CAPITOLUL 15

CUCERIREA NORMANDIEI

iunie–august 1944

Dragul meu prieten, acesta este cel mai măreţ lucru pe care l-am încercat vreodată.

Winston Churchill către Franklin Roosevelt,

23 octombrie 19431055

„Care este bunul tău cel mai de preţ?“, l-a întrebat generalul Montgomery pe un soldat chiar înaintea Zilei Z. „Puşca mea, domnule“, a venit răspunsul. „Nu, nu este aşa“, a replicat Monty; „viaţa ta este cea mai de preţ, şi am să ţi-o salvez.“1056 Deşi, cu siguranţă, orice debarcare masivă pe bine apărata coastă de nord-vest a Europei prezenta un risc major, Aliaţii au făcut tot ceea ce puteau pentru a micşora pierderile militare, folosindu-se de o forţă copleşitoare. Acest fapt a avut efectul de a creşte imens miza deja mare, deoarece o înfrângere de proporţii în Normandia, în iunie 1944, ar fi determinat cu siguranţă, Statele Unite să abandoneze politica „Mai întâi Germania“ şi să se concentreze, în schimb, pe Războiul din Pacific. Operaţiunile amfibii nu avuseseră o istorie prea strălucitoare până atunci, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, ca să nu mai vorbim de războaiele anterioare. Tentativa de debarcare de la Dakar, în 1940, şi asaltul asupra oraşului Dieppe, din 1942, fuseseră dezastruoase; operaţiunile de la Salerno şi Anzio fuseseră aproape dezastruoase. Operaţiunea Torţa avusese o soartă mult mai bună, numai că nu fusese întreprinsă împotriva germanilor. Mai îndepărtată în timp, campania de la Gallipoli încă mai bântuia amintirile multora, nu în ultimul rând pe cele ale autorului ei principal, Churchill.

Totuşi, debarcarea din Normandia avea să fie diferită deoarece planificatorii săi – iniţial, sub conducerea generalului-locotenent Sir Frederick Morgan la COSSAC (organizaţie de la Londra, condusă de şeful de Stat-Major al Comandantului Suprem al Forţelor Aliate) – urmau să se gândească la asigurarea unei supremaţii aeriene şi navale totale, la împiedicarea contraatacurilor germane cu ajutorul bombardamentelor şi a atacurilor aeriene şi să debarce un număr cu adevărat considerabil de oameni – 25 de divizii, până la sfârşitul lui iunie 1944, şi alte 14 pregătite de acţiune – alături de asigurarea unei superiorităţi consistente, în ceea ce priveşte echipamentul de război. Producţia industriei americane de război urma să-şi atingă potenţialul maxim. Era nevoie, totuşi, şi de noroc, în ciuda tuturor acestor avantaje. „Vom cere tot ajutorul pe care Dumnezeu ni-l poate da“, preciza, în jurnalul său, amiralul Sir Bertram Ramsay, comandantul tuturor forţelor navale implicate în operaţiune, în noaptea de dinainte de debarcare. „Nu pot să cred că rugăciunea noastră nu va fi ascultată cu bunăvoinţă.“1057 În Directiva Führerului nr. 51, din 3 noiembrie 1943, Hitler declara:

Pericolul din Est rămâne constant, dar, în Vest, ne confruntăm cu ameninţări şi mai mari: debarcarea anglo-saxonă. Potrivit celui mai rău scenariu, în Est, dimensiunea considerabilă a teritoriului ne permite să pierdem teren chiar la o scară mare, fără să primim o lovitură mortală. Dar, în Vest, situaţia e diferită! Acolo trebuie să atace duşmanul, acolo se va purta bătălia decisivă, dacă nu cumva suntem induşi în eroare.1058

Aceste bătălii, susţinea el în cadrul întâlnirilor cu responsabilii militari, începând cu vara lui 1943, vor fi decisive nu numai pentru invazia însăşi, dar şi pentru rezultatul războiului. „Trebuie să fim cu ochii în patru, ca un păianjen pe plasa lui“, spunea el pe 20 mai 1943, adăugând: „Slavă Domnului, miros bine astfel de lucruri şi, de obicei, anticipez aceste evoluţii“.1059 În ultimele optsprezece luni, se investise deja o cantitate enormă de muncă în fortificaţiile germane din Franţa, cunoscute sub numele de Zidul Atlanticului, aproximativ două milioane de muncitori lucrând în condiţii de muncă silnică timp de doi ani, turnând 18 milioane de tone de beton pentru a crea buncăre adânci şi fortificaţii impresionante, dintre care multe pot fi observate chiar şi în ziua de astăzi. Pe plajă şi în apă au fost amplasate mine, iar, pe câmpii, au fost înfipţi stâlpi antiplanor, construiţi din trunchiuri de copaci, cunoscuţi sub denumirea de „sparanghelii lui Rommel“. În ianuarie 1944, lui Rommel i se încredinţase comanda Grupului de Armate B, cu obiectivul de a apăra Franţa de invazie. Atribuţiile sale intrau în conflict cu cele ale lui Rundstedt, comandantul suprem din vest, care, pe deasupra, adoptase o perspectivă fundamental diferită de cea a lui Rommel, care era adeptul unei concentrări a forţelor defensive pe coastă.

Singura persoană care nu a şovăit niciodată în convingerea că Aliaţii urmau să debarce în Normandia a fost Hitler însuşi. „Fii cu ochii pe Normandia“, îi spusese el lui Rundstedt de mai multe ori, dispoziţie pe care atât Rundstedt, cât şi şeful său de stat-major, generalul Günther Blumentritt, i-o vor confirma lui Basil Liddell Hart după război.1060 Din luna martie a anului 1944 încolo, îşi amintea Blumentritt, echipa lui Rundstedt „a primit avertismente repetate în legătură cu asta, avertismente care începeau cu cuvintele: «Führerul se teme că…»“ Nici unul dintre aceşti doi ofiţeri nu ştia ce anume îl dusese pe Hitler către această concluzie, dar, aşa cum recunoştea Liddell Hart: „Pare că atât de ridiculizata «intuiţie» a lui Hitler era mult mai aproape de adevăr decât calculele celor mai competenţi militari profesionişti“.1061

Să induci în eroare duşmanul în legătură cu intenţiile, capacităţile şi operaţiunile tale este o strategie la fel de veche ca însăşi teoria militară: vechiul strateg şi filosof chinez Sun Tzu susţinea că „toate războaiele se bazează pe diversiune“. Chiar dacă mare parte din activitatea de diversiune a Aliaţilor se baza la fel de mult pe vorbe goale, pe cât se baza pe acţiuni autentice, nimic nu poate diminua importanţa succesului Operaţiunilor Fortitude Nord şi Fortitude Sud, în perioada anterioară Zilei Z, operaţiuni care l-au forţat pe Hitler să staţioneze sute de mii de oameni în Norvegia, Olanda, Belgia şi în Pas de Calais, nu pe plajele Normandiei, acolo unde era proiectată să aibă loc lovitura, încă de la prima idee care avea să devină plan serios, în primăvara lui 1942. Cele două operaţiuni Fortitude constituie cel mai de succes plan de diversiune din istoria militară.1062 Aceste operaţiuni complexe fuseseră elaborate de Aliaţi cu câţiva ani înainte. Pentru Pas de Calais a fost gândit un număr dublu de zboruri de recunoaştere şi de misiuni de bombardare în comparaţie cu cele care au avut loc în Normandia. Grupul I al Armatei SUA (FUSAG), comandat de generalul Patton şi vizitat de regele George al VI-lea, a fost, pur şi simplu, inventat, cum inventată a fost şi staţionarea de-a lungul Canalului Mânecii, vizavi de Calais. Includea tancuri gonflabile (făcute din cauciuc, de scenografii studioului de film Shepperton), cartiere generale fantomă, nave de desant false, maşini de gătit portabile care scoteau fum şi chiar sisteme camuflate de semnalizare pe aerodromuri.1063 Germanii nu puteau crede că talentele unui comandant de talia lui Patton ar fi putut fi irosite pe un vicleşug (într-adevăr, nici chiar Patton însuşi n-o putea crede).

În luna mai 1944, Abwehrul estima că în Marea Britanie sunt staţionate 79 de divizii, când cifra reală era, de fapt, de 47. Britanicii au trimis mesaje radio false către Anglia de Est. În estuarul Tamisei a fost asamblată o armată-fantomă de nave de desant şi de tancuri. Un actor a fost trimis în Gibraltar, înaintea debarcărilor din Normandia, pentru a poza drept Montgomery – având chiar şi iniţialele BLM inscripţionate pe mănuşile sale kaki. Actorul l-a studiat cu atenţie pe generalul pe care-l întruchipa şi a observat că acesta din urmă era şi el un actor desăvârşit. (Totuşi, un agent mai atent al Axei în Gibraltar ar fi putut observa că dublurii lui Monty îi lipsea un deget mijlociu.) În Ziua Z, Aliaţii au aruncat deasupra regiunii Pas de Calais un fel de şpan (operaţiune cunoscută sub numele de cod „Fereastra“) astfel încât semnalele de pe radarele germane să creeze iluzia apropierii unei flote navale uriaşe. Aceste planuri atât de numeroase, diverse, uneori complicate, şi totuşi geniale, au salvat vieţile a zeci de mii de oameni.

Încercând să anticipeze locul în care Aliaţii aveau să debarce, Abwehrul a presupus că aceştia vor avea nevoie de un port mare pentru a aduce toate proviziile necesare, cum ar fi combustibilul, pe când, în realitate, două cheiuri artificiale, cunoscute sub numele de Porturile Mulberry, urmau să fie transportate din Devon şi scufundate în mare lângă două dintre plajele pe care avea să aibă loc invazia din Normandia. „A fost nevoie de 600 000 de tone de beton (greutatea a mai mult de două mii de case cu două etaje) şi de 1 370 de kilometri de tuburi de oţel“, consemnează Martin Gilbert. „Pentru a le construi, au fost angajaţi 20 000 de oameni care au lucrat pe opt docuri plutitoare.“1064 În plus, o conductă submarină cu numele de cod PLUTO (de la Pipeline Under the Ocean) avea să pompeze benzină din insula Wight, pe fundul Canalului Mânecii, spre Cherbourg. În total, prin conductă aveau să curgă peste 650 de milioane de litri de benzină.

Au existat, totuşi, şi momente de tensiune extremă, atât pentru serviciile secrete britanice, cât şi pentru Abwehr. Pe 1 iunie, răspunsul la unul dintre indiciile unui joc de cuvinte încrucişate, apărut în ziarul Daily Telegraph, „Britania şi el ţin în mână acelaşi lucru“, a fost „Neptun“, deoarece personificarea romană a Britaniei şi zeul mării, Neptun, ţin amândoi în mână, evident, acelaşi lucru. Totuşi, Neptun era şi numele de cod pentru operaţiunile navale din cadrul „Overlord“. Începând cu data de 2 mai, au mai fost publicate şi alte indicii, cum ar fi „Utah“ şi „Omaha“ (numele de cod pentru două dintre plajele pe care urmau să debarce americanii), dar şi „Overlord“ şi „Mulberry“. Autorul jocului de cuvinte încrucişate, Leonard Dawe, directorul în vârstă de 54 de ani al Şcolii Strand, care fusese evacuată în Effingham, Surrey, avea un cumnat care lucra în cadrul Amiralităţii, prin urmare, celor de la MI5 le-a luat ceva timp până să accepte adevărul uimitor că fusese vorba de o pură coincidenţă. „M-au întors pe toate feţele“, îşi amintea Dawe într-un interviu acordat BBC, în 1958. Până atunci, mai mulţi elevi de-ai săi pretinseseră că au stat la originea indiciilor, deoarece folosiseră cuvinte pe care le auziseră la o bază militară canadiană din apropiere.

