CAPITOLUL 16

OCCIDENTALII LA PORŢILE GERMANIEI

august 1944–martie 1945

După ce Herr Hitler a scăpat cu viaţă din atacul cu bombă de pe 20 iulie, a descris supravieţuirea sa ca pe un fapt providenţial; dintr-un punct de vedere strict militar, cred că putem fi cu toţii de acord cu el, deoarece ar fi fost foarte trist dacă soarta i-ar fi lipsit pe Aliaţi, în ultimele etape ale luptei, de acea formă a geniului războinic prin care caporalul Schickelgruber1125 a contribuit atât de consistent la victoria noastră.

Winston Churchill în Camera Comunelor,

28 septembrie 19441126

După Ziua Z, Aliaţilor le-a luat 11 luni pentru a-i forţa pe germani să se predea în vest, luptând adesea împotriva unei rezistenţe fanatice şi, cel puţin cu o ocazie – ofensiva din munţii Ardeni –, trebuind să facă faţă unui contraatac formidabil şi convingător. Şi, totuşi, orice german raţional ştia că războiul fusese pierdut cam din timpul distrugerii Grupului de Armate Centru, în est, şi de la căderea Parisului, în vest. Chiar şi unii dintre generalii germani îşi dăduseră seama de direcţia în care se îndrepta războiul, punând la cale atentatul cu bombă, lucru pe care nu se simţiseră mai deloc dispuşi să-l facă atunci când Germania simţise că va câştiga războiul. Veştile despre o invazie aliată de proporţii în sudul Franţei, pe 15 august – Operaţiunea Anvil, cu 88 000 de soldaţi debarcaţi pe ţărm numai în prima zi –, fuseseră cele care l-au convins pe mareşalul von Kluge să se retragă din Punga Falaise. În timp ce discuţiile despre superarme încă secrete îl mai entuziasmau din când în când pe soldatul german obişnuit, corpul ofiţeresc ştia, în mare, că nu se putea încrede în asemenea veşti; într-adevăr, încrederea în victoria finală a Führerului pare să fi fost împărtăşită de militarii germani invers proporţional cu rangul pe care îl aveau, excepţie făcând câţiva generali nazişti fanatici, cum ar fi Walther Model, Ferdinand Schörner şi Lothar Rendulic.

Ideea naziştilor, că trebuiau să continue lupta pentru a împiedica manifestarea barbariei trupelor sovietice asupra nevestelor şi a fiicelor lor, era cât se poate de adevărată, însă se aplica numai în cazul Frontului de Est. Încercând să explice de ce Înaltul Comandament a continuat, totuşi, să lupte cu dârzenie pe ambele fronturi după Operaţiunea Overlord, Max Hastings argumentează că generalii germani, indiferent că erau ofiţeri SS, aristocraţi prusaci, militari de carieră sau simpli funcţionari, „au renunţat să mai gândească raţional în privinţa viitorului şi nu au făcut decât să-şi respecte responsabilităţile militare imediate, care le erau atât de cunoscute“.1127 Era, cu siguranţă, mult mai uşor să acţioneze aşa decât să gândească pentru ei înşişi, cel puţin după momentul în care complotul cu bombă îi făcuse pe toţi suspecţi şi de vreme ce eşecul atentatului părea să întărească ideea indestructibilităţii Führerului. De asemenea, ştiau cât de profund implicaţi erau în crimele regimului nazist.

Măsura în care generalii germani ştiau despre crimele de război şi gradul în care participaseră la ele, mai ales pe Frontul de Est, a fost dată de o operaţiune clandestină de proporţii derulată de Serviciul Secret Britanic între 1942 şi 1945. Un departament al SIS, denumit MI19, a înregistrat în secret nu mai puţin de 64 427 de conversaţii purtate între generalii germani capturaţi şi alţi ofiţeri de rang înalt, totul realizându-se fără ştiinţa lor şi fără ca aceştia să bănuiască. Aceste discuţii lămureau ce anume credeau, în particular, membrii Înaltului Comandament despre război, despre Hitler, despre nazişti şi unii despre alţii. De asemenea, după război, înregistrările au demontat cu totul pretenţia înalţilor ofiţeri ai Wehrmachtului că nu ar fi ştiut nimic despre ceea ce li se întâmplase evreilor, slavilor, ţiganilor, celor cu handicap mintal şi aşa-numiţilor Untermenschen, crime pe care ei le-au pus numai în cârca SS-ului.

Centrul de Servicii Combinate pentru Interogatorii Detaliate (CSDIC) avea sediul la Trent Park, o proprietate superbă deţinută cândva de familia Sassoon, lângă Cockfosters, în nordul Londrei. Aici au fost aduşi ofiţerii germani superiori capturaţi, printre care generalul Wilhelm von Thoma, care fusese capturat la El Alamein, generalul Hans Jürgen von Arnim, care fusese „umflat“ în Tunisia, şi generalul Dietrich von Choltitz, de la Paris. Fusese o operaţiune top secret de proporţii, la care participau sute de stenografi, copişti, traducători, tehnicieni de sunet, ca să nu-i mai menţionăm pe informatorii şi pe agenţii provocatori a căror sarcină era aceea de a stimula conversaţiile dintre generali, comandanţii de brigadă şi colonei.1128

S-a făcut totul pentru a-i provoca pe germani să vorbească între ei într-una dintre cele douăsprezece camere din zona de dependinţe comune a casei, zonă care era înţesată cu receptoare de sunet. Comandanţii Luftwaffe au fost amestecaţi cu generali ai Wehrmachtului; ziarele şi radioul le ofereau frânturi de ştiri de pe front; ocazional, lordul Aberfaldy – un agent CSDIC care trecea drept asistentul social al parcului –, aducea în discuţie subiecte care, sperau serviciile secrete britanice, ar fi putut stârni discuţii după ce el părăsea camera. Succesul uimitor al operaţiunii poate fi cântărit şi dovedit fie cu ajutorul cifrelor obţinute, fie pe baza mărturisirilor extrem de sincere pe care le-a stârnit. Prin intermediul acestor ascultări, serviciile de spionaj britanice au sperat, desigur, să afle secrete operaţionale, considerând că ele puteau genera rezultate care în urma interogatoriilor faţă în faţă nu ar fi putut fi obţinute, însă au reuşit, de asemenea, să obţină dovezi legate de atrocităţile comise, mai ales pe Frontul de Vest. Deşi majoritatea generalilor de la Trent Park fuseseră capturaţi în Africa de Nord, Italia şi Franţa, a devenit curând clar că ei ştiau foarte bine ce se întâmpla în inima celui de-al Treilea Reich şi în teritoriile ocupate.

