CAPITOLUL 10

MAICA RUSIE ÎNGENUNCHEAZĂ VATERLANDUL

ianuarie 1942–februarie 1943

Animalele fug din acest iad; nici cele mai tari pietre nu pot suporta prea mult; numai oamenii îndură.

Un locotenent din Divizia a 24-a Panzer,

la Stalingrad, 1942696

În planurile iniţiale ale Operaţiunii Barbarossa, oraşul Stalingrad (azi Volgograd) nici măcar nu fusese menţionat. Ideea lui Hitler era să se ajungă la un aliniament pornind de la Arhanghelsk (în nord) la Astrahan (Marea Caspică), prin Leningrad, Moscova şi pe fluviul Volga (pe care era construit Stalingradul), chiar în interiorul zonei deja ocupate de germani. Cum, în vara şi toamna anului 1942, Moscova şi Leningradul încă rezistau, iar sovieticii lansaseră, în decembrie 1941, contraofensiva, Stalingradul a început să capete contur în planurile lui Hitler. În ianuarie şi februarie 1942, atacurile armatei sovietice, purtate de-a lungul unui aliniament pornind din Finlanda până în Crimeea, se soldaseră cu succese notabile. Deşi Leningradul şi Sevastopolul nu putuseră fi eliberate, şi nici Harkovul recucerit, totuşi Rostovul a fost recâştigat, iar ameninţarea imediată pentru Moscova a fost îndepărtată, prin recuperarea oraşelor Kalinin şi Kaluga şi prin blocarea înaintării germane către oraş. Până la dezgheţul total, din perioada martie–mai, ruşii avansaseră cu frontul spre vest, la 193 de kilometri spre Rostov şi la 240 de kilometri către nord, ducându-l aproape de Smolensk.

Răspunsul Wehrmachtului a fost o a doua ofensivă de vară, Fall Blau (Operaţiunea Albastră), având ca scop obţinerea, în 1942, a ceea ce păruse lesne de câştigat în 1941. Operaţiunea a fost lansată pe 8 mai, cu nici mai mult nici mai numai puţin de 51 de divizii, multe aparţinând ţărilor aliate, Italia, România, Ungaria şi Slovacia, precum şi cu o divizie de voluntari spanioli. Aruncarea în luptă a trupelor nongermane a fost asemenea unui pact cu diavolul, pentru că, deşi acestea aveau efective suficiente pentru frontul din Rusia, nu se vor dovedi demne de încredere şi eficiente, precum cele germane şi austriece. Cu toate acestea, operaţiunea a înregistrat victorii rapide şi notabile: Sevastopolul nu a rezistat atacului aprig din 2 iulie, iar sovieticii au fost alungaţi din Crimeea. Din cauza eşecului în cucerirea Moscovei, feldmareşalul Feodor von Bock, care comandase Grupul de Armate Centru în timpul invaziei, fusese revocat şi înlocuit, în decembrie 1941, cu Kluge, fiind renumit, în februarie 1942, la comanda Grupului de Armate Sud. Acesta capturase Voronejul pe 7 iulie, iar Armata XI, a proaspătului feldmareşal Erich von Manstein, cucerise peninsula Kerci, din care se putea pătrunde spre Caucaz. În acest moment cheie, pe 13 iulie 1942, Hitler va lua decizia capitală de a încerca cucerirea Stalingradului şi a Caucazului, în timpul aceleiaşi campanii. În acest sens, l-a revocat din nou pe Bock şi a împărţit în două Grupul de Armate Sud, dându-le sarcini diferite, dar complementare. Grupul de Armate B din nord, aflat sub comanda generalului Maximilian von Weichs, avea sarcina de a „curăţa“ văile Donului şi Doneţului, precum şi de a cuceri Stalingradul. Aceasta urma să ofere acoperirea Grupului de Armate A din sud, comandat de feldmareşalul Wilhelm List, iniţial în vederea cuceririi Rostovului şi, mai apoi, a întregului Caucaz bogat în petrol. „Dacă nu obţinem resursele de petrol din Caucaz până în toamnă“, spunea Hitler, „atunci voi fi nevoit să înfrunt realitatea, aceea că nu putem câştiga acest război.“697 După ce a venit toamna, nu a mai fost nimeni care să-i amintească ceea ce spusese.

Pe 22 iulie 1942, Divizia a 4-a Panzer, care fusese transferată, cu cinci zile înainte, de la Grupul de Armate B către Grupul de Armate A, a traversat Donul pe la est de Rostov. Hitler credea că Stalingradul putea fi cucerit doar de Armata VI, astfel încât a trimis Divizia a 4-a Panzer către sud. După numai o săptămână, pe 29 iulie, va contramanda acest ordin, iar Divizia a 4-a Panzer a fost direcţionată pentru a ataca Stalingradul dinspre sud. Aceste neconcordanţe au dezorientat şi au demoralizat trupele mai mult decât ordinele care fuseseră recent revocate, deoarece au semănat confuzie la cel mai înalt nivel de comandă. De vreme ce puterea lui Hitler consta în aparenta lui omniscienţă, această situaţie era periculoasă, chiar şi la 1 500 de kilometri în spatele frontului. Paul von Kleist, care condusese Armata I Panzer spre Caucaz, credea că Hitler făcuse o eroare fatală, scriind mai târziu despre aceste evenimente:

Armata IV Panzer avansa pe flancul nostru stâng. Ar fi putut cuceri Stalingradul fără luptă, la sfârşitul lui iulie, dar a fost deturnată către sud, ca să mă ajute în traversarea Donului. Eu nu aveam nevoie de ajutorul ei. A congestionat şi mai mult căile noastre de acces. Când s-a întors din nou spre nord, după două săptămâni, ruşii mobilizaseră deja suficiente trupe pentru a apăra Stalingradul.698

Şeful de Stat-Major al OKH, Franz Halder, avertizase constant în ceea ce priveşte încrederea absolută în sine a lui Hitler, atenţionând asupra prezenţei diviziilor ruseşti inexistente cu o toamnă înainte şi prezicând dezastrul Armatei VI în atacul asupra Stalingradului. Pe 23 iulie, Halder se destăinuia în jurnalul său de război (din fericire, bine ascuns) despre modul în care Führerul, atunci când era confruntat cu realismul său,

explodează în accese de furie nebună şi aruncă grave reproşuri Statului-Major. Această tendinţă cronică de subestimare a capacităţilor inamicului ia proporţii groteşti, transformându-se într-un pericol real… Această aşa-zisă conducere este caracterizată de o reacţie patologică faţă de impresiile de moment şi de o totală lipsă de orice înţelegere a mecanismului de comandă şi a posibilităţilor sale.699

Halder i se va destăinui generalului-locotenent Kurt Dittmar, de la Înaltul Comandament al Armatei Germane (OKH), că Hitler „era un mistic, cu tendinţa de a face rabat de la toate regulile de strategie, chiar şi atunci când le lua în seamă“.700 O săptămână mai târziu, pe 30 iulie, Halder nota că Jodl „anunţă pompos că soarta Crimeei va fi decisă la Stalingrad şi că, dacă este posibil, ar fi necesar să fie transferate trupele din Grupul de Armate A către Grupul de Armate B, la sud de Don“.701 Deturnarea acestor trupe a însemnat că nici unul dintre grupurile de armate nu a fost în măsură să atingă obiectivele Operaţiunii Albastre, astfel că, pe 9 septembrie, Hitler îl va destitui pe List şi va prelua personal comanda Grupului de Armate A, un post pentru care nu era deloc potrivit, cel puţin prin prisma faptului că intenţiona să stea în Prusia Orientală, direcţionând operaţiunile din cartierul său general, care purta numele de cod Wolfschanze („Viziuna Lupului“).

Deşi excesiv de optimistă, dorinţa de a cuceri importantul oraş industrial Stalingrad era una perfect de înţeles. Odată oraşul cucerit, terminalul petrolier din Astrahan le-ar fi stat la îndemână, iar ruşii ar fi fost privaţi de transportul pe Volga. Mai mult, Grupul de Armate A din Caucaz s-ar fi găsit la adăpost faţă de o altă ofensivă sovietică de iarnă, atacurile dinspre nord ar fi putut fi din nou reluate, iar căderea oraşului care purta numele lui Stalin ar fi ridicat moralul germanilor la fel de mult pe cât l-ar fi scăzut pe al ruşilor. La momentul respectiv, cucerirea acestuia părea să fie, aşadar, justificată. Ceea ce a părut lipsit de sens a fost modul în care Armata XI a lui Manstein, extrem de necesară în sud, în cazul în care Operaţiunea Albastră nu s-ar fi desfăşurat conform planului, a fost brusc relocată la Leningrad.

Cu toate că, iniţial, britanicii şi americanii nu crezuseră că ruşii vor putea rezista Operaţiunii Barbarossa şi se temuseră, în sinea lor, de ce era mai rău până ce germanii au fost respinşi (în decembrie 1941) de la porţile Moscovei, spre mijlocul anului 1942, Aliaţii occidentali au înţeles că pot oferi un ajutor de nepreţuit ruşilor prin dislocarea unităţilor germane. Cu certitudine, Stalin a subliniat acest aspect în întâlnirile pe care le-a avut cu Churchill la Moscova, între 12 şi 15 august 1942, şi nu şi-a ascuns mânia generată de faptul că, în acel an, nu era de aşteptat să se deschidă prea curând un al doilea front – printr-un atac de mari dimensiuni, aşa cum fusese el prezentat (destul de inexact) în vest. Deşi generalul Marshall voia să lanseze o astfel de operaţiune de îndată ce era posibil, preşedintele Roosevelt, Churchill şi Brooke credeau că o întoarcere pripită pe continent ar fi putut însemna o curată sinucidere. Churchill avea să ofere cel mult un atac amfibiu nesemnificativ – considerat a fi un „act de recunoaştere în forţă“ – asupra portului francez Dieppe, de la Marea Mânecii.

Acest atac, întreprins pe 19 august 1942, nu a fost unul suficient de consistent pentru a fi necesară dislocarea unor trupe germane de pe Frontul de Est, totuşi a fost unul destul de important pentru ca amploarea eşecului său să reprezinte o lovitură serioasă pentru cei 5 100 de militari canadieni şi 1 000 de militari din trupele de comando britanice şi americane mobilizate. Susţinută de 252 de nave (fără, însă, nici un crucişător sau cuirasat, prin urmare cu nave incapabile să sprijine barajul de foc al artileriei grele) şi de 59 de escadrile de avioane (care, în pofida numărului, au asigurat doar un sprijin aerian intermitent), Operaţiunea Jubilee, deşi fusese destul de însemnată pentru a fi detectată în Canalul Mânecii de un convoi de coastă german, nu a fost suficientă pentru a obţine o victorie notabilă. Sprijinul oferit de serviciile secrete a fost necorespunzător, planificarea – de care a fost responsabil directorul Operaţiunilor Combinate, lordul Mountbatten – a fost extrem de defectuoasă, rezultatele ei fiind aproape catastrofale. La şase ore de la debarcare, trei sferturi din soldaţii canadieni fuseseră ucişi, răniţi sau capturaţi şi toţi cei şase comandanţi de batalioane, răniţi. De asemenea, trupele de comando britanico-americane suferiseră pierderi grele.

Şi atunci, şi mai târziu, s-au făcut eforturi pentru a prezenta raidul de la Dieppe ca fiind unul care le oferise Aliaţilor o lecţie valoroasă în ceea ce priveşte modul în care putea fi luată cu asalt coasta franceză, lecţie care va fi ulterior extrem de utilă, în iunie 1944, în timpul Debarcării din Normandia. De fapt, bunul-simţ ar fi trebuit să le spună şefilor Statului-Major Reunit că planul lui Mountbatten era din capul locului greşit, că tancurile nu ar fi putut aborda plajele pietroase a căror faleză avea pereţi înalţi, că sprijinul naval şi aerian era necesar şi elementul surpriză era esenţial.

