cauza efectului pe care îl avea gazul.“488 Victimele zgâriau uşile şi pereţii, iar urletele şi plânsetele lor puteau fi auzite în ciuda uşilor groase de metal etanşe. Când Sonderkommandos intrau în camere, îi aştepta o privelişte cumplită. După cum consemnează un istoric: „Carnea purpurie, crăpată; feţele schimonosite de durere; iar ochii, ieşiţi din orbitele larg deschise, sunt mărturiile teribilei agonii prin care au trecut aceşti oameni în ultimele lor clipe de viaţă“.489

Depunând mărturie la Nürnberg, paznicul Otto Moll, de la Auschwitz, vorbea de soarta copiilor ale căror mame îi lăsaseră ascunşi în hainele de care se dezbrăcaseră în vestiare: „Prizonierii erau nevoiţi să cureţe camera după ce aceasta fusese golită de oameni: atunci, ei luau copiii şi-i aruncau în camera de gazare“. Cu altă ocazie, i s-a cerut să estimeze cât de repede îşi făcea efectul gazul Zyklon B: „Gazul era introdus printr-o deschizătură: cam la un minut şi jumătate după ce gazul era introdus (desigur, nu fac decât să estimez timpul, pentru că nu am avut niciodată un cronometru ca să stabilesc acest lucru şi, oricum, nu ne interesa), zgomote mai puternice nu se mai auzeau, nici un fel de zgomot care să poată fi auzit din camera de gazare“. Întrebare: „Ce fel de zgomote se auzeau înainte ca acest lucru să se întâmple?“ Răspuns: „Lumea plângea şi ţipa“.490 Alte câteva mărturii confirmă această estimare.

Uneori, câte un prizonier Sonderkommando îşi recunoştea printre morţi un membru al familiei sau un prieten, iar Höss – a cărui mărturie trebuie evaluată prin prisma antisemitismului său, pe care nu îl va regreta niciodată – susţinea că un astfel de Sonderkommando era nevoit, de exemplu, să-şi târască propria soţie spre cuptor, pentru ca apoi să ia prânzul cu colegii săi, fără a-şi manifesta nici un sentiment de revoltă. (Dimpotrivă, există o altă mărturie despre un Sonderkommando care şi-a însoţit mama în camera de gazare, pentru ca apoi să rămână din proprie voinţă cu ea acolo, pentru a fi gazaţi împreună.) Deloc surprinzător, ceilalţi deţinuţi de la Auschwitz credeau că Sonderkommandos sunt slugoii naziştilor şi că erau „indivizi cât se poate de cruzi şi de lipsiţi de suflet“.491 Primo Levi scria că ei trăiau „la limita colaborării“ şi este adevărat că sarcina naziştilor ar fi fost mult mai dificilă şi mai greu de digerat fără existenţa Sonderkommandos, cu toate că ar fi găsit, fără îndoială, voluntari printre unităţile auxiliare ucrainene, baltice sau bieloruse, pentru a îndeplini aceste sarcini. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că Sonderkommandos nu aveau ca alternativă decât moartea, că făceau rost de hrană pentru alţi deţinuţi, atunci când puteau, şi că au fost singurul grup de deţinuţi care s-au revoltat împotriva germanilor. Când, pe 7 octombrie 1944, devenise o certitudine că Sonderkommandos din Crematoriul IV urmau să fie selectaţi, aceştia i-au atacat pe SS-işti cu pietre, topoare şi bare din metal. Până la căderea nopţii, „revolta“ luase sfârşit şi nici un prizonier nu fusese cruţat, însă aceştia reuşiseră să omoare trei paznici SS şi să rănească alţi 12, aruncaseră în aer Crematoriul IV cu grenadele de mână care le fuseseră strecurate pe furiş de către femei prizoniere şi încercaseră să fugă din lagăr, tentativă în timpul căreia muriseră 250 de oameni, 200 fiind executaţi a doua zi. Evreicele care le strecuraseră grenadele – Ester Wajcblum, Regina Safirsztajn, Ala Gertner şi Róza Robota – au fost spânzurate după o săptămână în care fuseseră torturate.492 Toate revoltele care au avut loc – la Sobibór, Treblinka şi Auschwitz – în cele şase lagăre de exterminare naziste au fost opera Sonderkommandos, singurii deţinuţi care mai aveau puterea fizică de a lupta. Tot ei au fost aceia care au încercat să furnizeze dovezi ale genocidului pentru cei din afară, îngropând mărturii în cutii de conserve în pământul de lângă crematorii, mărturii care, de atunci, au fost descoperite şi publicate.493 Una dintre acestea, scrisă de Zalman Gradowski, spunea: „De ce stau aici în tăcere şi nu mă tângui, plângându-mi tragedia, şi de ce suntem, în schimb, îngheţaţi, amorţiţi, goliţi de orice sentiment?“ Răspunsul era următorul: „Moartea sistematică şi continuă, singura viaţă pe care o are cel care trăieşte aici, întunecă, tulbură şi amorţeşte simţurile“.494

Câţiva dintre cei 80 de prizonieri Sonderkommando care au reuşit să supravieţuiască războiului s-au supus interogatoriului şi au mărturisit că se transformaseră în roboţi pentru a supravieţui şi a depune mărturie împotriva naziştilor. Senzaţia de apatie şi de neputinţă, precum şi consumul de alcool, îi ajutaseră pe aceşti „mizerabili muncitori manuali ai exterminării în masă“ să lase deoparte ceea ce a fost descris ca „dilema morală implicită a fenomenului Sonderkommando“.495 În mod surprinzător, sinuciderile erau rare în rândurile lor. „Cu toate că ştiau ceea ce urma să se întâmple“ – consemnează un istoric – „nu puteau să salveze nici măcar un evreu“, inclusiv copiii aruncaţi în braţele lor de către mame, care intuiseră că nu vor mai ieşi vii de acolo, la intrarea la „duşuri“.496

Întrucât Sonderkommandos erau Geheimsträger (deţinători de secrete), erau nevoiţi să trăiască împreună, nu puteau renunţa la posturile lor şi nu puteau decât nădăjdui că războiul se va încheia înainte ca ei înşişi să fie selectaţi pentru exterminare. Şi, pentru că aveau primii acces la pachetele pe care evreii gazaţi le lăsau în vestiare, se hrăneau mai bine decât orice alţi prizonieri – lucru care, cum erau implicaţi într-o muncă fizică atât de grea, le convenea şi germanilor. Li se îngăduia să poarte haine civile şi nu uniforme de deţinuţi, aveau paturi cu saltele în camerele de deasupra crematoriilor, aveau timp să se odihnească şi, în afară de apelul zilnic, nu se aflau sub permanenta supraveghere a SS-ului. „Niciodată nu am dus lipsă de ceva“ – îşi amintea Sackar – „aveam parte de haine, mâncare şi, de asemenea, de somn.“497 Singurul lor semn distinctiv, în afară de numărul tatuat pe care-l purtau, era crucea roşie de pe spate. Pentru a deosebi deţinuţii şi pentru a-i dezumaniza, evreii erau constrânşi să poarte câte o stea galbenă a lui David, restul deţinuţilor purtând de asemenea, benzi de diverse culori, cusute pe uniforma lor, culorile reprezentând un anume cod, astfel încât Martorii lui Iehova purtau violet, homosexualii roz, criminalii verde, deţinuţii politici roşu, ţiganii negru, iar prizonierii de război sovietici aveau cusute literele „SU“ pe uniforme. Din 1943, pe braţele şi, uneori, pe picioarele prizonierilor au fost tatuate numere.