Pe la Trent Park şi prin cele două centre adiacente de ascultare au trecut nu mai puţin de 10 191 de prizonieri germani şi 567 de italieni. Unele dintre conversaţiile înregistrate iniţial pe discuri de gramofon umpleau numai o jumătate de pagină transcrisă – cea mai lungă avea 31 de pagini –, însă important este că aceşti ofiţeri s-au condamnat prin propriile declaraţii. Chiar şi Choltitz, care, după ce refuzase să ducă la îndeplinire ordinele lui Hitler de a distruge Parisul, căpătase reputaţia unui german „de treabă“, fusese implicat în asasinarea unor evrei, în Crimeea.1129 Câţiva generali s-au dovedit a fi destul de onorabili, deşi departe de a fi nişte eroi. În ianuarie 1943, Thoma, care comandase o divizie de tancuri în Rusia, înainte de a fi capturat în Africa, îi spunea lui Ludwig Crüwell, un general pronazist, care fusese prins în spatele liniilor britanice: „De fapt, mi-e ruşine că sunt ofiţer“. Tot el povestea că vorbise cu Franz Halder despre atrocităţi, doar pentru a i se răspunde că: „Aceasta este o chestiune politică, nu are nimic în comun cu mine“. Aşa că îi adresase o scrisoare generalului Walther von Brauchitsch, comandantul-suprem al armatei, care îi spusese: „Vrei s-o trimit mai departe? Ascultă, dacă vrei s-o trimit mai departe, să ştii că orice se poate întâmpla.“ Thoma declara despre cei care credeau că Führerul nu ştia ce se întâmplă: „Desigur că ştie totul despre asta. Şi este încântat în sinea lui. Oamenii nu pot protesta, fireşte, ar fi, pur şi simplu, arestaţi şi bătuţi dacă ar face-o.“1130 Totuşi, asta nu s-ar fi întâmplat dacă aceştia ar fi renunţat la funcţia lor, lucru pe care nu îl făcuse nici Thoma şi nici alţii.

Adevărul despre ce li se întâmpla polonezilor, ruşilor şi, mai ales, evreilor era des pomenit în discuţiile „private“ purtate la Trent Park. În decembrie 1944, ca să ne referim doar la unul dintre nenumăratele exemple, generalul-locotenent Heinrich Kittel, fostul comandant al Diviziei a 462-a Volksgrenadier, îi spunea generalului-maior Paul von Felbert, fostul comandant al Feldkommandantur 560 (unitatea de administraţie militară): „Lucrurile pe care le-am văzut! În Lituania, lângă Dvinsk, evreii au fost executaţi în masă de către SS. Erau cam 15 oameni din SS şi în jur de 60 de lituanieni, cunoscuţi ca fiind cei mai brutali oameni din lume. Stăteam în pat, într-o dimineaţă de duminică, devreme, când am auzit două salve de foc automat urmate de împuşcături de pistoale.“ Când verificase ce se întâmpla, Kittel descoperise „bărbaţi, femei şi copii împuşcaţi – erau număraţi şi dezbrăcaţi. Mai întâi, călăii au strâns hainele într-o grămadă. După care, 20 de femei au trebuit să-şi ocupe locurile – goale – la marginea şanţului, au fost împuşcate şi au căzut înăuntru“. „Cum anume au făcut-o?“, a întrebat Felbert. „S-au aşezat cu faţa spre şanţ, iar 20 de lituanieni au venit în spatele lor şi, pur şi simplu, le-au tras câte un glonţ în cap, după care au căzut în şanţ ca sacii“1131.

Kittel dăduse un ordin, interzicând astfel de execuţii „afară, unde oamenii le pot vedea. Dacă împuşcaţi oamenii în pădure sau undeva unde nu puteţi fi văzuţi“, le spusese el „asta e treaba voastră. Însă vă interzic cu desăvârşire să mai împuşcaţi oameni aici, în zilele viitoare. Ne luăm apa de băut din izvoare; iar aici nu avem parte decât de apă în care au zăcut cadavre.“ „Ce le-au făcut copiilor?“, întrebase Flebert. Kittel – care conform raportului, părea a fi foarte „nervos“ –, răspunsese: „I-au apucat pe cei de trei ani de păr, i-au ţinut în sus şi i-au împuşcat cu un pistol, după care i-au aruncat în groapă. Oricine putea să vadă execuţia.“ Un alt ofiţer, generalul-locotenent Hans Schaefer, comandantul Diviziei a 224-a de infanterie, îl întrebase pe Kittel: „Au plâns? Au oamenii aceştia vreo idee despre ceea ce îi aşteaptă?“ „Ştiau foarte bine ce îi aşteaptă“, replicase Kittel; „sunt indiferenţi. Nu sunt o persoană sensibilă, dar astfel de lucruri mi-au întors stomacul pe dos.“ Mai târziu, totuşi, începuse să mediteze: „Dacă ar fi să-i omoare pe toţi evreii din lume deodată, nu ar mai rămâne nici măcar un singur acuzator“, iar „evreii aceia sunt ciuma Estului!“ „Ce s-a întâmplat cu fetele tinere şi frumuşele?“, întrebase Felbert când discuţia ajunsese la lagărele de concentrare. „Au făcut harem?“ „Nu mă interesează problema asta“, răspunsese Kittel. „Am văzut doar că au devenit mai rezonabile… Problema cu femeile reprezintă un capitol foarte întunecat. Habar n-ai ce lucruri urâte şi prosteşti se fac în privinţa asta.“1132 Într-o altă conversaţie, purtată ulterior, în aceeaşi zi, Kittel îi povestise lui Schaefer despre Auschwitz: „În Silezia de Nord, pur şi simplu, au măcelărit oamenii sistematic. Erau gazaţi într-o sală mare. Lucrurile se fac acolo în cel mai mare secret.“ Mai târziu, adăugase: „O să-mi ţin gura în privinţa lucrurilor pe care le ştiu despre asta“. Nu bănuise nici un moment că fiecare cuvânt de-al său era, de fapt, înregistrat, transcris şi tradus.

