CAPITOLUL 13

O UIMITOARE RĂSTURNARE DE SITUAŢIE

martie–august 1943

Noi i-am subestimat enorm pe ruşi, întinderea ţării şi caracterul înşelător al climei. Aceasta este răzbunarea realităţii.

Generalul Heinz Guderian, iulie 1943918

Între capitularea feldmareşalului Paulus la Stalingrad (de la începutul lui februarie 1943) şi bătălia de la Kursk (cinci luni mai târziu), sovieticii au forţat traversarea râului Doneţ. Totuşi, în ciuda faptului că forţele sale au fost cu mult depăşite numeric de cele ale ruşilor, uneori în raport de şapte la unu, feldmareşalul Erich von Manstein a contraatacat în perioada 18 februarie–20 martie, câştigând a treia bătălie de la Harkov şi recucerind oraşul pe 14 martie, într-una dintre marile realizări militare ale acestui război.919 Deşi puternica ofensivă sovietică de iarnă dusese la recâştigarea unei mari părţi din teritoriul pierdut cu un an înainte, provocându-le aproximativ un milion de morţi şi de răniţi germanilor, Manstein reuşise să o oprească.

Erich von Manstein se născuse în 1887, ca al zecelea fiu al generalului Eduard von Lewinski, un ofiţer de artilerie prusac cu origini nobile, însă fusese dat spre creştere, încă de la naştere, cumnatului mamei sale, Georg von Manstein – un general-locotenent de infanterie prusac, cu origini aristocratice, şi care nu avea copii –, primind astfel numele de familie al acestuia din urmă. Deoarece ambii săi bunici, dar şi un unchi fuseseră generali prusaci, iar Paul von Hindenburg era căsătorit cu mătuşa sa, cariera militară a venit ca un lucru firesc pentru Erich, la 13 ani intrând în corpul cadeţilor, iar şase ani mai târziu, în Regimentul al 3-lea de Infanterie de Gardă. Studiile sale de la Academia de Război din Berlin au fost întrerupte după numai un an, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul căruia a servit cu mult curaj pe ambele fronturi, fiind grav rănit în Polonia (în noiembrie 1914). Apoi, până la sfârşitul războiului, a deţinut o serie de posturi de conducere în Statul-Major, ulterior făcând parte din armata regulată pe timp de pace, devenind, în 1935, şeful Secţiei de Operaţiuni a Statului-Major General (OKH). În anul următor, după ce obţinuse deja gradul de Generalmajor (general de brigadă), va deveni adjunctul generalului Ludwig Beck, şeful Statului-Major.

În perioada în care a avut loc o epurare în rândurile armatei, care a urmat concedierii generalului von Fritsch, din februarie 1938, Manstein – care era cunoscut pentru dispreţul său pentru nazişti, în mare măsură provocat de raţiuni având legătură cu clasa socială – a fost destituit din postul său de la Statul-Major, oferindu-i-se comanda Diviziei a 13-a Infanterie. Participarea la ocuparea Regiunii Sudete, în 1938, din poziţia de şef de stat-major al generalului von Leeb, şi la invazia Poloniei din anul următor, din postura de şef de stat-major al generalului Rundstedt, au fost momentele în care i s-a oferit pentru prima dată ocazia să se distingă ca strateg remarcabil. Între timp, Manstein încetase deja să-i critice pe nazişti, spre dezamăgirea şi dispreţul lui Beck, argumentând că soldaţii ar trebui să se ţină departe de politică, o atitudine care avea să-l ajute de minune la viitoarele promovări.

După cum am menţionat deja în capitolul 2, Manstein a fost cel care a gândit, în mai 1940, ca şef de Stat-Major al Grupului de Armate A al lui Rundstedt, manevra Sichelschnitt (Tăietura de Seceră), cunoscută şi sub numele de Planul Manstein, care a dus la obţinerea unei victorii atât de rapide în vest, prin aceea că s-a concentrat, în primul rând, pe atacarea Franţei prin Ardeni, pe traversarea fluviul Meuse şi pe angajarea într-o luptă de tancuri, în zona de câmpie din nordul Franţei, o regiune ideală pentru o astfel de bătălie. Hitler şi-a arătat recunoştinţa promovându-l general plin şi acordându-i Crucea Cavalerului. În martie 1941, lui Manstein i-a fost încredinţată conducerea Corpului LVI Panzer în cadrul Operaţiunii Barbarossa, în timpul căreia a condus ofensiva spre Leningrad, avansând mai mult de 80 de kilometri pe zi şi capturând capete de pod vitale. Atunci când, în septembrie 1941, postul de comandant al Armatei XI din Crimeea va deveni vacant – avionul vechiului comandant prăbuşindu-se pe un teren minat de sovietici –, Manstein a fost alegerea evidentă, acesta cucerind mai apoi Sevastopolul, pe 4 iulie 1942, după un lung şi istovitor asediu. Ulterior, „Cuceritorul Sevastopolului“, aşa cum îi spunea Hitler lui Manstein, a fost sunat de însuşi Führerul ca să-l anunţe că îl promovase la gradul de Generalfeldmarschall (feldmareşal).

Manstein era comandant al Grupului de Armate Don când, în noiembrie şi decembrie 1942, a încercat, dar fără succes, să renunţe la asediul Stalingradului, însă, cu toate acestea, a fost numit la conducerea Grupului de Armate Sud. „Uneori, era arogant şi intolerant, o făcea pe zbirul“, consemna feldmareşalul britanic Michael Carver, „dar era şi extrem de inteligent, cu o minte limpede şi ageră. Dincolo de mina sa rece, rezervată, Manstein era un bărbat sensibil, care îşi ţinea, însă, sentimentele sub un control strict… Era respectat pentru viteza şi calmul cu care analiza problemele esenţiale, pentru concizia şi claritatea ordinelor şi pentru calculul liniştit şi rece cu care lua deciziile.“920 Cel mai mare dintre toţi strategii celui de-al Treilea Reich, Manstein înţelegea importanţa armamentului mecanizat mai bine decât oricare dintre generalii germani, cu excepţia celor din şcoala de tancuri şi, de aceea, Keitel îi va cere de mai multe ori lui Hitler să-i încredinţeze lui Manstein propriul său post de şef de Stat-Major al OKW.921 Va fi unul dintre cele mai bune sfaturi pe care Führerul le va primi vreodată, dar pe care îl va ignora.

Oraşul Kursk se află la peste 507 kilometri sud de Moscova, fiind traversat de calea ferată principală Moscova–Rostov. În primăvara lui 1943, se găsea în centrul unei protuberanţe, sau proeminenţe, a frontului rusesc, care forma o suprafaţă de 193 de kilometri lungime şi 145 de kilometri lăţime în interiorul liniilor germane. Oraşul fusese, cândva, renumit pentru privighetorile sale; concursuri de păsări cântătoare erau ţinute aici încă din secolul al XIX-lea. Totuşi, în iulie 1943, în oraş nu puteau fi auzite decât sunetele războiului. Kurskul fusese capturat de germani pe 2 noiembrie 1941, după care Wehrmachtul împuşcase 15 000 de oameni, alţi 30 000 fiind trimişi în Germania pentru a munci în regim de sclavie, distrusese 2 000 de clădiri, pustiind mai toată regiunea, şi chiar transportase în Germania mii de tone din solul lipicios, cenuşiu şi extrem de fertil al regiunii. Kurskul va fi recucerit de către ruşi, imediat după capitularea lui Paulus.