Între timp, în est, Armata VI a generalului Friedrich Paulus fusese aleasă să cucerească Stalingradul (la începutul luptei, dispunea de un efectiv de circa 280 000 de militari), astfel că, până în ziua de duminică, 23 august, Divizia a 16-a Panzer traversase deja stepa pentru a ajunge la Volga, chiar în nordul oraşului. Însă, odată ajunşi acolo, germanii nu au putut să facă prea multe pentru a opri traficul de pe fluviu, întrucât nu dipuneau de nave înarmate sau de mine fluviale. Aduseseră, însă, cu ei ideologia exterminării, astfel încât, atunci când Wehrmachtul – trupele SS nu au fost deloc implicate în Bătălia de la Stalingrad – a ajuns în oraş, la un spital pentru copii cu handicap mental, i-au împuşcat imediat pe toţi pacienţii cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani.702

Pe termen scurt, Grupul de Armate A s-a descurcat bine în Caucaz. Rostovul a căzut pe 23 iulie, Armata I Panzer a lui Kleist a capturat Sevastopolul pe 5 august, iar germanii păreau a stăpâni regiunea. În punctul lor cel mai avansat, soldaţii din Armata I Panzer aproape că ajunseseră la Ordjonikidze şi erau la mai puţin de 80 de kilometri de Groznîi şi la doar 112 kilometri de Marea Caspică. Pierderea Caucazului, de unde ruşii îşi luau 90% din combustibilul pentru tancuri, avioane, nave şi industrie, ar fi fost catastrofală pentru Aliaţi. Sovieticii nu îl puteau recâştiga decât prin traversarea fluviului Volga, lat de aproape 1,2 kilometri, şi, în plus, către sfârşitul verii, Stalingradul, aflat pe malul vestic al cotului făcut aici de fluviu, părea gata să cadă. „Ce se întâmplă cu ei?“, întreba Stalin despre comandanţii militari aflaţi în zonă. „Nu-şi dau seama că nu este o catastrofă doar pentru Stalingrad? Vom pierde principala noastră cale navigabilă şi, în curând, şi petrolul.“703 Nu exista o miză mai importantă decât aceasta.

Bătălia de la Stalingrad este considerată, pe bună dreptate, a fi cea mai înverşunată încleştare de acest fel din istoria umanităţii. Armata VI germană a luptat până la epuizare casă cu casă, stradă cu stradă, fabrică cu fabrică, într-un război de uzură chiar mai extenuant decât lupta din tranşeele Primului Război Mondial. Oraşul se întinde pe 40 de kilometri lungime şi este situat pe malul vestic al fluviului Volga, considerat greşit malul drept deoarece fluviul curge către sud, spre Marea Caspică. Vizitând Volgogradul astăzi şi vizualizând topografia locului, oricine îşi poate da seama de dimensiunea problemelor întâmpinate de germani în timpul asaltului. Către nord, sunt amplasate trei fabrici uriaşe – pornind de la nord la sud, Fabrica de Tractoare Dzerjinski, Fabrica de Armament Barrikadî (Baricada) şi Fabrica Krasnîi Oktiabr (Octombrie Roşu). În centru, se înalţă Kurganul lui Mamai, cel mai înalt deal din oraş (care fusese, iniţial, mormântul căpeteniei tătare Mamai) cu cei 90 de metri ai săi, iar periferiile sudice ale oraşului sunt dominate de enorme silozuri din beton armat, controlate de ruşi pe întreaga durată a asediului, legate prin şanţuri şi tranşee de Volga. Pentru a ocupa oraşul, Wehrmachtul trebuia să cucerească aceste veritabile bastioane.

Fabrica Octombrie Roşu era specializată în reciclarea metalelor, Fabrica Barrikadî fabrica echipament militar, iar Fabrica Tractorul, botezată cu numele fiorosului fondator al poliţiei secrete bolşevice, Feliks Dzerjinski, supranumit Feliks „cel de Fier“, produce şi azi tractoare, care trec pe lângă statuia imensă a acestuia, ce domină zona. În 1942 a revenit la producţia de şasiuri de tanc. Aceste trei construcţii din cărămidă şi beton – fiecare întinzându-se pe aproximativ 800 de metri şi având o lăţime cuprinsă între 460 şi 920 de metri – fuseseră iniţial ridicate în scop industrial şi nu defensiv, însă structura lor robustă putea indica faptul că fuseseră proiectate special ca nişte fortăreţe de apărare. Deşi aceste trei fabrici şi amplasamentele adiacente (blocurile de locuit ale muncitorilor) erau plasate la distanţă, ele erau legate prin drumuri neasfaltate. „În Rusia“, spune un vechi proverb, „nu avem drumuri, ci doar direcţii“.

Pe lângă faptul că au ajuns pe Volga, în nordul Stalingradului, pe 23 august, germanii au bombardat rezervoarele cu stocuri uriaşe de petrol, dându-le foc. Vasili Grossman, jurnalist la Krasnaia Zvezda (ziarul Steaua Roşie), specializat în reportaje referitoare la acţiunile frontoviki (trupele din prima linie a frontului), scria:

Focul se înălţa la sute de metri în văzduh, purtând nori de vapori incendiari care explodau asurzitor sus pe cer. Masa vâlvătăii era atât de mare, încât vârtejurile de aer nu izbuteau să aducă suficient oxigen moleculelor de hidrocarburi arzânde; o boltă neagră, densă, învolburată, despărţea cerul tomnatic, înstelat, de pământul în flăcări. Era groaznic să priveşti de jos această uleioasă şi neagră alcătuire în continuă curgere.704

Petrolul a ars mai mult de o săptămână şi fumul gros a putut fi văzut în întreaga regiune. La un moment dat, o scurgere a făcut ca Volga însăşi să fie cuprinsă de flăcări. Comandantul forţelor sovietice din oraş, generalul Vasili Ivanovici Ciuikov, îşi amintea că „nori de fum negru, gros, atârnau deasupra noastră. Cenuşa şi funinginea cădeau peste noi şi, ca la un ordin, totul devenise negru şi arăta negru“. Luftwaffe lansa nu doar bombe, ci şi obiecte din metal, alese la întâmplare, care ar fi putut produce daune, cum ar fi lame de pluguri, roţi de tractor, grape şi butoaie metalice goale, pe care Ciuikov şi le amintea „şuierând deasupra capetelor noastre“.705 Grossman a intervievat multe dintre figurile de frunte care au condus apărarea Stalingradului, inclusiv pe Ciuikov, consemnând în Viaţă şi destin (1964): „Vijelia de fier vuia în jurul adăpostului, secerând tot ce era viu şi îndrăznea să ridice, pentru o clipă, capul mai sus de nivelul solului. Statul-Major era paralizat“.706

Ciuikov se înrolase în Armata Roşie în 1918, la vârsta de 18 ani. Luptase în Războiul Civil şi în războiul ruso-polonez, absolvise elitista Academie Militară Frunze, înainte de a deveni, după 1926, ataşat militar în China pentru 11 ani, scăpând, astfel, de anii cei mai duri ai epurărilor. Protejat al lui Jukov, el luptase în campaniile poloneze şi finlandeze din 1939–1940, înainte de a i se încredinţa comanda Armatei LXII sovietice de la Stalingrad. „Era un bătăuş de stradă puternic, descris de unul dintre ofiţerii din statul său major ca fiind un om «aspru», grosolan, cunoscut prin faptul că-i lovea cu bastonul pe care-l purta pe ofiţerii a căror performanţă îl nemulţumea“.707 A fost un lider care a mizat totul pe rămânerea Armatei Roşii pe malul drept al Volgăi.

Tactica iniţială de bombardament a Luftwaffe, care a avut ca efect transformarea Stalingradului într-un peisaj aproape selenar, s-a dovedit, în cele din urmă, favorabilă sovieticilor. Ruinele trebuiau cucerite cărămidă cu cărămidă, ceea ce avantaja mult mai numeroasa, dar slab echipata, armată sovietică. Anterior sosirii germanilor, Stalingradul fusese insuficient fortificat, Ciuikov observând că baricadele din afara oraşului ar fi putut fi străpunse şi de un camion. K.A. Gurov, comisar-şef al Armatei LXII sovietice, şi generalul N.I. Krîlov, conducătorul acesteia, fuseseră de acord că baricadele erau „ridicole“, Ciuikov spunându-i în mod corect lui Grossman că „în apărarea Stalingradului, comandanţii de divizii s-au bazat mai mult pe sânge decât pe sârma ghimpată“.708 Ciuikov va patenta expresia „Academia de lupte de stradă de la Stalingrad“ şi, în ciuda talentelor marţiale şi a curajului dovedit de germani, ruşii au fost cei care au absolvit summa cum laude. Germanii au numit brutala luptă corp la corp purtată fără milă în beciuri şi canalizări, cu pistoale, baionete, grenade şi chiar cazmale, Rattenkrieg (Războiul şobolanilor). Grossman citează un caz când o patrulă germană şi una sovietică s-au întâlnit în aceeaşi casă, conştienţi fiind de proximitatea celorlalţi. Când germanii au închis un gramofon aflat la un etaj inferior, ce le trăda prezenţa, soldaţii sovietici au făcut o gaură în podea şi au tras cu un aruncător de flăcări. În această luptă corp la corp au fost situaţii, precum cea a generalului-maior V. Joludev, din Divizia a 37-a de Infanterie de Gardă, când, intrând în case cu grupurile sale de asalt (şturmovaia), au fost nevoiţi să utilizeze ca armă cuţitul.709

Germanii de pe malul drept aveau avantajul armamentului greu, dar după ce ruşii au reuşit să producă arme antitanc, folosindu-le pe flancurile panzerelor germane trimise la Stalingrad, au început să fie extrem de eficienţi. „Când l-ai lovit“, îi spunea Gromov, un puşcaş de 35 de ani, lui Grossman, descriind distrugerea unui tanc german,

„vezi o explozie luminoasă pe carcasa blindată. Lovitura este atât de asurzitoare încât trebuie să deschizi gura. Zăceam acolo când am auzit strigăte: «Vin!» A doua lovitură a nimerit tancul. Germanii au început să urle teribil. I-am auzit clar. Nu m-am speriat câtuşi de puţin. Starea mea de spirit s-a îmbunătăţit. La început a fost ceva fum, apoi bubuituri şi flăcări. Evtihov lovise un tanc. A lovit carcasa şi cum au mai ţipat friţii!“ (lui Gromov îi sclipesc ochii verzi şi faţa îi este congestionată).710

Odată sosite la staţia de cale ferată de pe malul stâng, întăririle sovietice trimise în timpul bătăliei au traversat Volga cu bărcile, acţiune sancţionată teribil de Luftwaffe. Grossman descria cum „vedetele care izbuteau să ajungă la Ciuikov se alegeau, în numai câteva minute, cu câte 50 până la 70 de găuri, şi se apropiau de mal cu punţile scăldate în sânge“.711 Jurnalistul, el însuşi traversând fluviul sub asediu, îmbărbătat „cu o cantitate uriaşă“ de cidru de la o cooperativă agricolă din apropiere, a găsit Volga „înfricoşătoare ca un eşafod“.712 Cele mai multe traversări au avut loc după căderea nopţii, atunci când avioanele Stuka nu mai puteau acţiona, astfel că, uneori, micile bărci cu motor erau îngropate în nisipul plajei în timpul zilei, pentru a fi dezgropate şi folosite în seara următoare. Divizia a 10-a de Puşcaşi a NKVD-ului păzea punctele de trecere, împuşcând dezertorii şi împiedicând civilii să fugă. Stalin credea că prezenţa civililor făcea trupele să lupte mai hotărât, dar, după raidurile din 23 august, 300 000 de civili vor fi evacuaţi, rămânând totuşi în urmă 50 000. Dintre aceştia, doar 10 000 au supravieţuit bătăliei, inclusiv 904 copii, dintre care doar nouă îşi vor regăsi părinţii.713

Pe 28 august, responsabilitatea pentru întreaga apărare a Stalingradului i-a fost încredinţată generalului Gheorghi Jukov, un comandant care merită pe deplin subtitlul recentei sale biografii: The Man Who Beat Hitler (Bărbatul care l-a învins pe Hitler).714 Născut din părinţi ţărani, Jukov a fost recrutat în armata rusă în 1914 şi a intrat în Armata Roşie în octombrie 1918, servind mai întâi la cavalerie şi apoi în unităţile de vehicule blindate, înainte de a se alătura Înaltului Comandament. În bătălia de la Halkin Gol, din august 1939, Jukov a demonstrat că până şi o Armată Roşie decapitată putea învinge moderna şi eficienta Japonie. De asemenea, faptul că fusese comandantul trupelor sovietice în Mongolia îl ţinuse departe pe Jukov de Războiul de Iarnă împotriva Finlandei, în care puţini generali ruşi au strălucit. După iunie 1941, l-a ajutat pe Voroşilov la apărarea Leningradului, fiind adus la Moscova de către Stalin, pentru a coordona marea contraofensivă din iarna anului 1941. Prin urmare, a fost alegerea firească pentru comanda supremă de la Stalingrad. Deşi o mare parte din război o va petrece la Stavka (Marele Cartier General al Armatei din Moscova), şoferul lui Jukov a estimat că acesta acoperise mai mult de 80 000 de kilometri pe drum şi că uzase fizic trei avioane vizitând diferitele fronturi. Hotărât, dur, energic, curajos, uneori nemilos – lovea ofiţeri şi, ocazional, participa la execuţii ale subordonaţilor – Jukov a fost un organizator meticulos şi a avut întotdeauna încredere deplină în victoria finală. Rata ridicată a pierderilor nu l-a demoralizat câtuşi de puţin. Era nevoie de un astfel de comandant – care să aplice la nivel militar politica nemiloasă a lui Stalin – pentru a câştiga această luptă crucială.