În luna februarie a anului următor, generalul-maior Johannes Bruhn, comandantul Diviziei a 533-a Volksgrenadier, a discutat despre Holocaust cu Felbert, spunând: „Cred, după tot ce am citit despre Führer, că ştia cu siguranţă totul despre aceste lucruri“. „Sigur că ştia“, a replicat Felbert. „El este responsabil de asta. Chiar a discutat subiectul cu Himmler.“ „Da“, a spus Bruhn, „omului aceluia nu-i pasă nici cât negru sub unghie dacă rudele tale sunt omorâte.“ „Nu-i pasă câtuşi de puţin“, a încuviinţat Felbert. Aşadar, ei vedeau Holocaustul, în principal, în lumina pedepselor pe care Aliaţii urmau să le aplice ţării lor, după ce adevărul avea să fie scos la iveală. În martie 1945, Bruhn, unul dintre foarte puţinii generali care au ieşit oarecum cu onoarea neştirbită după ascultarea acestor conversaţii, spunea că Germania nu mai merita victoria, „după cantitatea enormă de sânge pe care l-am vărsat cu bună ştiinţă şi ca urmare a deziluziilor şi a setei noastre de sânge. Ne merităm soarta“.1133 În replică, generalul-locotenent Fritz von Broich spunea: „Împuşcam femeile de parcă ar fi fost vite. La un moment dat, 10 000 de oameni, bărbaţi, femei şi copii, au fost împuşcaţi într-o carieră mare. Încă mai zăceau în groapa aceea. Am mers acolo special să-i vedem. A fost cel mai oribil lucru pe care l-am văzut vreodată.“ Atunci s-a întâmplat ca Choltitz să vorbească despre perioada pe care o petrecuse în Crimeea, când comandantul aerodromului de unde luase un avion către Berlin îi spusese: „Dumnezeule, nu ar trebui să-ţi zic, dar aici evreii sunt împuşcaţi de zile în şir“. Choltitz a estimat că 36 000 de evrei fuseseră împuşcaţi doar în Sevastopol.

„Dă-mi voie să-ţi zic“, îi spunea generalul conte Edwin von Rothkirch und Trach generalului Bernhard Ramcke, pe 13 martie 1945, „camerele de gazare nu sunt nicidecum cel mai rău lucru“. „Ce s-a mai întâmplat?“, a întrebat Ramcke. „Păi, pentru început, oamenii îşi săpau propriile morminte, după care plutonul de execuţie venea cu automate şi îi împuşcau. Mulţi dintre ei nu erau încă morţi când îi astupau cu un strat de pământ. Aveau oameni care aşezau corpurile în ordine, deoarece acestea se prăbuşeau prea devreme. SS-ul făcea asta. Îl ştiam destul de bine pe un şef de la SS iar el mi-a spus: «Ai vrea să fotografiezi execuţiile? Sunt împuşcaţi mereu dimineaţa, dar, dacă îţi place, mai avem nişte oameni în plus şi îi putem împuşca după-amiaza, la un moment dat».“ La Trent Park, trei zile mai târziu, colonelul dr. Friedrich von der Heydte îi povestea colonelului Eberhard Wildermuth despre lagărul de concentrare de la Theresienstadt, din Cehoslovacia: „Cu siguranţă acolo au fost omorâţi jumătate de milion de oameni. Ştiu că toţi evreii din Bavaria au fost duşi acolo. Şi, totuşi, tabăra nu s-a supraaglomerat niciodată. Îi gazează şi pe cei cu deficienţe mentale“. „Da, ştiu“, a răspuns Wildermuth. „Ştiu sigur că aşa stau lucrurile la Nürnberg; fratele meu este medic la un azil de acolo. Oamenii ştiau unde erau duşi“.1134 „Trebuie să susţinem cu tărie ideea că nu am făcut decât să executăm ordinele“, sugerase, cu altă ocazie, generalul-locotenent Ferdinand Heim. „Trebuie să ţinem cu dinţii de această idee, dacă vrem să beneficiem de o pledoarie mai mult sau mai puţin eficientă.“

Pe măsura trecerii timpului, deţinuţii de la Trent Park se împărţiseră între adevăraţii nazişti, care încă mai foloseau salutul „Heil Hitler“, şi cei anti- sau cel puţin non-nazişti. Felul în care evolua războiul nu ştirbise fanatismul naziştilor. „De ce să îmi pese mie de Vinerea Mare?“, întreba generalul-maior Wilhelm Ullersperger, care fusese capturat în timpul ofensivei din Ardeni. „Pentru că un evreu împuţit a fost crucificat cu nu ştiu câţi ani în urmă?“ Generalul-maior Walther Bruns îşi amintea de atitudinea membrilor plutonului de execuţie, care omorâse mii de evrei în oraşul Riga: „Toate acele observaţii cinice! Dacă i-aş fi văzut pe mitraliori, care erau schimbaţi după o oră din cauza epuizării, că îşi fac treaba cu dezgust, nu cu remarci răutăcioase, precum: «Uite că vine o frumuseţe de evreică!» Încă mai pot vedea scena în faţa ochilor; o femeie frumoasă, într-o cămaşă roşie ca focul. Discutau despre păstrarea purităţii rasei. La Riga, mai întâi se culcau cu ele, după care le împuşcau ca să nu mai vorbească.“ Între timp, colonelul Erwin Josting de la Luftwaffe îşi amintea că un prieten austriac fusese întrebat de către un locotenent: „«Ai vrea să te uiţi? Avem parte de un spectacol amuzant. Mii de evrei sunt împuşcaţi unul câte unul.» Şopronul era plin de femei şi de copii. Peste ei se turna benzină şi erau arşi de vii. Nu îţi poţi imagina cum se auzeau ţipetele lor.“1135