„Cursul evenimentelor s-a schimbat“, clama Ordinul de zi presărat cu semne de exclamaţie al lui Eisenhower, din ziua de marţi, 6 iunie 1944, ordin distribuit tuturor trupelor aliate de către SHAEF (Cartierul Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate). „Oamenii liberi ai lumii mărşăluiesc împreună către victorie! Am încredere deplină în curajul vostru, în devotamentul faţă de responsabilitatea pe care o aveţi şi în priceperea voastră în luptă. Nu vom accepta nimic altceva decât victoria totală! Succes! Şi să cerem în genunchi binecuvântarea Dumnezeului celui Atotputernic, pentru realizarea acestei întreprinderi măreţe şi nobile.“1065 Anvergura colosală a debarcării din Normandia a constituit, pe lângă efectul de surpriză generat, un element esenţial pentru succesul Aliaţilor. Deşi prima zi – cunoscută sub numele de cod „Ziua Z“, litera „z“ provenind, pur şi simplu, de la cuvântul „zi“ – presupunea debarcarea unui număr mai mic de soldaţi decât cel pe care îl implicase Operaţiunea Husky din Sicilia, per total, aceasta a fost de departe cea mai mare debarcare amfibie din istorie, incluzând, cu totul, 6 939 de ambarcaţiuni – dintre care aproximativ 1 200 erau nave de război, iar 4 000, nave de desant de zece tone, din lemn, capabile să atingă o viteză maximă de opt noduri –, 11 500 de avioane şi două milioane de soldaţi. În prima zi, au ieşit în larg 5 000 de ambarcaţiuni, inclusiv cinci cuirasate, 23 de crucişătoare, 79 de distrugătoare, 38 de fregate şi alte nave de război, în rezervă existând 118 distrugătoare şi alte nave de război.1066 Între timp, au avut loc 13 000 de misiuni aviatice, iar 154 000 de oameni (70 500 de americani, 83 115 britanici şi canadieni) au descins pe pământ francez numai în prima zi, dintre care 24 000 cu paraşutele sau cu planoarele.1067

Coordonarea invaziei a fost una dintre cele mai mari provocări cu care s-a confruntat Înaltul Comandament al Aliaţilor în timpul războiului. Plaja de opţiuni a fost sever limitată în perioada anterioară invaziei, pentru că a fost nevoie de nu mai puţin de 45 de nave de transport, de cargouri şi de escorte pentru a transporta o singură divizie blindată peste Atlantic, ameninţarea submarinelor germane fiind înlăturată abia la mijlocul anului 1943 şi Canalul Mânecii nepermiţând declanşarea unui asalt amfibiu, din luna septembrie până în luna februarie, inclusiv. Planurile au suferit constant modificări şi revizuiri, începând chiar cu primele întâlniri ale Echipei Comune de Planificare din septembrie 1941, când unul dintre primii planificatori însărcinaţi să studieze problema fusese Dwight D. Eisenhower, general cu o stea al Diviziei de Operaţiuni, din cadrul Departamentului pentru Război al Statelor Unite. În septembrie 1943, Eisenhower a fost numit comandant suprem al Forţei Expediţionare Aliate din Europa de Vest şi, curând după aceea, a plecat la Londra pentru a organiza cartierele generale ale SHAEF, care trebuiau să supravegheze şi să conducă invazia, avându-l pe Montgomery în poziţia de comandant general al operaţiunilor terestre. Pentru postul de comandant suprem fuseseră luaţi în considerare atât Marshall, cât şi Brooke, însă primul va refuza, pur şi simplu, motivând că nu îl solicitase, iar ultimul se va autoexclude prin lipsa sa de entuziasm faţă de operaţiune, cu toate că şi el începuse să creadă, începând cu anul 1944, că invazia trebuia să fie comandată de un american.

Planul general al planificatorilor – pentru o invazie masivă prin Normandia – a supravieţuit examinării detaliate şi întrebărilor venite din partea lui George Marshall, Alan Brooke, Franklin Roosevelt şi Winston Churchill, cu toate că Churchill şi Brooke nu vor scăpa de presentimentul unui dezastru în privinţa operaţiunii.1068 Churchill vorbea adesea despre viziunea unui Canal al Mânecii plin de cadavre de-ale Aliaţilor, ca rezultat al eşecului Operaţiunii Overlord, iar, pe 5 iunie 1944, ziua în care invazia trebuise să aibă loc iniţial, Brooke nota în jurnalul său următoarele: „Sunt foarte neliniştit în legătură cu toată operaţiunea. În cel mai bun caz, se va apropia mult, mult prea puţin de aşteptările majorităţii, mai exact ale celor care nu ştiu nimic despre dificultăţile ei. Iar în cel mai rău caz, poate să fie foarte bine cel mai înspăimântător dezastru din întregul război. Mă rog la Dumnezeu să trecem cu bine peste toate astea.“1069 În aceeaşi noapte, Churchill îi spunea soţiei sale, Clementine: „Îţi dai seama că până mâine-dimineaţă, când te vei trezi, 20 000 de oameni ar putea să fi fost ucişi?“1070

În parte tocmai din cauza pesimismului profund împărtăşit de Churchill şi de Brooke în privinţa şanselor de reuşită pe care le avea invazia peste Canalul Mânecii, britanicii se opuseseră planurilor de a debarca mai devreme în Normandia, insistând, în schimb, pe o serie de campanii în zona Africii de Nord, a Mediteranei şi în Italia, pentru a slăbi şi a dispersa forţele germane, într-un moment în care Wehrmachtul era stros de puteri pe Frontul de Est. Totuşi, deja prin luna iunie 1944, germanii erau aproape învinşi în est, aşa că Aliaţii nu mai aveau timp de pierdut, fiind obligaţi să atace Reichul dinspre vest. În acel moment, Marea Britanie avea un spaţiu de depozitare de 529 de hectare, plin cu proviziile necesare operaţiunii, inclusiv aproape un milion de tone de muniţie, mare parte din ea adusă din Statele Unite prin Operaţiunea Bolero, care fusese declanşată de îndată ce America intrase în război.

Când preluase conducerea armatelor aliate, la Londra, la începutul anului 1944, Eisenhower adusese câteva modificări importante planurilor COSSAC, şi la fel făcuse şi Montgomery. Tipic pentru el, Eisenhower păstrase tăcerea în privinţa ideilor lui, pe când Montgomery se lăudase nepermis de mult cu ale sale, adăugând mici accente patetice. Într-o scrisoare din 31 ianuarie 1944, adresată viceamiralului de aviaţie Harry Broadhurst (până acum, nepublicată), Montgomery scria:

De când am ajuns aici, am fost îngrozitor de ocupat. Întregul plan era o aiureală totală şi trebuia schimbat; foarte asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în cazul Operaţiunii Husky. Devin un fel de „copil teribil“ care strică lucruri şi care mânjeşte cu noroi numele oamenilor!!! Totuşi, atâta timp cât câştigăm războiul, nu mă interesează. O să mă retrag în grădina mea – şi la apusul vieţii mele – când petrecerea o să se sfârşească.1071

Deşi plajele peninsulei Cotentin rămăseseră ţinta operaţiunii, forţa de asalt iniţială se mărise de la trei divizii la cinci, iar lăţimea frontului fusese extinsă de la 40 de kilometri la 65. De asemenea, Montgomery a amânat data invaziei de pe 1 mai, până în prima săptămână a lunii iunie, pentru a aştepta întoarcerea navelor de desant de la Anzio, din Italia, şi pentru a da mai mult timp forţelor de bombardament să distrugă drumurile, căile ferate, podurile şi tunelurile, de-a lungul şi de-a latul teritoriului inamic, pe unde trupele germane de rezervă puteau să contraatace.

„În vremurile mai bune care ne stau în faţă“, spunea Ordinul de zi al lui Montgomery pentru Ziua Z „oamenii vor vorbi cu mândrie despre faptele noastre“. El a împărţit Grupul XXI de Armate în două. Armata I a Statelor Unite, sub comanda lui Bradley, compusă din Corpul VII american al lui Joseph Collins şi Corpul V al lui Leonard Gerow, urma să atace plajele vestice, cunoscute sub numele de cod Utah şi Omah“. Între timp, Armata II a lui Miles Dempsey, compusă din Corpul XXX britanic, condus de G.C. Bucknall, şi Corpul I anglo-american, al lui John Crocker, urmau să ia cu asalt plajele Gold, Juno şi Sword. Divizia a 6-a britanică Aeropurtată avea să fie lansată la extremitatea estică a câmpului de luptă, pentru a încerca să slăbească un contraatac german şi să reducă la tăcere bateriile germane dispuse pe ridicătura de teren de la gura râului Orne, în timp ce două divizii americane aeropurtate, a 81-a şi a 101-a, aveau să fie paraşutate la extremitatea vestică a frontului, în spatele plajei Utah, pentru a asigura drumurile din zona mlăştinoasă situată în spatele dunelor, care fusese inundată deliberat de germani. Paraşutiştii americani au aterizat în Normandia chiar mai încărcaţi cu echipamente decât infanteria, fiecare ostaş cărând aproape echivalentul greutăţii sale, mai exact, costumul de paraşutist, casca de camuflaj, paraşuta principală şi cea de rezervă, cizme, mănuşi, uniforma de luptă, vesta de salvare, pistolul Colt 45, puşca automată Browning, plus muniţia aferentă, cuţite, trusa de prim ajutor, pătură, hrană, şosete şi lenjerie intimă de schimb. Caporalul Dan Hartington, din Compania C, Batalionul 1 canadian de paraşutişti din Divizia a 6-a britanică aeropurtată, îşi amintea:

Eram încărcaţi până în dinţi cu grenade, bombe Gammon, purtam mine Bangalore flexibile în jurul gâtului, obuze de cinci centimetri pentru aruncătoare, muniţie, arme şi sticle cu apă. Pielea care rămânea expusă era înnegrită cu cărbune, plasa de camuflaj de pe căştile noastre era toată fixată cu pânză groasă, iar spaţiul de deasupra plasei era ticsit cu ţigări sau cu exploziv.1072

De îndată ce capetele de pod au fost securizate, trupele au început să se reverse în Normandia, mai ales Armata III americană a generalului Patton şi Armata I canadiană a locotenent-colonelului Henry Crerar. Planul presupunea ca Grupul XXI de Armate să se instaleze în spaţiul dintre Loara şi Sena, să ocupe oraşele Cherbourg şi Brest, după care să elibereze restul Franţei şi să înainteze către Germania. Planul era curajos şi ingenios şi urma să fie sprijinit de o forţă aeriană imensă, coordonată de adjunctul comandantului suprem Eisenhower, mareşalul-şef al forţelor aeriene britanice, Sir Arthur Tedder. Una dintre cheile victoriei era supremaţia aeriană: în timp ce Luftawaffe va derula doar 309 misiuni aeriene în Ziua Z, Aliaţii vor avea 13 688. „Scena pe care o înfăţişa Canalul era cu adevărat uimitoare“, povestea comandorul-locotenent Cromwell Lloyd-Davies, de pe nava HMS Glasgow. „Era aproape la fel de aglomerat ca în Piccadilly Circus: erau foarte multe nave acolo şi ni se părea incredibil că toate astea se puteau petrece fără ca germanii să fi aflat ceva despre asta. Tot timpul acesta, nu am văzut nici un avion german.“1073 De fapt, pe plajă vor reuşi să ajungă doar o mână de bombardiere germane, care nu au putut să rămână aici decât pentru a lansa fiecare un atac de la mică înălţime, până să fie alungate, în cele din urmă. La fel, marina germană aproape că nu a ameninţat deloc invazia, aşa cum ar fi făcut-o înainte ca Dönitz să-şi retragă submarinele din porturile de la Atlantic, pe 24 mai 1943. Atât fusese de important succesul războiului naval purtat de Aliaţi în vest, înainte de Ziua Z, încât Kriegsmarine a fost complet incapabilă să producă vreo pagubă armatei de invazie. Navale de suprafaţă pe care le mai aveau germanii erau concentrate pentru a proteja zona Pas de Calais şi nici un submarin nu va încerca vreun atac asupra navelor aliate. Pe 4 iulie, patru distrugătoare germane au atacat dinspre Brest, însă au fost toate scufundate sau forţate să se retragă în port. Între timp, Flota Teritorială a Marinei Regale lichidase orice ameninţare venită dinspre porturile scandinave sau baltice, iar Canalul Kiel fusese minat, ca măsură de precauţie, în timpul Operaţiunii Bravado.1074 Deşi trei vedete germane, aflate sub comanda locotenentului Heinrich Hoffman, cu baza în portul Le Havre, au reuşit să treacă de perdeaua de fum a Aliaţilor, pentru a lansa 18 torpile, singura lor victimă a fost un distrugător de escortă norvegian.