Între timp, o însemnare din jurnalul lui Franz Halder, din data de 30 august, ilustrează temperamentul extrem de tensionat al lui Hitler, dat fiind că tot el comisese eroarea fatală de a duce lupta avantajând punctele tari ale duşmanului şi nu pe ale sale: „Conferinţele de azi i-au dat din nou ocazia Führerului de a face reproşuri abuzive împotriva comandanţilor militari de la cel mai înalt nivel. El îi acuză de vanitate intelectuală, de inadaptabilitate mentală şi de eşecul total în înţelegerea lucrurilor esenţiale“.715 A doua zi, Hitler va declara că totul fusese doar o „problemă de forţă! Inamicul îşi va pierde vigoarea mai repede decât noi… Cât timp inamicul suferă pierderi în propria-i proximitate, să-l lăsăm să o facă; cineva se va prăbuşi; cu siguranţă, nu noi. După [căderea Sankt-]Petersburgului [adică, Leningrad], se vor elibera şase până la opt divizii“. Ulterior, a pomenit de „circumstanţele Primului Război Mondial. Focul de baraj puternic“ – adică exact războiul de uzură pe care trebuia să-l evite şi, probabil, şi singurul tip de luptă pe care sovieticii ar fi putut să-l câştige împotriva Wehrmachtului“.716 Eroarea lui Hitler de a nu duce un război mobil în Rusia, ci, în schimb, unul de maximă uzură, cum a fost lupta de la Stalingrad, este cu atât mai condamnabilă cu cât vine din partea unuia care luptase el însuşi în tranşeele Primului Război Mondial.

Înţelegând pericolele loviturii de propagandă care ar fi urmat căderii acestuia, Stalin le-a spus celor din Stavka, pe 12 septembrie, că oraşul care purta numele său – mai târziu, unul dintre „oraşele-erou“ ale Uniunii Sovietice – trebuie să rămână în mâini sovietice indiferent de costuri.717 Încă din zori, în dimineaţa următoare, Armata VI a lansat o ofensivă puternică, Divizia a 295-a de Infanterie înaintând drept spre Kurganul lui Mamai, unde astăzi se află mormintele a 35 000 de militari din ambele tabere. În seara zilei de 13 septembrie, Divizia a 71-a de Infanterie germană realizase o breşă până în centrul oraşului. Pe data de 14, principala gară a fost cucerită şi recucerită de cinci ori într-o singură zi, aflându-se pe rând în posesia sovieticilor şi a germanilor de alte 13 ori, în următoarele trei zile.718

Circulă multe legende despre Bătălia de la Stalingrad şi, ca toate bătăliile mari, unele evenimente sunt exagerate ca dimensiuni – adesea chiar de către veteranii înşişi –, în timp ce altele, care pot avea într-adevăr importanţă, sunt minimalizate de posteritate, uneori din cauza lipsei de supravieţuitori. De asemenea, inevitabil, s-au purtat şi lupte istoriografice înverşunate, contestându-se faptul că aceasta ar fi cea mai cumplită bătălie. Generalii au devenit geloşi unii pe faima altora, politicienii pe generali, ceea ce a deformat, prin urmare, şi mai mult mărturiile. În cele din urmă, ideologia politică din timpul Războiului Rece a denaturat şi ea grav faptele istorice. Un incontestabil moment extraordinar al luptei s-a înregistrat la ora 17, pe 14 septembrie, în timpul traversării Volgăi de către Divizia a 13-a de Puşcaşi, conduse de eroul din Războiul Civil Spaniol Aleksandr Rodimţev, care a avut sarcina de a-i ataca de pe un mal abrupt pe germanii care se apropiaseră la aproximativ 180 de metri de fluviu. Divizia lui Rodimţev, de aproape 10 000 de militari, a fost decimată, la sfârşitul luptei supravieţuind doar 320 dintre aceştia.

Grossman consemna cu intensitate nenumăratele pericole ale traversării fluviului:

„Ne bombardează din picaj, nenorocitul!“, a strigat cineva. Brusc, o coloană de apă albăstruie, înaltă şi subţire s-a ridicat la aproape 50 de metri de şalupă. Imediat după, o altă coloană s-a înălţat şi s-a prăbuşit chiar mai aproape, urmată apoi de o a treia. Bombele au explodat la suprafaţa apei şi Volga a fost acoperită de trupuri sfâşiate. Şrapnelele au început să lovească lateralele ambarcaţiunii. Răniţi, oamenii gemeau încet, de parcă ar fi vrut să ascundă faptul că fuseseră atinşi. Din acel moment, gloanţele au început să şuiere deasupra apei.719

Povestea Bătăliei de la Stalingrad este, de asemenea, veşnic legată de fenomenul lunetiştilor, cei mai de succes dintre ei – precum Anatoli Cehov sau Vasili Zaiţev – devenind eroi în întreaga Uniune Sovietică. De vreme ce clădirile oraşului erau aproape distruse, trăgătorii de elită din ambele tabere – bine ascunşi – puteau lua la ţintă orice mişca. Acţiunile lunetiştilor au devenit şi ele parte din mitul luptei de la Stalingrad, întrucât scoaterea acestora din ascunzători era costisitoare şi dificilă. „Am omorât 40 de friţi în opt zile“, pretindea Cehov, un lunetist din Divizia a 13-a de Puşcaşi. Chiar dacă Zaiţev va debuta ca lunetist abia pe 21 octombrie, susţinătorii săi pretindeau că acesta ar fi împuşcat 149 de oameni; un alt lunetist, Zikan, ar fi ucis 224.720 Când germanii au convins copiii ruşi înfometaţi să le umple sticlele cu apă din Volga, în schimbul unei coji de pâine, lunetiştii Armatei Roşii i-au împuşcat pe aceşti „trădători ai Maicii Rusii“ în timp ce se întorceau de la râu. Gradul în care maşina de propagandă sovietică (notoriu de mincinoasă) exagera acţiunile lunetiştilor nu poate fi stabilit, dar faptele de vitejie, precum cele ale lui Zaiţev, au fost bune pentru moral, astăzi acesta fiind înmormântat la loc de cinste în Kurganul lui Mamai. Femeile au fost, de asemenea, buni lunetişti, Tania Cernova, din Divizia a 28-a Siberiană, susţinând că ucisese 80 de inamici în trei luni.

În timpul bătăliei de la Stalingrad, NKVD-ul a împuşcat în jur de 13 500 de militari sovietici – cât o divizie cu efectiv complet – pentru trădare, laşitate, dezertare, stare de ebrietate şi „agitaţie antisovietică“. Bărbaţilor condamnaţi li s-a ordonat să se dezbrace înainte de execuţie, astfel încât uniformele lor să poată fi din nou folosite, „fără să aibă prea multe găuri de gloanţe care să descurajeze“.721 Ordinul nr. 277 al lui Stalin, „Nici un pas înapoi“, din iulie 1941, conţinea prevederea ca fiecare comandament militar să detaşeze până la 1 000 de oameni care „să combată laşitatea“. În circumstanţe teribile precum cele de la Stalingrad, orice pedeapsă mai blândă ar fi condus, probabil, la răzvrătire şi la dezertare în masă. „Singura circumstanţă care justifică vina de a te fi retras dintr-o poziţie de luptă“, li s-a spus membrilor Komsomolului (Liga Tinerilor Comunişti), „este moartea“.722

Înmormântările din timpul bătăliei aveau loc noaptea, când tirurile erau trase nu în aer, ci spre liniile germane. Ciuikov a ordonat ca teritoriul neocupat dintre liniile frontului să fie, pe cât posibil, cât mai redus, atât pentru a extenua nervos inamicul, cât şi pentru a nu da Luftwaffe (din teamă de a nu-şi omorî propriile trupe) nici cea mai mică ocazie de a bombarda liniile ruseşti. (Omniprezentul umor negru rusesc a fost la înălţime în timpul incidentelor declanşate de schimburile de focuri accidentale dintre sovietici, făcându-se glume de genul: „Ţineţi-vă bine, al doilea front a fost în sfârşit deschis!“)723 Apropierea liniilor însemna că soldaţii celor două tabere se puteau striga unii pe alţii. „Rusnacule“, glumea un german pe seama pretinsei nestatornicii a trupelor uzbece din armata rusă, „nu vrei să schimbi un uzbec pentru un român?“ S-au înregistrat incidente în care grenadele erau aruncate de la distanţe atât de mici, încât puteau fi aruncate înapoi înainte de a exploda.

Se construiseră mai multe şiruri de şanţuri adânci şi înguste (balkas), care pot fi văzute şi astăzi, plasate în unghiuri drepte faţă de Volga, pentru care s-au purtat lupte cu o înverşunare deosebită, întrucât ofereau o bună acoperire atât pentru apărători, cât şi pentru atacatori, care, odată ce câştigau aceste poziţii, îşi puteau ataca unii altora flancurile. „Fie că sunt posturi de comandă sau unităţi de mortiere, trebuie folosite“, scria Grossman, referindu-se la balkas. „Sunt întotdeauna sub foc. Mulţi oameni au fost ucişi aici. Doar sârma ghimpată şi muniţia sunt cărate prin ele.“ Descriind atacul german din 27 septembrie, în primul său volum de memorii, Începutul drumului, Ciuikov îşi amintea faptul că liniile telefonice cădeau, că fumul constant împiedica recunoaşterea vizuală, comandanţii şi ofiţerii de semnalizare erau ucişi şi că postul său de comandă era tot timpul sub atac, în plus menţionând faptul că ar fi concluzionat: „Încă un atac ca acesta şi vom fi în Volga“.724 Au fost, de fapt, mai multe atacuri ca acesta, cartierul general a lui Ciuikov fiind nevoit să se mute încă o dată, dar Armata Roşie a reuşit să păstreze zone de pe malul drept în timpul bătăliei.

Eşecul tentativei de a reloca trupele sovietice a fost unul dintre motivele pentru care, pe 24 septembrie, Hitler îl va demite pe Halder de la conducerea Statului-Major General. „După şedinţa dedicată acestei situaţii“, scria Halder, „Hitler mi-a spus adio. Nervii mei sunt la pământ; dar nici ai săi nu sunt într-o stare mai bună. Trebuie să ne despărţim. Hitler a vorbit de necesitatea educării Statului-Major General în credinţa fanatică în Idee. Este hotărât, de asemenea, să-şi impună voinţa asupra armatei.“725 În locul lui Halder, Hitler îl va numi pe recent promovatul general de brigadă Kurt Zeitzler, care avea „reputaţia de a fi brutal faţă de subordonaţi şi servil faţă de superiorii săi“, comportându-se evident cu o slugărnicie linguşitoare faţă de Hitler.726

„Toată vara aceea ne-am certat zilnic“, avea să spună Halder ulterior, la Nürnberg, despre relaţia sa cu Hitler.