Desigur, odată ajunşi în captivitate la Nürnberg şi, mai apoi, în autobiografiile lor, generalii l-au făcut responsabil pe Hitler pentru tot ceea ce se întâmplase şi s-au folosit de celebra scuză că ei nu făcuseră decât să asculte ordinele. „Este interesant, dar a fost tragic“, îi spunea Kleist lui Leon Goldensohn, psihiatru în armata americană, în iunie 1946, într-o declaraţie tipică pentru întregul corp ofiţeresc. „Dacă primeşti un ordin, ca militar trebuie să te supui. Aici intervine marea diferenţă dintre un ordin militar şi unul politic. Poţi sabota un ordin politic, numai că a nu te supune unui ordin militar înseamnă trădare.“1136 Kesselring se exprima la fel de succint, când îi mărturisea lui Goldensohn: „Prima obligaţie a unui soldat este să se supună, altfel, poţi să-ţi iei gândul de la militărie… Un comandant se confruntă adesea cu situaţii pe care nu poate să le evite şi nici o curte nu-l poate judeca, întrucât este de datoria lui să facă acel lucru.“ Datele obţinute la Trent Park sugerează că ofiţerii Wehrmachtului se luptaseră cu atâta încăpăţânare, chiar şi după ce războiul părea să fie pierdut, nu numai datorită unor virtuţi specific militare, ca loialitatea şi supunerea, dar şi pentru că sperau, în ciuda tuturor evidenţelor, că, până la urmă, vor scăpa de condamnări.

Pe 1 septembrie 1944, Eisenhower a preluat de la Montgomery conducerea forţelor terestre, spre supărarea acestuia din urmă. Planul lui Eisenhower era acela de a pătrunde în Germania pe un front larg, pe când Montgomery voia o „singură lovitură“, precisă, în inima Reichului, realizată de Grupul XXI de Armate pe care îl conducea. În aceeaşi zi în care Montgomery a avansat planul său, Patton a propus şi el unul, potrivit căruia Armata III urma să conducă ostilităţile, plan pe care îl caracteriza, cu o lipsă de modestie caracteristică, drept „cea mai bună idee strategică pe care am avut-o vreodată.“1137 La 20 de ani după război, generalul Günther Blumentritt, care fusese comandantul Armatei XV germane începând cu luna decembrie 1944, admitea: „Aveam cel mai mare respect pentru generalul Patton! Era un Guderian al americanilor, un excelent şi curajos conducător de corpuri de blindate.“1138 Omar Bradley, între timp, considera că atacul său asupra oraşului Frankfurt trebuia să reprezinte nucleul operaţiunilor. Este trist să constaţi că lucrul care i-a stimulat pe aceşti ofiţeri nu au fost marile raţiuni strategice, ci propriile orgolii, aşa că Eisenhower a avut sarcina dificilă de a gestiona disputa dintre ei şi de a-şi impune propriul punct de vedere. Măreţia sa – pusă la îndoială de unii, cum ar fi Brooke şi Montgomery – este dată, în parte, de succesul cu care a reuşit să ducă la capăt această sarcină.

Planul lui Montgomery avea o serie de deficienţe majore, care ar fi făcut necesară protejarea flancurilor în faţa relativ intactei Armate V germane din nord şi ar fi impus utilizarea estuarului Scheldt ca rută directă de aprovizionare, deşi germanii au continuat să-l controleze mult timp după căderea oraşului Anvers, în septembrie. Planul lui Montgomery de a ataca prin câmpia din nordul Germaniei către Berlin, trecând peste fluvii importante ca Weser şi Elba, nu prea avea justificare din punct de vedere militar, dacă luăm în considerare rezistenţa pe care germanii o opuneau chiar şi spre sfârşitul războiului. Cele 1 500 de trupuri, din Cimitirul Militar Britanic de la Becklingen, situat între Bergen-Belsen şi Soltau, sunt o mărturie a modului în care au decurs luptele între Weser şi Elba, chiar şi în luna aprilie a anului 1945. Mai mult, planul său ar fi acordat forţelor americane, în special Armatei III, rolul secundar al protejării flancurilor. Pentru a nu tulbura apele între Aliaţii occidentali, Eisenhower trebuia să se asigure că toţi primesc dreptul egal la glorie. Este probabil ca planul de a reduce rolul lui Patton la un simplu sprijin tactic pentru propria sa operaţiune să fi fost unul dintre motivele pentru care Montgomery îl adoptase din capul locului, iar Eisenhower va fi, mai târziu, suficient de elegant pentru a ironiza strategia ca pe o simplă „trăsătură de condei“ asupra Germaniei.1139

În schimb, în ceea ce priveşte invadarea Reichului, Comandantul Suprem al Aliaţilor occidentali a optat pentru abordarea mult mai puţin riscantă a „frontului larg“, abordare despre care credea că o să „adune toate forţele împotriva duşmanului, toate fiind mobile şi contribuind direct la anihilarea completă a forţelor sale terestre“.1140 În parte datorită eficacităţii rachetelor V şi a campaniei de bombardare cu rachete a Marii Britanii – care putea fi oprită numai prin ocuparea zonelor de lansare –, un rol important avea să revină, în continuare, avansării Grupului XXI de Armate prin Belgia, la nord de pădurile din Ardeni, către Ruhr, ceea ce ar fi dus la izolarea nucleului industrial al Germaniei, lipsindu-l, astfel, pe Hitler de mijloacele necesare continuării luptei.