O problemă importantă a Aliaţilor era reprezentată de numărul insuficient al navelor de desant. Aveau la dispoziţie atât de puţine, încât Operaţiunea Anvil, un atac în sudul Franţei, programat iniţial să aibă loc în aceeaşi zi cu Overlord, a trebuit să fie amânată până în ziua de 15 august, când germanii şi-au retras forţele din respectiva regiune. Motivul exact pentru care Comisia Maritimă a Statelor Unite a fost capabilă să construiască o navă de transport de 10 500 de tone, Liberty, în mai puţin de o săptămână (şi 2 700 în total), dar nu şi suficiente ambarcaţiuni de desant de 10 tone, din lemn, continuă să rămână unul dintre misterele acestui război. Marshall suspecta existenţa unui complot pus la cale de marină, la Biroul pentru Şantiere şi Construcţii Navale. Proiectul Overlord va pune, până la urmă, la dispoziţie numărul necesar de ambarcaţiuni de desant, dar numai cu preţul sabotării unei operaţiuni de diversiune care ar fi putut fi utilă, din punct de vedere strategic, la începutul lunii iunie, dar care devenise deja imposibilă la mijlocul lui august.

În anii 1940, meteorologia era încă la începuturile sale, aşa că, întrucât condiţiile meteo din Canalul Mânecii nu erau niciodată predictibile, Eisenhower a trebuit să dispună o amânare a atacului din ziua de luni, 5 iunie, pentru ziua următoare, la sfatul meteorologului său şef, un civil de 29 de ani, pe nume James Stagg, care primise gradul de căpitan, pentru a avea trecere în ochii numeroşilor ofiţeri superiori. Din cauza norilor denşi şi a vânturilor mult prea puternice, partea esenţială a operaţiunii, cea aeriană, putea fi compromisă, cu rezultate dezastruoase. Totuşi, după cum avea să sublinieze ulterior Stagg, având în vedere că marina îşi dorea vânturi de coastă cu o forţă nu mai mare de 3,4 grade, precum şi o vizibilitate bună pentru bombardarea fortificaţiilor de pe coastă, iar forţele aeriene voiau şi ele un anumit tip de acoperire noroasă şi o anumită altitudine a norilor, „când a sosit momentul să le pun cap la cap, mi-am dat seama că puteam foarte bine să aşteptăm 120 sau 150 de ani, ca operaţiunea să poată fi lansată în aceste condiţii“.1075

Dacă Operaţiunea Overlord nu ar fi fost lansată pe 6 iunie, diverse aspecte legate de combustibil, de lumina lunii şi de mişcările fluxului şi ale refluxului ar fi făcut necesară amânarea invaziei cu două săptămâni, ceea ce ar fi dus la apariţia unor probleme în privinţa moralului trupelor şi a posibilităţii de a păstra secretul unei operaţiuni atât de complexe. Din fericire, Stagg a putut să raporteze pe 5 iunie, la ora 4.15, apropierea unui nou front atmosferic, unul favorabil. Oprindu-se doar pentru a redacta o scrisoare de demisie, care urma să fie deschisă în eventualitatea unei înfrângeri – „Dacă vreo eroare sau vină individuală va afecta această iniţiativă, responsabilitatea este a mea şi numai a mea“ –, Eisenhower a dat, la sfârşitul zilei, ordinul final de începere a operaţiunilor, însoţit de o remarcă prea puţin încurajatoare pentru moralul echipei sale: „Sper că, Dumnezeu să mă ajute, ştiu ceea ce fac“.1076

Întrucât cel mai scurt traseu peste Canalul Mânecii era cel către Pas de Calais, această regiune ar fi putut beneficia de cea mai bună acoperire din partea avioanelor de vânătoare staţionate pe aerodromurile din Kent ale RAF. De asemenea, Abwehrul lua de bune informaţiile furnizate de reţeaua sa de spioni din Marea Britanie, construită în jurul unui catalan antifascist, pe nume Juan Pujol García, care locuia într-o casă conspirativă din Hendon şi căruia Aliaţii îi dăduseră numele de cod Garbo (şi titlul de Master of British Empire), iar germanii pe cel de Arabel (şi ordinul Crucea de Fier), şi a 24 de subagenţi fictivi ai acestuia, precum şi a altor spioni germani care fuseseră infiltraţi în Marea Britanie, toţi „convertiţi“ de Serviciul MI5. Printre aceştia îi regăsim pe agenţii reali şi fictivi Gelatine, Hamlet, Meteor, Brutus (Roman Garby-Czerniawski), Cobweb (Ib Riis), Beetle (Petur Thomsen), Bronx (Elvira Chaudoir), Trycicle, Artist, Freak, Tate, Mullet, Puppet şi Treasure.1077 Pe măsură ce furniza Abwehrului rapoarte despre activităţile FUSAG, întreaga operaţiune de diversiune fiind coordonată de Garbo (numit aşa pentru că era un actor excelent), reţeaua de spioni a ajuns să fie crezută pe deplin de către germani.1078 Între timp, grupul Ultra a reuşit să deseneze un tablou al ordinelor de luptă emise de duşman şi al structurii sale de comandă din Franţa, ajutat fiind de Rezistenţa franceză, care distrugea liniile de telefonie, forţându-i astfel pe germani să apeleze la comunicaţiile radio. După debarcările din Normandia, germanilor le-a luat aproape o săptămână până au început să înţeleagă că acestea nu reprezentau un simplu atac în zona de sud, ci invazia însăşi, prin urmare, jumătate de milion de oameni din Armata XV germană mai erau încă staţionaţi în jurul regiunii Pas de Calais, chiar şi în ziua de 26 iunie, pregătiţi pentru o invazie care nu avea să mai vină.

La 00.16, în Ziua Z, sergentul de stat major Jim Wallwork a aterizat cu planorul său Horsa la doar 40 de metri de podul rutier de deasupra Canalului Caen, cunoscut acum sub numele de Podul Pegas, şi la doar 460 de metri de podul care trece peste râul Orne. Aceste două poduri rutiere de pe coastă erau vitale din punct de vedere strategic, pentru că orice contraatac german venit dinspre est ar fi trebuit să le traverseze, la fel ca şi orice eventuală retragere a Aliaţilor în câmpiile situate la estul oraşului Caen. „Planorul Horsa părea să atingă uşor copacii înalţi de la capătul câmpului“, îşi amintea unul dintre cei care erau la bord, „şi a aterizat cu o bufnitură asurzitoare care ne-a zdruncinat oasele tuturor“.1079 Un minut mai târziu, la 00.17, a aterizat un al doilea planor, iar, mai apoi, la 00:18, un al treilea. Piloţii zburaseră opt kilometri la lumina lunii, ghidaţi doar de un cronometru şi de o lanternă prinsă de un deget, şi, totuşi, aterizaseră exact în locul indicat de Rezistenţa franceză, dincolo de perimetrul defensiv, înconjurat de sârmă, al podului.

90 de oameni din Compania D a Batalionului al 2-lea, Infanteria Uşoară Oxford şi Buckingamshire, aflaţi sub comanda maiorului John Howard, au ieşit din planoare şi au capturat fără dificultate Podul Pegas – atât de mare fusese surpriza germanilor. După care au păstrat poziţia până la sosirea comandourilor aflate sub conducerea lordului Lovat, la ora 13.00, comandouri care au mărşăluit dinspre plajă până la canal în sunetul cimpoaielor dirijate de cimpoierul lui Lovat, Bill Millin, care „sufla cât îl ţineau plămânii“.1080 Cu mai puţină precizie au aterizat, în zonele care le reveneau, Diviziile americane a 82-a şi a 100-a aeropurtate, acestea având unităţi care au aterizat chiar la 35 de kilometri depărtare de ţintă. Totuşi, acest fapt, împreună cu practica de a paraşuta manechine, a avut avantajul de a induce în eroare serviciile secrete germane într-o asemenea măsură, încât acestea vor estima numărul soldaţilor aliaţi paraşutaţi la 100 000, de patru ori mai mult decât numărul real. Cu toate acestea, majoritatea paraşutiştilor au aterizat în zonele desemnate şi aveau să joace un rol extrem de important în atacarea din spate a plajelor şi în stăvilirea inevitabilului contraatac german.

Rezistenţei franceze i se ordonase să se pregătească pentru invazie printr-o transmisiune BBC din ziua de 1 iunie, care includea primul vers din poemul „Cântec de toamnă“ de Paul Verlaine: Les sanglots longs des violons de l’automne (Lungile suspine ale viorilor toamnei). Abwehrul torturase un lider al gherilelor Maquis şi aflase că transmisia celui de-al doilea vers – Blessent mon coeur d’une langeur monotone (Îmi rănesc inima cu o langoare monotonă) – însemna că invazia era iminentă. Aşa că, atunci când mesajul a fost transmis, după cum se convenise, la ora 23.15, pe 5 iunie, comandantul Armatei V germane din Pas de Calais şi-a pus trupele în stare de alertă, însă nimeni nu a avertizat şi Armata VII germană din Normandia. La cartierul general al Grupului de Armate B, de la castelul La Roche-Guyon, s-a presupus că trebuie să fi fost vorba, pur şi simplu, de o dezinformare, de vreme ce ar fi fost puţin probabil ca Aliaţii să-şi anunţe invazia la BBC.1081

Când, puţin după ora 5.00, şeful de stat-major al Armatei VII germane avertiza Grupul de Armate B că atacul avea, într-adevăr, loc, Rommel era indisponibil, deoarece plecase în Germania ca să sărbătorească ziua de naştere a soţiei sale, Lucie, în acea zi. A reuşit să se întoarcă la castelul La Roche-Guyon abia la ora şase seara. Şeful său de stat-major, generalul-locotenent Hans Speidel, a ordonat Diviziei a 12-a Panzer Hitlerjugend să contraatace la Caen, chiar în zori, însă unele dintre cele 4 500 de bombardiere pe care Aliaţii le-au ridicat în aer în acea zi vor zădărnici serios acest atac. După cum sublinia Rommel ulterior:

Chiar şi mişcările celor mai mici formaţiuni de pe câmpul de luptă – artileria care îşi ocupă poziţiile, tancurile care se adună în formaţie etc. – sunt vânate încontinuu din aer cu un efect devastator. În timpul zilei, trupele combatante, precum şi ofiţerii de la cartierele generale, sunt forţate să caute adăpost în zonele mai împădurite şi mai retrase, pentru a scăpa de bombardamentele aeriene constante. De pe navele aliate s-au folosit până la 640 de tunuri. Efectul este atât de copleşitor, încât nici o operaţiune nu mai este posibilă în această zonă stăpânită de focurile rapide de artilerie, fie cu infanteria, fie cu tancurile.1082

Interogat după război, Speidel va declara că Rommel ar fi spus, cu multă putere de observaţie:

Elementele care nu sunt în contact direct cu duşmanul în momentul invaziei nu vor mai reuşi să acţioneze deloc, din cauza enormei superiorităţi aeriene a inamicului… Dacă nu reuşim să ne derulăm misiunile de luptă pentru a para loviturile Aliaţilor şi pentru a-i izgoni de pe continent în primele 48 de ore, invazia va avea succes, iar războiul va fi pierdut din lipsă de rezerve strategice şi din cauza insuficientei prezenţe a Luftwaffe în vest.1083