Elementul care a condus la dezacordul final a fost decizia de a începe ofensiva în Caucaz şi asupra Stalingradului – o greşeală pe care Hitler nu a vrut să şi-o recunoască. I-am spus că ruşii puteau aduce încă un milion de oameni, în 1942, şi încă unul, în 1943. Hitler mi-a spus că sunt un idiot – că ruşii sunt practic morţi. Când i-am spus de potenţialul de înarmare al Rusiei, în special în ceea ce priveşte materialele folosite la construcţia tancurilor, Hitler s-a înfuriat şi m-a ameninţat arătându-mi pumnii. Hitler a emis mai multe ordine pentru Frontul de Est, contrar sfaturilor militarilor. Acestea au fost cele care au provocat contralovitura ruşilor. Apoi, a dat vina pe armată pentru înfrângere şi a susţinut că militarii ar fi făcut asta intenţionat. În acel moment, m-am înfuriat, am lovit cu pumnii în masă, am făcut scene etc. … acele discuţii aprinse au fost provocate de mine, pentru că, în 20 de ani de activitate în Statul-Major General, lucrasem cu mulţi ofiţeri superiori, dar nu avusesem certuri şi o scosesem totdeauna la capăt.727

O cauză fundamentală a înfrângerii de pe Frontul de Est a fost tensiunea continuă dintre Înaltul Comandament al Forţelor de Uscat (OKH) şi Înaltul Comandament al Wehrmachtului (OKW). Hitler era iritat de snobismul generalilor săi, le punea la îndoială loialitatea şi le dispreţuia prudenţa. În locul unui organ consultativ permanent (cum era Stavka la Moscova, adunarea şefilor de Stat-Major de la Londra sau Statul-Major Reunit de la Washington), care să pregătească rapoartele asupra situaţiei de pe front şi să propună posibile operaţiuni viitoare, Germania nazistă beneficia doar de şedinţele de la amiază (Lagevortrag), în care Jodl prezenta evaluările zilnice ale lui Warlimont. Hitler acţiona prin Jodl şi Keitel, în care avea încredere, dar pe care generalii din OKH îi dispreţuiau pentru laşitatea manifestată în faţa Führerului. Ordinele nu erau discutate cu comandantul-şef Brauchitsch, care trebuia, pur şi simplu, să le execute. Era un sistem care aproape că refuza în mod deliberat să folosească cele mai luminate minţi din ierarhia Wehrmachtului.

Pe 30 septembrie, într-o transmisiune radio, Hitler promitea poporului german că Stalingradul va cădea. Cu toate acestea, după căderea nopţii, Divizia a 39-a de Infanterie de Gardă, condusă de generalul-maior Stiepan Guniev, va traversa Volga pentru a apăra fabrica Octombrie Roşu. În ziua următoare, pe 1 octombrie, situaţia în cartierul general al lui Ciuikov era de aşa natură, încât: „Aburi, fum: nu puteam respira. Obuzele şi bombele explodau peste tot în jurul nostru. Zgomotul era atât de puternic încât, chiar dacă ţipai, nimeni nu te putea auzi… De mai multe ori operatorii radio au fost ucişi cu microfonul în mână.“ Când cartierul general de pe front i-a întrebat unde se află, comandantul Ciuikov a răspuns: „Suntem acolo unde este cel mai mult foc şi fum“.728 Şi toate acestea se întâmplau înainte de ofensiva puternică a lui Paulus.

Cele trei fabrici uriaşe şi clădirile adiacente au fost transformate în hecatombe, în timpul luptelor de la începutul lunii octombrie 1942. Ciuikov estima că Divizia a 308-a Infanterie, aflată sub comanda colonelului L.N. Gurtiev, respinsese, în timpul bătăliei, „nu mai puţin de 100 de atacuri crâncene“.729 La Fabrica de tractoare, aflată în nordul complexului Barrikadî, un regiment comandat de colonelul Markelov nu mai rămăsese, după doar 24 de ore de luptă, decât cu unsprezece oameni.730 Cu toate acestea, până la marea ofensivă a lui Paulus din 14 octombrie, artileriştii şi inginerii de la Fabrica de tractoare reparaseră tancurile şi tunurile cu ajutorul muncitorilor de la Barrikadî. În fabrică, atelierele – cum ar fi cele de sortare, de calibrare, depozitul şi turnătoria – au devenit ele însele minicâmpuri de bătălie, schimbându-şi ocupantul de câteva ori în timpul luptei. Numai pe 5 octombrie, ruşii au numărat 2 000 de misiuni inamice, baia comunală de la Fabrica Octombrie Roşu schimbându-şi ocupantul de cinci ori. Ciuikov nu a avut timp să se spele o lună întreagă. Va vedea pierderile teribile prin prismă filosofică, spunând că experienţa acumulată în lupta împotriva germanilor „compensa pierderile de vieţi omeneşti. Desigur, pierderile umane sunt dureroase, dar războiul este război“.731

Zorii zilei de luni, 14 octombrie 1942, au fost martorii teribilei ofensive a Armatei VI, prin intermediul căreia Paulus a încercat să disloce, în cele din urmă, Armata LXII de pe malul drept al Volgăi. Trei divizii întregi de infanterie şi mai mult de 300 de tancuri au fost mobilizate împotriva zonei industriale. Ciuikov a trimis toate femeile şi răniţii dincolo de Volga, iar, în noaptea de 15 octombrie, mulţi dintre cei 3 500 de răniţi au fost nevoiţi să se târască către centrele de prim ajutor, întrucât nu existau suficienţi brancardieri şi nici tărgi pentru a-i transporta.732 La unul dintre punctele de trecere cu bacul, numit Punctul de Trecere 62, situat în apropiere zonei industriale, a fost conservată o clădire şi se poate vedea că nu există aproape nici o cărămidă care să nu conţină vreo urmă de glonţ sau de obuz. Eroismul din timpul celor 40 de zile în care Divizia a 138-a de Puşcaşi „Steagul Roşu“, a colonelului Liudnikov, împinsă într-un perimetru de 640 de metri pe Volga şi înconjurată pe trei laturi de germani în acest punct de traversare, a apărat zona Barrikadî a reprezentat unul dintre momentele-cheie ale bătăliei, o bătălie plină, de altfel, de asemenea situaţii.

„Femeile au dat dovadă de la fel de mult eroism în luptă ca şi bărbaţii“, nota Ciuikov. În ciuda încrâncenării bătăliei, la Stalingrad, femeile au servit în linia întâi sau în apropierea acesteia, în calitate de medici care efectuau intervenţii chirurgicale, de infirmiere (de la vârsta de 15 ani) care îi transportau pe militarii răniţi (şi, mai ales, armele acestora) dincolo de câmpul de luptă, de telefoniste (una dintre acestea fiind prinsă sub dărâmături de două ori într-o singură zi, dar continuând să transmită după ce a fost salvată), de operatori de radio, de marinari în Flotila Volgăi, de puşcaşi antiaerieni şi de piloţi, poreclite de germani „Vrăjitoarele Zburătoare“. În plus, multe dintre acestea erau şi donatoare de sânge. Poate că Stalingradul s-a dovedit a fi un veritabil abator, însă a fost unul care s-a bazat pe egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Aproximativ 490 000 de femei au luptat în linia întâi, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, alte 300 000 îndeplinind alte funcţii.733 Cu toate că a contribuit semnificativ la efortul de război sovietic, ideologia nazistă nu ar fi permis niciodată Wehrmachtului să copieze un astfel de comportament. Aproximativ 40% dintre medicii Armatei Roşii aflaţi în prima linie erau femei; despre absolventele Şcolii Centrale de Femei pentru Lunetişti s-a spus că au ucis 12 000 de germani; trei regimente ale Corpului 221 de Aviaţie erau alcătuite din femei, 33 dintre acestea fiind decorate ca eroi ai Uniunii Sovietice.734

Un act de un eroism exemplar care a avut loc în zona industrială a fost acela al puşcaşului marin Mihail Panikako, care era pe cale să arunce cu un cocktail Molotov într-un tanc, când a fost lovit de un glonţ, fiind înghiţit de combustibilul în flăcări. „Soldatul ardea ca o torţă vie“, scria Ciuikov. „În ciuda durerii teribile, nu şi-a pierdut cunoştinţa. A apucat o a doua sticlă. Tancul venise aproape. Toată lumea a văzut un om în flăcări sărind din şanţ, fugind drept către tancul german, spărgând sticla de grilajul trapei motorului. O secundă mai târziu, o enormă perdea de foc şi de fum a cuprins atât rezervorul, cât şi pe eroul care-l distrusese.“735 Astăzi, sacrificiul lui Panikako poate fi văzut ca parte a unei superbe panorame de aproximativ 490 de metri, expusă la Muzeul Militar Stalingrad din Volgograd. Chiar şi atunci când au fost cernute prin sita războiului şi a propagandei din timpul Războiului Rece, asemenea acte de curaj au fost, în mod evident, remarcabile, lucru valabil pentru ambele tabere aflate în conflict.

Tot sinonimă cu eroismul dovedit la Stalingrad a fost şi apărarea unei case cu patru etaje, aflată la 275 de metri de fluviu, de către sergentul Iakov Pavlov şi de trupele sale de asalt şturmovaia, acţiune care a durat 58 de zile consecutiv, începând din 28 septembrie.736 Cu mitralierele şi cu puştile lor antitanc şi aplicând tactica de a ascunde eventualele ţinte sigure din faţa panzerelor, acest pluton din Regimentul al 42-lea de Gardă a rezistat vitejeşte sub comanda lui Pavlov, locotenentul plutonului pierzându-şi, până la urmă, vederea. „Micul grup de militari ai lui Pavlov care a apărat o singură casă“, îşi aducea aminte Ciuikov cu mândrie, cinism, dar cât se poate de corect, „a omorât mai mulţi soldaţi inamici decât au pierdut germanii în timpul cuceririi Parisului“.737 Faima lor ulterioară a crescut şi prin faptul că reprezentau o arie geografică extinsă din Uniunea Sovietică – ruşi, ucraineni, georgieni, un uzbec, un tadjik, un tătar şi un abhaz –, părând astfel să simbolizeze atât unitatea ţării, cât şi curajul ei. Ruinele rămase din casa lui Pavlov (cum este ea numită astăzi) au fost conservate.

Ciuikov descria ofensiva Armatei VI din 14 octombrie drept una care dusese la „o luptă de o cruzime fără precedent. Chiar şi aceia dintre noi care trecuseră deja prin multe în acest război nu vor uita atacul inamic toată viaţa lor. În acea zi, am înregistrat 3 000 de misiuni întreprinse de fiecare tip de aeronavă!… Era o zi însorită, dar fumul şi praful au redus vizibilitatea până la 90 de metri.“ Germanii au atacat Fabrica de tractoare şi Fabrica Barrikadî cu 180 de tancuri, spărgând rândurile Diviziei a 37-a conduse de Joludev la ora 11.30, continuând apoi atacul asupra Diviziilor a 95-a şi a 308-a (conduse de coloneii Gorişnîi şi Gurtiev) şi asupra Brigăzii a 84-a Blindate. În cursul zilei, Joludev a trebuit să fie scos din adăpostul său, unde fusese îngropat de o lovitură directă. Pe la miezul nopţii, germanii au înconjurat Fabrica de tractoare din trei părţi şi au pătruns în atelierele de lucru. Soarta Stalingradului atârna de-un fir de păr.