După Stalingrad, Manstein stabilizase frontul Grupului de Armate Sud, iar Grupul de Armate Centru, aflat sub comanda feldmareşalului von Kluge, care-l înlocuise pe Bock în decembrie 1941, oprise înaintarea ruşilor în nord, la Orel. După ce se epuizaseră reciproc, cele două părţi intraseră acum într-o perioadă de activitate redusă, în timp ce trupe proaspete erau aduse pentru ofensiva de vară. Cu toate acestea, timpul nu era de partea germanilor, fiindcă, prin Acordul de Împrumut şi Închiriere, ruşilor li se livrau mari cantităţi de echipamente, totalizând, în vara lui 1943, 2 400 de tancuri, 3 000 de avioane şi 80 000 de camioane.922 Un istoric al Frontului de Est estima că ajutorul occidental însumase 5% din efortul de război al URSS, în 1942, şi 10%, în 1943 şi 1944, un ajutor de nepreţuit într-o luptă atât de echilibrată.923 Spre exemplu, americanii le furnizaseră ruşilor 15 milioane de perechi de cizme.

Din nefericire pentru germani, chiar şi cea mai fugară privire pe o hartă indica, în mod evident, locul unde urmau ei să atace. O manevră cleşte direcţionată chiar către nordul şi sudul regiunii Kursk ar fi strangulat protuberanţa liniei sovietice, conducând la capturarea Frontului Central al lui Rokossovski, din nord, şi a Frontului Voronej, din sud, comandat de generalul Nikolai Vatutin. Cu siguranţă, asta s-ar fi întâmplat în 1941, atunci când germanii ar fi fost încă în stare de astfel de lovituri. Pe 17 februarie 1943, Hitler a zburat pentru a discuta timp de trei zile cu Manstein, pe linia frontului de la Zaporoje, apropiindu-se atât de mult de inamic, încât tancurile T-34 ar fi putut chiar să tragă asupra aerodromului.924 Dar Führerul era acum departe de a fi Dictatorul Militar Suprem al zilelor anterioare Stalingradului. După cum avea să consemneze Guderian, patru zile mai târziu, la o reuniune: „Mâna stângă îi tremura, era adus de spate, privirea îi era fixă, iar ochii bulbucaţi îşi pierduseră sclipirea de altădată, obrajii fiind pigmentaţi de pete roşii. Era mult mai agitat, îşi pierdea cu uşurinţă calmul şi era predispus la izbucniri de furie şi la luarea unor decizii inoportune.“925 Această descriere se potriveşte cu impresiile lui Senger, din timpul Bătăliei de la Monte Cassino. Tocmai pentru că următoarea sa mişcare era atât de evidentă, Manstein voia s-o întreprindă cât mai curând posibil, în mod ideal, la începutul lunii martie, însă Hitler va amâna să-şi dea acordul pentru Unternehmen Zitadelle (Operaţiunea Citadela) până când solul avea să fie bine dezgheţat şi, în plus, Zeitzler convocase deja o întrunire a Statului-Major la comandamentul OKH pe 11 aprilie, acesta prezentând ulterior un plan potrivit căruia Armata IX a generalului Walter Model urma să atace dinspre nord, simultan cu Armata IV Panzer a lui Hoth, care avea să atace din sudul proeminenţei. Totuşi, Hitler, care pusese, în mare măsură, reuşita acţiunii lui Manstein de recucerire a Harkovului pe seama apariţiei noului model de tanc Tiger I versiunea E, considerând că un batalion de astfel de tancuri făcea cât o divizie de panzere, voia să aştepte până când Tiger avea să intre în producţia de masă, înainte de a lansa ofensiva. Cum în acea perioadă se fabricau doar douăsprezece tancuri Tiger pe săptămână, acest aspect a reprezentat un impediment major pentru declanşarea rapidă a acţiunii pentru care insistase Manstein.

Disensiunile interne dintre OKH şi OKW au agravat problema, ducând la amânări suplimentare ale Operaţiunii Zitadelle. Jodl s-a opus categoric, pur şi simplu, din cauza pericolului iminent al debarcării Aliaţilor în Mediterana. Guderian, care era, la acea vreme, inspector general al tancurilor, responsabil cu repararea şi întreţinerea forţelor blindate ale Germaniei, s-a opus la fel de hotărât, fiindcă ştia că ruşii aşteptau operaţiunea şi se pregătiseră pentru ea. Kluge – care-l ura pe Guderian şi care, în luna mai, chiar îl întrebase pe Führer dacă l-ar fi putut provoca la duel pe acesta – a sprijinit din plin operaţiunea (aşa cum a făcut-o şi Zeitzler, care pretindea că fusese ideea lui), cel puţin până când lucrurile au început să meargă prost. Model era sceptic în privinţa ei, iar, atunci când a argumentat că Stavka ştia de existenţa planului, Zeitzler a apelat la un raţionament circular, spunând că însuşi faptul că ruşii se aşteptau la declanşarea operaţiunii „era o recunoaştere a importanţei vitale pe care o avea zona aleasă, un număr important de tancuri ruseşti putând fi adus în luptă“, unde ar fi putut fi distruse.926 Pe măsură ce timpul se scurgea, Manstein se întorcea încet-încet împotriva întregii operaţiuni. Evaluarea lui Friedrich von Mellenthin va fi cea corectă: dacă ar fi fost întreprinsă din timp, ar fi putut avea succes, dar, la data lansării acesteia, Zitadelle devenise „o operaţiune în care am avut puţin de câştigat şi, probabil, foarte mult de pierdut“.927

La o altă conferinţă, pe 3 mai, Guderian şi Speer se vor pronunţa ferm împotriva Zitadelle, Zeitzler şi Kluge o vor susţine cu entuziasm, iar Manstein va declara că este greu de spus dacă momentul favorabil trecuse sau nu. În ciuda faptului că Speer promisese că va trimite 324 de tancuri Panther până la sfârşitul lui mai, până la urmă nu vor fi livrate pe front decât o sută. Cu toate acestea, s-a căzut de acord ca 13 iunie să fie data la care să înceapă operaţiunea. O săptămână mai târziu, un faimos schimb de replici va avea loc între Hitler şi Guderian, inspectorul general întrebând: „Führerul meu, de ce doriţi să atacaţi în est în acest an?“, iar Hitler replicându-i: „Aveţi perfectă dreptate. De câte ori mă gândesc la acest atac, stomacul mi se întoarce pe dos.“928 Deşi Keitel credea că Germania trebuia să atace Kurskul, care era deja una dintre fortăreţele cele mai bine apărate din lume, măcar de dragul prestigiului, Guderian sublinia că doar puţini oameni auziseră vreodată de acest oraş.929 În plus, aşa cum ar fi trebuit să fi învăţat Keitel la Stalingrad, prestigiul este rareori un motiv destul de întemeiat pentru începerea unei operaţiuni militare.

Între timp, la sfârşitul lunii aprilie, Stavka îl trimisese pe Jukov să preia controlul bătăliei, ceea ce era întotdeauna un semn că Stalin trata un anumit front cu maximă seriozitate. Jukov trimisese, pe 8 aprilie, un raport care avertiza asupra vulnerabilităţii zonei, dar îl convinsese pe Stalin să nu-şi urmeze instinctul iniţial de a lovi primul. Scriindu-i lui Stalin (care avea numele de cod Tovarăşul Vasiliev), Jukov (nume de cod Konstantinov) îi spunea: „Consider că nu este necesar ca forţele noastre să întreprindă o ofensivă cu scop preventiv în viitorul apropiat. Va fi mai bine dacă vom epuiza inamicul apărându-ne, distrugându-i tancurile pentru ca, mai apoi, după ce vom fi introdus rezerve proaspete, să năvălim peste el într-o ofensivă generală şi să distrugem gruparea principală a inamicului.“930 Acesta a fost planul adoptat de Stavka şi, în mare, aşa s-au şi desfăşurat evenimentele.