Deşi Hitler nu a fost trezit în acea noapte la Berchtesgaden pentru a i se da veştile legate de debarcările din Normandia – în noapte precedentă, stătuse cu Goebbels până la trei dimineaţa, „depănând amintiri, bucurându-ne de numeroasele zile şi săptămâni frumoase pe care le-am trăit împreună“, consemna Goebbels; „ne simţeam ca în vremurile bune“ –, faptul nu prea conta. Chiar şi la şedinţa de la prânz, OKW-ul nu ştia cu siguranţă dacă acesta era adevăratul atac sau, mai degrabă, o diversiune. Rundstedt nu era nici el sigur. Aşadar, înainte ca două divizii de panzere să fie trimise pe plajele situate la 100 de kilometri depărtare, se pierduse deja mult timp preţios.1084 Această situaţie nu fusese provocată într-atât de aghiotanţi care nu reuşiseră să-l trezească pe Führer, cât era dovada succesului operaţiunilor de diversiune ale Aliaţilor, care îi induseseră în eroare pe cei de la OKW şi OKH în privinţa locului în care avea să se producă atacul principal, şi a diferenţelor de opinie dintre Rundstedt şi Rommel în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie făcut. Rundstedt credea că Aliaţii nu puteau fi împiedicaţi să debarce, ci trebuiau să fie împinşi înapoi în mare printr-un contraatac; Rommel considera că debarcarea pe ţărm trebuia să fie oprită, prin urmare le spusese celor din statul său major că „primele douăzeci şi patru de ore vor fi decisive“.1085 În total, în Ziua Z, pe Frontul de Vest se aflau 59 de divizii germane, dintre care opt erau concentrate în Olanda şi în Belgia. Mai mult de jumătate din acest total erau simple divizii de antrenament sau de apărare a coastei, iar dintre cele 27 de divizii terestre, numai 10 erau divizii de panzere, trei fiind poziţionate în sud, iar una lângă Anvers. Şase divizii, dintre care patru de apărare a coastei, erau staţionate de-a lungul celor 320 de kilometri ai coastei normande de la vest de Sena, locul în care au atacat Aliaţii. „Această dispunere a forţelor ar putea fi descrisă mai corect ca «protecţie a zonei de coastă» decât ca apărare!“, declara mai târziu Blumentritt.

La 5.50, asupra fortificaţiilor germane de pe plajă şi asupra satelor de pe litoralul Normandiei s-a declanşat un bombardament naval masiv. Grosul trupelor americane a debarcat pe plajele Utah şi Omaha, la ora stabilită, 6.30, în timp ce britanicii şi canadienii au ajuns pe plajele repartizate o oră mai târziu. În unele cazuri, traversarea Canalului Mânecii a durat câteva ore. Aliaţii s-au temut că germanii vor folosi gaze toxice pe plaje, iar substanţa antidot, cu care erau stropite uniformele mirosea atât de dezgustător încât duhoarea acesteia, odată adăugată la tangajul navelor de desant, i-a făcut să vomite pe mulţi dintre soldaţii care încă nu sufereau de rău de mare.

Pe plaja Utah au ajuns 23 000 de oameni, dintre care doar 210 au fost ucişi sau răniţi, în parte deoarece curentul marin a purtat navele de desant ale Diviziei a 4-a cu 1,8 kilometri mai la sud de zona iniţială în care ar fi trebuit să aibă loc atacul, către o parte a litoralului relativ mai slab apărată, iar, pe lângă soldaţi, pe ţărm au ajuns şi 28 din cele 32 de tancuri amfibii Duplex Drive (DD) Sherman. Singurul regiment din Divizia a 709-a germană care i-a întâmpinat s-a predat în număr mare odată ce Divizia a 101-a aeropurtată securizase cel puţin patru căi de ieşire dinspre plaje.

Pe plaja Omaha, totuşi, acolo unde s-au concentrat două treimi din efortul americanilor, lucrurile au stat cu totul altfel. Veterana Divizie 1 americană (cunoscută sub numele de „Big Red One“ datorită ecusonului de pe umăr pe care era inscripţionată cu roşu cifra 1) şi Divizia a 29-a, care nu mai fusese în luptă niciodată, aveau să sufere de zece ori mai multe pierderi umane decât Divizia a 4-a pe plaja Utah.1086 În ciuda tuturor pregătirilor intense, cu albume turistice prezentate, mai mulţi ani la rând, de ofiţerii de stat-major, terenul fusese evident ales greşit pentru desfăşurarea atacului. Totuşi, odată ce s-a luat decizia de extindere a zonei fortificate (adică, teritoriul care urma să fie securizat prin Operaţiunea Overlord şi de unde puteau fi demarate operaţiuni suplimentare) până către plaja Utah, în vest, plaja Omaha a rămas singura zonă de debarcare sigură între Utah şi plajele britanice şi canadiene. La capătul dunelor, stâncile şi malurile de pe plaja Omaha atingeau, în unele locuri, mai mult de 45 de metri deasupra mării; curbura interioară a coastei din acea zonă a permis mitralierelor germane să execute focul încrucişat; bancurile de nisip şi crestele subacvatice au încetinit mişcările navelor de desant; fortificaţiile puternice şi bine poziţionate (care pot fi văzute şi astăzi) nu au fost anihilate de bombardamentul artileriei; minele antipersonal, sârma ghimpată şi „aricii“ antitanc uriaşi din oţel s-au dovedit a fi obstacole devastatoare; focul precis al artileriei germane şi, mai ales, acţiunile unui regiment din cadrul Diviziei a 351-a germane de infanterie şi cele ale unităţilor din dezmembrata Divizie a 352-a de infanterie au făcut prăpăd. Grupul Ultra anunţase, de curând, că pe plaja Omaha vor fi opt batalioane inamice, nu cele patru pentru care se pregătiseră, însă era prea târziu pentru a mai modifica planul din cauza lor. Aceste batalioane au asigurat, în opinia lui Max Hastings, un istoric al Operaţiunii Overlord, „de departe, cea mai mare concentrare de foc german de pe întregul front al invaziei“. Faptul aproape că le-a provocat americanilor un dezastru pe plaja Omaha.1087 „Nu ne venea să ne credem ochilor că putem vedea fiecare navă de desant“, îşi amintea Franz Gockel, din Regimentul al 726-lea de infanterie al Diviziei a 761-a. „Ploaia de gloanţe care cădea asupra noastră devenea tot mai densă, aruncând în aer fântâni de nisip şi grohotiş“.1088 Scena de deschidere a filmului Salvaţi soldatul Ryan este poate cea mai bună reconstituire cinematografică ale acelor prime minute îngrozitoare ale debarcării americane pe plaja Omaha, dar nici aceasta nu poate să arate dimensiunea haosului şi a măcelului de pe plajă. Lucrurile ar fi stat şi mai rău dacă Rommel ar fi avut dreptate când spusese că Aliaţii vor debarca în timpul fluxului, întrucât toate armele fuseseră fixate pentru această eventualitate. În schimb, trupele aliate au venit în timpul refluxului, pentru ca obstacolele să fie mai vizibile.1089 Totuşi, faptul acesta a avut dezavantajele sale, pentru că, aşa cum îşi amintea sergentul de comunicaţii James Bellows, din Batalionul 1 al Regimentului Hampshire, despre oamenii cu care debarcase pe plaja Sword: „Mulţi dintre ei au fost călcaţi de amfibiile de desant în timp ce ieşeau. Acestea deveneau mai uşoare pe măsură ce oamenii ieşeau şi, fiind ridicate de valuri, mulţi dintre cei care erau în faţă nimereau direct sub ele“.1090

Cei 4,5 kilometri ai plajei Omaha, de-a lungul cărora au debarcat americanii, au devenit, în curând, o privelişte a haosului şi a distrugerii. Soldaţii americani – a căror medie de vârstă era de 20 de ani şi jumătate, mult mai mică decât cei 24 de ani ai britanicilor şi cei 29 de ani ai canadienilor – au trebuit să sară din navele lor de desant într-o ploaie de gloanţe şi obuze trase de mitraliere şi aruncătoare, încărcaţi cu un echipament de 30 de kilograme, inclusiv măşti de gaze, grenade, blocuri de dinamită, două banduliere cu muniţie, raţii de mâncare, sticlă de apă şi ustensile de prim ajutor. Mulţi s-au înecat, pur şi simplu, când apa în care au sărit s-a dovedit a fi mai adâncă decât se aşteptau.

Generalii Bradley şi Gerow au preferat un asalt frontal, deşi maşina germană de ucis fusese înlăturată de pe plajele britanicilor cu ajutorul unor dispozitive speciale ataşate pe tancuri, cunoscute drept „drăcoveniile“ lui Hobart, după numele lui Sir Percy Hobart, general-maior în Divizia a 79-a blindată, şi care includeau invenţii cum ar fi lanţuri uriaşe de metal pentru detonat minele. Din cauza mării agitate şi a faptului că fuseseră transbordate din navele lor de transport, la 19 kilometri în largul mării, 10 ambarcaţiuni de desant şi 12 echipamente de artilerie se scufundaseră pe drumul către plaje. „Niciodată nu mai văzusem marea atât de agitată“, îşi amintea sergentul Roy Stevens, „apele se rostogoleau şi iarăşi se rostogoleau şi vedeai valuri cu creastă chiar şi în locul în care ne găseam noi, la 19 kilometri de ţărm.“1091 În timpul călătoriei de trei ore pe aceste ape agitate, majoritatea soldaţilor suferiseră de rău de mare. Britanicii au transportat trupele doar pe o distanţă de 10,5 kilometri şi, ca rezultat al vremii mai puţin proaste, au avut parte de mai puţine pierderi prin scufundare. Pierderea a 27 dintre cele 29 de tancuri DD „plutitoare“, care fuseseră lansate la 5,5 kilometri de plaja Omaha, dar care, mai apoi, s-au scufundat când valurile au venit peste prelatele de protecţie, i-a privat pe americani de puterea de foc necesară pentru a descinde pe plajă mai devreme. „În faţa noastră, pe plajă, puteam să vedem scena desfăşurării unui măcel“, îşi amintea Norman Phillips, pilot-şef al RAF, „tancuri, jeepuri în flăcări, vehicule abandonate şi un schimb de focuri îngrozitor“.1092

Relatarea oficială a ceea ce i se întâmplase Companiei Able, din Batalionul al 116-lea de Infanterie, Divizia a 29-a, după ce ambarcaţiunile sale de desant ajunseseră pe plaja Omaha, la 6.36, ne poate ajuta să ne imaginăm cât de cât oroarea următoarelor minute:

Rampele sunt coborâte în faţa bărcilor, iar oamenii sar în apa adâncă care fie le vine până la brâu, fie îi înghite cu totul. Acesta este semnalul aşteptat de germanii de pe vârful falezei. Deja bombardată de mortiere, linia de luptă este măturată, într-o clipită, de focul încrucişat al mitralierelor din ambele capete ale plajei… Primii oamenii debarcaţi… sunt rupţi în bucăţi înainte de a face cinci metri. Chiar şi cei răniţi uşor mor înecaţi, condamnaţi de raniţa lor supraîncărcată şi îmbibată de apă… Marea este deja roşie… Câţiva traversează în siguranţă roiul de gloanţe şi ajung pe plajă, după care descoperă că nu pot să reziste acolo. Se întorc către apă pentru a se ascunde. Feţele sunt îndreptate în sus, astfel încât nările le ies afară din apă, se târăsc la pământ în acelaşi ritm cu fluxul. Aşa au scos-o la capăt cei mai mulţi dintre supravieţuitori. La şapte minute după coborârea rampelor, Compania Able este inertă şi a rămas fără comandanţi.1093

Abia la 13.30, după şapte ore în care fusese blocat pe plajă, Gerow i-a putut transmite lui Omar Bradley, care era la bordul unei nave, încercând să înţeleagă ce se întâmpla cu ajutorul binoclului său, că „trupele care fuseseră blocate pe plaje“ în cele din urmă „avansau pe dealurile din spatele acestora“. Deşi 2 000 de americani muriseră deja pe plaja Omaha, 34 000 de oameni reuşiseră să ajungă pe ţărm până la căderea nopţii, inclusiv două batalioane de asalt care reduseseră la tăcere bateriile germane de coastă, poziţionate la vest de Pointe du Hoc, după ce escaladaseră stâncile cu ajutorul scărilor din frânghie.1094 La un moment dat, soldaţii din Batalionul al 5-lea de trupe de asalt au fost obligaţi să-şi pună măştile de gaze pentru a putea să atace prin fumul dens care venea dinspre vegetaţia incendiată a unei coaste de deal.