Sadismul de-a dreptul inuman şi cruzimea soldaţilor germani din SS şi a slugilor lor din unităţile auxiliare nu cunoşteau practic nici o limită. În acest sens, de o faimă sinistră, dar reprezentativă se bucura, la Sobibór, sergentul SS Paul Grot, pe care unul dintre cei numai 64 de supravieţuitori ai acelui lagăr, Moshe Shklarek, şi-l reamintea pentru modul „în care-i plăcea să se amuze; lua un evreu, îi dădea o sticlă de vin şi o porţie de cârnaţi de cel puţin un kilogram şi-i ordona să le înghită în câteva minute. După ce «norocosul» reuşea să îndeplinească ordinul şi să se clatine de beat ce era, Grot îi ordona să deschidă gura ca să urineze în ea“.498 Asemenea oricărei fabrici, fabrica morţii va transforma munca, şefii de echipă (cunoscuţi sub denumirea de capos), banda transportoare şi atitudinea faţă de corelaţia dintre timp şi mişcare în vederea maximizării eficienţei. SS-iştii le dădeau Sonderkommandos ordine precise despre ce anume le era îngăduit să le spună celor ce urmau să fie gazaţi, astfel încât victimele să meargă la moarte – cel puţin, majoritatea lor – fără să ştie. De vreme ce situaţia era, oricum, inevitabilă, Sonderkommandos nu doreau să sperie victimele mai mult decât acestea erau deja. „Evitam să mă uit în ochii lor“, îşi amintea Sackar despre oamenii pe care-i conducea în camerele de gazare. „Încercam întotdeauna, din toate puterile, să nu-i privesc drept în ochi, ca să nu-şi dea seama de ceva.“499 Recunoştea că el şi tovarăşii lui „deveniserăm roboţi, maşini“, însă nega faptul că fusese cu totul desensibilizat faţă de ceea ce se întâmpla: „Plângeam fără lacrimi… Nu aveam timp să ne gândim. A gândi era complicat. Blocam orice gând.“ Sackar a reuşit să supravieţuiască selecţiei de către SS la Auschwitz, amestecându-se printre ceilalţi prizonieri, tocmai când Armata Roşie era pe cale să sosească în lagăr în ianuarie 1945.

Pentru cei care supravieţuiau primei Selektion de pe linia de garare – cunoscută sub denumirea de „rampa“ –, urmau multe alte selecţii. Inspecţiile regulate ale barăcilor aveau loc pentru a stabili dacă prizonierii aveau în continuare puterea de a munci eficient, iar cei care nu mai puteau, potrivit celor mai arbitrare criterii, erau gazaţi. Selecţia avea, de asemenea, loc în spitalul închisorii, unde medicii SS îi selectau regulat pe pacienţii „bolnavi irecuperabil“. Istoricul Gideon Greig identifica şapte zone ale vieţii de lagăr în care procedeul nemilos al selecţiei opera regulat şi de unde nu mai exista cale de întoarcere.500 Ofiţerii însărcinaţi cu selecţia purtau bastoane ce puteau fi folosite ca arme, dar care erau, de cele mai multe ori, folosite pentru a-i direcţiona pe deţinuţi, fără a fi nevoiţi să intre în contact fizic cu ei. „Toţi cei care găsesc o cale de a scăpa, o urmează“ – îşi amintea Primo Levi despre acest proces –, „însă aceştia sunt o minoritate, pentru că este foarte greu să scapi de o selecţie. Germanii îndeplinesc aceste sarcini cu o mare îndemânare şi cu sârguinţă.“501 Într-o zi, mânat de sete, Levi – Häftling (prizonierul) cu numărul 174517 – a deschis fereastra barăcii pentru a rupe un ţurţure şi a face rost astfel de apă, însă un paznic i l-a smuls. „De ce?“, a întrebat Levi, pentru a i se răspunde că „Hier ist kein warum“ („Aici nu există de ce“).502 Cu toate acestea, o explicaţie exista totuşi: SS-istul nu dorea ca Levi să bea apă, pentru că SS-ul nu dorea să aibă deţinuţi puternici, ci, mai degrabă, slabi şi, de preferat, muribunzi, de vreme ce numerele „selectate“ puteau fi imediat înlocuite. Auzind că un alt prizonier îi mulţumea lui Dumnezeu că nu fusese selectat, Levi îşi aduce aminte că se gândise: „Oare Kuhn nu-şi dă seama că data viitoare va fi rândul lui? Oare Kuhn nu înţelege că ceea ce s-a întâmplat azi e o monstruozitate, pe care nici o rugăciune de împăcare, nici o iertare, nici o penitenţă a celui vinovat, nimic din ceea ce stă în puterea omului nu poate să o mai îndrepte vreodată? Dacă aş fi fost Dumnezeu, aş fi scuipat pe rugăciunea lui Kuhn.“503

A vizita Auschwitz–Birkenau astăzi înseamnă a fi pus faţă în faţă cu privelişti care fac să reînvie o groază tot atât de puternică, pe cât ar putea să o facă orice carte sau studiu academic. Era nevoie de o scară pentru a urca muntele format din pantofii victimelor. (În 2004, după ce au fost curăţate 43 000 de perechi de încălţări, într-o pereche s-au găsit ascunse bancnote ungureşti care reuşiseră să scape cumva de jaful oficial şi neoficial din lagăr.) Mormane uriaşe de pămătufuri pentru ras, periuţe de dinţi, ochelari, proteze, haine pentru copii, piepteni şi perii de păr şi o mulţime de articole de îmbrăcăminte sunt puse la vedere. Majoritatea bunurilor evreilor fuseseră deja expropriate şi folosite de către nazişti, însă aceste articole vor rămâne în urmă, când paznicii vor fugi din faţa ruşilor, în ianuarie 1945. Şapte tone de păr uman au rămas în urmă, care, altfel, ar fi fost folosit în industria textilă germană. Pe geamantane – care se adunau cu miile, în mormane enorme – erau trecute, cu creta, numele şi datele de naştere ale proprietarilor, de exemplu „Klement Hedwig 8/10/1898“. Când au fost luate cărucioarele de copii de la Auschwitz, în rânduri de câte cinci împinse spre staţia de cale ferată, a fost nevoie de o oră ca să fie duse toate.504 Scriind Obergruppenführerului SS Oswald Pohl, în ianuarie 1943, despre „materialele şi bunurile luate de la evrei, adică despre emigrarea evreilor“, Himmler intra chiar în unele detalii despre ceea ce se va întâmpla cu cristalele care puteau fi găsite în ceasurile lor, pentru că, în depozitele din Varşovia, „se află sute de mii – poate chiar milioane – care, din raţiuni practice, ar putea fi distribuite ceasornicarilor germani“.505 Cu o altă ocazie, el salvase de la exterminare – cel puţin, temporar – cinci bijutieri evrei tocmai datorită priceperii lor în realizarea celei mai importante decoraţii a Reichului, Crucea de Cavaler cu frunze de stejar şi diamante, pe care numai 27 de oameni aveau să o primească.506

Pe 14 septembrie 1942, Albert Speer autoriza cheltuirea a 13,7 milioane de mărci germane pentru construirea, cât mai grabnică, a facilităţilor şi a edificiilor dedicate genocidului de la Birkenau.507 Până în 1943, patru camere de gazare – numerotate de la I la IV – erau deplin operaţionale şi funcţionau la capacitate maximă, 437 000 de unguri fiind aduşi acolo la sfârşitul primăverii anului 1944 şi omorâţi într-un interval de numai câteva săptămâni. Au fost folosite în jur de 10 firme germane pentru construirea camerelor de gazare şi a crematoriilor, iar Oberingenieurul Kurt Prüfer, reprezentant al contractorilor Topf und Söhne din Erfurt, era atât de mândru de sistemul său de incinerare de la Birkenau, încât va avea tupeul să-l patenteze.508 „Din cuptoare ies flăcări de aproape 10 metri, vizibile pe timpul nopţii cale de câteva leghe în jur“, îşi amintea un deportat din Franţa, Paul Steinberg, „iar duhoarea puternică de carne arsă poate fi simţită [sic] până la [fabrica producătoare de ulei sintetic de la] Buna“, care se afla la mai mult de 5 kilometri distanţă. Când, fie pentru că crematoriile funcţionau peste program, fie pentru că erau renovate mai des, din cauza suprasolicitării, cadavrele trebuiau arse în gropi deschise aflate în împrejurimi, Höss îşi amintea că „flăcările trebuiau întreţinute, surplusul de grăsime drenat, iar muntele de cadavre care ardeau trebuia permanent scormonit pentru ca palele de vânt să aţâţe flăcările“.509 La sfârşitul războiului, vor fi eliberaţi 7 500 de deţinuţi, dintre care 600 de adolescenţi şi copii, majoritatea orfani care nu puteau nici să-şi afle propriul nume.