Mareşalul Aleksandr Vasilievski a mers la Kursk cu Jukov şi, împreună, şi-au dau seama cu uşurinţă că Schwerpunkt-ul germanilor era zona dintre Belgorod şi Kursk, apărată de Frontul Voronej al generalului Vatutin, pe care l-au întărit cu Armata XXI şi Armata LXIV (redenumite Armata VI de Gardă şi Armata VII de Gardă), care luptaseră la sacrificiu la Stalingrad, şi cu una dintre cele mai bune formaţiuni de tancuri sovietice, Armata I Blindate. Spre nord, Frontul Central al lui Rokossovski a fost şi el masiv întărit, până când a ajuns să fie compus din nu mai puţin de cinci armate de infanterie. Pe lângă cei 1,3 milioane de militari aflaţi sub comanda lui Vatutin şi Rokossovski, nelăsând nimic la voia întâmplării, Jukov a creat o forţă de jumătate de milion de militari, Forţa de Rezervă Stavka (sub comanda generalului Ivan Konev), ulterior numită Frontul Stepa, constând din cinci armate de tancuri, din câteva corpuri mecanizate şi de blindate şi dintr-un număr de divizii de infanterie.931 Acest front a fost, din punctul de vedere al unui istoric al Frontului de Est, „cea mai puternică armată de rezervă strânsă de Uniunea Sovietică pe durata întregului război“.932 Dacă, dintr-un motiv sau altul, germanii ar fi reuşit să stranguleze zona, ruşii erau capabili să formeze în întregime un front nou, care să-i împiedice să exploateze victoria mai departe în est.

Cu atacul încă o dată amânat, de pe 13 iunie pentru începutul lunii iulie, germanii se confruntau cu o problemă insurmontabilă. În unele sectoare ale apărării ruseşti, regimentele de artilerie aveau o superioritate de cinci la unu, 20 000 de arme fiind îndreptate spre Wehrmacht. Se mai adăugau 6 000 de tunuri antitanc de calibru 76,2 mm şi 920 de lansatoare de rachete multiple Katiuşa. Mai mult, avioanele de atac la sol Şturmovik, cu tunurile şi bombele lor capabile să străpungă blindaje, reprezentau un pericol de moarte pentru tancurile germanilor. Prin implicarea întregii populaţii din regiunea Kursk, care a lucrat cot la cot cu armata, peste 4 800 de kilometri de tranşee au fost săpaţi şi au fost instalaţi „nenumăraţi kilometri de sârmă ghimpată şi de obstacole, unele dintre acestea electrificate“, odată cu aruncătoare de flăcări automate.933 În total, în jur de 2 700 de tancuri germane – de obicei, mult mai puternic înarmate şi cu tunuri de un calibru mai mare – au fost puse faţă în faţă cu cele 3 800 de tancuri ruseşti. Numai că greul cădea în sarcina tancurilor – şi, de asemenea, a imenselor tunuri de atac autopropulsate Ferdinand (Sturmgeschütze) – care erau obligate să străpungă formidabila defensivă sovietică. „Principalele zone defensive aveau o adâncime de 4,8 până la 6,4 kilometri“, consemna un istoric, şi

erau compuse din zone defensive ocupate de divizioane de artilerie, din zone antitanc şi din puncte de rezistenţă, din sisteme de obstacole constând în trei linii de tranşee (până la cinci linii, în sectoarele cele mai importante), interconectate prin tranşee de comunicare. Zonele secundare, situate la 9,5 până la aproape 13 kilometri de flancul frontal al zonei principale, erau pregătite de-o manieră similară. Ariegarda zonelor defensive era situată la aproximativ 40 kilometri de flancul central al zonelor de apărare… Întregul sistem consta în nu mai puţin de opt centuri de apărare, pe o adâncime cuprinsă între 193 şi 290 de kilometri.934

Mai mult, 2 200 de mine antitanc şi 2 500 de mine antipersonal au fost presărate de-a lungul fiecărui kilometru de front, o densitate de patru ori mai mare decât cea de la Stalingrad şi de şase ori mai mare în comparaţie cu cea de la Moscova. În total, 503 993 de mine antitanc şi 439 348 de mine antipersonal au fost plantate de Armata Roşie înainte de bătălia de la Kursk. Locotenentul Artur Schütte, comandant de tanc în Divizia Grossdeutschland, exagera – ceea ce era de înţeles – atunci când spunea despre câmpurile de mine pe care trebuia să le traverseze că erau atât de compacte „încât ar fi fost imposibil să strecori chiar şi o medalie printre ele“.935 Mellenthin nota că ruşii puteau instala 30 000 de mine în două sau trei zile şi că „nu era ceva neobişnuit să fii nevoit să cureţi 40 000 de mine pe zi în sectorul unui corp german“.936 Pentru geniştii germani, a fost o muncă laborioasă, cronofagă şi foarte periculoasă, însă una extrem de necesară, cu toate că nu putea să aibă o rată a succesului de 100%.

De asemenea, cele o sută de zile de aşteptare înainte de atacul german au oferit Armatei Roşii suficient timp pentru a construi fortăreţe în miniatură, pentru a explora câmpul de luptă, a măsura adâncimile apelor, a evalua punctele forte ale podurilor şi a se instrui zi şi noapte. După ce au terminat, consemna un şef de Stat-Major al Corpului XLVIII Panzer, „transformaseră frontul de la Kursk într-un nou Verdun“.937 Mai mult, Mellenthin se plângea că terenul din sectorul de sud, prin care trebuiau să atace cu 300 de tancuri şi cu 60 de tunuri de asalt, nu era potrivit pentru tancuri, având „numeroase văi, mici crânguri, sate dispuse neregulat şi chiar râuri şi pâraie; dintre acestea, [râul] Pena curgea foarte rapid“. Dacă ne-am plimba printre câmpurile de luptă de la Kursk, urmând traseul cunoscut drept Drumul Morţii pentru Armata IV Panzer, ne-am putea da seama de faptul că Mellenthin exagerase uşor în legătură cu „văile“, care nu sunt decât nişte simple ondulaţii ale terenului. După cum el însuşi avea să recunoască ulterior: „terenul nu era deloc «favorabil» înaintării tancurilor, însă le oferea, fără nici o îndoială, un «blindaj» eficient“.938 Terenul se ridică uşor în nord, între Belgorod şi Kursk, ajutând şi mai mult defensiva.

Pentru ruşi era un lux neobişnuit să aibă răgazul de a se pregăti astfel. „La începutul războiului, totul a fost făcut în grabă“, explica un căpitan de tancuri al Armatei Roşii, „iar timpul ne-a lipsit întotdeauna. Acum mergem liniştiţi la luptă“.939 Zborurile de recunoaştere ale Luftwaffe, chiar în ciuda acţiunilor de camuflare realizate de ruşi, ar fi trebuit să-i fie suficiente lui Hitler pentru a-şi asculta instinctele iniţiale şi a căuta alte locuri pentru luptă, mai ales că, odată cu trecerea timpului, Manstein se pronunţa tot mai hotărât împotriva atacului. Cu toate acestea, „cel mai mare Conducător Militar al tuturor timpurilor“, aşa cum încă îl mai descria pe Hitler maşina de propagandă a lui Goebbels, dădea impresia că fusese convins de Keitel, Zeitzler şi Kluge ca atacul să înceapă în zorii zilei de 4 iulie. „Pentru America era Ziua Independenţei, iar pentru Germania, începutul sfârşitului“, se va lamenta Mellenthin ulterior. Ca un teoretician purist al luptei cu tancuri, Mellenthin nu suporta să vadă modul în care Wehrmachtul nu îşi folosea punctele forte, în acelaşi mod care condusese către victoriile zdrobitoare din 1941, ci mai degrabă scotea în evidenţă atuurile ruşilor, în acelaşi mod care dusese la înfrângerea de la Stalingrad. „În loc să caute să creeze condiţii pentru a face posibile mişcările rapide“, se plângea el, „prin retrageri strategice sau atacuri surpriză în sectoare liniştite, Consiliul Suprem German nu se putea gândi la altceva mai bun de făcut decât să arunce magnificele noastre divizii de tancuri împotriva Kurskului, care devenise acum cea mai puternică fortăreaţă din lume“.940 Era ca şi cum, în 1940, ar fi ales deliberat să atace în plin Linia Maginot, în loc să o ocolească. Ca şi Napoleon, căruia în momentul Borodino deja nu îi mai păsa de vieţile militarilor săi, prea mulţi factori de decizie din OKW – desigur, în principal, Hitler însuşi – renunţaseră să se mai îngrijoreze în legătură cu soarta propriilor trupe. Un Materialschlacht (război de uzură) era exact ceea ce germanii ar fi trebuit să evite după Stalingrad, numai că, din cauza constantelor amânări ale Operaţiunii Zitadelle, exact de asta vor avea parte. Înainte ca Hitler să amâne atacul, Kurskul fusese un oraş lipsit de apărare, aşezat în mijlocul a sute de kilometri pătraţi de teren rural pustiu; în momentul în care operaţiunea s-a declanşat, el devenise, într-adevăr, o fortăreaţă.