Povestea modului în care soldaţii Armatei Roşii au rezistat pe malul drept, în timpul atacului lui Paulus de la mijlocul lunii octombrie, este una caracterizată de un extraordinar eroism, de un sacrificiu de sine cutremurător şi de o lipsă completă de alternative, dacă luăm în considerare cum pedepsea NKVD-ul soldaţii care îşi părăseau posturile. Curajul a fost la înălţime, deşi mortierele germane cu şase ţevi ţineau Volga sub un bombardament constant. Mii de răniţi se târau către bacuri, „adesea trebuia să călcăm peste trupuri“ îşi amintea Ciuikov, şi „tot ce se găsea pe mal a fost acoperit de cenuşă şi praf“.738 Totuşi, germanii au ocupat Fabrica de tractoare pe 16 octombrie, iar, până la sfârşitul zilei de 18, doar cinci bărbaţi din miile de muncitori care alcătuiau detaşamentul puternic ce apăra Fabrica Barrikadî mai erau în viaţă. De asemenea, pe 23 octombrie, sovieticii au fost, în cele din urmă, goniţi din Fabrica Octombrie Roşu, dar nu pentru mult timp. Opt zile mai târziu, au avansat 90 de metri în împrejurimile străzii Novoselskaia, recâştigând oţelăria fabricii, secţiile de calibrare şi atelierele de profil şi, la scurt timp după aceea, şi depozitele de produse finite. Ciuikov a fost ajutat substanţial de artileria sovietică de pe malul stâng – 250 de tunuri de 76,2 mm calibru şi 50 de tunuri de artilerie grea –, ce i-a ţinut pe germani sub un foc constant şi care mai apoi, de la mijlocul lui octombrie, a fost dotată cu tunuri cu calibre de 203 şi de 280 mm.739 Cu toate acestea, pe malul drept, germanii ajunseseră atât de aproape de fluviu, încât camioanele care transportau rachetele Katiuşa au fost nevoite să se retragă către Volga, intrând chiar în apele sale, pentru a avea o poziţie mai bună de tragere.

După război, a existat o dezbatere extrem de aprinsă în legătură cu unităţile ruseşti care au luptat cel mai curajos, deşi de glorie puteau să se bucure toţi. Ori de câte ori a fost posibil, Ciuikov a primit întăriri, în cursul luptei, Armata LXII fiind susţinută de un total de şapte divizii de infanterie, de o brigadă de infanterie şi de una de artilerie, toate devenind carne de tun odată ajunse acolo. Generalul evocase acţiunile întreprinse de Armata Roşie în afara oraşului, acţiuni prin care trupele germane fuseseră respinse, scriind că „Paulus le-a scăpat ca prin urechile acului“. Cât despre Wehrmacht: „O forţă inexplicabilă l-a condus pe inamic în atac. Părea că Hitler era pregătit să distrugă întreaga Germanie pentru acest oraş.“

Ţariţîn (cuvântul tătar pentru „fluviul galben“, neavând nici o legătură cu ţarii) îşi schimbase numele în Stalingrad în 1925, în semn de recunoştinţă pentru succesul înregistrat de Stalin în apărarea oraşului, în timpul Războiului Civil. Oricât ar fi fost de important, din punct de vedere strategic, pentru ambele tabere, este imposibil să nu ajungi la concluzia că nici una dintre părţi nu şi-ar fi folosit resursele aşa cum a făcut-o – la un moment dat, în octombrie, nu mai dispuneau de nici o rezervă tactică – dacă oraşul s-ar fi numit Ţariţîn, Volgograd sau oricare ar fi fost numele pe care îl purtase anterior sau îl va purta ulterior. Caracterul de „care pe care“ al luptei dintre cei doi dictatori era personalizat într-un mod recunoscut public de Hitler, atunci când, într-un discurs ţinut pe 8 noiembrie 1942 la München, locul de naştere al naţional-socialismului, se referea din nou la capturarea Stalingradului. „Am vrut să ajung la Volga sau, pentru a fi mai exact, într-un loc anume, într-un oraş anume“, spunea el. „Întâmplător poartă numele lui Stalin însuşi.“ Prin urmare, lupta a avut mai mult o semnificaţie simbolică decât una strategică. În discursul său, Hitler clama faptul că: „Timpul nu are nici o importanţă“, dar, de fapt, iarna se apropia cu repeziciune, aşa cum se întâmplase cu un an înainte, când nu reuşise să cucerească Moscova. Următoarea mare ofensivă a Armatei VI a început miercuri, 11 noiembrie, la ora 18.30 – ca o coincidenţă, momentul aniversar al încheierii Primului Război Mondial – cu cinci divizii de infanterie şi cu Diviziile a 14-a şi a 24-a Panzer atacând pe un front de aproximativ 5 kilometri între strada Volkovstroievskaia şi zona Banna, chiar în sudul antrepozitelor fabricii Barrikadî. „Toată ziua s-au dus lupte extrem de grele pentru fiecare metru de pământ“, scria Ciuikov, „pentru fiecare cărămidă şi fiecare piatră. Luptele cu grenade de mână şi cu baionete au continuat timp de mai multe ore.“

Simultan, s-au declanşat atacuri asupra Kurganului lui Mamai (a cărui înălţime îl făcea să aibă o poziţie atât de importantă strategic, întrucât nici una dintre părţi nu putea să-şi instaleze piese de artilerie acolo), care a fost atât de bombardat, încât forma sa iniţială a fost modificată în timpul luptei. S-a spus, de asemenea, că tirurile de artilerie erau atât de susţinute, încât căldura degajată nu permitea zăpezii să se aştearnă pe pantele colinei.740 Luptele din jurul uriaşelor rezervoare cu apă de pe pantă au continuat timp de 112 zile, din a doua jumătate a lunii septembrie şi până pe 12 ianuarie 1943. Însă istoricii, pur şi simplu, nu pot spune, nici măcar estima, cât de des şi-a schimbat culmea ocupantul, pentru că, după cum nota Ciuikov, nu au existat martori care să supravieţuiască întregii lupte şi, în orice caz, nimeni nu contabilizase acest lucru. La un moment dat, speranţa de viaţă a soldaţilor se plasa între una şi două zile, astfel încât, dacă supravieţuiai şi a treia zi, se chema că eşti un veteran. Diviziile lui Rodimţev, Gorişnîi şi Batiuk s-au luptat cu vitejie, aproape până la epuizarea totală. La un moment, când comunicaţiile nu au funcţionat între cartierul general al lui Ciuikov şi punctul de comandă al diviziei lui Batiuk de pe Kurganul lui Mamai, un radiotelegrafist, Titaev, a fost trimis să le repună în funcţiune. Cadavrul său a fost găsit cu cele două capete de sârmă strânse împreună între dinţi, după ce îşi folosise propriul craniu ca semiconductor.741

Atacul german de pe 11 noiembrie a reuşit să ajungă la Volga, de-a lungul unui front de 550 de metri, separând forţele ruse pentru a treia oară în timpul luptei. Însă, după cum avea să se fălească Ciuikov: „Paulus a fost incapabil să-şi valorifice puterea superioară şi nu a realizat ceea ce şi-a dorit. El nu a putut împinge Armata LXII în Volga îngheţată.“ Chiar dacă Armata VI a lui Paulus şi Armata IV Panzer stăpâneau trei sferturi din oraş, Armata LXII a lui Ciuikov încă deţinea malul drept şi primea întăriri puternice, aşa că germanii au hotărât să aducă în oraş şi mai multe trupe de pe Don şi din sudul Rusiei, locul lor fiind luat, de-a lungul Donului, de Armata III română şi de Armata VII italiană, iar, în sudul Stalingradului, de Armata IV română. Aceste manevre le-au oferit ruşilor marea lor şansă.

La întâlnirea de două ore şi jumătate cu generalii, în timpul căreia se planificase Operaţiunea Barbarossa, întâlnire ce avusese loc în martie 1941, în biroul Führerului de la Berlin, Hitler vorbise despre obiectivele germanilor în Rusia şi despre mijloacele de a le îndeplini – „Comandanţii trebuie să facă eforturi în a-şi depăşi propriile scrupule“ – şi spusese că nu avea „nici o iluzie despre aliaţii noştri. Finlandezii se vor lupta cu vitejie… Românii nu sunt de nici un folos. Poate că vor putea fi folosiţi ca o forţă de securitate în sectoarele liniştite din spatele puternicelor obstacole naturale [fluviile]…Soarta marilor unităţi germane nu trebuie să depindă de incertitudinea rezistenţei forţelor române.“742 Cu toate acestea, Hitler nu şi-a luat în serios propriul sfat, pentru că exact asta se va întâmpla la Stalingrad. Jukov a fost cel care a pus la cale dubla încercuire a Stalingradului, din nord şi din sud, care, odată finalizată cu succes, pe 23 noiembrie 1942, nu a fost apărată cu la fel de mult succes de contraatacul lui Manstein din decembrie; dubla încercuire a evoluat, apoi, într-o strangulare indestructibilă, în ianuarie 1943, încheiată cu predarea germanilor în următoarea lună. Ciukov a fost lăsat în oraş pe post de ţap priponit pentru a distrage lupul german, iar vreme de patru zile, după data de joi, 19 noiembrie, Jukov a aruncat patru grupuri de armată (numite fronturi) în marele asalt, cu nume de cod Operaţiunea Uranus. Logistica fusese una impresionantă: în primele trei săptămâni ale lui noiembrie, 140 000 de soldaţi, 430 de tancuri, 6 000 de tunuri şi de obuze (mortiere), 14 000 de vehicule şi 10 000 de cai fuseseră transportate de-a lungul fluviilor Volga şi Don. În acest moment, peste 1,1 milioane de militari erau gata să ia parte la Operaţiunea Uranus (încercuirea Stalingradului), dar şi la Operaţiunea Saturn (o schimbare de direcţie către Rostov). În cadrul Operaţiunii Uranus, Fronturile Voronej, Sud-Vest şi Don au atacat nordul Stalingradului, iar Frontul Stalingrad a atacat în sud, într-o mişcare clasică de tip cleşte. Bombardamentul iniţial, declanşat în ziua de joi, 19 noiembrie, la ora 7.30, al celor 3 500 de tunuri, mortiere şi rachete sovietice, a trezit soldaţii germani pe o distanţă mai mare de 48 de kilometri. Din 1944, acea zi este cunoscută în Rusia sub numele de Ziua Artileriei, ca o comemorare a salvelor lansate înainte de atacul infanteriei, de la 8.50. Câmpurile de mine germane fuseseră curăţate de geniştii ruşi, care lucraseră în noaptea de dinaintea ofensivei.

Românii s-au luptat cu mult curaj, dar tancurile sovietice T-34 şi KV-1, ale Frontului de Sud-Vest, au creat repede o breşă de peste 11 kilometri în liniile Armatei III române, aflate sub comanda generalului Petre Dumitrescu, prin urmare cinci divizii au fost rapid prinse în cotul fluviului Don. Fiecare breşă a fost exploatată şi extinsă, iar germanii au considerat că acela care ar fi fost cel mai potrivit pentru a-i da vestea lui Hitler era Kurt Zietzler, întrucât, în urmă cu trei săptămâni, el fusese cel care îl asigurase pe Führer, în particular, de faptul că sovieticii nu erau „pregătiţi să lanseze o ofensivă importantă cu obiective de anvergură“.743 Vineri, 20 noiembrie, cleştele din sud a distrus Armata IV română, cu toate că şi aceasta s-a bucurat de reuşite vremelnice, creând o breşă chiar mai largă, de peste 27 de kilometri, prin care avansaseră Corpul IV de Cavalerie şi Corpul IV Mecanizat. Operaţiunea Uranus a fost caracterizată de mişcările largi, cuprinzătoare, încrezătoare şi năvalnice ale tancurilor, tot aşa cum se întâmplase în fazele iniţiale ale Operaţiunii Barbarossa, astfel că Grupul de Armate B a lui Weichs, aflat în afara oraşului, a fost împins înapoi spre vest. În noaptea de luni, 23 noiembrie, ruşii au închis inelul din jurul Stalingradului în satul Sovieţki, lângă Kalaci-pe-Don. „Pierduţi în imensitatea peisajului, ruşii au tras periodic cu rachete de semnalizare verzi, pentru a nu se pierde unii de alţii sau pentru a nu-i confunda pe ceilalţi cu trupele germane.“744 Trupele din cele două unităţi de legătură s-au reunit atât de rapid şi la adăpostul întunericului, încât a fost nevoie să repete scena a doua zi, cu aplauze şi îmbrăţişări reciproce pentru filmul de propagandă.745

Într-un anumit sens, nu germanii au pierdut Bătălia de la Stalingrad; cuceriseră tot oraşul cu excepţia unei poziţii mai puţin importante de pe malul drept; mai degrabă au făcut-o Armatele III română, VIII italiană din nord şi Armata IV română din sudul oraşului, armate care au fost categoric depăşite. Atunci când încercuirea a fost finalizată, aproape 275 000 de soldaţi ai armatei lui Paulus fuseseră prinşi în capcană. Cu toate acestea, cleştele era încă slab, astfel încât Hitler ar fi trebuit să-i ordone, în acest moment, lui Paulus să încerce o evadare imediată. Nu a făcut-o, crezând că Manstein, care ateriza atunci de la Leningrad, ar fi putut realiza o regrupare a Wehrmachtului în sudul Rusiei, pentru a sparge frontul în sud-vest, timp în care Luftwaffe ar fi putut aproviziona cu alimente şi echipamente armata lui Paulus.