Plajele Gold, Juno şi Sword nu aveau stânci înalte, aşa că bombardamentul naval a avut mai mult timp la dispoziţie pentru a slăbi apărarea germană; totuşi, la sfârşitul după-amiezii, o parte din Divizia a 21-a de blindate a atacat culoarul dintre plajele Juno şi Sword, reuşind aproape să ajungă la Canalul Mânecii, înainte să fie întoarsă din drum de bombardamentul naval. Britanicii au pierdut peste 3 000 de oameni, însă, în cele din urmă, canadienii, care pierduseră 1 074 de soldaţi, au fost cei care au pătruns cel mai adânc spre interiorul ţării în prima zi, cu Brigada a 9-a avansând la aproape 5 kilometri de suburbiile oraşului Caen.

La ora 16.00, Hitler, care nu reuşise să decidă care e cea mai bună modalitate de a reacţiona la ceea ce el încă mai bănuia că ar fi un atac diversionist, a fost, în cele din urmă, de acord cu cererea lui Rundstedt de a trimite în luptă două divizii, pe lângă Diviziile a 12-a SS şi a 21-a Panzer, deja angajate în conflict. Însă, după cum sublinia istoricul Gerhard Weinberg:

Întăririle trimise pe frontul deschis al invaziei au fost insuficiente, iar forţele aeriene aliate, precum şi eforturile de sabotare întreprinse de Rezistenţa franceză şi de echipele speciale ale Aliaţilor le-au încetinit chiar şi pe acelea. Diviziile de panzere – venite, aşadar, greoi şi una câte una – nu au fost în stare să străpungă frontul şi au sfârşit prin a rămâne blocate într-o luptă de poziţii, deoarece, în absenţa diviziilor de infanterie, prezenţa lor era necesară pe linia frontului.1095

Supremaţia aeriană a Aliaţilor pe câmpul de luptă a făcut ca tancurile germane să fie folosite greoi şi incoerent. Şi, totuşi, cinci divizii de panzere ale rezervelor din Franţa şi nu mai puţin de 19 divizii ale Armatei V, situate la 190 de kilometri mai la nord nu au făcut decât să staţioneze, aşteptând atacul „adevărat“ de la Pas de Calais. Între timp, Rundstedt şi Rommel se convingeau tot mai mult că Normandia era adevăratul Schwerpunkt, în timp ce Hitler continua să se îndoiască.

În Ziua Z s-au înregistrat 9 000 de victime, dintre care – fapt foarte neobişnuit – mai mult de jumătate au fost ucise. Numărul morţilor a inclus 2 500 de americani, 1 641 de britanici, 19 francezi „liberi“, 359 de canadieni, 13 australieni, doi neozeelandezi şi un belgian: în total, 4 572 de soldaţi. Deşi mareşalul-şef al forţelor aeriene britanice, Arthur Tedder, anticipase că trupele aeropurtate aveau să piardă 80% din efectivele lor, cifra reală a fost de 15%; mare, totuşi, dar nu catastrofală.1096 Cimitirul american de la Colleville-sur-Mer, de deasupra plajei Omaha, stă mărturie nobilă a acestui sacrificiu.

În parte datorită succesului pe care l-au avut complexele, dar, în mod ciudat, niciodată coerentele planuri de diversiune ale Aliaţilor, germanii nu au primit întăriri importante în Normandia. „Armata VII a aruncat în luptă fiecare unitate importantă care era staţionată în peninsula Cotentin, iar transferarea unor trupe din Bretagne sau din altă parte ar fi necesitat timp“, consemnează o mărturie contemporană.1097 Iar, pentru germani, timpul trecea tot mai repede, deoarece, dacă invazia nu era împinsă imediat înapoi în Canalul Mânecii, întăririle care intrau prin portul Mulberry de la Arromanches erau atât de numeroase – doar acesta rămăsese, de vreme ce portul din afara plajei Omaha devenise inoperabil pe 19 iunie, din cauza unei furtuni –, încât, până pe 1 iulie, aveau să depăşească un milion de oameni, 150 000 de vehicule şi 500 000 de tone de provizii.1098

Ziua Z a fost, încă o dată, martora unui puternic contraatac german asupra perimetrului izolat de forţa aeriană a Aliaţilor. Capacitatea şi dorinţa Wehrmachtului de a încerca să împingă Aliaţii către mare încă mai exista, dar erau copleşite de abilitatea RAF şi a USAAF de a ataca din aer tancurile izolate, acolo unde erau mai vulnerabile. Campania de bombardament împotriva fabricilor Luftwaffe şi războiul de uzură împotriva avioanelor de vânătoare germane, încă de la fabricarea lor, şi-au arătat roadele. (Înainte de război, se încercase construirea unor fabrici de avioane subterane, fără însă a se aloca suficiente resurse acestui demers.)

Veştile despre Ziua Z au dat dintr-odată speranţe tot mai mari Europei ocupate. „Invazia a început!“, scria germano-evreica Anne Frank, care se pregătea de aniversarea celei de-a cincisprezecea zile de naştere, într-un jurnal pe care l-a ţinut pe perioada în care a trăit ascunsă în mansarda familiei, în Amsterdam. „Agitaţie mare în Anexa secretă! Va deveni realitate mult aşteptata eliberare, despre care s-a vorbit atât de mult, dar care încă pare prea frumoasă, prea asemenea unui basm? Încă nu ştim, dar în noi a renăscut speranţa; ne dă încă o dată curaj şi ne îmbărbătează din nou“. În cazul ei, speranţa va fi deşartă: familia Frank va fi predată Gestapoului în august 1944, iar Anne va pieri la Bergen–Belsen, la începutul lunii martie 1945.

După ce au intrat în zona rurală din spatele plajelor, americanii, mai ales, s-au trezit înspăimântaţi în mijlocul unor bocages: vechi garduri vii (unele construite de vikingi), dese, înalte şi late, care ofereau un paravan ideal pentru apărare. Rezistenţa pe care au opus-o germanii în jurul Carentanului, pe 13 iunie, şi a oraşului Caen, pe 18 iunie, l-a împiedicat pe Montgomery să preia vreunul dintre oraşe, deşi Corpul VII american, condus de generalul-maior J. Lawton Collins, ocupase Cherbourgul pe 27 iunie, după cinci zile de lupte grele şi după distrugerea portului de către germani, port care nu va mai putea fi folosit până pe 7 august. Germanii din Caen, pe care Montgomery i-a numit „testul suprem“ al acelei lupte, au rezistat până pe 9 iulie, iar, când a căzut, în cele din urmă, oraşul fusese adus aproape de stadiul de morman de moloz. (Faptul acesta nu a împiedicat cotidianul londonez Evening News să anunţe capturarea lui în ziua următoare debarcărilor.) Aşadar, Basil Liddel Hart avusese dreptate când descrisese Operaţiunea Overlord ca „decurgând după plan, dar nu şi după orarul hotărât“.1099

De partea cealaltă, generalul Blumentritt menţiona într-o scrisoare din 1965 că soldatul german „a sângerat până la moarte din cauza greşelilor politice şi a conducerii diletante a lui Hitler“. Mai exact, Normandia fusese pierdută pentru că „Hitler a ordonat o apărare rigidă a zonei de coastă“. Lucrul nu era posibil de-a lungul tuturor celor 2 000 de kilometri, mai ales dacă luăm în considerare „supremaţia aeriană a Aliaţilor, forţa lor uriaşă de război şi potenţialul slăbit al Germaniei, după cinci ani de război“. Rundstedt, credea el, era „un cavaler, un gentleman, un mare senior“, cu o perspectivă mai largă asupra lucrurilor decât Hitler şi Rommel. Rundstedt voia să renunţe la tot teritoriul francez de la sud de Loara şi să se angajeze, în schimb, într-o bătălie dinamică de blindate în jurul Parisului, însă a fost oprit de Hitler şi de Rommel „care intenţionau să continue să se apere cu toate forţele pe ţărm şi să folosească toate tancurile în faţă, pe coastă“.1100

Orarul era vital şi pentru germani, iar întărirea cât mai rapidă a frontului din Normandia va fi împiedicată de distrugerea rutelor rutiere şi feroviare prin campania de bombardamente şi de acţiunile eroice de rezistenţă ale Maquis-ului francez, care a atacat şi a distrus podurile şi liniile ferate din calea panzerelor. Acţiunile au condus la represalii îngrozitoare, cele mai cunoscute fiind întreprinse de Divizia a 2-a SS Das Reich, de 15 000 de tancuri, care era iritată de pierderile şi de amânările survenite în timp ce încerca să se deplaseze dinspre Montauban, din sudul Franţei, către Normandia, pentru a respinge invadatorul. Chiar dacă au plecat pe 8 iunie, călătoria lor de 725 de kilometri a durat trei săptămâni, nu câteva zile, cât le-ar fi luat dacă nu ar fi fost hărţuiţi. Ca răzbunare pentru uciderea a patruzeci de soldaţi germani într-un astfel de incident, Das Reich a ordonat represalii extinse în oraşul Tulle, din regiunea Corrèze. „Pe 9 iunie 1944, mă întorceam de la cumpărături şi i-am găsit pe soţul şi pe băiatul meu spânzuraţi de balconul casei“, îşi amintea o femeie din oraş. „SS-ul luase la întâmplare două sute de bărbaţi şi îi omorâse cu sânge-rece. Femeile şi copiii au fost obligaţi să privească în timp ce-i spânzurau de stâlpii de felinar şi de balcoanele propriilor case. Ce aş putea eu să mai spun?“1101

Şi, totuşi, în dimineaţa următoare avea să fie şi mai rău în micuţul sat Oradour-sur-Glane, unde unitatea maiorului Adolf Diekmann va omorî 642 de oameni, inclusiv 190 de şcolari; bărbaţii au fost împuşcaţi, copiii şi femeile au fost arse de vii în biserică, iar satul a fost ras de pe faţa pământului. Max Hastings nu a putut califica drept exagerări morbide mărturiile care spuneau că SS-ul arsese de viu un copil într-un cuptor. Satul poate fi vizitat şi astăzi, o amintire dezolantă a bestialităţii omului. Totuşi, după cum subliniase şi Hastings: „Este important să ne amintim că, dacă Oradour a fost o întâmplare excepţională şi terifiantă din timpul războiului din vest, a constituit, cu toate acestea, o mostră neînsemnată din ceea ce a făcut armată germană la scară mult mai mare în est, începând din 1941“. După cum îi spunea cu discreţie unul dintre ofiţerii lui Diekmann – un Ostkämpfer (veteran de pe Frontul de Vest) – unui fost ofiţer al Diviziei SS Totenkopf: „În cercurile noastre, Herr Muller, asta era un fleac“.1102

„Nu sunt, prin natura mea, un om brutal“, le spunea Hitler celor pe care îi invitase la un prânz, pe 20 august 1942, „aşa că raţiunea rece este cea care îmi ghidează acţiunile. Mi-am riscat viaţa de mii de ori şi îmi datorez supravieţuirea doar norocului meu.“1103 Îngerul negru care plana deasupra sa cu siguranţă nu îşi îndeplinise niciodată datoria de a-l proteja mai bine decât în acea după-amiază de joi, 20 iulie 1944. Până atunci, Hitler crezuse că „în cele două tentative cu adevărat periculoase de a mă asasina, mi-am datorat viaţa nu poliţiei, ci purei şanse“. Acestea avuseseră loc când plecase din berăria Bürgerbräu cu zece minute înainte ca o bombă să explodeze acolo, pe data de 9 noiembrie 1939, şi când un elveţian îl urmărise vreme de trei luni la Berghof pentru a-l asasina.1104 Hitler îşi lua toate măsurile de siguranţă împotriva unei posibile tentative de asasinat, spunând: „Pe cât se poate, de fiecare dată când merg undeva cu maşina, plec pe neaşteptate şi fără a avertiza poliţia“. Şeful serviciului său de protecţie, SS-Standartenführer (colonelul) Hans Rattenhuber, şi şoferul său, Eric Kempka, aveau „cele mai stricte ordine de a menţine secretul absolut în privinţa plecărilor şi a sosirilor mele“, oricât de influenţi erau oficialii care căutau să obţină informaţii despre ele. Cu toate acestea, dacă se simţea în siguranţă undeva, asta se întâmpla în cartierul său general, undeva, în adâncul pădurilor de pin din Prusia Orientală (acum în Polonia), loc cunoscut sub numele de Wolfschanze (Viziuna Lupului), nume care venea de la numele de cod pe care îl avusese în cadrul partidului nazist şi pe care îl folosise multă vreme, „Lupul“.