„Vestea proastă“ a morţii prim-ministrului polonez, generalul Sikorski, precum şi a ofiţerului său de legătură, deputatul conservator Victor Cazalet, într-un accident de avion în Gibraltar, a fost comunicată de Churchill Cabinetului de Război, pe 5 iulie 1943. Raportul preciza că pilotul ceh era încă în viaţă, dar este „imposibil de spus în acest moment ce s-a întâmplat“, dincolo de amănuntul că fusese o „pierdere foarte gravă pentru Polonia şi pentru noi“. Churchill spunea că era „momentul [pentru polonezi] să încerce să se împace cu r[uşii]“, dar ministrul plenipotenţiar pentru Orientul Mijlociu, diplomatul australian Richard Casey, credea că generalul Anders, deşi un bun soldat, nu avea „nici un simţ politic“ şi era puţin probabil să facă acest lucru. „Am de gând să fac o declaraţie în faţa Camerei Comunelor“, a spus Churchill, „un lucru cu adevărat extraordinar“.941 Faptul că moartea lui Sikorski fusese considerată o lovitură grea de Cabinetul de Război ne arată că teoria conspiraţiei potrivit căreia SIS-ul fusese responsabil de asasinarea prim-ministrului (împreună cu un deputat conservator britanic) este una absurdă.

„Soldaţi ai Reichului!“, spunea, luni, 5 iulie 1943, mesajul Führerului către trupele sale implicate în Zitadelle, „în această zi, veţi lua parte la o ofensivă de o asemenea importanţă, încât viitorul războiului depinde de rezultatul ei. Mai mult decât orice altceva, victoria voastră va arăta lumii întregi că rezistenţa în faţa puternicei armate germane este lipsită de speranţă.“942 Deşi primele atacuri au început în după-amiaza zilei de 4 iulie, asaltul principal al germanilor, în partea de sud, nu s-a dezlănţuit mai devreme de ora 5.00 a doua zi, iar, în partea nordică, o jumătate de oră mai târziu. Ruşii auziseră deja de la un dezertor ceh, dintr-un batalion de genişti aparţinând Corpului LII de Armată, că militarii de toate gradele fuseseră aprovizionaţi cu alcool şi cu mâncare pentru cinci zile, astfel încât germanii nu au putut profita nici măcar de avantajul surprizei tactice. De asemenea, reţeaua de spionaj Lucy, operând din Elveţia, furnizase Stavkăi rapoarte exacte cu privire la capacităţile şi intenţiile germanilor, aşa cum o făcuseră şi decriptările Ultra de la Bletchley Park, oferite într-o formă suficient de discretă de către ambasadorul britanic la Moscova. Astfel, Vatutin a putut afecta şi mai mult faza de debut a Zitadelle, bombardând zonele în care germanii se adunaseră chiar înainte de asalt.

Atacurile germanilor din nordul şi sudul zonei proeminente pe care o ocupau au fost aproape identice. În nord, Armata IX a lui Model a avansat către sud, dinspre Orel către Kursk, pe un front de peste 56 de kilometri lăţime, împotriva Frontului Central al lui Rokossovski. În sud, Armata V Panzer, condusă de Hoth, a atacat spre nord, dinspre Belgorod către Kursk, pe un front de peste 48 de kilometri lăţime, împotriva Frontului Voronej al lui Vatutin. În mod deliberat, Jukov a hotărât să permită atacul germanilor, înainte de a ataca flancurile expuse ale acestora. Armata germană din celelalte regiuni ale Rusiei fusese privată de trupele blindate de tancuri cu scopul de a concentra cele şaptesprezece divizii de panzere necesare pentru a forma avangarda acestui asalt formidabil întreprins de un total de cincizeci de divizii, oferindu-i astfel armatei de panzere conduse de Hoth „cea mai puternică forţă mobilizată vreodată sub comanda unui singur comandant din armata germană“.943 Cu toate acestea, speranţele de victorie, născute din acţiunea combinată a bombardamentelor în picaj Stuka, de înaintarea rapidă a tancurilor şi de sprijinul imediat al infanteriei – Blitzkrieg în toată regula – au omis faptul că, în iulie 1943, inamicii lor învăţaseră totul despre tactica germană, care se dovedise devastatoare în Polonia, în 1939, în Franţa, în 1940, şi în Rusia însăşi, în 1941 şi 1942. Mai mult, unul dintre elementele esenţiale ale Blitzkriegului – elementul surpriză – lipsea cu desăvârşire din această combinaţie.

Deoarece ruşii învăţaseră cum să continue lupta, chiar şi atunci când rândurile le erau străpunse de dispozitivele de panzere, germanii au fost forţaţi să adopte tactica Panzerkeil (dispozitiv de luptă în săgeată a blindatelor), care însemna că tancurile cele mai grele, precum Tiger şi Panther, erau plasate în mijlocul unei formaţii, alături de altele, ca de exemplu Mark IV (care era reprezentat, la aceea vreme, în majoritatea unităţilor de panzere), pe aripi, sprijinite de infanterie şi de grenade şi de mortiere din spatele centrului dispozitivului de luptă. Tacticii Panzerkeil ruşii i-au răspuns cu ceea ce germanii au numit Pakfront, o tactică prin care până la zece tunuri ruseşti, care formau o singură unitate, îşi concentrau focurile pe un singur tanc, după care îşi mutau atenţia spre altul. „Nu s-a ştiut nimic nici de câmpurile minate, nici de Pakfront, până ce primul tanc nu a sărit în aer sau poate până ce primul tun antitanc nu a deschis focul“, îşi amintea Mellenthin.944 Operatorii lansatoarelor de mortiere ale Armatei Roşii erau foarte temuţi: unul priceput putea lansa deja o a treia bombă înainte ca prima şi a doua să ajungă la sol.

Numărul uriaş al efectivelor şi al materialului de război implicate în această luptă, precum şi consecinţele sale cruciale, fac din Kursk o etapă extrem de importantă. Germanii au avut aproximativ 900 000 de militari, 2 700 de tancuri şi de tunuri autopropulsate, 10 000 de piese de artilerie şi 2 600 de avioane.945 În confruntarea cu germanii, Rokossovski, Vatutin şi Konev au dispus de circa 1,8 milioane de soldaţi, 3 800 de tancuri şi de tunuri autopropulsate, 20 000 de piese de artilerie şi de 2 100 de avioane.946 Prin urmare, Kurskul îşi merită pe deplin supranumele de cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. În ciuda superiorităţii trupelor sovietice, de doi la unu, Armata Roşie a avut, totuşi, parte de o privelişte terifiantă atunci când tancurile germanilor, în cuvintele lui Alan Clark, „au ieşit de pe drumurile scufundate şi din văile secate unde staţionaseră, mişcându-se încet înainte, cu trapele închise, de-a lungul lanurilor de porumb galbene-verzui ale văii superioare a Doneţului“. (În timpul verii ruseşti, căldura din interiorul tancurilor era sufocantă.) Hoth a desfăşurat, de-a lungul celor doar 48 de kilometri ai frontului, nu mai puţin de nouă dintre cele mai bune divizii Panzer ale armatei germane – de la vest la est: Divizia a 3-a Panzer, Gross Deutschland, Divizia a 11-a Panzer, SS Leibstandarte (Escortă) Adolf Hitler, SS Das Reich, SS Totenkopf (Cap de Mort), Diviziile a 6-a Panzer, a 19-a Panzer şi a 7-a Panzer.