Împotriva sfatului generalilor Luftwaffe aflaţi la faţa locului, Göring i-a promis Führerului că el ar putea transporta 550 de tone de provizii pe zi la Stalingrad.746 Totuşi, promisiunea lui se baza pe convingerea că va avea la dispoziţie 225 de avioane Junker Ju-52 în fiecare zi, pe când, în realitate, doar 80 de astfel de avioane erau pregătite să decoleze, în orice moment, susţinute de două escadrile Heinkel He-111 care puteau transporta doar 1,5 tone fiecare.747 Fireşte, Göring spera să aducă aparate din alte teatre de luptă, dar acestea nu ar fi fost niciodată suficiente pentru a deservi, pe termen nelimitat, o armată de un sfert de milion de soldaţi. Statisticile erau descurajante pentru speranţele de supravieţuire ale Armatei VI: Paulus solicitase 750 de tone pe zi, Göring promisese 550, generalii Luftwaffe spuseseră că 350 era maximum posibil, dar, de fapt, avioanele disponibile puteau transporta doar jumătate din această cantitate, chiar şi înainte de înrăutăţirea vremii, după care vor fi livrate, în medie, doar 100 de tone pe zi.748

Paulus trebuia să se deplaseze rapid pentru a scăpa din capcana gigant în care fusese prins şi pentru a se întâlni cu Manstein, care venea dinspre nord-vest în ajutorul său, dar Hitler nu i-a permis să se mişte, însă nici Paulus însuşi nu a vrut să încerce. „În cele din urmă, i-am dat ordin Armatei VI să evadeze“, îi va spune Manstein intervievatorului său la Nürnberg, în iunie 1946, „însă Paulus i-a transmis mai apoi că era deja prea târziu şi era un lucru imposibil de realizat. Hitler nu a vrut în nici un moment ca Armata VI să scape fără să lupte până la ultimul om. Cred că Hitler a spus că, dacă Armata VI încerca să scape din împresurare, acest lucru ar fi însemnat moartea acesteia.“749 La un deceniu după război – şi, prin urmare, dispunând atât de beneficiul unei mai bune înţelegeri ulterioare, cât şi al unei mici probabilităţii de a fi infirmat –, Zeitzler susţinea, referindu-se la noiembrie 1942, că „îi spusese lui Hitler că, dacă un sfert de milion de soldaţi vor pieri la Stalingrad, coloana vertebrală a întregului Front de Est va fi frântă“.750 Führerul nu prea avea nevoie să i se vorbească despre importanţa Stalingradului, de vreme ce, pe 26 noiembrie, îndemna astfel trupele Armatei VI şi Armatei IV Blindate:

Bătălia Stalingradului se află în punctul culminant… Gândurile mele şi cele ale poporului german sunt cu voi în aceste momente importante. Oricare ar fi împrejurările, trebuie să vă ţineţi pe poziţii la Stalingrad, poziţii care au fost câştigate cu atât de mult sânge, sub conducerea dârză a generalilor voştri! Hotărârea voastră trebuie să fie de nezdruncinat, ca la Harkov în primăvară, străpungerea ruşilor putând fi anihilată de măsurile care au fost luate. Voi face tot ce stă în puterea mea pentru a vă ajuta în lupta voastră eroică.751

Mai devreme, în aceeaşi lună, Hitler îi trimisese lui Rommel, la El Alamein, un ordin similar, de tipul „Rezistaţi sau muriţi“; de acum înainte, urmau să fie trimise numeroase astfel de mesaje, prin care Führerul abandona strategia bazată pe mobilitate, adoptând testul orb, rigid, al puterii de voinţă, unul în care carnea şi sângele erau opuse oţelului şi focului.

Stalingradul era un important nod de transport, un mare oraş industrial şi un mare centru al rafinăriilor de petrol, însă unul care nu era atât de important încât să justifice accentul pus de nazişti pe capturarea lui, într-o luptă care a lăsat în urma sa până astăzi mine, obuze şi, mai ales, oase care sunt descoperite aici în fiecare primăvară. Cu toate acestea, Hitler nu era doar orgolios când i-a ordonat lui Paulus să reziste la Stalingrad. Avea nevoie să-şi retragă Grupul de Armate A din Caucaz, care trebuia să fie acoperit de către Stalingrad.

„Dreptul de veto al lui Hitler cu privire la orice dorinţă de retragere pare incredibil de nesăbuit, dacă avem în vedere forţele implicate“, scria Mellenthin. „Întrucât armata desemnată să lupte la Stalingrad nu era una tocmai obişnuită, Armata VI reprezenta vârful de lance al Wehrmachtului, în ceea ce s-a dorit a fi campania decisivă a războiului.“752 Stalingradul a fost, cu siguranţă, un moment important, dar nu pentru ceea ce urmărea Hitler, ci în eventualitatea în care tentativa de salvare a lui Manstein ar fi fost ratată înainte de a ajunge la destinaţie. De vreme ce Luftflotte IV Junkers (ale cărei aeronave au fost scoase din luptă de avioanele de vânătoare ruseşti, de tunurile antiaeriene şi de condiţiile meteorologice), a feldmareşalului Luftawaffe baron von Richthofen (vărul asului din Primul Război Mondial, „Baronul Roşu“), nu a furnizat decât o mică parte din proviziile necesare, armata lui Paulus a început să se topească pe propriile-i picioare degerate. Pierderile, bolile, epuizarea, foamea şi, mai presus de toate, gerul istovitor de mai târziu, au făcut, oricum, evadarea imposibilă. (Richthofen va face o tumoare pe creier în 1944 şi va muri anul următor.)

Ciuikov se confrunta acum cu un pericol nou pe teren, din moment ce Volga începuse să îngheţe, pe 12 noiembrie. Stalingradul se află la marginea stepelor neîmpădurite şi bătute de vânturi, astfel că aici se pot înregistra temperaturi mai scăzute chiar de –45º C. Germanii ştiau şi ei să construiască ziduri din cadavre îngheţate, în spatele cărora să se adăpostească de urgia gerului. Îngheţarea fluviului a fost grăbită odată ce temperaturile au scăzut până la –15º C, la sfârşitul lui noiembrie, însă nu s-a terminat înainte de 17 decembrie. Anterior, sloiurile de gheaţă făcuseră imposibilă traversarea fluviului chiar şi pentru ambarcaţiunile blindate, astfel încât Armata LXII fusese nevoită să raţionalizeze alimentele până când camioanele aveau să reuşească să-l traverseze. „Trebuia să luptăm pe două fronturi“, mărturisea un comandant sovietic, „împotriva duşmanului şi a Volgăi.“ Ciuikov avea să-şi amintească mai târziu că, în timp ce muniţia şi proviziile de alimente scădeau periculos, „sloiurile de gheaţă îngrămădite şi formând obstacole făceau un zgomot sinistru, dându-ne fiori pe şira spinării, ca şi cum cineva ne-ar fi tăiat vertebrele“.753 Cu toate acestea, odată ce gheaţa va fi suficient de groasă, 18 000 de camioane şi 20 000 de alte vehicule vor traversa fluviul pentru a resuscita încă asediata Armată Roşie.754 Între timp, teribila luptă corp la corp din vecinătatea fabricii continua neabătută.

La mijlocul lui decembrie, cumplita situaţie a Armatei VI putea fi îmbunătăţită doar prin ajutorul venit de la Manstein. Grupul de Armate Don pe care îl conducea părea solid pe hârtie, fiind format din două divizii de panzere, dintr-o divizie de infanterie, din cartierul general a lui Hoth şi din câţiva români, aşa că a plecat la drum pe 12 decembrie încercând să străbată cei 100 de kilometri până în oraş, prin Operaţiunea Wintergewitte (Furtuna de iarnă). „M-am gândit la un singur lucru, Zeitzler“, îi spunea Hitler acestuia despre Stalingrad în Wolfschanze (Vizuina Lupului), în aceeaşi după-amiază.

Dacă ne uităm la imaginea de ansamblu, nu ar trebui să renunţăm la el sub nici o formă. Nu-l vom mai recuceri după ce îl vom fi pierdut… Să cred că ar fi posibil să-l cucerim a doua oară, dacă ne vom întoarce acolo, este ridicol. Nu pot lua totul cu ei. Caii sunt obosiţi şi nu mai au putere să tragă. Nu pot hrăni un cal cu altul. Dacă ar fi fost ruşi, aş fi spus, „un rus îl mănâncă pe celălalt“. Dar eu nu pot îngădui ca un cal să îl mănânce pe celălalt.755

Nu este clar dacă ajunsese la această concluzie din realism sau din motive umanitare. Vorbind de artileria grea din oraş, mai ales de obuziere, Hitler adăuga: „Nu putem înlocui ce avem acolo. Dacă le abandonăm, am abandona întregul scop al campaniei. Să cred că ne vom întoarce aici data viitoare este o nebunie… Nu ne vom putea întoarce aici, prin urmare nu putem pleca.“

Planul lui Manstein urmărea să-l scoată din încercuire pe Paulus, în timp ce tancurile lui Hoth s-ar fi apropiat până la 32 de kilometri de perimetru. Cu toate acestea, pe 16 decembrie, Jukov va declanşa Operaţiunea Micul Saturn, pentru respingerea lui Hoth. Încă o dată, aliaţii germanilor au fost un adevărat blestem pentru Wehrmacht: Frontul sovietic din Sud-Vest a distrus Armata VIII italiană de pe Don, creând o deschidere de peste 96 de kilometri şi permiţându-le ruşilor să atace flancul drept al lui Manstein dinspre Rostov. Pierderea Rostovului l-ar fi putut izola pe Kleist, care, în noiembrie, fusese numit comandantul Grupului de Armate A din Caucaz, astfel încât forţa lui Hoth a fost slăbită în încercarea de a se evita acest deznodământ, năruindu-i-se, aşadar, şansele de a ajunge cât mai aproape de Stalingrad, pentru a oferi sprijin Armatei VI.

Pe 19 decembrie, Manstein i-a ordonat lui Paulus să se retragă către sud-vest, dar Paulus a preferat să urmeze ordinele lui Hitler de a rămâne pe loc („Stimate feldmareşal“, i-a replicat Paulus, într-un post-scriptum, lui Manstein, „în aceste împrejurări, sper că veţi trece cu vederea hârtia nepotrivită şi faptul că această scrisoare este scrisă de mână.“)756 Cu toate acestea, diviziile reduse numeric ale lui Manstein au ajuns până la 56 de kilometri de Stalingrad, dar întregul avânt al Furtunii de Iarnă s-a oprit atunci când, pe 23 decembrie, tancurile lui Hoth au fost nevoite să se oprească pe râul Mişkova, incapabile să facă progrese, din cauza opoziţiei dure a ruşilor şi a condiţiilor meteorologice teribile. Ironia numelui de cod al operaţiunii nu a scăpat nimănui. Dacă Stalingradul a fost punctul de cotitură al războiului, halta de la râul Mişkova a fost aceea care l-a împiedicat să ia o nouă turnură. Pe 28 decembrie, Manstein a fost nevoit să retragă trupele lui Hoth pentru a preveni încercuirea.