Grupul XII de Armate, care, începând din august, fusese comandat de Bradley şi care era cea mai mare forţă militară comandată vreodată de un general american, a fost fragmentat de Eisenhower. Cea mai mare parte din Armata I a generalului-locotenent Courtney Hodges a fost trimisă în nordul Ardenilor, pentru a-l sprijini pe Montgomery, lăsând Armata III a lui Patton să avanseze către Saar, protejată fiind la sud de Grupul VI de Armate, condus de generalul-locotenent Jacob Devers, care, după ce debarcase în cadrul Operaţiunii Anvil, reuşise să înainteze către sudul Franţei. Cu toate că Patton traversase râul Marna pe 30 august 1944 şi, curând după aceea, fusese în măsură să ameninţe oraşul Metz şi Linia Siegfried, lipsa benzinei, de-a lungul celor 640 de kilometri ai liniilor sale de aprovizionare, până la portul Cherbourg – avea la dispoziţie doar 145 000 de litri, dar, pentru marşul plănuit, îi trebuiau aproape două milioane –, l-a ţinut pe loc, spre marea lui frustare. Orgoliul lui Patton era imens, însă la fel erau şi realizările sale de pe terenurile de luptă. „Vreau să vă amintiţi că nici un nenorocit nu a câştigat vreodată un război murind pentru ţara sa“, le spunea el trupelor sale. „L-a câştigat făcându-l pe celălalt ticălos să moară pentru ţara sa… Cel puţin, Slavă Domnului că, peste treizeci de ani, când veţi sta în jurul şemineului cu nepotul în poală, iar el vă va întreba ce aţi făcut în cel de-al Doilea Război Mondial, nu veţi fi obligaţi să spuneţi: «Am încărcat rahat în Louisiana».“1141 Văduvei sublocotenentului Neil N. Clothier, care fusese împuşcat în inimă în timp ce-şi conducea plutonul către o poziţie ocupată de o mitralieră germană, la Morville, pe 16 noiembrie, Patton îi scria următoarele: „Ştiu că nu pot face nimic pentru a vă uşura durerea decât, poate, să vă spun că, de vreme ce cu toţii trebuie să murim, faptul că soţul dumneavoastră a murit glorios, făcându-şi datoria de bărbat şi de soldat, ne poate aduce o oarecare mângâiere.“1142

Bruxelles a căzut în mâna canadienilor din Grupul XXI de Armate pe 3 septembrie, iar Anversul în ziua următoare, numai că, aici, Montgomery a făcut o greşeală importantă. Cucerirea Anversului era aproape inutilă dacă râul Scheldt nu avea să fie eliberat din mâinile germanilor, iar alungarea acestora de pe ambele maluri avea să-i coste pe Aliaţi – mai ales pe cei din Armata I Canadiană a lui Crerar – 13 000 de victime, deoarece nu îşi concentraseră imediat forţele asupra acestui obiectiv. Vasele aliate nu vor ajunge la Anvers decât abia pe 28 noiembrie 1944. Până în acel moment, proviziile încă trebuiseră să treacă prin Normandia pentru a ajunge la Grupul XXI de Armate, o rută îngrozitor de lungă. (Dunkerque va fi eliberat abia pe 9 mai 1945.) Pentru Churchill, care înţelese atât de bine importanţa vitală a oraşului Anvers în Primul Război Mondial, încât condusese o misiune navală către acest oraş ca prim lord al Amiralităţii, în 1914, dar şi pentru Brooke, Montgomery, Eisenhower şi alţii, o astfel de subestimare a valorii strategice a portului Anvers pentru operaţiunile terestre este de neînţeles chiar şi astăzi.

Eliberarea estuarului a fost un lucru complicat; iată felul în care descrie John Keegan o zi din viaţa plutonului lui Peter White, din Batalionul al 4-lea, Regimentul King’s Own Scottish Borderers, parte din Divizia a 52-a Lowland, a cărui sarcină era să deschidă estuarul Scheldt, la sfârşitul lui 1944:

Să te scoli în fiecare dimineaţă, după o zi în care ai păcălit din nou moartea, să înghiţi slănină conservată, biscuiţi nesăraţi şi ceai cu aromă de clor, să te târăşti înainte prin câmpuri îmbibate de apă, în care fiecare pas ar fi putut declanşa o încărcătură explozivă letală, să stai ore întregi în apa îngheţată, în timp ce obuzele secerau împrejurimile, să te ridici, după ce cădea întunericul, cu speranţa să găseşti un loc uscat unde să te adăposteşti noaptea, după ce ai mâncat o conservă de carne de vită şi biscuiţi uscaţi.1143

Prin contrast cu Anversul, întârzierea lui Churchill în a elibera insulele din Canalul Mânecii era de înţeles – pentru că, după cum le spusese celor din Cabinetul de Război, pe 26 noiembrie, acum, când „lucrurile au devenit serioase“, problema este „mâncarea“. Acolo erau staţionaţi peste 28 000 de germani, care „nu pot pleca“, pe când, „[dacă ar veni] aici, [ar trebui] să-i hrănim“.1144

În Europa eliberată, hrana era o mare problemă, mai ales în Olanda, unde distrugerea mijloacelor de transport, inundarea mai multor zone îndiguite şi dezorganizarea, ca rezultat al operaţiunilor militare, creau teama apariţiei unei foamete în masă. Chiar şi spre sfârşitul războiului, pe 12 martie 1945, Churchill trebuia să le spună miniştrilor din Cabinetul de Război că: „Unii dintre locuitori vor fi obligaţi să se alimenteze intravenos“. După ce a citit un raport despre faptul că americanii se aşteptau ca rezervele de hrană britanice să fie folosite în primul rând pentru salvarea olandezilor, prim-ministrul a explodat de furie şi s-a lansat în această tiradă (până acum nepublicată):

Statele Unite huzuresc pe seama rezervelor noastre, acumulate în ani de zile de sacrificii. Pot să înţeleg asta: dar, în caz de urgenţă majoră, putem şi ar trebui să ne folosim propriile rezerve… Acum este momentul să spunem apăsat că soldatul american mănâncă de cinci ori mai mult decât al nostru. Civilii americani mănâncă mai mult ca niciodată. Nu vom pregeta niciodată să fim alături de ei în ceea ce priveşte sacrificiile: dar lăsaţi-i, mai întâi, să-şi taie ei înşişi raţiile, înainte de a îndrăzni să ne ceară nouă asta.1145

În septembrie 1944 – la două luni după destituirea sa –, Rundstedt a fost numit din nou în postul de comandant-suprem în vest, o funcţie pe care avea s-o deţină până în martie 1945, când îndemnul adresat lui Hitler de a încheia pacea îi va aduce cea de-a treia destituire. Poreclit der Alter Herr (bătrânul gentleman), avea şaizeci şi opt de ani în momentul ultimei sale numiri. Pe 4 septembrie, văzând că Divizia Hitlerjugend se retrage dincolo de fluviul Meuse, lângă Yvoir, Rundstedt declara ceea ce mulţi ofiţeri germani gândeau, dar puţini îndrăzneau să spună: „E păcat că acest tineret inimos este sacrificat într-o situaţie lipsită de orice speranţă“.1146 O săptămână mai târziu, pe 11 septembrie, Aliaţii vor pune pentru prima oară piciorul pe pământ german, trupele americane trecând frontiera lângă Trier, însă, cu toate acestea, Hitler încă mai avea la dispoziţie o armată de câteva milioane de oameni, deşi dispersată pe un teritoriu mult prea extins. Zidul său occidental – cunoscut şi ca Linia Siegfried –, părea de nepătruns, iar numirea lui Rundstedt în postul de comandant-suprem al forţelor din vest ridicase moralul Wehrmachtului, în timp ce mareşalul Model rămânea la conducerea Grupului de Armate B, iar Rommel şi Kluge se sinuciseseră după ce fuseseră tangenţial implicaţi în tentativa de asasinare a lui Hitler. Mai târziu, în acea lună, Churchill, de acum convins că Hitler era un strateg incapabil, îl ridiculiza în Camera Comunelor:

Nu trebuie să uităm că datorăm enorm greşelilor – extraordinarelor greşeli – făcute de germani. Nu mi-a plăcut niciodată să-l compar pe Napoleon cu Hitler, deoarece este o insultă pentru marele Împărat şi războinic să-l legi în vreun fel de un agitator-şef şi un criminal mizerabil. Însă există un aspect în privinţa căruia trebuie să fac o paralelă. Amândoi aveau un temperament care nu le permitea să renunţe nici la cea mai mică bucăţică dintr-un teritoriu către care fuseseră purtaţi de fluxul favorabil al sorţii lor agitate.1147

Va merge mai departe şi va compara strategia lui Napoleon, din perioada 1813–1814, cu cea a lui Hitler, care „a împrăştiat cu succes armatele germane de-a lungul întregii Europe şi s-a lipsit cu obstinaţie, în orice moment, de la Stalingrad şi Tunis până în clipa de faţă, de capacitatea de a-şi concentra principalele forţe în vederea unei încleştări finale“. Şi totuşi, chiar în timp ce Camera Comunelor râdea de greşelile strategice ale Führerului, Hitler plănuia o concentrare a forţelor germane în Ardeni, una care să uimească lumea din nou, însă, de data aceasta, pentru ultima oară.

Planul îndrăzneţ al lui Montgomery de a folosi trei divizii aeropurtate, Divizia 1 britanică şi Diviziile a 82-a şi a 101-a americane, pentru a încerca să cucerească podurile de pe marile fluvii Maas (Meuse), Waal (Rin) şi Neder Rijn (Rinul de Jos) şi, prin aceasta, să ajute forţele terestre să încercuiască bazinul Ruhr prin nord, a eşuat dramatic la mijlocul lui septembrie, în jurul oraşelor olandeze Eindhoven, Nijmegen şi Arnhem. În ciuda unor fapte de eroism extraordinare, se făcuseră greşeli chiar din timpul etapelor de planificare – mai ales de către generalul-locotenent F.A.M. „Boy“ Browning, pe partea de spionaj –, ceea ce însemna că planul fusese condamnat să eşueze chiar înainte de a începe. Acesta a fost cel mai mare atac aeropurtat din istorie, însă informaţiile secrete care avertizaseră Divizia 1 aeropurtată de prezenţa a două divizii de panzere care se refăceau lângă Arnhem nu au fost luate în serios, astfel că nu s-a luat suficient armament antitanc în zonele în care a fost lansat atacul.1148 Iniţial, Operaţiunea Market, asaltul aeropurtat din ziua de vineri, 17 septembrie, a avut succes, însă atacul concomitent – nume de cod Operaţiunea Garden – demarat la sol de Armata II britanică şi de Corpul XXX, conduse de generalul Dempsey, deşi a ajuns la Eindhoven pe 18 septembrie şi la Nijmegen pe 19, nu a reuşit să străpungă la timp rezistenţa germană înverşunată, astfel încât să permită lansarea trupelor de paraşutişti deasupra oraşului Arnhem. Ordinele date de Montgomery lui Dempsey de a fi „rapid şi violent, fără să se gândească la ce se întâmplă pe flancuri“ se pare că nu fuseseră ascultate cu suficientă seriozitate.1149 Corpul XXX a înregistrat 1 500 de victime, în comparaţie cu numărul de cinci ori mai mare al britanicilor şi al polonezilor de la Arnhem, care, rămaşi fără hrană şi muniţie, au fost masacraţi, pe Rinul de Jos, de tancuri, de lansatoarele de grenade şi de focul de artilerie. Condiţiile de zbor dificile au împiedicat furnizarea de provizii şi de întăriri pe calea aerului, astfel că, în noaptea de 25 septembrie, aproximativ 3 910 oameni dintre cei 11 920 ai Diviziei 1 aeropurtate şi ai Grupului Polonez de Brigăzi Independente au reuşit să se retragă pe malul sudic al râului, restul fiind fie omorâţi, fie răniţi, fie capturaţi.1150 Pierderile Diviziei 1 aeropurtate au fost de două ori mai mari decât cele ale Diviziilor a 82-a şi a 101-a, luate împreună. Avea să fie, totuşi, ultima înfrângere suferită de armata britanică.

Ceea ce urma să fie cunoscut drept Operaţiunea Market Garden a consumat complet şi puţinele resurse pe care le mai aveau Aliaţii, în oameni şi combustibil, exact în momentul în care Patton se apropia de Rin, fără să întâmpine vreo opoziţie consistentă. Totuşi, odată ce armatele aliate se vor opri din lipsă de provizii, ele nu vor mai putea să treacă Rinul pentru încă şase luni. Între timp, germanii au folosit răstimpul câştigat prin victoria lor temporară din Olanda pentru a muta în grabă trupele în spatele Liniei Siegfried, anterior prea puţin întărită. Între sfârşitul lui septembrie şi mijlocul lui noiembrie, forţele lui Eisenhower s-au trezit confruntate cu contraatacuri germane înverşunate în regiunile Vosges şi Moselle, dar şi pe râul Scheldt şi în jurul oraşelor Metz şi Aachen. Sperând să traverseze Rinul înainte de venirea iernii, care în acel an va fi extrem de rece, Eisenhower a lansat pe 16 noiembrie un atac masiv, sprijinit de cel mai mare bombardament aerian de până în acel moment, cu 10 097 de bombe aruncate de 2 807 avioane, în cadrul Operaţiunii Queen. Chiar şi aşa, Armatele I şi IX au reuşit să avanseze doar câţiva kilometri, până la râul Roer, fără să poată însă să-l traverseze.