„Întregul front era înconjurat de o centură de explozii“, îşi amintea sergentul Imboden, operator de radio pe un tanc Tiger; „părea că ne deplasaserăm printr-un inel de flăcări… Am mulţumit cerului pentru rezistenţa oţelului nostru, de la Krupp.“ După ce tancurile germanilor erau scoase din funcţiune de minele sau de echipele speciale ale Armatei Roşii, care se ascundeau în tranşeele din mijlocul câmpurilor cu mine, militarilor germani li se ordona să rămână în interiorul tancurilor şi să ofere acoperire pentru restul bătăliei. Era efectiv o condamnare la moarte pentru aceştia, de vreme ce tancurile care le ofereau adăpost erau bombardate la numai câteva minute după aceea. Acele echipaje Waffen-SS Panzer care reuşeau să iasă imediat afară din tancuri, îşi rupeau imediat insigna cu capul de mort de pe uniforme, fiindcă nici unul dintre cei care o purta nu avea privilegiul de a fi luat prizonier.

Deşi lungul şi subţirele tun antitanc rusesc de 76,2 mm putea face praf blindajul frontal al unui tanc Tigru doar atunci când îl lovea direct, el era totuşi eficient în cazul tancurilor Mark IV şi, oricum, la Kursk au existat o sumedenie de cazuri în care ţinta a putut fi lovită direct. Minele au fost responsabile pentru distrugerea multor tancuri germane, iar grupurile antitanc ruseşti bine pregătite, care deja nu mai făceau cale întoarsă ca în primele zile, puteau fi anihilate, cât de cât, doar de către militarii Panzergrenadiere, care luptau pe timp de noapte. După cum nota Konstantin Simonov în Zile şi nopţi, veteranii Armatei Roşii învăţaseră din experienţă că „sub tirul mortierelor este mai periculos să stai pe loc decât să mergi înainte. Ei ştiau că, foarte adesea, tancurile îi ucideau pe soldaţii care fugeau din calea lor şi că tirul automat al mitralierelor germane, aflate la 200 de metri depărtare, avea mai degrabă intenţia să-i sperie decât să-i ucidă“.947

Deşi Hoth străpunsese prima linie de apărare a sovieticilor în prima zi a atacului, tirul tunurilor din a doua şi cea mai solidă linie fusese reglat dinainte, iar tunurile autopropulsate fuseseră îngropate, astfel încât carcasele erau îndreptate în jos, fiind ascunse de teren şi camuflate. În teribilele lupte din 6 şi 7 iulie, efectivele de vehicule operaţionale ale lui Hoth au fost reduse de la 865 la 621.948 După ce capturase un sat, doar pentru a suferi apoi pierderi grele, ca urmare a tirului dinainte reglat al artileriei ruseşti, locotenentul Schütte se plângea comandantului său că, „după ce l-am scos pe Ivan din poziţia sa, ar fi trebuit să ne retragem şi să-l lăsăm să radă aşezarea de pe faţa pământului. După aceea am fi putut să înaintăm cu blindatele relativ în siguranţă“.949 Este ceea ce a făcut Schütte cu succes într-un cătun, în următoarea zi, deşi va pierde câteva tancuri din cauza minelor, pentru că nu avusese „timp pentru o curăţare laborioasă a zonelor minate“. Schütte îşi amintea de această perioadă care precedase contraatacul sovieticilor, ca de una marcată de câmpuri de luptă dezolante, cu „kilometri de terenuri cultivate cu porumb devastate, zeci de tancuri distruse şi cadavre umflate scabros în căldura verii“. La un moment dat, comandantul companiei sale a plecat în cercetare, într-un mic crâng pentru a vedea faţa a ceea ce el credea a fi un lunetist inamic. A descărcat un întreg încărcător de pistol în ceea ce s-a dovedit a fi „un corp fără cap, care fusese aruncat de suflul unei explozii într-un copac, unde se afla în continuare“.950

După o săptămână de lupte continue, Hoth se putea lăuda doar cu o zonă rectangulară de aproximativ 15 kilometri adâncime şi 24 lăţime, în interiorul liniei Frontului Voronej, fără nici o perspectivă imediată de spargere a frontului către oraşul Kursk. Aşa cum avea să scrie Alan Clark despre trupele Waffen SS: „Aceşti militari au fost puşi faţă în faţă cu Untermensch-ul (subomul) şi au descoperit, spre uimirea lor, că acesta era la fel de bine înarmat, la fel de viclean şi de curajos ca şi ei“.951 Pe 9 iulie, sovieticii au început contraofensiva, împingându-i pe germani în propriile linii defensive de o manieră care va costa scump Wehrmachtul, cu un baraj de artilerie atât de îndelungat şi de puternic încât Schütte va spune că îl resimţise ca pe „un cutremur continuu“. Între timp, în nordul zonei cucerite, Armata IX a lui Model a reuşit să penetreze doar cei 10 kilometri până la Poniri, poticnindu-se şi oprindu-se în noaptea zilei de 11 iulie, după care, a doua zi, a venit şi contraatacul sovietic. O problemă majoră s-a înregistrat atunci în privinţa imensului tanc de asalt Ferdinand, care – sperase Corpul XLVII Panzer – ar fi trebuit să fie una dintre armele decisive pentru câştigarea luptei. Deşi aveau un blindaj foarte gros, aceşti monştri nu erau dotaţi cu mitraliere şi, prin urmare, erau lipsiţi de apărare împotriva soldaţilor ruşi care se apropiau curajoşi, se căţărau pe tancuri cu aruncătoare de flăcări şi îi ardeau pe cei din interior prin gurile de ventilaţie ale motorului. Guderian observase că utilizarea tancurilor Ferdinand împotriva infanteriei însemna, în propriile-i cuvinte, să „mergi la vânătoare de prepeliţe cu tunul“, numai că modificările cerute de el nu vor fi niciodată făcute.952 În primele două zile de luptă de la Kursk, 40 dintre cele 70 de tancuri Ferdinand au fost distruse şi, întrucât nu au reuşit să reducă la tăcere amplasamentele mitralierelor ruseşti, infanteria generalului-locotenent Helmuth Weidling nu a putut nici ea să sprijine tancurile care reuşiseră să spargă frontul. A fost un exemplu clasic de greşeală de calcul care provoacă un dezastru, astfel că tancurile de asalt au trebuit să fie dotate cu mitraliere înainte de a fi trimise în Italia pentru a încerca să oprească debarcările de la Anzio.

Operaţiunea Kutuzov – asaltul rusesc împotriva buzunarului de la Orel, situat la nordul celui din Kursk, la care au participat Frontul Briansk al generalului Marian Popov şi Frontul de Vest al generalului Vasili Sokolovski, pe care Jukov le ţinuse deoparte până la momentul oportun – l-a forţat pe Kluge să retragă patru divizii din vârful de lance al Armatei IX Panzer, reducând astfel şansele de a străpunge frontul rusesc. Prin urmare, la o săptămână de la debutul Operaţiunii Zitadelle, Jukov se găsea în poziţia de invidiat de a-l fi blocat pe Model în nord şi de a fi încetinit înaintarea lui Hoth în sud, putând, în felul acesta, să trimită o componentă de elită a armatei sale de blindate de rezervă, cele 793 de tancuri ale Armatei V de Gardă Tancuri, condusă de generalul Pavel Rotmistrov, împotriva Corpului XXXVIII Panzer şi a Corpului II SS Panzer, condus de generalul SS Paul Hausser, forţe care îşi croiau cu grijă drum peste Doneţ, către nodul de cale ferată de la Prohorovka, în speranţa de a-l învălui pe Vatutin şi de a găsi o cale spre Kursk, prin nord-est. Traversarea Doneţului de către un detaşament compus din două corpuri de panzere, condus de generalul-locotenent Werner Kempf, a fost descrisă ca „singurul element surpriză din întreaga operaţiune“.953 „Un succes al germanilor la Prohorovka“, scrie un istoric al Operaţiunii Zitadelle, „putea asigura încercuirea şi distrugerea celor două grupuri sovietice principale din jumătatea de sud a buzunarului şi putea deschide un nou drum către Kursk, ocolind fortăreaţa Oboian din est“.954