La Auschwitz, în barăcile care fuseseră, iniţial, concepute pentru a adăposti 42 de cai, puteau fi înghesuite între 400 şi 800 de persoane. Păduchii şi muştele erau endemice, cu toate că şobolanii nu puteau supravieţui îndelung din cauză că erau o sursă de proteine. Celulele în care se stătea în picioare, din Baraca 11, ce puteau adăposti patru oameni deodată, într-un spaţiu de 1,5 m2, timp de zece zile la rând, erau folosite pentru înfometare, sufocare şi zdrobirea rezistenţei psihice, cu toate că au existat exemple de mare eroism şi de sacrificiu de sine. De exemplu, părintele Maksymilian Kolbe, un preot romano-catolic din Varşovia, se va oferi voluntar pentru a lua locul într-o celulă a înfometării unui alt prizonier polonez, Franciszek Gajowniczek, care avea soţie şi un copil. La capătul a două săptămâni, dintre cei zece deţinuţi câţi se aflau în celulă, Kolbe se afla printre cei care trăiau încă, prin urmare a fost omorât cu o injecţie letală.510 A fost canonizat în 1982.

Viktor Frankl a fost deţinut în Türkheim, un satelit al lagărului de concentrare din Dachau, între octombrie 1944 şi până la eliberarea din aprilie 1945, unde fusese trimis după o şedere scurtă la Auschwitz. „Nu voi uita niciodată cum, într-o noapte, am fost trezit de gemetele unui coleg de celulă“, scria el,

care se zvârcolea, fiind, evident, pradă unui oribil coşmar. Cum îmi fusese dintotdeauna milă de oamenii care sufereau de coşmaruri şi de delir, am vrut să-l trezesc pe sărmanul om. Brusc, mi-am retras mâna cu care eram gata să-l scutur, îngrozit de ceea ce aveam de gând să fac. În acel moment, am devenit profund conştient de faptul că nici un vis, oricât de oribil ar fi fost, nu se putea compara cu realitatea lagărului care ne înconjura şi la care eram pe punctul de a-l trezi.511

Şi era adevărat; întrucât, după cum descria Primo Levi: „Te trezeşti în fiecare moment, îngheţat de groază, tremurând din toate mădularele, sub impresia unui ordin strigat de o voce plină de mânie, într-o limbă neînţeleasă“. Natura umană, chiar şi a celor mai nobili dintre oameni, era prinsă în lupta pentru existenţă. „Puteau să rămână în viaţă numai acei prizonieri care… pierduseră orice scrupule în lupta lor pentru existenţă; erau gata să folosească orice mijloace, cinstite sau nu, chiar forţa brută, furtul şi trădarea prietenilor, pentru a se salva“, îşi amintea Frankl. „Cei mai buni dintre noi nu s-au mai întors.“512 Primo Levi, care a reuşit cumva să supravieţuiască Auschwitz-ului, explica în aceeaşi manieră de ce era inutil să-i ajuţi pe cei slabi, pentru că „ştii că se află aici numai în vizită, că, în câteva săptămâni, nu va mai rămâne nimic din ei, în afară de un pumn de cenuşă aruncat pe cine ştie ce câmp din apropiere şi de un nume tăiat dintr-un registru“.513 Fapt exemplificat de un pacient cu respiraţia şuierătoare, aflat în apropierea lui Levi, pe unul dintre priciurile de sus din spitalul lagărului:

M-a auzit, s-a chinuit să se ridice, iar apoi a căzut peste margine, cu capul bălăbănindu-se în jos spre mine, cu pieptul şi mâinile înţepenite şi cu ochii albi. Cel aflat pe priciul de dedesubt şi-a întins instinctiv mâinile pentru a sprijini trupul, pentru ca apoi să-şi dea seama că murise. S-a retras încet de sub greutatea celuilalt, iar trupul a alunecat la podea, unde a şi rămas. Nimeni nu ştia cum îl cheamă.514

Era aproape imposibil să păstrezi vreo dovadă cât de nesemnificativă de demnitate umană; aşa cum îşi aducea aminte Frankl:

Una dintre practicile favorite era aceea de a repartiza un nou-sosit într-un grup de muncă a cărui sarcină era de a curăţa latrinele şi de a goli hârdaiele. Dacă, aşa cum se întâmpla de obicei, în timpul transportului peste câmpurile pline de hârtoape se întâmpla să fie stropit pe faţă cu excremente, orice semn de dezgust manifestat de prizonier sau orice încercare de a-şi şterge murdăria de pe faţă era deîndată pedepsită cu o lovitură din partea unui capo. Şi, astfel, batjocorirea relaţiilor normale dintre oameni era grăbită.515

Tot datorită unei experienţe de acest fel, un alt supravieţuitor, Elie Wiesel, ulterior laureat al Premiului Nobel, va spune, în 1983: „Auschwitz-ul sfidează înţelegerea şi imaginaţia, se supune numai memoriei. Între cei morţi şi noi toţi ceilalţi există un abis care nu poate fi înţeles prin nici o abilitate umană.“516

La începutul Holocaustului, exista foarte multă confuzie în privinţa tratamentului de aplicat celor pe care naziştii doreau, în cele din urmă, să-i omoare. La un moment dat, Hitler dorise ca evreii să fie trimişi în sud-estul Poloniei, zonă care va fi mai apoi repartizată pentru Lebensraum, un loc în care urmau să trăiască etnici germani. Unii experţi germani se temeau că, îngăduindu-le evreilor să moară de foame, germanii ar putea să se molipsească de bolile lor. Improvizaţia – mai degrabă decât vreun plan bine chibzuit – era regula generală, cel puţin până la conferinţa din ianuarie 1942, care a ţinut o zi întreagă, de la vila de pe ţărmul lacului Wannsee, din Berlin. Nu conferinţa a fost aceea care a dat startul Holocaustului, de vreme ce crimele în masă de la Auschwitz–Birkenau începuseră din toamnă; de asemenea, aceasta nu era numai o întâlnire la care să se dezbată chestiuni de logistică, de vreme ce nu fusese invitat nici un oficial de la căile ferate sau de la transporturi; aceasta nu avea loc nici pentru a discuta soarta Mischlinge (a celor cu sânge amestecat) – precum cei care erau pe jumătate evrei (ce urmau să fie supuşi unui examinen medical) sau pe sfert (care, dacă erau „norocoşi“, urmau să fie sterilizaţi) – cu toate că această din urmă chestiune va fi luată, într-adevăr, în discuţie. În schimb, scopul conferinţei era acela de a-l pune pe Reinhard Heydrich, în vârstă de 37 de ani, şeful Serviciului de Securitate (sau SD), în fruntea acestui mecanism şi de a stabili o responsabilitate comună de netăgăduit. După această conferinţă, nici un departament al Reichului nu mai putea declara că nu cunoaşte faptul că genocidul era politica oficială a guvernului, în ciuda sinistrelor eufemisme folosite în procesele-verbale puse în circulaţie, cunoscute sub denumirea de Protocolul Wannsee. Cu toate acestea, procesele-verbale nu au fost folosite în cadrul întâlnirii propriu-zise, întrucât, aşa cum menţiona Adolf Eichmann într-un memoriu din 1961, „se vorbea liber, fără eufemisme“. Istoricul conferinţei, Mark Roseman, descrie Protocolul drept „cea mai emblematică şi mai programatică declaraţie a modalităţii naziste de săvârşire a genocidului“.517