„Aici, în Wolfschanze“, spunea Hitler în noaptea de 26 februarie 1942, „mă simt ca un prizonier în aceste hăţişuri, iar spiritul meu nu se poate elibera.“1105 S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care, atunci când vizitezi aceste clădiri, în ele să răsune cumva ecourile sinistre ale locului. Jodl descria Wolfschanze ca pe „ceva între o mănăstire şi un lagăr de concentrare“. De mărimea a 21 de terenuri de fotbal şi cu un personal compus din 2 000 de oameni, l-a găzduit pe Hitler mai mult de 800 de zile din cele 2 067 cât a durat războiul. Führerbunkerul, cartierul personal al lui Hitler, unde străbătea „camera de poker“ în lung şi-n lat – „Aşa îmi vin ideile“ – avea nişte pereţi de ciment, cu o grosime de un metru şi jumătate, un sistem de ventilaţie sofisticat, sistem electric de încălzire, care oferea apă caldă şi rece, dar şi aer condiţionat. Pe lângă două aerodromuri, o centrală electrică, garaje şi un sistem de comunicaţii avansat, cartierul general mai dispunea de saune, de săli de cinema şi de săli de servit ceai.

„Ca o consecinţă a înfrângerii flotei de submarine“, declara Dönitz la câţiva ani după război, „invadarea Normandiei de către anglo-americani în iulie [sic] 1944 era acum un succes, aşa că ştiam bine că nu mai aveam nici o şansă să câştigăm războiul. Dar ce puteam să facem?“1106 Pentru unii ofiţeri din Înaltul Comandament german – deşi nu şi pentru extrem de loialul Dönitz –, răspunsul a fost acela de a-l asasina pe Hitler. Existase şi înainte o oarecare ostilitate latentă între Hitler şi generalii săi, cu excepţia acelor perioade de la începutul războiului, când victoriile veneau la fel de uşor ca admiraţia reciprocă ce rezulta din acestea. „Statul-Major General este singurul ordin masonic pe care nu l-am dizolvat încă“, spunea Hitler la un moment dat, pentru a se exprima cu altă ocazie: „Acei gentlemeni, cu vipuştile roşii de pe pantalonii lor, mi se păreau, câteodată, chiar mai revoltători decât evreii“.1107 Din momentul respingerii asediului asupra Moscovei, la sfârşitul anului 1941, aceste antipatii au ieşit din nou la suprafaţă şi, deoarece evoluţia războiului arăta că acesta urma să fie pierdut, unii dintre aceşti bravi generali au hotărât că era momentul să acţioneze. Totuşi, departe de a acţiona din vreo convingere democratică, majoritatea complotiştilor încercau, pur şi simplu, să îndepărteze un caporal incompetent care, înţeleseseră ei, era impedimentul major în calea negocierii păcii – obiectiv vorbind, singura speranţă a Germaniei de a preîntâmpina o ocupaţie sovietică.

Joi, 20 iulie 1944, la ora 12.42, o bombă de un kilogram amplasată de colonelul conte Claus von Stauffenberg, un aristocrat şvab, şi erou de război, a explodat într-una dintre cabanele de la Wolfschanze folosite pentru întâlniri, la numai doi metri de locul în care Hitler studia, cu lupa sa, un raport de recunoaştere aeriană. Stauffenberg folosise fitiluri britanice pentru că acestea nu făceau zgomotul care putea să anunţe prezenţa bombei. O serie de întâmplări făcuse ca întâlnirea să fie mutată într-o altă cameră, în afara buncărului, ca bomba să fie îndepărtată din apropierea lui Hitler în spatele unui picior de masă solid şi, în plus, ca doar o bombă să fie amorsată, în loc de două, altminteri tentativa de asasinat – una dintre cele 17 puse la cale împotriva lui Hitler – probabil că ar fi reuşit. „Porcii, ne bombardează!“ fusese primul gând al lui Hitler după explozia care îi spărsese timpanele, îl rănise la cotul drept, îi provocase o cicatrice pe frunte, o tăietură pe faţă, îi aprinsese părul şi hainele, îi sfâşiase pantalonii şi îi împlântase mai mult de o sută de aşchii în partea de jos a ambelor coapse, însă asta fusese tot. „Crede-mă“, îi spunea el secretarei sale personale, Christa Schroeder, la prânz, în ziua aceea, „acesta este un punct de cotitură pentru Germania. De acum încolo, situaţia se va îmbunătăţi din nou. Mă bucur că Schweinhunde (porcii de câini) s-au deconspirat.“1108 La 14.30, în acea după-amiază, Hitler, care nu putea să salute decât cu mâna stângă, Himmler, Keitel, Göring, Ribbentrop şi Bormann au venit cu toţii la gară pentru a-l întâmpina pe Mussolini. Până la ora aceea, un caporal îşi amintise că un colonel înarmat plecase în grabă din cabană, fără să-şi ia cu el servieta galbenă, ale cărei bucăţi fuseseră găsite în dărâmături. Explozia îl lăsase orb şi îi provocase arsuri îngrozitoare generalului Rudolf Schmundt, aghiotantul lui Hitler, care, în cele din urmă, avea să moară din cauza rănilor, pe 1 octombrie. „Nu te aştepta să te consolez“, i-a spus Hitler lui Frau Schmundt, oarecum insensibil, având în vedere circumstanţele. „Tu trebuie să mă consolezi pe mine pentru pierderea pe care am suferit-o.“1109 Deşi pe locul acela s-a ridicat un monument comemorativ în cinstea lui Stauffenberg, camera în care a explodat bomba nu mai există. (Rămăşiţele sale pământeşti au fost îngropate de SS, după ce a fost executat pe 21 iulie, la ora 1.00, iar locul său final de odihnă a rămas astfel necunoscut.)

Churchill îi descria pe Complotiştii din Iulie ca pe „cei mai bravi dintre cei bravi“, numai că ei nu fuseseră prea numeroşi, iar majoritatea erau mai degrabă naţionalişti extremişti, nu democraţii idealişti portretizaţi de Hollywood.1110 Deşi pentru participarea la complot au fost arestaţi 5 764 de oameni, iar în anul următor un număr aproape identic, în acţiune fuseseră implicaţi cu adevărat, în sensul că ştiau ce avea să se întâmple, mai puţin de o sută, cu toate că din rândurile lor au făcut parte ofiţeri de rang înalt, ca feldmareşalul von Witzleben, generalul Erich Hoepner, generalul Friedrich Olbricht şi feldmareşalul Günther von Kluge.1111 Faptul că au fost strangulaţi cu corzi de pian este un mit, însă este adevărat că filmul cu execuţia lor (prin strangulare de cârlige de măcelărie, la închisoarea Ploetzensee din Berlin) a fost trimis la Wolfschanze, pentru a fi savurat de Hitler. Neclară este şi măsura în care complotiştii vorbeau în numele mai multor oameni. Ideile împărtăşite de contele Helmuth von Moltke, în privinţa democraţiei postbelice, făceau trimitere numai la alegerile pentru consiliile locale. Claus von Stauffenberg şi Carl Goerdeler doreau ca Germania să revină la graniţele din 1939, ceea ce presupunea remilitarizarea Renaniei şi a Regiunii Sudete. (Stauffenberg era departe de a fi un democrat model: dispreţuia „minciuna cum că toţi oamenii sunt egali“, credea în „ierarhiile naturale“ şi, de aceea, nu era de acord cu ideea de a face un jurământ de credinţă lui Hitler, „un mic burghez“, pe care îl desconsidera din motive de clasă. În 1939, ca ofiţer de stat-major în divizia de blindate uşoare, în campania din Polonia, îi descria pe polonezi ca pe „o gloată incredibilă“ de „evrei şi corcituri“ care se simţeau „bine numai sub jug“. Se însurase purtând casca de oţel.)1112 Alţi complotişti, cum ar fi Ulrich von Hassell, considerau că ar fi de dorit să se revină la frontierele imperiale ale Germaniei din 1914, cu toate că acestea includeau părţi chiar din acea ţară, Polonia, pentru care Marea Britanie şi Franţa intraseră direct în război. Viitorul regiunii Alsacia-Lorena era, pentru ei, un alt aspect controversat.

Speranţa complotiştilor de a încheia pacea cu Marea Britanie era zădărnicită de faptul că astfel de decizii nu mai depindeau doar de englezi. Odată ce războiul era purtat de o coaliţie anglo-ruso-americană şi, mai ales, după ce Roosevelt insistase, în ianuarie 1943, ca Germania să se predea necondiţionat, era de neconceput ca Marea Britanie să poată demara negocierile în timp ce trupele germane se aflau în coasta Aliaţilor. După cum se exprimase în autobiografia sa Sir Frank Roberts, unul dintre oficiali superiori ai Departamentului german din cadrul Ministerului de Externe britanic: „Dacă Stalin ar fi avut impresia că negociam cu generalii germani, ar fi putut foarte bine şi el să fie tentat să studieze posibilitatea unei noi înţelegeri cu Hitler“.1113

Poziţia guvernului britanic era exprimată succint de către Sir D’Arcy Osborne, care, atunci când papa Pius al XII-lea îi spusese că grupurile Rezistenţei germane i-au confirmat intenţia lor, sau dorinţa lor, de a efectua o schimbare de putere, a răspuns: „Şi, atunci, de ce n-o faceţi?“ De asemenea, îndoielnic este oricum şi ajutorul real pe care l-ar fi putut acorda Aliaţii complotiştilor. Aceştia nu aveau nevoie de sprijin logistic, iar cel moral era, în fapt, de prea puţin ajutor. Orice promisiuni legate de atitudinea lor referitoare la soarta Germaniei postbelice ar fi fost, prin natura lor, în mod necesar contingente, iar decidenţii britanici văzuseră prea bine cum acţionase clasa militarilor prusaci, între 1914 şi 1918, pentru a nu-şi pune prea multă speranţă în angajamentul lor faţă de democraţie. În ochii lor, militarismul prusac era aproape la fel de neatractiv ca nazismul, iar naţional-conservatorii germanii se distingeau cu prea puţin de naţional-socialişti. De aceea, putem înţelege de ce Eden spunea despre complotiştii din iulie că „au avut propriile motive pentru a acţiona aşa cum au făcut-o şi, cu siguranţă, nu au fost mânaţi în principal de dorinţa de a ne sprijini cauza“, oricât de dură ar părea afirmaţia, privind retrospectiv.