Totuşi, către Prohorovka avansau la fel de rapid şi tancurile generalului Rotmistrov, care avea să-şi amintească cu claritate marşul din prima zi, marş de peste 320 de kilometri, al armatei sale către linia frontului:

Pe la ora opt, era deja cald, iar norii de praf se ridicau umflându-se în aer. Spre prânz, praful s-a transformat în nori denşi, care se aşezau în straturi groase pe tufele de pe marginea drumului, pe câmpurile cu cereale, pe tancuri şi pe camioane. Discul roşu-închis al soarelui abia dacă mai era vizibil prin vălul gri de praf. Tancuri, tunuri autopropulsate şi tractoare (care remorcau artileria), transportoare blindate şi camioane înaintau într-un flux fără sfârşit. Feţele soldaţilor erau negre de la praf şi de la fumul care ieşea pe ţevile de eşapament. Era insuportabil de cald. Soldaţii erau chinuiţi de sete, iar tricourile, leoarcă de sudoare, li se lipiseră de trupuri.955

Însă, atmosfera era pe cale să devină cu mult mai fierbinte.

Era vorba de bătălia de tancuri de la Prohorovka, din ziua de luni, 12 iulie, care a fost descrisă de Mellenthin ca un „veritabil Drum al Morţii pentru Armata IV Panzer“. Acesta începuse Zitadelle cu 916 vehicule funcţionale, dar numărul lor scăzuse la 530, pe 11 iulie. Între timp, numărul tancurilor de care dispunea Corpul II SS Panzer scăzuse de la 470 la aproximativ 250. Din cauza multitudinii de surse istoriografice şi ca urmare a implicării politicii şi a propagandei în această problemă, numărul real de tancuri implicate în bătălia de la Prohorovka reprezintă o dilemă istorică complexă, iar întinderea geografică a câmpului de luptă este încă subiect de dispută, însă cea mai apropiată de adevăr estimare ar fi aceea că 600 de tancuri sovietice s-au luptat cu 250 de tancuri ale germanilor.956 Dacă am include şi unităţile din zona Prohorovka şi Iakovlevo, care nu toate participaseră la lupta din acea zi, numărul ar creşte la peste 900 de tancuri germane (dintre care aproape 100 erau modele Tiger) împotriva a aproape 900 de tancuri ruseşti, ceea ce, într-adevăr, face din această încleştare cea mai mare bătălie de tancuri din istorie.957 În timp ce germanii se luptau deja de o săptămână, fiindu-le greu să realimenteze sub tirul ruşilor şi confruntându-se cu probleme mecanice, ca urmare a problemelor tehnice ale tancurilor Panther, ruşii de abia intraseră în luptă, folosind, pe lângă tancurile T-34/76, şi SU-85, un tun autopropulsat, a cărui carcasă rezistentă la explozia obuzelor fusese montată pe saşiul tancului T-34. În timp ce ruşii foloseau un singur model de bază pentru producţia de tancuri, ceea ce însemna că piesele de schimb erau mult mai uşor de găsit, germanii utlilizau cinci modele diferite – Panzer Mark III şi IV, Panther, Ferdinand şi Tiger –, de unde şi toate problemele de aprovizionare implicate de acest aspect. La Kursk, multe tancuri Panther „au intrat în acţiune scuipând flăcări din cauza sistemelor de motorizare netestate“, iar altele nu au mai funcţionat din cauza problemelor de transmisie.958 În total, nu mai puţin de 160 de tancuri ale Armatei IV Panzer s-au stricat, pur şi simplu, pe câmpul de luptă, iar, dacă la asta adăugăm faptul că germanii produceau doar 330 de tancuri pe lună – mult mai puţin decât cele 1 000 promise de Speer Führerului –, rezultatul este unul dezastruos, o situaţie infinit diferită de mult lăudatul miracol industrial german din timpul războiului, transformat în mit după terminarea acestuia.

Un uriaş nor de praf s-a ridicat, de ambele părţi, de la sutele de tancuri şi de autotunuri, în momentul în care cele două armate s-au ciocnit frontal la trecerea de cale ferată de la Prohorovka, pe un câmp de luptă de numai 32 de kilometri pătraţi. „Ne-am trezit luptând cu o masă, care părea inepuizabilă, de tancuri inamice“, rememora sergentul Imbolden; „forţa numerică şi puterea ruşilor nu mi-au provocat niciodată o impresie atât de copleşitoare ca în acea zi. Din cauza norilor de praf ridicaţi ne-a fost greu să beneficiem de ajutorul oferit de Luftwaffe şi, în curând, tancurile T-34 ne-au străpuns rezistenţa, împrăştiindu-se ca şobolanii pe întreg câmpul de luptă.“959 Tancurile T-34, precum şi unele tancuri KV, aveau nevoie să se angajeze cât mai repede cu putinţă într-o luptă de la mică distanţă cu mult mai puternicele şi mai masivele tancuri germane – mai ales dacă avem în vedere tunul de 88 mm de pe tancul Tiger –, şi există unele mărturii conform cărora tancurile ruseşti le-au tamponat deliberat pe cele germane.960 „După ce zecile de blindate se prindeau în confruntări individuale de la mică distanţă“, scria John Erickson, „blindajul frontal şi lateral era mult mai uşor de penetrat, iar muniţia tancurilor exploda, azvârlind turelele la zeci de metri distanţă de carcasele sparte sau aruncând în sus flăcări uriaşe.“961

Luftwaffe nu a reuşit să sprijine suficient tancurile în această bătălie distructivă, dezordonată, frontală; într-adevăr, analizând campania în întregul ei, un istoric remarca faptul că „pierderea supremaţiei în aer a fost la fel de importantă şi de decisivă ca şi faptul că Wehrmachtul şi-a pierdut supremaţia în materie de blindate“.962 Din când în când, forţele aeriene sovietice dădeau dovadă de o vitejie vecină cu nebunia: pe 6 iulie, locotenentul Aleksei Goroveţ, zburând pe un Aircobra american, s-a luptat singur cu 20 de avioane germane, distrugând opt (sau poate chiar nouă) înainte de a fi doborât el însuşi.963 Impresionantul său memorial poate fi văzut astăzi chiar în apropiere de locul unde s-a prăbuşit în luptă. În total, germanii au pierdut, în iulie şi august 1943, 707 avioane pe Frontul de Est, o cifră menită a le da dureri de cap.

Kurskul a fost prima mare încleştare în care ruşii au fost capabili să adune mai multe avioane decât Luftwaffe, fiind un indicator, ca şi multe alte aspecte ale bătăliei, al modului în care urma să arate viitorul operaţiunilor de pe Frontul de Est. Armatele Aeriene II şi XVII sovietice au efectuat 19 263 de zboruri din Kursk spre sectorul de sud, în formaţiuni mult mai numeroase decât până în acel moment. Un istoric îşi va intitula capitolul dedicat bătăliei „Un profesionalism nou“, iar această sintagmă ilustrează în multe moduri cât de mult învăţaseră forţele armate sovietice din dezastrele anului 1941 şi cum se adaptaseră în consecinţă.964 Cu toate acestea, totuşi, Corpul II SS Panzer (cuprinzând diviziile Leibstandarte, Totenkopf şi Das Reich) a provocat mai multe pierderi decât a suferit în încăierarea de la Prohorovka – într-adevăr, pierderile forţei de tancuri sovietice s-au ridicat la peste 50% –, dar, în acel moment, acest aspect deja nu mai avea nici o importanţă.965 Până la sfârşitul zilei, ruşii pierduseră în jur de 400 de tancuri faţă de cele aproximativ 300 germane (dintre care 70 de blindate Tiger).966 Ceea ce propaganda sovietică va numi ulterior Prohorovskoe poboisce (măcelul de la Prohorovka) era o estimare valabilă pentru ambele tabere, însă, în această etapă a bătăliei, uimitoarea breşă reuşită de germani echivala deja cu un dezastru pentru ei; victoriile à la Pyrrhos nu îi erau de nici un folos Reichului. Germanii şi-au păstrat poziţia din teren până la primirea ordinelor de retragere, însă Zitadelle a sfârşit prin a fi un eşec total, iar buzunarul nu s-a aflat în nici un pericol de a fi „slăbit“. Diviziile a 3-a, a 17-a şi a 19-a Panzer începuseră operaţiunea cu 450 de tancuri, iar acum abia dacă mai aveau 100.967 Ca un boxer care a câştigat ultima sa luptă la puncte, dar este incapabil să mai lupte în următoarea din cauza loviturilor primite, Wehrmachtul a ieşit mult prea şifonat după Prohorovka pentru a mai fi în stare să întreprindă o ofensivă de mare anvergură.