„Aproximativ 11 milioane de evrei vor fi implicaţi în Soluţia Finală a problemei evreieşti din Europa“, consemnează Protocolul, înainte de a enumera fiecare ţară unde urmau să fie exterminaţi, de la Ucraina, cu cei 2 994 684 de evrei ai ei – naziştii erau întotdeauna exacţi –, până la cei 200 care trăiau în Albania. Neutralitatea Irlandei nu l-a împiedicat pe Heydrich să o adauge pe listă pentru cei 4 000 de evrei câţi trăiau acolo, ceea ce reprezintă, probabil, un indiciu al seriozităţii cu care Germania nazistă ar fi luat în calcul pretenţiile irlandeze de independenţă şi suveranitate, în cazul unei invazii reuşite a Insulelor Britanice. Protocolul intra în detalii foarte precise despre cei care puteau fi socotiţi cu siguranţă evrei, paragraful 6 al Secţiunii IV susţinând, în privinţa „căsniciilor între persoane cu sânge mixt de grad I şi a persoanelor cu sânge mixt de grad II“, că „ambii parteneri vor fi evacuaţi sau trimişi într-un ghetou pentru vârstnici, fără a ţine cont de eventualitatea în care căsnicia a produs copii, de vreme ce, ca o regulă generală, eventualii moştenitori vor avea o concentraţie mai ridicată de sânge evreiesc decât evreii cu sânge amestecat de gradul II“.518

După Wannsee, întâlnire cunoscută la vremea respectivă sub numele de Conferinţa Secretarilor de Stat, genocidul a fost industrializat rapid. Procesele-verbale ale întâlnirii realizate de Eichmann, sugerează că, în ciuda faptului că fuseseră prezenţi 27 de oameni, Heydrich monopolizase cel puţin trei sferturi din discuţii. După încheierea lor, băuseră coniac şi fumaseră ţigări de foi. Wannsee, scrie Roseman, a fost „un indicator care arăta că genocidul devenise politică oficială“. Înainte de Wannsee, numai 10% din numărul total de victime din rândul evreilor fuseseră eliminate, dar, în următoarele 12 luni după conferinţă, procentul ajunsese la 50%. „Nu numai că toţi şi-au dat de bunăvoie consimţământul“, depunea mărturie Eichmann, în 1961, „dar s-a mai întâmplat ceva, ceva cu totul neaşteptat, când s-au luat cu toţii la întrecere, care mai de care supralicitând în privinţa cererii pentru o soluţie finală la problema evreiască.“ Experţii au discutat despre modul în care politica urma să fie dusă la îndeplinire cu cele mai reduse consecinţe pentru efortul de război, astfel încât aceşti birocraţi au fost tot atât de vinovaţi pe cât au fost cei care introduceau cristalele de Zyklon B în camerele de gazare. Ambele categorii de oameni se aflau în afara moralităţii convenţionale, cu toate că o bună parte dintre secretarii de stat erau oameni cultivaţi şi educaţi, cu titluri universitare, care cu greu puteau pretinde că fuseseră desensibilizaţi de o societate brutală. Fără cooperarea liberă a oamenilor de ştiinţă, a statisticienilor, a demografilor şi a experţilor în ştiinţe sociale, care să sprijine acest „experiment radical în domeniul ingineriei sociale“ – funcţionând cu toţii într-un desăvârşit vid moral –, Holocaustul nu s-ar fi putut realiza. Iată, aşadar, o castă amorală de tehnocraţi, ce-şi prezentau studiile în care susţineau „ajustări de populaţie“, „strămutarea gurilor de hrănit inutile“ şi îndepărtarea „persoanelor inferioare“.519 Totul a culminat în Generalplan-Ost, un plan general pentru o Europă de Est populată, conform visului lui Hitler, de colonişti–fermieri–războinici germani, având la dispoziţie o forţă de muncă formată din sclavi.

Cu toate că Hitler vorbea neîncetat de cele două milenii de civilizaţie şi cultură europeană care erau ameninţate de evrei, de departe aspectul cel mai intim al acelei culturi – într-adevăr, fons et origo al acesteia – constituia un blestem pentru el. Goebbels nota în jurnalul său, în ziua de 29 decembrie 1939:

Führerul este un om profund religios, deşi cu desăvârşire anticreştin. El vede în creştinism un simptom al declinului. Şi pe bună dreptate. Este un sediment [Ablagerung] al rasei evreieşti. Nici creştinismul, nici evreii nu au vreo legătură cu elementul animal, astfel încât, în cele din urmă, ambele vor fi distruse. Führerul este un vegetarian convins, din principiu… Nu pune mare preţ pe homo sapiens. Omul nu ar trebui să se considere atât de superior animalelor. Nu are nici un motiv.520

Destinele Europei erau conduse, prin urmare, de un om care – atunci când era în mijlocul celor mai apropiaţi colegi ai săi – profeţea că atât creştinismul cât şi iudaismul „vor fi distruse“ din cauza lipsei lor de preţuire a animalelor, de acelaşi om care avea „puţină preţuire“ faţă de specia umană. Pentru aceia dintre creştini care şi-au întors privirile în altă parte în timpul Holocaustului sau care l-au sprijinit, în mod tacit, din cauza aşa-zisei vinovăţii colective a evreilor pentru moartea lui Hristos – care, oricum, fusese crucificat de păgâni, prin intermediul romanilor –, există o anumită ironie în faptul că, dacă Hitler ar fi câştigat, creştinismul ar fi înfruntat cele mai grele persecuţii din Europa, de după vremurile Romei antice. (În ceea ce priveşte dragostea lui Hitler pentru animale, trebuie spus că, în timpul Operaţiunii Barbarossa, au murit în jur de jumătate de milion de cai.)

Himmler a vizitat Auschwitz-ul pe 17 iulie 1942, spunându-le deschis, în acea seară, ofiţerilor SS că masacrarea în masă a evreimii europene devenise de acum o politică a Reichului. Două zile mai târziu, va ordona moartea tuturor evreilor polonezi, cu excepţia celor câţiva care erau „în stare să muncească“, ce trebuiau puşi la muncă până la epuizare, pentru a fi apoi gazaţi. „Regiunile ocupate din est sunt curăţate de evrei“, scria Himmler, pe 28 iulie. „Führerul a pus ducerea la bun sfârşit a acestui ordin foarte dificil pe umerii mei.“ Evident, el a găsit în Reinhard Heydrich – pe care Hitler îl numea „omul cu inimă de fier“, înţelegând acest lucru ca un compliment – un locotenent eficient şi entuziast. Înfăţişarea lui de blond chipeş, inteligenţa sa incontestabilă şi totalul său fanatism l-au ajutat să ajungă într-o poziţie, în cadrul celui de-al Treilea Reich, de unde, dacă ar fi supravieţuit şi Germania ar fi câştigat războiul, ar fi putut deveni, în cele din urmă, succesorul lui Hitler şi următorul Führer.