Speranţele că războiul s-ar putea termina în 1944, care fuseseră surprinzător de răspândite anterior, în timpul campaniei – amiralul Ramsay făcuse chiar un pariu în valoare de 5 lire sterline cu Montgomery în favoarea acestui deznodământ – au fost spulberate în întregime chiar înainte de zorii zilei de sâmbătă, 16 decembrie 1944, când mareşalul von Rundstedt a declanşat cel mai mare atac-surpriză din timpul războiului, de la Pearl Harbor încoace. În Operaţiunea Herbstnebel (Ceaţă de toamnă), 17 divizii – dintre care cinci de panzere şi 12 de infanterie mecanizată – s-au avântat înainte, într-o încercare disperată de a ajunge mai întâi la fluviul Meuse şi, mai apoi, chiar la Canalul Mânecii. În locul unei ceţi blânde de toamnă, şi-au făcut apariţia negura, zăpada, lapoviţa şi ploile torenţiale, ceea ce a dat peste cap observaţia aeriană a Aliaţilor, făcând imposibilă semnalizarea din timp a atacului. În acelaşi mod, spionajul militar britanic va fi de prea puţin ajutor la începutul operaţiunii, de vreme ce toate transmisiile radio germane fuseseră interzise cu desăvârşire, iar ordinele fuseseră aduse la cunoştinţa comandanţilor prin mesageri, cu câteva zile înainte de atac.

Dintr-odată, pe 16 decembrie, nu mai puţin de trei armate germane alcătuite din 200 000 de oameni s-au revărsat din pădurile Ardenilor. Rundstedt şi Model se opuseseră operaţiunii, considerând-o a fi prea ambiţioasă pentru resursele de care dispunea Wehrmachtul în acel moment, însă Hitler credea că putea să rupă armatele aliate în două, una la nord şi alta la sud de Ardeni, să protejeze bazinul Ruhr, să recucerească oraşul Anvers, să ajungă la Canal şi, spera el, să reediteze victoria din 1940, şi toate astea din acelaşi punct de pornire. „Moralul trupelor noastre era uimitor de ridicat la începutul ofensivei“, avea să-şi amintească Rundstedt mai târziu. „Ele chiar credeau că victoria era posibilă. Spre deosebire de comandanţii superiori, care ştiau cum arată situaţia“.1151 Cel mai important comandant, însă, credea că ofensiva din Ardeni ar fi putut fi mult aşteptata Entscheidungsschlacht (bătălie decisivă), aşa cum fusese descrisă de Clausewitz.

Dezacordurile germanilor în privinţa ofensivei din Ardeni se iviseră din trei puncte de vedere diferite şi erau mai complexe decât aveau să creadă Rundstedt şi alţii după război. Guderian, care avea sarcina de a se opune ofensivei ce urma să fie declanşată de Armata Roşie în est, în iarna care se apropia, nu voia să aibă loc vreo ofensivă în vest, ci mai degrabă să se consolideze Frontul de Est, inclusiv cel din Ungaria. Rundstedt, Model, Manteuffel şi alţi generali îşi doreau o ofensivă restrânsă în Ardeni, una care să-i dezechilibreze pe Aliaţi şi care să le ofere şansa să dea coerenţă defensivei germane din vest şi să protejeze bazinul Ruhr. În acest timp, Hitler voia să arunce tot ce mai rămăsese din „rezervele“ germane într-o încercare disperată de a cuceri Anversul şi de a distruge forţele lui Eisenhower din vest. Ca de obicei, Hitler a optat pentru calea cea mai radicală şi, astfel, cea mai riscantă, şi, ca întotdeauna, a făcut aşa cum a vrut el.

Eisenhower lăsase relativ puţine trupe în regiunea semimuntoasă şi extrem de împădurită a Ardenilor, din Belgia şi Luxembourg. Nu era singurul vinovat pentru această decizie, din moment ce primise rapoarte de spionaj de la Bradley, care spuneau că atacul german era doar o „posibilitate îndepărtată“ şi de la Montgomery, pe 15 decembrie, care spunea că duşmanul „nu poate desfăşura operaţiuni ofensive de proporţii“.1152 Chiar şi pe 17 decembrie, când ofensiva începuse deja, generalul-maior Kenneth Strong, adjunctul şefului de Stat-Major al SHAEF (serviciile de spionaj), redacta Raportul săptămânal de spionaj nr. 39, care oferea o evaluare lipsită de griji potrivit căreia „consecinţa principală a ofensivei nu trebuie judecată după teritoriile câştigate, ci după numărul de divizii aliate care sunt deviate din sectoarele vitale ale frontului“.1153 Prin contrast cu dezastrul din 1940, în momentul de faţă, Ardenii nu păreau să fie potriviţi pentru o ofensivă cu tancuri, iar, în plus, în sudul şi în nordul regiunii aveau loc încleştări importante. Întrucât mişcările Wehrmachtului se desfăşurau numai noaptea, iar germanii puseseră la cale planuri complexe de diversiune, surpriza Aliaţilor a fost totală. Deşi patru prizonieri de război germani vorbiseră despre o ofensivă importantă care urma să aibă loc înainte de Crăciun, ei nu fuseseră crezuţi de serviciile secrete ale Aliaţilor. Linia de 95 de kilometri dintre Monschau, la nord, şi Echternach, la sud, a fost apărată doar de şase divizii americane compuse din 83 000 de oameni, cei mai mulţi dintre ei sub comanda generalul-maior Troy Middleton din Corpul VIII. Ele includeau unităţi ca Divizia a 106-a, care nu mai participase la nici o luptă, şi Diviziile a 4-a şi a 28-a de infanterie, care fuseseră grav afectate de luptele recente şi care acum îşi refăceau forţele.