Pe 13 iulie, Hitler i-a chemat pe Manstein şi pe Kluge la Rastenburg, ordonându-le să pună capăt Operaţiunii Zitadelle. Aliaţii debarcaseră în Sicilia în urmă cu trei zile, iar o parte a Corpului II SS Panzer, inclusiv Leibstandarte Adolf Hitler, trebuia să fie transferată în Italia imediat. Lucru mai uşor de ordonat decât de efectuat, întrucât, după cum se exprima Mellenthin: „Suntem acum în poziţia omului care a apucat un lup de urechi şi nu mai îndrăzneşte să-i dea drumul“.968 Kluge, în cuvintele lui Liddel Hart, „a avut suficient curaj moral cât să-şi exprime punctul de vedere sincer în faţa lui Hitler, dar, de asemenea, s-a şi abţinut să-şi sublinieze opiniile până la punctul în care deveneau prea supărătoare“.969 În această privinţă, nu era diferit de mulţi alţi generali germani, care ştiau că există întotdeauna un număr suficient de militari extrem de calificaţi, dornici să le ia locurile.

Manstein credea că, de vreme ce Jukov hotărâse să angajeze în luptă rezervele blindate care formau Armata V de Gardă Tancuri, ofensiva trebuia continuată, dar nu a fost ascultat de Hitler. Pe 23 iulie, Grupul de Armate Sud – slăbit de pierderea Diviziei Grossdeutschland care fusese trimisă ca întărire lui Kluge – a fost forţat să revină în punctul iniţial al Operaţiunii Zitadelle.970 Proaspătul Front Stepa condus de Konev a preluat, pe 3 august, poziţiile apărate de eroicul, dar de acum epuizatul Front Voronej, după care s-au dat lupte tactice fără un rezultat clar până pe 17 august, în vreme ce germanii se retrăgeau în nord, de-a lungul Liniei Hagen, de la baza buzunarului de la Orel, iar sovieticii îi împingeau în sud pentru a recuceri Harkovul – oraşul cel mai disputat din Uniunea Sovietică –, ce va cădea pe 23 august, când, în cele din urmă, Manstein îl va abandona (împotriva ordinelor lui Hitler), retrăgându-se către fluviul Nipru.971 Cele patru bătălii distincte şi sângeroase care s-au dat pentru controlul unui singur oraş subliniază încrâncenarea războiului de pe Frontul de Est: Fronturile Voronej şi Stepa înregistraseră, în momentul căderii finale a Harkovului, peste 250 000 de morţi şi de răniţi.972 Lucrul aruncă o lumină clară asupra luptelor ce se dădeau în Sicilia în acea perioadă, care erau cu totul neînsemnate, prin comparaţie cu acestea.

Într-un război al efectivelor şi al maşinilor, ruşii îi depăşiseră pe germani la ambele capitole. Fabricile germane, ungureşti, italiene şi ceheşti au produs, pe parcursul războiului, un total – dacă adăugăm şi tancurile capturate în Franţa – de 53 187 de tancuri şi de autotunuri de toate tipurile, în timp ce, între 1941 şi 1945, ruşii au produs 58 681 de tancuri T-34, 3 500 de tancuri „Iosif Stalin“ 2 (care aveau montate un tun de 122 mm cu o bătaie exactă la 2,5 kilometri), 3 500 de autotunuri SU-100, fără a mai include şi gama de tancuri KV. De asemenea, din 1943, ruşii au fabricat, într-un număr foarte mare, ireproşabilele obuziere M-30 de 122 mm, iar grenadele lor de mână erau la fel de bune ca şi deja clasicele grenade de mână germane M-24, care nu suferiseră nici o îmbunătăţire importantă din 1924.

Performanţa înregistrată de sovietici la Kursk, mai ales în ceea ce priveşte cooperarea dintre diferitele arme, a făcut ca pierderile să se situeze la niveluri tolerabile (deşi mult mai ridicate decât cele ale germanilor). Ea a oferit URSS o nouă teorie militară şi un nou etos, unul care îi permitea să se gândească la o posibilă victorie finală. Rata pierderilor înregistrate la Kursk a fost doar la jumătate în comparaţie cu cea din timpul bătăliei pentru Moscova, de la sfârşitul anului 1941, iar, în 1944, avea să fie de doar un sfert din aceasta. „Reconstrucţia unei întregi armate noi, pe ruinele celei din 1941“, crede Richard Overy, „reprezintă cea mai remarcabilă realizare a războiului.“973 Sovieticii reuşiseră să-şi combine armatele, să aplice noi tehnici acţiunilor ofensive, să valorifice rapid succesele şi să înveţe cum să învingă Blitzkriegul. Pierdeau în continuare mai mulţi militari decât germanii, e adevărat, dar reduseseră raportul la 3/2, proporţie care avea să rămână neschimbată până la sfârşitul războiului. Drept consecinţă, „înfrângerea germanilor a devenit, pur şi simplu, o chestiune de pierderi de vieţi omeneşti şi de timp“.974 De acum, germanii vor avea şi prea puţine efective militare, şi prea puţin timp la dispoziţie; ruşii, în schimb, vor dispune din plin de ambele.

În cele două luni de lupte la Kursk, se estimează că germanii au pierdut o jumătate de milion de militari, ucişi, răniţi, luaţi prizonieri sau dispăruţi, precum şi 3 000 de tancuri, 1 000 de tunuri, 5 000 de autovehicule şi 1 400 de avioane.975 Pierderile sovietice au fost, din nou, la fel de grele, jumătate din cele înregistrate la Moscova, adică trei sferturi de milion de militari, însă retragerea germanilor din Prohorovka echivala cu o victorie, întrucât dimensiunea populaţiei Rusiei şi nivelurile de producţie garantau că URSS putea absorbi pierderile într-un mod în care Reichul deja nu mai era capabil. Konev a avut, aşadar, dreptate să descrie Kurskul drept „cântecul de lebădă al forţelor blindate germane“.976