Născut în Halle, din părinţi cu înclinaţie spre muzică, el însuşi fiind un violonist talentat, Heydrich era un sportiv capabil şi, după câte se pare, un elev model. Cu toate acestea, în ciuda originii şi a culturii sale, s-a alăturat Freikorps, o organizaţie protofascistă de huligani, în anii 1920, unde a prins gustul pentru violenţa de stradă. În 1922, în vârstă de 18 ani, l-a cunoscut pe viitorul şef al spionajului, amiralul Wilhelm Canaris, şi, prin intermediul acestuia, a intrat în marina germană, avansând în grad, până în 1930, şi ajungând ofiţer de transmisiuni. Cu toate acestea, cariera sa a fost afectată brusc din cauza unui scandal sexual: a refuzat să o ia în căsătorie pe fata unui magnat al oţelului pe care o lăsase însărcinată, pentru că, între timp, se logodise cu Lina von Ostau, cu care ulterior se va şi căsători. Lăsat la vatră în mod dezonorabil, în februarie 1931, pentru comportament dezonorant pentru un ofiţer german, Heydrich a obţinut o întrevedere – prin intermediul Linei – cu Heinrich Himmler, care devenise şeful SS-ului doi ani mai devreme. Himmler a fost impresionat pe loc de eficienţa rece a lui Heydrich şi i-a oferit şansa de a organiza serviciul de spionaj şi de securitate al SS-ului (Sicherheitsdienst – SD), care, în curând, va deveni temut pentru cruzimea sa.

În iulie 1934, Heydrich a devenit o figură-cheie în cadrul Nopţii Cuţitelor Lungi, atrăgându-şi astfel atenţia admirativă atât a lui Hitler, cât şi a lui Goebbels. În 1939, când SD-ul, Gestapoul şi Kripo (poliţia judiciară) au fost unite în Reichssicherheitshauptamt (RSHA), primul director al acestei organizaţii a fost numit tocmai Heydrich. Hitler l-a însărcinat, apoi, cu crearea acelui „incident de la graniţă“ din Gleiwitz, care a dus la invadarea Poloniei. După începerea războiului, Heydrich a preluat conducerea brutalelor pseudooperaţiuni de administrare din Polonia ocupată, care au dus la deportări în masă ale victimelor îngheţate de frig în mijlocul iernii. După ce Germania a invadat Rusia în iunie 1941, Heydrich a fost promovat la gradul de Obergruppenführer, el fiind creatorul infamelor Einsatzgruppen.

Dobândind porecla de „Călăul“, Heydrich s-a folosit de serviciile unor locotenenţi precum Adolf Eichmann şi Odilo Globocnik pentru a omorî un număr cât mai mare de evrei, iar, pe 31 iulie 1941, a primit instrucţiuni scrise de la Göring, în vederea aplicării Soluţiei Finale. Aceasta era şansa lui nepreţuită de a-i demonstra Führerului că el şi nu Himmler – pe care, în sinea lui, îl dispreţuia pentru că dădea dovadă de slăbiciune – avea să fie principalul arhitect al planificării genocidului. În septembrie 1941, Hitler l-a numit pe Heydrich ca protector în exerciţiu, din partea Reichului, al Boemiei şi Moraviei, adică dictator al teritoriilor ocupate din Cehia. Desigur, în loc să „protejeze“ pe cineva, el a stăpânit regiunea prin tortură şi teroare, trimiţând sute de mii de oameni în lagăre de concentrare, pe care era ocupat să le transforme cu hărnicie în centre de exterminare. Astfel încât, îşi va dobândi în curând o nouă poreclă: „Măcelarul din Praga“.

În ziua de miercuri, 27 mai 1942, patru luptători din rezistenţa cehă, antrenaţi în Marea Britanie – Josef Valčik, Adolf Opálka, Jan Kubiš şi Josef Gabčik –, care fuseseră paraşutaţi în Cehoslovacia special pentru această misiune, au prins într-o ambuscadă Mercedesul verde-închis al lui Heydrich, la capătul străzii Kirchmayerstrasse din capitala cehă. Cu toate că pistolul mitralieră Sten al lui Gabčik s-a blocat, Kubiš a reuşit să arunce o grenadă care a produs o gaură în caroseria maşinii. Anestezistul ceh care l-a îngrijit îşi amintea că splina lui Heydrich fusese perforată, iar coasta lui străpunsă de schije de metal şi că părul de cal de pe tapiţeria maşinii îi intrase în spate, pe partea stângă, deasupra diafragmei.521 După o agonie de 7 zile şi 12 ore, Heydrich avea să moară de septicemie.

Heydrich a fost îngropat cu onoruri militare la Berlin, pe 8 iunie; Orchestra Filarmonică a oraşului a interpretat un marş funebru din Götterdämmerung (Amurgul zeilor) al lui Wagner, iar Hitler a depus o cunună de lauri, cu toate că, în sinea lui, îl învinuia pe Heydrich de „blestemata lui prostie, care nu aduce nici un serviciu ţării“ pentru a fi condus, în văzul lumii, pe străzile din Praga.522 Cei patru asasini ai lui Heydrich au fost trădaţi şi daţi în mâinile germanilor, însă nici unul nu a fost capturat în viaţă, fiecare dintre ei luptându-se curajos până la moarte sau sinucigându-se mai degrabă decât să se predea. „Gestapoul a făcut aranjamente pentru identificarea celor morţi într-o manieră deosebit de înspăimântătoare“ – consemnează biograful lui Heydrich – „cadavrele fiind decapitate şi capetele înfipte în ţăruşi, pentru ca apoi rudele şi prietenii să fie invitaţi să defileze prin faţa lor“.523 Era o tuşă de care Heydrich ar fi fost mândru.

În dimineaţa zilei de 10 iunie 1942, câteva unităţi din cadrul SD-ului şi din Poliţia Wehrmachtului au înconjurat satul minier Lidice de lângă Praga. Întreaga populaţie a satului a fost adunată. Cei 173 de bărbaţi şi băieţi cu vârsta de peste 15 ani au fost împuşcaţi pe loc, iar cele 198 de femei şi cei 98 de copii au fost trimişi în lagăre de exterminare, pentru a fi executaţi ulterior. Toate clădirile din sat au fost arse din temelii, iar numele aşezării a fost şters din toate registrele. Viaţa a 13 copii a fost cruţată numai pentru că aveau părul blond, aceştia fiind duşi în Germania pentru a fi crescuţi ca arieni. Într-un alt sat, Ležáky, 17 bărbaţi şi 16 femei au fost împuşcaţi şi 14 copii au fost gazaţi. O declaraţie oficială a fost emisă, făcându-se cunoscut faptul că Lidice fusese pedepsit „pentru a le da cehilor o lecţie finală despre supunere şi umilinţă“.

La ora 6.00, în dimineaţa zilei de luni, 19 aprilie 1943, din ordinul lui Himmler, în jur de 850 de soldaţi din cadrul Waffen-SS au intrat în ghetoul din Varşovia, intenţionând iniţial să „evacueze“ ce mai rămăsese din populaţia evreiască de acolo şi apoi să distrugă ghetoul. Evreii fuseseră avertizaţi prin sosirea trupelor auxiliare ucrainene, letone şi lituaniene despre ceea ce avea să se întâmple, iar Żydowska Organizacja Bojowa (ŻOB, sau organizaţia de luptă a evreilor) a ocupat poziţii în jurul ghetoului, pregătită să-i facă pe SS-işti să plătească cât mai scump cu putinţă. Revolta din ghetou a reprezentat o surpriză pentru germani. În prima zi, aceştia au pierdut 12 oameni ucişi din cauza grenadelor şi a cocktailurilor Molotov aruncate în direcţia atacatorilor de către ŻOB, care a reuşit să dea foc unui tanc. Întorsătura lucrurilor era atât de serioasă încât şeful SS-ului din Varşovia a fost înlocuit, iar generalul SS Jürgen Stroop a preluat comanda. „Evreii şi bandiţii se apără de la un punct defensiv la altul“, raporta Stroop, curând după aceea, despre un atac, „şi au scăpat în ultimul moment prin poduri şi pasaje subterane.“524 Lucrurile urmau să continue în acest fel, timp de aproape încă patru săptămâni, de vreme ce SS-ul şi aliaţii săi din trupele auxiliare, precum şi poliţia germană şi Wehrmachtul şi chiar poliţia din ghetoul evreiesc au fost nevoite să lupte corp la corp pe străzi.