Chiar dacă Manstein ar fi avut cale liberă către Stalingrad, nu este sigur că l-ar fi putut salva pe Paulus. Într-o zi, 180 de tone de alimente reuşiseră să ajungă la acesta din urmă, dar, de trei săptămâni, primise doar 120 de tone pe zi şi, după Crăciun, media scăzuse până la 60 de tone.757 Este greu să ne imaginăm disperarea simţită de germanii înfometaţi când au deschis containerele paraşutate şi au descoperit kilograme de piper şi de prezervative.758 Din moment ce aerodromurile de la Morovskaia şi Taţinskaia de pe Don căzuseră de Crăciun, cele mai apropiate aerodromuri de Stalingrad se aflau la distanţe considerabile, zborurile rărindu-se considerabil.

Primul german mort de foame, în ceea ce aceştia au numit Kessel (Cazanul), a fost înregistrat pe 21 decembrie. La începutul lui decembrie, raţia zilnică de pâine, pentru trupele aflate în încercuire era de 200 de grame pentru fiecare soldat, şi aceasta va fi redusă până spre Crăciun. După cum îşi amintea un supravieţuitor, colonelul H.R. Dingler, li se dădea şi „o supă lungă, încercam să o ameliorăm cu ajutorul oaselor cailor dezgropaţi“. Lipsa combustibilului făcea ca tancurile să fie ţinute în spatele infanteriei, rezultatul fiind acela că „atunci când ruşii atacau – aşa cum se întâmpla mai târziu – contraatacurile germanilor nu aveau nici o urmă de energie“.759 Armata lui Paulus era dezintegrată şi probabil că nu s-ar fi putut retrage 32 de kilometri în spate, pentru a fi în siguranţă, nici dacă Hoth ar fi spart încercuirea.

Întrucât era mult prea frig pentru a putea să se spele, trupele s-au umplut de păduchi; cadavrele îngheţate ale cailor umpleau drumurile; santinelele care adormeau în posturile lor nu se mai trezeau; de vreme ce benzina era păstrată de serviciul de aprovizionare pentru operaţiuni militare, nu exista suficient combustibil pentru a transforma zăpada abundentă în apa de care soldaţii aveau disperată nevoie; pâinea care îngheţase, numită Eisbrot (pâine îngheţată), le arăta cu sarcasm cât de uşor s-ar fi putut salva, numai de-ar fi putut găsi combustibil. „Oamenii erau prea slabi pentru a săpa alte amplasamente sau tranşee“, nota un istoric referindu-se la situaţia Armatei VI din Kessel, în timpul acelui Crăciun; „când erau dislocaţi din vechile poziţii, soldaţii, pur şi simplu, se întindeau pe sol, îngrămădiţi în spatele «parapetelor» de zăpadă, amorţiţi de frig şi de inevitabila moarte. Să fii rănit putea fi un noroc, dar, cel mai adesea, asta însemna un ghinion teribil pentru camarazii mult prea epuizaţi pentru a ridica un om pe targă şi a-l transporta la serviciile medicale care nu aveau alt anestezic decât degerăturile induse artificial.“760

La aeroportul Pitomnik s-au petrecut scene îngrozitoare atunci când avioanele Junker au încercat să transporte răniţii şi alţi militari departe de front, pentru a fi în siguranţă. Soldaţii care alergau să se urce în avioane, fără a avea documentaţia necesară, erau împuşcaţi, existând două situaţii în care militarii s-au agăţat de roţile din spate ale avioanelor şi care, imediat după decolare, au murit cu siguranţă. Autodisciplina Wehrmachtului a sucombat la Pitomnik, disperarea de a scăpa învingând virtutea renumitei armate germane. Cum pista s-a dovedit a fi prea grav deteriorată (de focurile artileriei ruseşti) pentru a putea fi folosită şi 20 de militari au trebuit să fie debarcaţi dintr-un avion, s-au petrecut fapte de care locotenentul Dieter îşi amintea ulterior:

Brusc, s-a stârnit o zarvă teribilă, toţi urlând ca la un semn, un soldat susţinând că el călătoreşte din ordinul Statului-Major al armatei, un altul din partea SS, având importante documente de partid, mulţi alţii plângeau gândindu-se la familiile lor, alţii spunând că şi copiii lor fuseseră răniţi în raiduri aeriene şi aşa mai departe. Numai cei de pe tărgi tăceau, doar teroarea citindu-se pe chipurile lor.761

Situaţia era de înţeles; acei militari răniţi, ale căror brancarde fuseseră debarcate şi plasate mult prea departe de sobele improvizate din barăcile din perimetrul aeroportului vor muri, pur şi simplu, îngheţaţi.

În ziua de Crăciun, germanii au fost scoşi din Fabrica de tractoare, iar o metodă ingenioasă a fost folosită pentru a-i scoate din clădirea principală a Fabricii Octombrie Roşu, atunci când grupa de asalt din divizia generalului-locotenent V.P. Sokolov a cărat în fabrică, bucată cu bucată, obuziere dezmembrate, cu calibru de 122 mm, pe care apoi le-a reasamblat în interior. După câteva schimburi de focuri scurte ca durată şi intense, „garnizoana germană din fabrică a încetat să mai existe“. În ziua următoare, Paulus a primit doar 70 de tone de alimente, cu 10% mai puţin din cât estimase el că este nevoie pentru supravieţuire. Un soldat german, Wilhelm Hoffman, din Regimentul al 267-al al Diviziei a 94-a Infanterie, scria pe ultima pagină din jurnalul său: „Caii au fost deja mâncaţi. Aş mânca o pisică; se zice că şi carnea ei este gustoasă. Soldaţii arată ca nişte cadavre sau ca nişte nebuni, care caută disperaţi să bage ceva în gură… Nu mai au puterea de a se ascunde de obuzele ruseşti. Blestemat să fie acest război…“762 A fost momentul în care Dingler şi camarazii săi au început să discute despre „ce ar fi trebuit să facem dacă lucrurile evoluau din rău în mai rău. Am vorbit despre captivitate. Am vorbit despre problema sinuciderii. Am vorbit despre problema apărării, ce să apărăm cu ultimul, chiar ultimul cartuş… Pentru aceasta, nu au existat ordine venite de sus. Au fost aspecte lăsate la decizia fiecăruia“.763

Pe 8 ianuarie 1943, comandantul Frontului de pe Don, generalul Konstantin Rokossovski, prin intermediul fluturaşilor aruncaţi din avion, le oferea germanilor o predare onorabilă, raţii suficiente, îngrijire pentru răniţi şi repatrierea în Germania după război, toate astea cu condiţia ca echipamentele lor militare să fie predate intacte. Aşa tentantă cum a fost, oferta a fost refuzată, pentru că – după cum Dingler îi mărturisea lui Mellenthin – nu i-au crezut pe ruşi, ei încă mai sperând că ar fi putut scăpa şi dorind să ofere Grupului de Armate A suficient timp pentru a se retrage din Caucaz. Prin urmare, pe 10 ianuarie, Rokossovski va iniţia o ofensivă majoră, cu numele de cod Operaţiunea Inelul, împotriva zonelor vestice şi sudice ale perimetrului. „Mormântul este aproape“, a fost presimţirea corectă a colonelului Selle în acel moment, aşa că mulţi germani s-au sinucis, Paulus fiind nevoit să emită un ordin prin care interzicea sinuciderea pe considerentul că era dezonorantă în asemenea circumstanţe.764 Când aşa-numitul „nas“ Marinovka, protuberanţa din sud-vest a Cazanului (Kessel), a fost atacat de ruşi, unii soldaţi germani şi-au dat seama că degetele lor erau atât de grav umflate de degerături, încât nu mai puteau apăsa pe trăgaci. S-a recurs la execuţii sumare pentru a menţine trupele germane în stare de luptă, gerul năprasnic făcând ca mortierele „să sară din pământul îngheţat, explodând în aer şi provocând mult mai multe victime“.765 Cu toate acestea, odată cu căderea Marinovkăi, lucrurile aveau să stea chiar mai rău pentru apărători, dislocaţi acum în câmp deschis. „Nu existau tranşee şi nici adăposturi pentru puşcaşi“, îşi amintea Dingler; „efectivele decimate, obosite, epuizate, cu membrele degerate, pur şi simplu, zăceau în zăpadă“. Toate armele grele au trebuit să fie scoase din luptă – de multe ori cu ajutorul unei grenade – şi apoi abandonate. Ultimul contact al celor din Kessel cu lumea exterioară a avut loc pe 23 ianuarie, când aerodromul Gumrak, „un deşert de zăpadă plin de aeronave şi de autovehicule“, a revenit ruşilor. „Pretutindeni zăceau cadavrele soldaţilor germani care fuseseră prea epuizaţi să se mai poată mişca“, scria Dingler. „Tocmai muriseră în zăpadă.“

Sâmbătă, 23 ianuarie, Führerul i-a transmis un alt ordin, unul previzibil, lui Paulus: „Predarea este interzisă. Armata VI va rămâne pe poziţii până la ultimul om şi ultimul glonţ, iar, prin rezistenţa lor eroică, îşi vor aduce o contribuţie de neuitat la organizarea unui front de apărare şi la salvarea Occidentului.“766 O săptămână mai târziu, Hitler îl va numi pe Paulus mareşal, cu scopul de a-l împiedica să se predea, deoarece nici un mareşal german nu se predase până atunci pe câmpul de bătălie. Există, însă, un început pentru toate, aşa încât sâmbătă, 31 ianuarie, la ora 7.35, Paulus a fost luat prizonier în buncărul său şi forţele sale de pe latura sudică din Kessel au fost capturate. Subsolul Univermagului (depozitul central general), construit în 1937, unde Paulus şi şeful său de stat-major, generalul Arthur Schmidt, îşi improvizaseră cartierul general, a fost unul dintre puţinele locuri unde germanii nu fuseseră afectaţi de inflamaţii şi de degerături. Astăzi, acolo sunt expuse desene făcute de Paulus, datând din noiembrie 1942, cu elefanţi roşii călcând pe steagul german în marşul lor spre Stalingrad, imagini care indică lipsa lui acută de încredere în victoria finală.

La întâlnirea organizată la Wolfschanze în ziua următoare, 1 februarie, la ora 12.17, Hitler s-a arătat dezgustat şi s-a exprimat sarcastic, asemănând Armata VI cu victima sinucigaşă a unui viol, spre dezavantajul armatei germane. „După cum era de aşteptat“, îi spune lui Zeitzler,

s-au predat. Pentru că, altminteri, v-aţi fi unit forţele, construind un sistem defensiv împrejmuitor şi v-aţi fi împuşcat cu ultimul cartuş rămas. Dacă îmi pot imagina o femeie, care, după ce a fost insultată de câteva ori, se închide în sine şi are mândria de a se sinucide împuşcându-se, ei bine, nu am nici un respect pentru un soldat care dă înapoi şi preferă să meargă în captivitate.767

În această privinţă, cel puţin Hitler va pune în practică ceea ce predicase. Între timp, pe 15 ianuarie, Armata Roşie reintrodusese gradaţiile militare, diferenţiate prin epoleţi şi alte astfel de însemne ale ierarhiei, din motive care ţineau de disciplină, moral şi de uşurinţa de a fi recunoscut în timpul bătăliei. Unii vedeau în acestea reminiscenţe ale ţarismului, deşi nimeni nu se va exprima prea vocal în acest sens.

La două zile după capturarea lui Paulus, rezistenţa din nord s-a predat şi ea. Paulus, Schmidt, alţi 22 de generali şi mai mult de 91 000 de soldaţi au plecat, târându-şi picioarele, în captivitatea sovietică, fiind singurii supravieţuitori din cei peste 275 000 de militari (estimările variază) germani, români, italieni şi voluntari ruşi antisovietici, care fuseseră izolaţi în Kessel, pe 23 noiembrie 1942.768 În doi ani de captivitate rusească, înainte de sfârşitul războiului, numărul prizonierilor germani morţi era chiar mai mare decât cel al ruşilor care vor muri în patru ani de captivitate germană. Dintre cei peste 90 000 de soldaţi ai Wehrmachtului care se predaseră la Stalingrad, doar 9 626 s-au întors în Germania, unii dintre aceştia nu mai devreme de 1955.