Văzută în această lumină, afirmaţia spontană a lui Sir Alec Cadogan, subsecretar permanent în Ministerul de Externe britanic („Ca de obicei, armata germană speră ca noi să îi salvăm de regimul nazist“) devine explicabilă. După ce Goerdeler ceruse Danzigul, concesii coloniale şi un împrumut de 500 de milioane de lire sterline, fără dobândă, pentru a-l preda pe Hitler, în decembrie 1938, Cadogan fusese la fel de acid, scriind în jurnal: „Noi ar trebui să livrăm bunurile, iar germanii să ne spună «vă rămânem recunoscători»“.1114 Ministrul de Externe britanic din acel moment fusese de acord cu această constatare. Lordul Halifax se plângea şi el de ceea ce Neville Chamberlain numea „iacobinii lui Hitler“: „Germanii vor mereu să facem revoluţiile în locul lor“.

Asasinarea lui Hitler ar fi putut oferi şi un Dolchstosslegende (mitul cuţitului înfipt în spate), ideal odată ce Germania ar fi fost învinsă în 1945 sau, mai târziu, dacă Wehrmachtul ar fi controlat cursul războiului. Ca şi mitul din 1918, care nu învinovăţea armata germană pentru pierderea Primului Război Mondial, ci pe defetiştii, capitaliştii, evreii, socialiştii şi aristocraţii de acasă, tot aşa, un nou mit ar fi dus la dezvoltarea aceluiaşi discurs potrivit căruia, chiar în momentul în care Hitler ar fi avut de gând să lanseze armele lui secrete pentru a distruge armatele aliate, pe care le-ar fi asmuţit deliberat, timp de şase luni, împotriva Germaniei, ar fi fost omorât de o clică de aristocraţi, liberali, creştini şi cosmopoliţi, a căror trădare ar fi fost evidentă, de vreme ce lucrau cot la cot cu serviciile secrete britanice. Aceasta ar fi fost o reţetă convingătoare pentru atitudinile revanşarde în care Germania s-ar fi putut complace în anii următori.

Războiul trebuia să fie câştigat de Aliaţi, desigur, dar el trebuia şi să fie pierdut, în mod total şi în nume personal, de însuşi Hitler. Sinuciderea lui din buncăr, după prăbuşirea totală a visurilor sale, trebuia să fie ultimul capitol al poveştii, condiţia esenţială pentru naşterea Germaniei pacifiste şi rezonabile pe care o vedem astăzi.1115 Dacă Hitler ar fi fost ucis de generali în 1944 – cu sau fără ajutorul britanicilor – şi s-ar fi ajuns, în felul acesta, la o pace de compromis, germanii de astăzi s-ar fi întrebat inevitabil dacă Führerul ar fi putut câştiga războiul. Ar fi existat mereu gândul sâcâitor că Hitler era pe cale să dea cea mai mare lovitură a sa, dintr-o carieră care până atunci fusese plină de astfel de acţiuni. În plus, dacă o administraţie germană post-Hitler ar fi putut să scape ocupaţiei Aliaţilor, ca parte a planului de pace, posibilitatea ca faptele de o cruzime înspăimântătoare ale Holocaustului să fi fost vreodată dezvăluite în modul dramatic şi de netăgăduit cunoscut ar fi fost chiar mai improbabilă.

De asemenea, este îndoielnic şi faptul că moartea lui Hitler în vara lui 1944 ar fi scurtat războiul. Istoricul Peter Hoffmann scria: „Göring ar fi căutat să mobilizeze toate forţele statului, printr-un apel la idealurile völkisch şi naţional-socialiste, jurând să ducă mai departe moştenirea Führerului şi să dubleze efortul de război împotriva duşmanului, pentru a lupta până la capăt“. Dacă Göring sau, şi mai probabil, Himmler – care controla SS-ul – ar fi preluat puterea şi nu ar fi făcut erorile strategice comise de Hitler în ultimele luni, Germania ar fi putut lupta chiar pentru o perioadă mai lungă. Înainte de iunie 1944, Germania le provocase Aliaţilor pierderi mult mai grele decât îi pricinuiseră aceştia. O pace negociată ar fi eliberat poporul german şi ar fi salvat milioane de vieţi din Europa şi, prin faptul că ar fi scurtat probabil războiul împotriva Japoniei, din Extremul Orient. Numai că ar fi fost puţin probabil ca încheierea unui armistiţiu, pe baza concluziei greşite conform căreia războiul fusese declanşat şi continuase prin voinţa unui singur om, fără a beneficia de sprijinul deplin şi de entuziasmul poporului german, să fi generat cea mai durabilă şi profundă perioadă de pace pe care Europa o cunoscuse vreodată.

Pe 24 iulie 1944, Churchill avertizase Cabinetul de Război asupra faptului că „rachetele ar putea fi lansate în orice minut“, referindu-se la „arma-minune“ a germanilor, racheta V-2. Sora rachetei V-2, bomba zburătoare V-1, terorizase sudul Angliei timp de şase săptămâni, chiar dacă 58 din cele 92 de rampe de lansare suferiseră stricăciuni în urma bombardamentelor aliate. După raportul încurajator al lui Brooke despre campania din Normandia, Churchill nota şi el unele impresii despre vizita întreprinsă la Cherbourg, Arromanches şi Caen, în ultimele trei zile, scriind că „a văzut multe trupe – nu am văzut niciodată o armată aşa de fericită – o armată care arăta magnific – vreau doar vreme bună. Lungi discuţii cu M[ontgomery] – are o colivie pentru canari – doi câini – şase iepuri de casă – se joacă cu câinii – bombardament îngrozitor la Caen… incredibilă dezamorsarea minelor din portul Cherbourg“.1116 În mijlocul acestei adevărate expuneri despre menajeria lui Monty, amiralul Cunningham consemna în jurnal: „Premierul – mândru de vizita lui în Franţa şi înclinat mai mult să vorbească decât să asculte“.1117 Însă diferenţa dintre Churchill şi Hitler era aceea că primul era capabil să asculte – şi chiar să ceară – veşti şi sfaturi care nu-i plăceau. După complot, Hitler va deveni tot mai suspicios în legătură cu veridicitatea lucrurilor spuse de generalii săi, suspectând că în complot fuseseră implicaţi mult mai mulţi militari decât în realitate.

Până pe 24 iulie, Aliaţii pierduseră 122 000 de oameni, omorâţi, răniţi sau capturaţi în Franţa, faţă de cei 114 000 ai germanilor (incluzându-i cei 41 000 luaţi prizonieri). Extrem de competentul, robustul şi agresivul Günther von Kluge – care până în vara lui 1944 îşi revenise de pe urma gravului accident de maşină pe care îl avusese în Rusia – prelua conducerea sistemului defensiv german, după ce primise postul lui Rundstedt de la Hitler şi moştenise, temporar, şi atribuţiile lui Rommel, pe 17 iulie, când maşina acestuia fusese mitraliată din aer, iar el îşi fracturase craniul. Operaţiunea Overlord fiind de acum încheiată, următoarea fază a invaziei a primit numele de cod Cobra, ţinta ei fiind aceea de a lăsa în urmă capetele de pod de pe plaje şi de a lovi în sud şi în est, spre centrul Franţei. Acţiunea de „pivotare“ avea să fie realizată de Armata II britanică şi de Armata I canadiană în zona de la estul oraşului Caen, ceea ce menţinea ocupat grosul armatei germane, timp în care Armata I americană, condusă de Bradley, şi Armata III, condusă de Patton, puteau lansa atacuri curajoase pe flancuri.

Ofensiva aliată a început cu un bombardament-covor asupra oraşului Saint-Lô şi a zonelor aflate la vest de acesta, operaţiune prin care 4 200 de tone de explozibil brizant au fost aruncate de bombardierele grele Spaatz. (Bombele defecte au ucis aproape 500 de americani, printre care generalul-locotenent Lesley J. McNair, şeful forţelor terestre ale armatei americane, al cărui corp a putut fi identificat numai datorită celor trei stele de pe gulerul său.) Cu toate că Hitler i-a dat lui Kluge o parte din diviziile Armatei V, americanii au înaintat prin breşele create de bombardamente în defensiva germană, aşa că, până la sfârşitul lunii, Corpul VII american, condus de Collins, ocupase deja localitatea Avranches. Acest lucru le-a permis forţelor americane să atace către vest, înspre regiunea Bretagne, şi către est, înspre oraşul Le Mans, dovedind valoarea observaţiei pe care o făcuse Patton, în ajunul luptei, în faţa Armatei III: „Duşmanii trebuie să-şi facă griji în privinţa flancurilor, nu noi“.1118 Un contraatac la Mortain, pe care Hitler i-l ceruse lui Kluge, insistând să fie continuat încă două, trei zile după ce acesta fusese oprit de RAF, pe 8 august, s-a stins încetul cu încetul şi a lăsat o mare parte din trupe în pericolul de a fi înconjurate de americani din vest şi de canadieni şi britanici din nord, într-o zonă de 29 de kilometri lăţime pe 16 kilometri lungime, cunoscută sub denumirea de Punga Falaise-Argentan, şi a cărei gură era denumită Breşa Falaise.

Dacă ar fi fost mai eficiente comunicaţiile – şi relaţiile personale, mai bune –, victoria obţinută la Breşa Falaise ar fi fost chiar mai importantă decât cea obţinută de Montgomery, Bradley şi Patton, între 13 şi 19 august. Pe 16 august, Kluge a ordonat retragerea generală din pungă, avertizându-l pe Jodl la OKW: „Ar fi o greşeală cu consecinţe dezastruoase să întreţinem nişte aşteptări care nu pot fi împlinite. Nici o putere din lume şi nici un ordin dat nu le poate realiza“.1119 La Falaise, Grupul Panzer din Vest, alcătuit din Armatele V şi VII de Panzere, a pierdut 50 000 de oameni, morţi, răniţi sau luaţi prizonieri, faţă de cei 29 000 ai Aliaţilor.1120 Eisenhower va vizita punga la 48 de ore după bătălie, iar ulterior o va descrie ca fiind „fără discuţie, una dintre cele mai mari «zone de măcel» din toate teatrele de război. Şoselele, autostrăzile, câmpurile erau atât de ticsite de echipament distrus şi de oameni sfârtecaţi, încât traversarea zonei era extrem de dificilă“. Imaginea aceasta amintea de „scene care pot fi descrise numai de Dante. Era realmente posibil să mergi sute de metri, călcând numai pe cadavre şi pe trupuri aflate în descompunere“.1121 Din cauza celor 3 000 de zboruri efectuate în fiecare zi de avioanele de vânătoare aliate, cei care au scăpat nu alcătuiau decât simple rămăşiţe pulverizate a ceea ce fuseseră, până atunci, formidabilele Armate V şi VII de Panzere şi Grupul Eberbach de Panzere.

Totuşi, 20 000 de germani vor reuşi să scape, împreună cu tunurile lor de 88 de mm, deşi asta nu l-a salvat pe Kluge de la a fi înlocuit de mareşalul Model, pe 17 august. După război, Bradley îl va învinovăţi pe Montgomery că ar fi fost mult prea precaut, şi viceversa, însă înfrângerea lui Kluge în această zonă le-a permis Aliaţilor să ajungă la Sena şi să elibereze Parisul pe 25 august, după ce capitala franceză se răsculase cu două zile înainte. Din cele 39 de divizii care luaseră parte la invadarea Normandiei, numai una era franceză, 2e Division Blindée (Divizia a 2-a de Blindate), aflată sub comanda generalului Leclerc (pseudonimul vicontelui Jacques-Philippe Hautecloque). Divizia franceză luptase foarte curajos pentru a închide Punga Falaise şi, întrucât făcea parte din Armata V americană, îi revenise onoarea de a intra prima în Paris, deşi acest fapt nu îi smulge liderului Francezilor liberi, generalul de Gaulle, vreun sentiment de recunoştinţă mai special.