Depăşiţi cu mult din punct de vedere numeric şi dispunând de echipament militar mult inferior, evreii s-au luptat cu o hotărâre furibundă, născută dintr-o totală disperare, pe măsură ce Stroop îşi făcea încet drum spre centrul ghetoului. „Puteai la tot pasul să vezi cum, în ciuda ameninţării focului, evreii şi bandiţii preferau să se arunce în flăcări decât să cadă în mâinile noastre“, raporta Stroop Obergruppenführerului SS Krüger la Cracovia, pe 27 aprilie. „Proferând injurii faţă de Germania şi faţă de Führer şi înjurând soldaţii germani, evreii se aruncă de la ferestrele şi balcoanele cuprinse de flăcări“.525 Conducătorul revoltei, Mordechai Anielewicz, împreună cu cei mai apropiaţi camarazi ai săi au refuzat să se predea SS-iştilor, care au înconjurat buncărul de pe strada Mila nr. 18 în care se aflau şi s-au sinucis pe 8 mai. Opt zile mai târziu, revolta a ajuns la teribilul deznodământ, când, la ora 20.15, duminică, 16 mai, Stroop a aruncat în aer sinagoga din Varşovia. Între timp, acesta capturase sau omorâse 55 065 de evrei şi de polonezi (aşa-numiţii „bandiţi“) care luptaseră alături de primii şi care au fost executaţi după ce au fost capturaţi. Stroop pierduse numai 16 oameni care fuseseră omorâţi şi 84 de răniţi, însă Varşovia a fost un semnal pentru rezistenţa evreiască din Lvov, Częstochowa, Białystok şi, pe 2 august, chiar din Treblinka, iar, la 12 zile după aceea, din Sobibór. Dată fiind superioritatea armamentului deţinut de germani, mare lucru nu se putea obţine din punct de vedere militar, însă, din punctul de vedere al demnităţii poporului evreu, multe au fost de câştigat.

Deportarea la Auschwitz a evreilor din Ungaria a început în martie 1944. Obersturmbannführerul (locotenent-colonelul) SS Adolf Eichmann a condus forţa operativă specială care a deportat 437 000 dintre aceştia, în decurs de opt săptămâni. Mai târziu, el se lăuda unui intim că va „ţopăi de râs în mormânt“ graţie rolului jucat de el în moartea celor patru milioane de evrei.526 Într-o pagină de jurnal din 1961, scrisă înainte de condamnarea sa în Israel pentru genocid, Eichmann mărturisea:

Am văzut aspectul sinistru al maşinăriei morţii; o roată declanşând mişcarea altei roţi, precum mecanismul unui ceasornic. Şi i-am văzut pe cei care întreţineau această maşinărie şi care o ţineau în mişcare. I-am văzut cum recalibrau mecanismul şi i-am observat secundarul cum se grăbea de la o secundă la alta, la fel cum vieţile se grăbeau spre moarte. Cel mai mare şi mai monumental dans al morţii din toate timpurile. Asta am văzut!527

Cu toate acestea, procesul şi execuţia ulterioară a lui Eichmann au reprezentat, fără îndoială, o excepţie. Numărul paznicilor de lagăr SS (Lagerschützen) de la Auschwitz varia: în mare, în 1944, existau 3 500 de paznici pentru 110 000 de deţinuţi. În fiecare moment, existau, de obicei, şi în jur de 800 de prizonieri Sonderkommando. Dintre cei în jur de 7 000 de bărbaţi şi 200 de femei care activau ca paznici la Auschwitz, în timpul războiului, numai pentru 800 s-a intentat proces. Restul au dispărut, pur şi simplu, după război, iar o bună parte din ei probabil că au scăpat cu ajutorul obiectelor de valoare furate de la deţinuţi. În vreme ce ruşii avansau, Auschwitz-ul a fost evacuat spre vest într-un teribil „marş al morţii“ de peste 80 de kilometri la temperaturi de sub zero grade. Aceia care nu puteau ţine pasul erau împuşcaţi, în total murind în jur de 15 000 de oameni. Mai mult decât atât, oroarea nu a încetat nici chiar atunci când lagărele au fost eliberate. Într-un mod cât se poate de josnic, unii săteni polonezi au omorât câţiva evrei chiar după încheierea războiului în Europa, când aceştia s-au întors să-şi revendice proprietăţile, aşa cum s-a întâmplat în satul Jedwabne.

Dacă Aliaţii ar fi trebuit să bombardeze sau nu Auschwitz-ul este o dilemă care ne va măcina mult timp de-acum încolo. Cu toate că, din punct de vedere logistic, un bombardament ar fi fost posibil de la începutul anului 1944 – USAAF-ul şi RAF-ul trebuiau să aprovizioneze în acea vară pe calea aerului, din Italia, Armata Teritorială Poloneză, în timpul Revoltei din Varşovia –, s-a luat, totuşi, decizia de a nu bombarda lagărul despre care Aliaţii ştiau, încă din 1942, că era folosit pentru exterminarea sistematică a evreilor şi a polonezilor. Deşi era adevărat că zonele subterane ale camerelor de gazare şi ale crematoriilor erau nemarcate şi e foarte probabil să fi scăpat bombardamentelor, ideea generală este că ar fi fost posibilă bombardarea liniilor de cale ferată de la intrarea şi de la ieşirea din lagăr şi că, în orice caz, încercarea ar fi meritat o şansă.

La urma urmelor, liniile de cale ferată franceze, gările, depozitele, liniile de garare şi staţiile de triaj au fost principalele ţinte în timpul operaţiunilor de bombardare care au precedat Ziua Z. Posibilitatea paraşutării armamentului pentru a-i ajuta pe deţinuţi, în speranţa unei revolte, sau chiar lansarea în zonă a unor trupe de parşutişti, au fost luate în considerare de către Consiliul Refugiaţilor de Război al Statelor Unite, în raportul său săptămânal din 10–15 iulie 1944, însă acesta nu va fi trimis mai departe armatei.528

Teama de a nu ucide un mare număr de deţinuţi a fost una dintre reţinerile majore, desigur, însă unul dintre argumentele folosite mult mai des, la momentul respectiv, a fost acela că cel mai bun mod de a-i ajuta pe evrei era înfrângerea germanilor cât mai repede cu putinţă, motiv pentru care RAF-ul şi USAAF-ul trebuiau să bombardeze mai degrabă ţintele militare şi industriale. Pe 26 iunie 1944, Departamentul de Război al SUA a răspuns unei cereri venite din partea organizaţiilor evreilor americani de a bombarda linia de cale ferată Košice–Preskov, dintre Ungaria şi Auschwitz, spunând că „apreciază pe deplin importanţa umanitară a operaţiunii sugerate. Cu toate acestea, după o analiză atentă a problemei, se consideră că modul cel mai eficient de a ajuta victimele… este acela de a înfrânge cât mai repede Axa“. 529 Între timp, intervalul în care se mai putea salva ceea ce mai rămăsese din populaţia evreiască din Ungaria se redusese rapid la numai 15 zile, de vreme ce, până pe 9 iulie 1944, toate deportările luaseră sfârşit, iar recunoaşterea fotografică aeriană, analiza meteo şi planificarea operaţională ar fi durat, luate împreună, mai mult de atât. În plus, existau nu mai puţin de şapte linii de cale ferată care duceau spre ruta Lvov–Auschwitz, dintre care linia Košice–Preskov nu era decât una. (Auschwitz-ul fusese inţial ales tocmai pentru că era un nod important de cale ferată spre rutele din Europa de Est şi de Sud-Est.) „Chiar dacă bombardarea ei ar fi avut succes“ – concluzionează un istoric al acestor variate scheme de a-i salva pe evreii din Ungaria –, „evreii ar fi fost, pur şi simplu, transportaţi pe altă rută“.530 Aşa cum se afirmă deasupra intrării secţiei care se ocupă de Holocaust din expoziţia Centrului de Documentare Obersalzberg: Alle Wege führen nach Auschwitz („Toate drumurile duc la Auschwitz“).