În timpul campaniei de la Stalingrad, în perioada 17 iulie 1942–2 februarie 1943, sovieticii au pierdut 479 000 de militari, ucişi sau capturaţi, iar alţi 651 000 s-au îmbolnăvit sau au fost răniţi, ajungându-se, astfel, la un total de 1,13 milioane de oameni.769 „Stalingradul devenise un simbol al rezistenţei, de neegalat în istoria omenirii“, scria Ciuikov. Militarii bătrâni utilizează adesea asemenea hiperbole când vorbesc despre faptele lor din trecut, dar, în acest caz, nimic nu este exagerat. Memoriile lui Ciuikov au fost scrise, cu oarecare amărăciune, în 1959, în timpul Războiului Rece; generalul era furios că istoricii occidentali minimalizează importanţa luptei sale. Atacându-i mai ales pe J.F.C. Fuller, Winston Churchill, Omar Bradley, Heinz Guderian, Kurt von Tippelkirsch „şi pe alţi apologeţi ai imperialismului“, el se străduia să lămurească diferenţele dintre El Alamein şi Stalingrad. „La El Alamein, britanicii s-au confruntat cu patru divizii germane şi cu opt divizii italiene“, argumenta el,

şi, un aspect chiar mai important, principalele forţe germane şi italiene au reuşit să evite înfrângerea pe câmpul de luptă; pe Volga şi pe Don, însă, în perioada contraatacului armatelor sovietice, dintre 19 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943, au fost distruse 32 de divizii şi 3 detaşamente aparţinând Germaniei naziste şi sateliţilor săi. Mai mult de 16 divizii inamice au suferit înfrângeri serioase… În Bătălia de la Stalingrad, Umanitatea a văzut zorii victoriei împotriva fascismului.770

Ciuikov a exagerat puţin cifrele şi merită subliniat faptul că apărătorii Umanităţii au arătat prea puţină umanitate, chiar şi faţă de propriii cetăţeni. Nu se ştie cât de mulţi ruşi – dezertori sau prizonieri, cunoscuţi ca Hiwis, prescurtarea de la Hilfswillige (ajutoare voluntare) – au luptat pentru germani. Nu mai puţin de 150 000 au servit, în timpul războiului, doar în SS, ceea ce reprezenta, probabil, doar „vârful aisbergului“.771 După război, acesta a fost un subiect delicat pentru autorităţile sovietice, astfel încât informaţiile referitoare la serviciile Hiwisilor au fost sumare, dar se estimează că peste 20 000 de astfel de soldaţi s-au predat sau au fost capturaţi la Stalingrad. Nu se ştie încă ce a făcut NKVD-ul cu ei, deşi există mărturii care ne spun că unii au fost exploataţi până la moarte în lagărele sovietice şi că alţii „au fost mai degrabă omorâţi în bătaie, nu împuşcaţi, şi asta pentru a nu irosi muniţia“.772 În ceea ce priveşte NKVD-ul, cel mai bine ar fi să ne înşelăm atunci când vorbim de aspectele cele mai sinistre ale acestor estimări.

Un total de 20 de divizii germane – 13 de infanterie, trei de panzere (a 14-a, a 16-a şi a 24-a), trei motorizate şi una antiaeriană – au fost pierdute de Wehrmacht, precum şi două divizii româneşti, un regiment croat, trupele de aprovizionare şi membrii unităţii germane de construcţii, cunoscută sub numele de Organizaţia Todt. „Distrugerea acestor divizii a dus la modificarea întregului echilibru de forţe pe Frontul de Est,“ comenta Mellenthin cu jumătate de gură. Zeitzler era de acord, scriind, în 1965, că Stalingradul „a fost punctul de cotitură al întregului război“.773 Istoricul Nigel Nicolson consideră că înfrângerea de la Stalingrad este „chiar mai gravă decât cea de la 1812, când, cel puţin, armata lui Napoleon a reuşit să se retragă: de la Stalingrad nu s-a retras nimeni. O comparaţie mai potrivită ar putea fi cu cazul Corpului Expediţionar Britanic, complet distrus la Dunkerque“.774 Cu ce mai rămăsese din Armata VI în captivitate, forţa germană din sudul Rusiei era redusă la jumătate. În plus, cei 500 000 de soldaţi pe care Jukov îi detaşase ca să apere Stalingradul erau acum disponibili pentru alte sarcini, putând fi direcţionaţi împotriva lui Manstein, care era ocupat cu retragerea şi care cerea adesea permisiunea OKW-ului abia după ce dăduse deja ordinele de repliere. Manstein avea un teckel care ridica laba atunci când auzea comanda „Heil Hitler“, însă el însuşi dădea, totuşi, dovadă de un spirit mult mai independent.

Naziştii au încercat să pretindă, în mod absurd, că Armata VI nu fusese capturată, ci că murise luptându-se cu bolşevicii. „În conformitate cu jurământul de credinţă de a lupta până la ultima suflare“ – anunţa un comunicat al OKH-ului de pe 3 februarie – „Armata VI, aflată sub comanda exemplară a mareşalului Paulus, a cedat din cauza superiorităţii inamicului şi a circumstanţelor nefavorabile… Generalii, ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii au luptat umăr la umăr, până la ultimul glonţ.“ Prin urmare, „sacrificiul Armatei VI nu a fost zadarnic“.775 Pe măsură ce adevărul a ieşit la iveală, mai ales după ce sovieticii au plimbat prizonierii de război pe străzile din Moscova, în faţa presei din întreaga lume, credibilitatea comunicatelor germane a fost compromisă şi mai mult.

Superlativele sunt inevitabile atunci când se descrie lupta de la Stalingrad; a fost lupta dintre Gog şi Magog, o înfruntare crudă în care regulile războiului au fost suspendate. Simplul fapt de a rămâne în viaţă, în crunta iarnă dintre 1942–1943, era o mare realizare, iar cele două gigantice armate s-au luptat corp la corp, casă cu casă, pe întreg parcursul bătăliei, cu o disperare şi la o intensitate nemaiîntâlnite vreodată în analele războiului. În jur de 1,1 milioane de oameni au murit în luptă, de ambele părţi, iar la sfârşit, din jumătatea de milion de civili care trăiau în Stalingrad, înainte de război, mai rămăseseră doar câteva mii.

Atunci când a vizitat regiunea, în noiembrie 1944, în drumul său către întâlnirea cu Stalin de la Moscova, Charles de Gaulle se va referi la germani (într-un cerc, se înţelege, extrem de privat) ca la „un grand peuple“, pentru că ajunseseră atât de departe şi înduraseră atât de mult.776 Astăzi este imposibil să nu fii de acord cu el, în ciuda îngrozitoarei lipse de eficienţă a Înaltului Comandament şi, mai ales, a Dictatorului Militar Suprem, în ceea ce priveşte luarea deciziilor. Totuşi, în confruntarea de stradă de la Stalingrad, cel care a câştigat bătălia a fost soldatul sovietic care lupta pentru apărarea patriei. Rezistenţa incredibil de tenace arătată de soldatul de rând a condus, în final, la victorie. Aşa cum prezisese Hitler, Operaţiunea Barbarossa ţinuse într-adevăr, „lumea cu sufletul la gură“, numai după Stalingrad aceasta putând, în cele din urmă, răsufla uşurată.

 

696 Churchill, Onwards to Victory, p. 99

697 Bellamy, Absolute War, p. 526

698 Clark, Barbarossa, p. 316

699 Carruthers şi Erickson, Russian Front, p. 99

700 Editori Burdick şi Jacobsen, Halder War Diary, p. 645

701 Liddell Hart, Other Side, p. 51

702 Editori Burdick şi Jacobsen, Halder War Diary, p. 649

703 Muzeul Paulus, Volgograd

704 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 123

705 Grossman, Life and Fate, pp. 24–25

706 Chuikov, Beginning of the Road, p. 154

707 Grossman, Life and Fate, p. 22

708 Bellamy, Absolute War, p. 514

709 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 145

710 Chuikov, Beginning of the Road, p. 173

711 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 139

712 Grossman, Life and Fate, p. 39

713 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 135

714 Bellamy, Absolute War, p. 515; M.R.D. Foot, The Times, 16/4/1998

715 Axell, Zhukov

716 Editori Burdick şi Jacobsen, Halder War Diary, p. 664

717 Ibid., p. 667

718 Editor Dear, Oxford Companion, p. 1057

719 Bellamy, Absolute War, p. 515

720 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 139

721 Bellamy, Absolute War, pp. 523–524

722 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 141

723 Chuikov, Beginning of the Road, p. 175

724 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 163

725 Chuikov, Beginning of the Road, p. 152

726 Editori Burdick şi Jacobsen, Halder War Diary, p. 670

727 Ibid., p. 671

728 Goldensohn, Nuremberg Interviews, p. 294

729 Chuikov, Beginning of the Road, pp. 167–169

730 Ibid., p. 165

731 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 177

732 Chuikov, Beginning of the Road, pp. 171–172, 240

733 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 175

734 Prefaţa lui John Erickson la ediţia Krivosheev, Soviet Casualties, p. ix; Braithwaite, Moscow 1941, pp. 111–113

735 Braithwaite, Moscow 1941, pp. 111–113

736 Chuikov, Beginning of the Road, p. 159

737 Beevor, Stalingrad, p. 198

738 Ibid.

739 Bellamy, Absolute War, p. 517

740 Ibid., pp. 511–512

741 Chuikov, Beginning of the Road, p. 211

742 Editori Burdick şi Jacobsen, Halder War Diary, p. 345

743 Bellamy, Absolute War, p. 533

744 Ibid.

745 Thames TV, The Word at War, Part Two, Disc 1

746 Editor Dear, Oxford Companion, p. 1059

747 Clark, Barbarossa, p. 321

748 Bellamy, Absolute War, p. 536

749 Goldensohn, Nuremberg Interviews, p. 355

750 Editori Freidin şi Richardson, Fatal Decisions, p. 165

751 Arhiva Ian Sayer

752 Mellenthin, Panzer Battles, p. 183

753 Chuikov, Beginning of the Road, pp. 207–236

754 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 198

755 Editori Heiber şi Glantz, Hitler and his Generals, pp. 27–28

756 Manstein, Lost Victories, Anexa I, p. 554

757 Clark, Barbarossa, p. 321; Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1192; vezi Mellenthin, Panzer Battles, p. 184, pentru estimări ceva mai ridicate

758 Thames TV, The World at War, Part Two, Disc 1

759 Mellenthin, Panzer Battles, p. 185

760 Clark, Barbarossa, p. 321

761 Ibid., pp. 321–322

762 Chuikov, Beginning of the Road, p. 254

763 Mellenthin, Panzer Battles, p. 194

764 Clark, Barbarossa, p. 323

765 Beevor, Stalingrad, p. 354

766 Editor Tsouras, Greenhill Dictionary, p. 464

767 Editori Heiber şi Glantz, Hitler and his Generals, p. 59

768 Istoricii nu s-au pus de acord asupra cifrelor exacte; vezi Beevor, Stalingrad, Anexa B; Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1202; Bellamy, Absolute War, p. 550; Mellenthin, Panzer Battles, p. 183; editor Parrish, Simon & Schuster, p. 600

769 Bellamy, Absolute War, p. 550

770 Chuikov, Beginning of the Road, p. 359

771 Prefaţa lui John Erickson la ediţia Krivosheev, Soviet Casualties, p. ix

772 Beevor, Stalingrad, pp. 184, 384–385

773 Editori Freidin şi Richardson, Fatal Decisions, p. 165

774 Nigel Nicolson, Spectator, 2/5/1998, p. 34

775 Domarus, Essential Hitler, pp. 767–768

776 Lacouture, De Gaulle: The Ruler, p. 47