În 1956, de Gaulle pleca într-o croazieră în Pacific, împreună cu soţia sa şi cu un anturaj din care făcea parte şi Jean Mauriac, jurnalist al Agenţiei France Presse şi fiul lui François Mauriac, romancier câştigător al Premiului Nobel. Când a fost întrebat de fiul lui Mauriac dacă ştie cel mai frumos cântec al lui Charles Trenet, Douce France („Dulcea Franţă“), de Gaulle i-a răspuns: „«Douce France»? Nu este nimic douce în legătură cu la France!“.1122 Cu siguranţă nu fusese nimic dulce nici în discursurile rostite de Gaulle pentru apărarea Franţei, o ţară pe care o însufleţise practic de unul singur prin curajul şi hotărârea sa. Les anglo-saxons aveau perfectă dreptate să-l considere un monstru de intransigenţă şi de nerecunoştinţă, însă el avea de apărat respectul de sine al naţiunii sale, lucru pe care l-a făcut într-un mod admirabil. Deşi Churchill nu spusese niciodată că cea mai grea cruce pe care trebuise s-o poarte în timpul războiului fusese Crucea de Lorena (simbolul Forţelor Franceze Libere), lucrul fusese într-adevăr afirmat de ofiţerul de legătură al lui de Gaulle, generalul Louis Spears, care îl cunoştea pe de Gaulle mai bine decât oricare alt englez. Totuşi, chiar şi Spears ajunsese să simtă o admiraţie enormă pentru de Gaulle, chiar dacă sentimentul era temperat de-o iritare constantă.

Există nenumărate exemple ale nerecunoştinţei lui de Gaulle faţă de gazdele sale britanice din timpul războiului. „Voi credeţi că eu sunt interesat ca Anglia să câştige războiul“, i-a spus el odată lui Spears. „Nu sunt. Mă interesează numai victoria francezilor.“ Când Spears a făcut precizarea logică: „Sunt unul şi acelaşi lucru“, de Gaulle a replicat: „Nicidecum; din punctul meu de vedere, nicidecum“. Unui ofiţer canadian care, chiar înainte de Ziua Z, l-a întrebat dacă se poate alătura Francezilor Liberi, declarându-se însă probritanic, de Gaulle i-a strigat: „Îi detest pe englezi şi americani, înţelegi? Îi detest! Ieşi afară!“1123 Interesul Franţei, hrana sa de bază în perioada 1940–1944, a fost ceea ce îl ţinuse în viaţă pe de Gaulle. Prima dată când va pune piciorul pe pământ francez după anul 1940 va fi în data de 14 iunie, la mai mult de o săptămână după Ziua Z, şi atunci numai pentru o vizită de o zi la Bayeux, după care va pleca spre Alger şi nu se va mai întoarce în Franţa până pe 20 august. Între timp, Armata III condusă de Patton spărsese frontul din jurul oraşului Avranches şi înaintase în regiunea Bretagne. Rezistenţa franceză, les résistants şi les maquisards – o organizaţie distinctă de Forţele Franceze Libere ale lui de Gaulle –, întreprindea acţiuni curajoase şi esenţiale pentru sprijinirea forţelor aliate, mai ales în ceea ce priveşte împiedicarea represaliilor iniţiate de diviziile de panzere, însă de Gaulle, de la baza sa din Africa de Nord, va juca un rol prea puţin important în aceste operaţiuni.

Între timp, la Paris, comandantul german, generalul Dietrich von Choltitz, lua decizia istorică şi umană de a nu da foc oraşului. „Parisul trebuie distrus din temelie“, îi ceruse Führerul, „nu lăsa în picioare nici o biserică şi nici un monument“. Înaltul Comandament german întocmise, aşadar, o listă cu 70 de poduri, fabrici şi monumente reprezentative – inclusiv Turnul Eiffel, Arcul de Triumf şi catedrala Notre-Dame – care trebuiau, în mod special, să fie distruse. Ulterior, Hitler îl va întreba de mai multe ori pe şeful statului său major: „Arde Parisul?“ Totuşi, Choltitz a ales să nu se supună acestor ordine barbare, aşa că germanii nu au purtat în capitala franceză războiul distrugerii totale, pe care îl duseseră atunci când se luptaseră în Varşovia, omorând 200 000 de polonezi şi pustiind complet oraşul. În schimb, Choltitz, comportându-se cât a putut el de onorabil, s-a predat şi a fost luat prizonier imediat după sosirea forţelor aliate, spunându-i diplomatului suedez care negociase înţelegerea că nu dorise să fie ţinut minte drept „omul care a distrus Parisul“.

În total, pentru eliberarea Parisului, generalul Leclerc a pierdut numai 76 de oameni, deşi în răzmeriţă pieriseră 1 600 de locuitori, dintre care 600 de necombatanţi. Astăzi, locurile în care au căzut la datorie soldaţii şi les résistants sunt marcate în tot oraşul şi, deşi nimeni nu încearcă să desconsidere curajul lor enorm şi sacrificiul de sine, adevărul este că singurul motiv pentru care Leclerc a fost însărcinat să elibereze Parisul a fost acela că Eisenhower se putuse dispensa de Divizia a 2-a franceză în bătăliile mult mai grele care avuseseră loc în nordul şi sudul Franţei, bătălii purtate de forţele britanice, americane şi canadiene, împotriva unor unităţi germane dispersate. De Gaulle îl implorase pe Eisenhower, din raţiuni politice şi de prestigiu, să le permită trupelor franceze să intre primele în capitală, iar comandantul suprem îşi respectase promisiunea, ordonându-i generalului Leclerc, pe 22 august, să avanseze către oraş. De Gaulle îi ceruse lui Leclerc să ajungă acolo înaintea americanilor, iar Eisenhower, fiindcă nu dorea să fure din gloria lui de Gaulle, nu va vizita oraşul decât pe 27 august.

Teza conform căreia, ca şi în cazul Romei, Aliaţii nu văzuseră în Paris un obiectiv militar important, ci mai degrabă unul politic – şi aveau dreptate să n-o facă – are un sâmbure de adevăr. După cum scria istoricul Ian Ousby, în lucrarea pe care a dedicat-o Ocupaţiei: „Concentrarea de oameni şi de monumente a exclus varianta bombardamentului aerian şi a focului de baraj al artileriei grele, ceea ce a însemnat că preluarea oraşului ar fi avut nevoie de timp şi ar fi produs pierderi de vieţi omeneşti, într-o campanie care era deja în întârziere şi care generase pierderi consistente“. În memoriile sale, Omar Bradley cataloga Parisul drept un „simplu punct desenat pe hartă“.

Primele tancuri ale lui Leclerc (Shermanuri donate de americani) au intrat pe strada Rivoli la ora 9.30, în dimineaţa zilei de vineri, 25 august. În documentul de capitulare, semnat în aceeaşi după-amiază de Leclerc şi Choltitz, nu există nici o menţiune legată de Marea Britanie sau Statele Unite; oficial, forţele germane s-au predat numai francezilor. La fel, de îndată ce de Gaulle va ajunge la Paris, imediat după eveniment, pentru a ţine un discurs la Hôtel de Ville, va proclama că Parisul fusese „eliberat de propriul său popor, cu ajutorul armatelor franceze, cu sprijinul şi ajutorul întregii Franţe, adică al Franţei adevărate, Franţa eternă“. Nu se va face nici o menţiune legată de contribuţia Aliaţilor. În dimineaţa următoare, sâmbătă, 26 august 1944, de Gaulle a condus o paradă de la Arcul de Triumf spre Champs-Elysée, cu destinaţia catedrala Notre-Dame, unde a fost oficiată o slujbă de mulţumire. În momentul în care şeful Consiliului Naţional al Rezistenţei, Georges Bidault, i s-a alăturat în timpul paradei, de Gaulle a mârâit printre dinţi: „Puţin mai în spate, dacă se poate“.1124 Gloria trebuia să fie a lui şi numai a lui.

 

1055 Editor Kimball, Complete Correspondence, II, p. 557

1056 Alistair Horne, History Today, 1/2002, p. 57

1057 Editori Love şi Major, Bertram Ramsay, p. 83

1058 Below, At Hitler’s Side, p. 184

1059 Editori Heiber şi Glantz, Hitler and his Generals, p. 139

1060 Liddell Hart; Other Side, p. 246

1061 Ibid.

1062 Hesketh, Fortitude, p. X

1063 Overy, How the Allies Won, p. 151

1064 Gilbert, D-Day, p. 81

1065 Stafford, Ten Days to D-Day, pp. 332–333

1066 Ellis, Brute Force, p. 360

1067 Editor Parrish, Simon & Schuster, p. 297

1068 Pentru pregătirea planurilor, vezi Roberts, Masters and Commanders, passim

1069 Editori Danchev şi Todman, War Diaries, p. 554

1070 Gilbert, Churchill: A Life, p. 776

1071 Catalogul Maggs Brothers, Autograph Letters, nr. 1427, exemplar 124

1072 Arthur, Forgotten Voices, p. 115

1073 Ibid., p. 116

1074 Ellis, Brute Force, p. 360

1075 Holmes, World at War, p. 463

1076 D’Este, Eisenhower, p. 527

1077 Hesketh, Fortitude, pp. 186–188

1078 Nicholas Rankin, TLS, 23/1/2004, p. 12

1079 Howard and Bates, Pegasus Diaries, p. 119

1080 Ibid., p. 136

1081 Editor Penrose, D-Day Companion, p. 225

1082 Editor Liddell Hart, Rommel Papers, pp. 476–477

1083 MHI Seria rapoartelor germane, Studii Militare Externe, MSS B-720

1084 Kershaw, Hitler: Nemesis, pp. 639–640

1085 Liddell Hart, Other Side, p. 248

1086 Hastings, Overlord, p. 88

1087 Ibid., p. 89

1088 Editor Penrose, D-Day Companion, p. 223

1089 Gilbert, D-Day, p. 85

1090 Arthur, Forgotten Voices, p. 117

1091 Gilbert, D-Day, p. 145

1092 Hastings, Overlord, p. 95

1093 Gilbert, D-Day, pp. 146–147

1094 Editor Parrish, Simon & Schuster, p. 303; Gilbert, D-Day, p. 148

1095 Weinberg, World at Arms, p. 688

1096 Editor Parrish, Simon & Schuster, p. 304

1097 Ibid.

1098 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1211

1099 Liddell Hart, Second World War, p. 568

1100 Arhiva Ian Sayer

1101 Gilbert, Second World War, p. 536

1102 Hastings, capitolul „Das Reich“ în On the Offensive, p. 247

1103 Editor Trevor-Roper, Hitler’s Table Talk, p. 639

1104 Ibid., pp. 451–455

1105 Ibid., p. 340

1106 Holmes, World at War, pp. 167, 241

1107 TLS, Essays and Reviews 1963, p. 197

1108 Irving, Hitler’s War, pp. 662–664

1109 Arhiva Ian Sayer

1110 Filmul Valkyrie din 2009, cu Tom Cruise în rolul principal, reprezintă o recentă adaptare a acestei descrieri

1111 Hastings, Armageddon, p. 201

1112 Roger Moorhouse, History Today, 1/2009, p. 3

1113 Roberts, Dealingwith Dictators, p. 51

1114 Editor Dilks, Cadogan Diary, p. 129

1115 Pentru o opinie opusă, vezi Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death, care a dus argumentul chiar şi mai departe decât primele lucrări ale Patriciei Meehan (The Unnecessary War, 1992) şi Klemens von Klemperer (German Resistance against Hitler: The Search for Allies Abroad, 1993)

1116 BRGS 2/21

1117 Cunningham Mss 52577/50

1118 Royle, Patton, p. 136

1119 Williams, D-Day to Berlin, p. 200

1120 Royle, Patton, pp. 139–141; Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1212

1121 Gilbert, D-Day, p. 180

1122 Tobias Gray, History Today, 8/2008, p. 6

1123 Egremont, Under Two Flags, p. 180

1124 Lacouture, De Gaulle: The Rebel, p. 578