Cum şefii de stat-major ai Aliaţilor se concentrau încă asupra urmărilor invaziei din Normandia – Caen nu va cădea până pe 9 iulie –, era puţin probabil ca bombardarea Auschwitz-ului să fie luată în considerare, ca variantă, la nivel înalt. Cu toate acestea, deţinuţii – dintre care mulţi ar fi murit în eventualitatea unui bombardament – doreau cu disperare ca lagărele să fie bombardate. În momentul în care fabrica IG Farben a fost atacată şi 40 de evrei şi 15 SS-işti au fost omorâţi, deţinuţii s-au bucurat în sinea lor, în ciuda raportului de decedaţi de aproape trei la unu dintre persecutori şi persecutaţi. Făcând analiza bombardamentului de precizie realizat în februarie 1944 de avionul Mosquito al RAF-ului asupra închisorii de la Amiens, în timpul căruia chiar dacă 100 de deţinuţi muriseră, 258, totuşi, scăpaseră, pe 8 noiembrie acelaşi an, Consiliul Refugiaţilor de Război a cerut oficial bombardarea Auschwitz-ului. Dar atunci, însă, era aproape prea târziu, de vreme ce ultimele gazări din lagăr au avut loc pe 28 noiembrie, cu doar 20 de zile mai târziu. De vreme ce în sudul Poloniei vremea de toamnă oferea ocazii greu de prevăzut pentru un bombardament realizat cu avioane ale căror baze de decolare se aflau la sute de kilometri depărtare, pentru tipul de atac de precizie, de care era nevoie, o bună vizibilitate era absolut necesară, fiind mult diferită de vizibilitatea de care era nevoie pentru bombardarea instalaţiilor industriale din apropiere. Sugestia făcută după război că bombardierele Havilland Mosquito DH-98 ar fi trebuit să atace Auschwitz-ul – nimeni nu a venit cu vreo idee de acest fel în timpul războiului – a fost lansată cu mare vâlvă de către un arhivist de la Centrul de Cercetări Istorice al Forţelor Aeriene SUA, dr. James H. Kitchens III, care s-a gândit la un „zbor de aproape 1 000 de kilometri fără comunicaţii radio peste Alpi, cu o coeziune abia aparentă la joasă altitudine, pentru a se strecura apoi prin defensiva aeriană germană, având îndeajuns de mult combustibil pentru a realiza un atac de precizie coordonat asupra a cinci ţinte [camerele de gazare şi crematoriile] şi a reda astfel încrederea celor aflaţi în nevoie“.531

Însă, ceea ce s-ar fi întâmplat, cel mai probabil, dată fiind imprecizia aşa-ziselor bombardamente de precizie – numai 34% dintre bombele aruncate de USAAF au căzut într-o rază de 300 de metri de ţintele lor –, este că locaţiile folosite pentru gazare ar fi rămas în picioare, în vreme ce mii de nevinovaţi aflaţi în barăcile din apropiere ar fi pierit. Din acest motiv, unele grupuri de evrei din Marea Britanie şi din America s-au opus expres bombardării lagărelor.532 Decizia de a nu ataca nu a reprezentat, aşadar, o crimă de război sau un eşec moral condamnabil – aşa cum pretind unii – şi nici măcar un groaznic eşec de imaginaţie, cum ar putea apărea în ochii contemporanilor noştri. În ultimele trei decenii, au fost publicate fotografii ale Auschwitz-ului, făcute din aer de către un echipaj de avion aliat, pe 25 august 1944, şi care, odată mărite, arată, fără umbră de îndoială, localizarea camerelor de gazare şi a crematoriilor, şi chiar un şir de oameni care se îndreptau spre moarte. Multă lume crede, de aceea, că forţele aeriene ale Aliaţilor ar fi putut să distrugă aceste instalaţii relativ uşor. De fapt, aceste fotografii au fost imprimate folosind pentru prima dată negativele abia în 1978, în timpul războiului neexistând tehnologia necesară pentru a mări fotografiile atât de mult încât grupul de oameni să poată fi identificat. Cel mai mare expert în domeniul fotografiilor de recunoaştere aeriană, făcute în cel de-al Doilea Război Mondial, colonelul Roy M. Stanley, afirma că „această analiză fotografică din 1978 presupune o înţelegere şi un factor de corelare a faptelor de la sol, care ar fi fost imposibile pentru un specialist de marcă din 1945“.533

Aprovizionarea Revoltei din Varşovia pe calea aerului fusese costisitoare pentru RAF: în cele 22 de misiuni câte au avut loc de-a lungul a şase săptămâni, până la mijlocul lunii august 1944, 31 din 181 de avioane nu au mai reuşit să se întoarcă. După cum unii dintre oficialii săi consemnau în procesele verbale, Ministerul de Externe britanic se opunea operaţiunilor care „ar pune în mod inutil în pericol vieţile şi avioanele britanice“.534 Mulţi oficiali ai Ministerului de Externe aveau de ce să se ruşineze pentru notele trecute de ei în dosare, precum aceea făcută de Armine Dew, care scria despre tratamentul aplicat de Armata Roşie evreilor români, în septembrie 1944: „După părerea mea, se iroseşte nejustificat de mult din timpul preţios al Ministerului pentru aceşti evrei plângăcioşi “.535 Iar acesta nu era un exemplu izolat.

Secretarul adjunct de Război al SUA, John McCloy, a respins un apel prin care se solicita bombardarea camerelor de gazare şi a crematoriilor, pe motiv că operaţiunea „putea fi executată numai prin detaşarea unui sprijin aerian considerabil, esenţial pentru succesul forţelor noastre implicate acum în operaţiuni decisive în alte părţi ale lumii, şi ar avea, în orice caz, o eficacitate atât de îndoielnică încât nu ar justifica utilizarea resurselor noastre“. Mult mai puţin convingător, McCloy susţinea, de asemenea, că orice acţiune de acest fel „ar putea provoca, din partea germanilor, o acţiune chiar şi mai răzbunătoare“.536 Fabrica de ulei şi de cauciuc sintetic de la Monowitz a fost bombardată de către Forţa a 15-a Aeriană a SUA în ziua de 20 august 1944, avioanele decolând din Foggia, în sudul Italiei, şi pierzând un singur bombardier din cele 127 de Fortăreţe Zburătoare câte au participat. Operaţiunea a produs multe pagube, iar moralul prizonierilor de la Auschwitz–Birkenau a cunoscut un reviriment, pentru că, aşa cum afirma unul dintre ei, Arie Hassenberg: „Credeam că ei ştiu totul despre ce se întâmplă cu noi, că fac pregătiri pentru a ne elibera, că am putea scăpa, că unii dintre noi ar putea ieşi de aici, iar alţii ar putea supravieţui“. Acesta mai declara, de asemenea: „Să vezi un german mort – iată motivele pentru care ne bucurau bombardamentele“. 537

O atitudine raţională ar fi putut să dicteze ca, odată ce semnele arătau că era posibil ca războiul să fie deja pierdut, resursele militare şi umane alocate Holocaustului să fie imediat redirecţionate către efortul de război, iar evreii care puteau fi constrânşi să contribuie la acesta să fie mai degrabă puşi la lucru şi nu exterminaţi. Cu toate acestea, un alt argument, în totalitate nazist, spunea că înrăutăţirea situaţiei de pe Frontul de Est cerea mai mult decât oricând o intensificare a Holocaustului şi nu o domolire a lui. „În imaginaţia lui Hitler“ – scrie Saul Friedländer –, „stimularea freneziei antievreieşti era unul dintre cele mai bune moduri de a grăbi dezmembrarea alianţei inamice“, pentru că, în închipuirea sa bolnavă, „evreii reprezentau legătura ascunsă care unea capitalismul de bolşevism.“538 În plus, dacă Fortăreaţa Europa urma să fie invadată, pretinsul pericol intern reprezentat de evrei trebuia să fie eradicat cât mai curând posibil.