O problemă tot mai stringentă a germanilor era aducerea materialului de război în prima linie. La sfârşitul anului 1942, partizani prosovietici – până atunci aproape ignoraţi de Stavka – au fost ajutaţi cu ofiţeri, ingineri şi experţi în mine, aceştia fiind paraşutaţi în zonele respective, cu ordinul de a perturba liniile germane de comunicaţie. Întrucât fabricile germane şi depozitele regimentelor aflate în interiorul Rusiei erau despărţite de mii de kilometri de cale ferată, partizanii au fost în stare să disloce mari cantităţi de provizii. În acelaşi timp, ei au inventat instrumente care puteau ajusta ţevile mitralierelor ruseşti la dimensiunile muniţiei germane capturate, dar şi bare speciale de oţel care puteau fi sudate pe liniile de cale ferată, cu scopul de a provoca deraierea trenurilor, unele dintre acestea putând fi văzute la Muzeul Forţelor Armate din Moscova. În luna iunie a anului 1943, partizanii au aruncat în aer 44 de poduri de cale ferată, au deteriorat 298 de locomotive şi 1 233 de vagoane şi au perturbat traficul feroviar de 746 ori, ca să vorbim numai de acţiunile îndreptate împotriva Grupului de Armate Centru.977 Operaţiunile partizanilor le-au afectat grav germanilor capacitatea de a-şi consolida fronturile, chiar înaintea bătăliei de la Kursk, iar, după aceea, lucrurile aveau să se înrăutăţească şi mai mult, în ciuda represaliilor extrem de dure ale germanilor împotriva populaţiei locale. De cealaltă parte, în 1943, Armata Roşie era deja alimentată cu cantităţi enorme de echipament militar. În acel an calendaristic, ruşii au produs 24 000 de tancuri, de două ori mai multe decât germanii, iar puterea de foc remarcabilă desfăşurată în punga de la Kursk, în acea vară, a scos în evidenţă marea lor realizare de a reuşi să supravieţuiască imenselor pierderi înregistrate şi de a le compensa rapid cu noi efective şi cu echipamente de război.978 Când, pe 5 iulie, a început atacul german, ruşii aveau 3 800 de tancuri, iar, pe 13 iulie, când a fost întrerupt, numărul scăzuse la 1 500; până pe 3 august, însă, Armata Roşie crescuse iar numărul de tancuri în acest sector, la 2 750.

Rezultatul bătăliei de la Kursk a fost excelent pentru moralul ruşilor şi, prin contrast, extrem de nefavorabil germanilor. Jukov şi Stavka s-au sincronizat foarte bine, contraloviturile lor fiind perfect organizate. Invincibilitatea germanilor se dovedise a fi un mit încă de la Stalingrad, însă, la Kursk, ruşii au reuşit să respingă asaltul total al unei armate de 50 de divizii. Nu doar că germanii arătaseră că pot pierde războiul, dar, lucru la fel de important, sovieticii demonstraseră că – în ciuda pierderilor teribile în rândurile comandanţilor experimentaţi – pot să aplice tacticile necesare pentru a-l câştiga. Strategia adoptată de Jukov imediat după bătălia de la Kursk, de a nu extinde contraatacul într-o asemenea măsură încât să facă posibil contra-contraatacul, este încă predată în academiile militare ca strategie model. „Cele trei mari bătălii, de la Kursk, Orel şi Harkov, purtate în intervalul a doar două luni“, scria Churchill, „au anunţat prăbuşirea armatei germane pe Frontul de Est.“ Germania pierduse iniţiativa pe (de departe) cel mai important front la războiului şi nu avea s-o mai recâştige niciodată. Germanii lucizi, şi chiar unii nu atât de lucizi – precum Keitel –, recunoşteau faptul că războiul din est nu mai putea fi câştigat. Pe pereţii Sălii Gloriei, din Muzeul Marelui Război pentru Apărarea Patriei de la Moscova, se găsesc numele a nu mai puţin de 11 695 de eroi ai Uniunii Sovietice care au obţinut medalia Steaua Roşie.

Zvonurile despre ceea ce se întâmpla cu prizonierii ruşi în captivitatea germană ajunseseră în rândurile Armatei Roşii, fiind răspândite cu asiduitate de propaganda sovietică, şi, lucru de înţeles, i-au convins pe soldaţii sovietici că nu trebuie să se predea, indiferent de circumstanţe. A fost un alt exemplu al modului în care fanatismul nazist a slăbit, de fapt, poziţia militară a Germaniei.

A vizita astăzi câmpul de la Prohorovka şi a vedea punctul cel mai depărtat atins de blindatele germane, în marea lor ofensivă de pe Frontul de Est – ultima zvâcnire a agresiunii naziste, înainte ca Reichul să se plaseze pe poziţii defensive – este o experienţă profund emoţionantă. Aceste câmpuri vălurite au fost martorele expansiunii maxime pe care Hitler o va realiza vreodată în visurile sale de cucerire a lumii. Prohorovka a însemnat începutul sfârşitului pentru nazism, după ce, anterior, armatele germane fuseseră respinse la Moscova, iar, mai apoi, înfrânte la Stalingrad. Clopotul din vârful unei clopotniţe înalte, care răsună astăzi de câte şase ori la fiecare 20 de minute, peste lanurile întinse de porumb bătute de vânt, anunţase efectiv, dăngănind sumbru, moartea Operaţiunii Zitadelle. Kurskul, spera OKW-ul, ar fi trebuit să fie un punct de cotitură, numai că, pe câmpul de luptă de la Prohorovka – deşi aici sovieticii pierduseră mai mulţi oameni şi mai mult echipament militar decât germanii – istoria le jucase acestora din urmă o festă.

 

918 Cornish, Images of Kursk, p. 7

919 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1202

920 Editor Barnett, Hitler’s Generals, p. 222

921 Ibid., p. 221

922 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1202

923 Bellamy, Absolute War, p. 444

924 Clark, Barbarossa, p. 338

925 Keegan, Second World War, p. 458

926 Clark, Barbarossa, p. 362

927 Mellenthin, Panzer Battles, p. 212

928 Guderian, Panzer Leader, p. 309

929 Clark, Barbarossa, p. 364

930 Glantz şi House, Battle of Kursk, p. 362

931 Chaney, Zhukov, p. 252

932 Clark, Barbarossa, p. 365

933 Carruthers şi Erickson, Russian Front, p. 137

934 Clark, Barbarossa, p. 365

935 Hart, German Soldier, p. 138

936 Mellenthin, Panzer Battles, p. 226

937 Ibid., p. 213

938 Ibid., p. 214

939 Clark, Barbarossa, p. 367

940 Mellenthin, Panzer Battles, p. 213

941 BRGS 2/17

942 Clark, Barbarossa, p. 370

943 Ibid., p. 367

944 Mellenthin, Panzer Battles, p. 226

945 Editor Parrish, Simon & Schuster, p. 350; editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 228

946 Editor Dear, Oxford Companion, p. 660

947 Simonov, Days and Nights, p. 5

948 Cross, Citadel, p. 193

949 Hart, German Soldier, p. 138

950 Ibid., p. 139

951 Clark, Barbarossa, p. 368

952 Guderian, Panzer Leader, p. 311

953 Editor Dear, Oxford Companion, p. 660

954 Cross, Citadel, p. 204

955 Ibid., p. 195

956 Ibid., p. 205; editor Dear, Oxford Companion, p. 660. Vezi şi Glantz şi House, Battle of Kursk, Anexa D; Bellamy, Absolute War, p. 583

957 Keegan, Second World War, p. 469, citându-l pe John Erickson

958 Carruthers şi Erickson, Russian Front, p. 135

959 Clark, Barbarossa, p. 376

960 Editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 231

961 Keegan, Second World War, p. 469, citându-l pe John Erickson

962 Editor Young, Atlas, p. 204

963 Gilbert, Second World War, p. 442 pentru opt; Bellamy, Absolute War, p. 581 pentru nouă

964 Bellamy, Absolute War, pp. 554–595

965 Editor Dear, Oxford Companion, p. 660; editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 231

966 Bellamy, Absolute War, p. 583; Keegan, Second World War, p. 469, citându-l pe John Erickson; Gilbert, Second World War, p. 442

967 Gilbert, Second World War, p. 471

968 Mellenthin, Panzer Battles, p. 229

969 Liddell Hart, Other Side, p. 74

970 Mellenthin, Panzer Battles, p. 225

971 Keegan, Second World War, pp. 454; editori Beevor şi Vinogradova, Writer at War, p. 242

972 Glantz şi House, Battle of Kursk, p. 252

973 Overy, Russia’s War, p. 257

974 Glantz şi House, Battle of Kursk, p. 280

975 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1203; Bellamy, Absolute War, p. 594

976 Mellenthin, Panzer Battles, p. 225

977 Bellamy, Absolute War, p. 587

978 Keegan, Second World War, p. 466