Vorbind în Sportpalast, pe 18 februarie 1943, la numai câteva zile după capitularea feldmareşalului Paulus la Stalingrad (poate cea mai amară înfrângere a Germaniei din timpul războiului), Goebbels alunecase într-un raţionament freudian în timpul tiradei sale împotriva presupuselor „detaşamente de exterminare evreieşti“ despre care pretindea că ar fi staţionate „în spatele diviziilor ruseşti de năvălitori“ (o imagine perfect răsturnată a ceea ce făcuseră Einsatzgruppen în spatele diviziilor germane de năvălitori). „În orice caz, Germania nu are nici o intenţie de a se pleca în faţa acestei ameninţări“ – declara Goebbels în faţa publicului său numeros, atent selectat şi de un entuziasm frenetic –, „ci intenţionează să i se opună în timp şi, dacă va fi necesar, prin completa şi radicala extermin… [Ausrott…]“ – moment în care s-a oprit, s-a corectat, spunând în schimb – eliminare [Ausschaltung]. Cuvântul a fost întâmpinat cu aplauze, strigăte de „Afară cu evreii!“ şi râsete.539 Transmis în direct şi ascultat de zeci de milioane de germani, acesta a fost cel mai cunoscut discurs al lui Goebbels, rostit sub un uriaş stindard pe care scria: „Totaler Krieg = Kürzester Krieg“ („Războiul total = Războiul cel mai scurt“). Pe tot cuprinsul Reichului, cel mai apropiat colaborator al lui Hitler a putut fi auzit corectând în pripă „Ausrottung“ cu „Ausschaltung“.

Cum Hitler nu a mărturisit deschis niciodată ce crede despre importanţa relativă a Holocaustului şi a victoriei de pe Frontul de Est, nu putem decât să facem presupuneri. Nu este cu totul imposibil ca motivul pentru care Holocaustul a fost intensificat când spectrul înfrângerii se arăta la orizont, în loc să fie oprit – aşa cum ar fi cerut logica, chiar dacă putea fi reluat după obţinerea victoriei –, să se afle în centrul viziunii lui Hitler despre propriul său loc în istorie. Şi în cazul în care Germania ar fi pierdut războiul – credea Hitler –, el urma să fie, pentru totdeauna, omul responsabil de exterminarea completă a poporului evreu din Europa. Aceasta va fi moştenirea lăsată de el pentru Volk, chiar dacă Aliaţii ar fi reuşit să înfrângă Reichul. Faptul că şi-a pus visul unei lumi Judenfrei (liberă de evrei) chiar înaintea necesităţii de a obţine victoria, dădea toată măsura fanatismului lui Hitler. Ştia că evreii germani luptaseră plini de curaj pentru Kaiser în Marele Război, câştigând multe Cruci de Fier, şi că din rândurile lor se ridicaseră ofiţeri talentaţi. Ba chiar, în mare măsură, tocmai datorită eforturilor depuse de aghiotantul evreu din regimentul său, locotenentul secund Hugo Gutman, reuşise şi el să-şi obţină propria Cruce de Fier, Clasa I. Dacă în 1933, odată ajuns la putere, Hitler s-ar fi debarasat de antisemitism, până în 1939 ar fi putut să pună în slujba efortului de război german europenii cei mai inteligenţi şi mai bine educaţi, inclusiv oamenii de ştiinţă din domeniul nuclear, care câştigaseră premii prestigioase. Probabil că un naţionalist german conservator ar fi reuşit acest lucru, însă nazismul lui Hitler însemna că el nu dorise nicicând asta.

 

458 Levi, If This Is a Man, p.22

459 Kershaw, Hitler, the Germans, p. 104

460 Editor Cameron Watt, Mein Kampf, p. 620

461 Evans, Coming of the Third Reich, pp. 22–27

462 Ibid., p. 164

463 Black, Holocaust, p. 24

464 Ibid.

465 Burleigh, Third Reich, p. 593

466 Rees, Auschwitz, p. 36

467 Editori Gutman şi Berenbaum, Anatomy, p. 302

468 Rhodes, Masters of Death, pp. 12–13

469 Rees, Auschwitz, p. 62

470 Black, Holocaust, p. 44

471 Braithwaite, Moscow 1941, p. 48

472 Peter Longerich, BBC History, 2/2002, p. 36

473 David Cesarani, Literary Review, 8/2001 p. 40

474 Browning, Ordinary Men, passim

475 Ibid., p. 64

476 Black, Holocaust, p. 43–44

477 Ibid., p. 40

478 Ryback, Hitler’s Private Library, p. xiv

479 Rees, Auschwitz, p. 22

480 Ibid., p. 72

481 Manvell şi Fraenkel, Heinrich Himmler, p. 252

482 Gilbert, Holocaust, p. 678

483 Levi, If This Is a Man, p. 35

484 Greif, Wept without Tears, pp. 11–16, 110, 113–117; Friedländer, Years of Extermination, pp. 503–504

485 Greif, Wept without Tears, p. 97

486 Ibid

487 Hoess, Commandant of Auschwitz, pp. 222–223

488 Greif, Wept without Tears, p. 97

489 Ibid., pp. 11–16

490 Overy, Interrogations, p. 397

491 Greif, Wept without Tears, pp. 60–61, 11–16

492 Steinbacher, Auschwitz, pp. 120–121

493 Editor Mark, Scrolls of Auschwitz, p. 341 n. 108; Greif, Wept without Tears, p. 341, n. 108

494 Greif, Wept without Tears, p. 34

495 Ibid., pp. 66–68

496 Ibid., p. 108

497 Ibid., p. 106

498 Gilbert, Holocaust, p. 326

499 Greif, Wept without Tears, p. 109

500 Ibid

501 Levi, If This Is a Man, p. 131

502 Ibid., p. 35

503 Ibid., p. 136

504 Rees, Auschwitz, p. 18

505 Friedländer, Years of Extermination, p. 500

506 Manvell şi Fraenkel, Heinrich Himmler, p. 251

507 Friedländer, Years of Extermination, p. 502

508 Ibid

509 Ibid., p. 616

510 Gilbert, Righteous, pentru exemple de – ca să folosim cuvintele subtitlului – „eroi necunoscuţi ai Holocaustului“

511 Frankl, Man’s Search for Meaning, p. 41

512 Ibid., p. 19

513 Levi, If This Is a Man, p. 95

514 Ibid., p. 175

515 Frankl, Man’s Search for Meaning, p. 33

516 Greif, Wept without Tears, p. vii

517 Roseman, Villa, p. 2

518 Ibid., pp. 116–117

519 Roger Moorhouse, BBC History, 9/2003, p. 53

520 Editor Taylor, Goebbels Diaries, p. 77

521 Dederichs, Heydrich, p. 144

522 Editor Trevor Roper, Hitler’s Table Talk, p. 512

523 Dederichs, Heydrich, p. 154

524 Editori Bartoszewski şi Polonsky, Jews in Warsaw, p. 338

525 Ibid., p. 342

526 David Cesarani, BBC History 2/2002, p. 38

527 Jurnalul lui Eichmann, 6 septembrie 1961, Guardian, 6/3/2000

528 Rubinstein, Myth of Rescue, pp. 160–161, 163

529 Ibid., p. 161

530 Ibid., p. 163

531 Kitchens, „Bombing of Auschwitz“, pp. 259–261

532 Rubinstein, Myth of Rescue, p. 177

533 Stanley, World War II Photo Intelligence, p. 348

534 Gilbert, Auschwitz and the Allies, p. 305

535 NA FO371/42817 WR 993, 1/9/1944

536 Gilbert, Auschwitz and the Allies, p. 303

537 Ibid., p. 308

538 Friedländer, Years of Extermination, p. 472

539 Ibid