Atacul a avut loc într-un moment în care zăpada ajungea până la genunchi, fiind folosite proiectoare de lumină îndreptate spre nori, pentru a produce o lumină artificială care să ajute operaţiunile trupelor. Treizeci şi doi de soldaţi germani vorbitori de engleză, aflaţi sub comanda colonelului de origine austriacă Otto Skorzeny, au fost îmbrăcaţi în uniforme americane pentru a mări confuzia din spatele liniilor inamice. Doi dintre cei mai buni generali germani, Generaloberst (general-colonel) der Waafen-SS Josef („Sepp“) Dietrich şi General der Panzertruppen baron Hasso-Eccard von Manteuffel, au condus atacurile în nord şi centru, cu Armata VII oferindu-le protecţie pe flancul sudic. Totuşi, nici măcar 17 divizii nu erau suficiente pentru a disloca numărul imens de trupe aliate care debarcaseră în Europa de Vest începând din Ziua Z. „Era incapabil să înţeleagă că nu mai comanda armata pe care o avusese în 1939 sau 1940“, se plângea Maunteuffel ulterior în legătură cu atitudinea lui Hitler.1154

Atacul german a distrus Diviziile a 106-a şi a 28-a americane – unele unităţi s-au împrăştiat şi au fugit în spatele frontului –, însă Corpul V american, la nord, şi Divizia a 4-a, la sud, au reuşit să-şi păstreze poziţiile, înghesuind asaltul german într-o protuberanţă de 65 de kilometri pe 88 de kilometri în interiorul liniei aliate. Armata VI Panzer nu a reuşit să facă progrese prea mari împotriva Diviziilor a 2-a şi a 99-a de infanterie din Corpul V al lui Gerow, aflate în nord, apropiindu-se, dar nereuşind să ajungă la un depozit uriaş de combustibil, aflat în apropierea oraşului Spa. Au comis, totuşi, cea mai mare atrocitate din timpul războiului împotriva trupelor americane din vest, când au mitraliat 86 de prizonieri neînarmaţi, pe un câmp de lângă Malmédy, după ce mai omorâseră alţi 15 cu o zi înainte. Ofiţerul SS responsabil de acest eveniment, generalul Wilhelm Mohnke, nu va fi niciodată acuzat pentru această crimă, deşi mai fusese implicat anterior în alte două masacre comise cu sânge-rece.1155

În zona centrală, Armata V Panzer a lui Manteuffel a încercuit Divizia a 106-a în faţa localităţi St Vith, şi i-a forţat pe cei 6 000 de oameni ai săi să se predea pe 19 decembrie: cea mai mare capitulare a unor trupe americane, de la Războiul Civil încoace. St Vith a fost apărat de Divizia a 7-a de Blindate până pe 21 decembrie, când aceasta a căzut în mâinile lui Manteuffel. Deşi trupele americane erau foarte răsfirate, şi au fost luate prin surprindere, grupuri izolate de soldaţi au rezistat suficient de mult pentru ca Herbstnebel să se poticnească şi pentru a-i da timp lui Eisenhower să organizeze un contraatac masiv. Până a doua zi, la miezul nopţii, 60 000 de oameni şi 11 000 de vehicule au fost trimise ca întăriri, iar, în următoarele opt zile, încă 180 000 de oameni au fost transferaţi pentru a stăvili ameninţarea.1156 Întrucât Grupul XII de Armate fusese rupt în două de germani, o parte la nord şi celalaltă la sud, pe 20 decembrie, Eisenhower a alipit Armatele I şi IX ale lui Bradley la Grupul XXI de Armate al lui Montgomery, primul, pentru o perioadă de patru săptămâni, iar cel din urmă, până la traversarea Rinului. A fost o mişcare inteligentă care a generat, totuşi, resentimente de durată. „Generalul Eisenhower recunoaşte că marea ofensivă germană care a început pe 16 decembrie este mai mare decât cea condusă de el“, urlau megafoanele germane îndreptate spre trupele Regimentului al 310-lea american de infanterie. „Cum aţi vrea să muriţi de Crăciun?“

După ce Ultra a început din nou să-şi facă treaba după atac, confirmând faptul că Meuse este ţinta germanilor, comandantul suprem a putut să-şi regândească ordinele în mod corespunzător, oprind spargerea frontului său în două.Sarcina de a străpunge rândurile Armatei VII germane, condusă de General der Panzertruppen Erich Brandenberg, a revenit Armatei III a lui Patton, aflată la sud. „Domnule, vă vorbeşte Patton “, i-a spus hotărât generalul Patton lui Dumnezeu Atotputernicul, în capela Fundaţiei Pescatore din Luxembourg, pe 23 decembrie. „Trebuie, pur şi simplu, să Vă hotărâţi de partea cui sunteţi. Trebuie să mă ajutaţi, ca să pot trimite Prinţului Păcii întreaga armată germană pe post de cadou de ziua Sa de naştere.“1157 Fie ca urmare a ajutorului divin, fie ca urmare a acţiunilor oamenilor, Divizia a 101-a Aeropurtată reuşise să sosească în ultimul moment în oraşul Bastogne, cu doar câteva ore înainte ca germanii să ajungă în intersecţiile sale vitale. Întrucât 18 000 de soldaţi americani fuseseră încercuiţi complet în acest oraş, comandantul Corpului XXXXVII de Panzere, generalul Heinrich von Lüttwitz, i-a dat pe 20 decembrie, generalului de brigadă Anthony C. McAuliffe, un veteran al Operaţiunilor Overlord şi Market Garden, care ocupa postul de comandant al diviziei, prilejul de a se preda. Răspunsul monosilabic al lui McAuliffe – „Nuts!“ – era un termen argotic pe care germanii l-au înţeles, totuşi, foarte bine. Astfel că ziua de Crăciun a fost martora unui masiv atac german asupra oraşului Bastogne, care trebuia să reziste până ce Armata III americană avea să îi sară în ajutor dinspre sud. „O zi de Crăciun luminoasă şi rece, o vreme perfectă pentru omorât germani“, glumea Patton, „ceea ce este puţin ciudat, având în vedere a cui zi de naştere este astăzi“.

Pe 22 şi 23 decembrie, Patton a reuşit să devieze Armata III germană cu 90 de grade din drumul său către est, spre râul Saar, şi s-o împingă către nord, de-a lungul unui front de 40 de kilometri, pe nişte cărări înguste şi îngheţate bocnă, chiar în flancul sudic al proeminenţei. „Brad“, îi spusese veşnic citabilul Patton comandantului său, „Kraut1158-ul şi-a prins gâtul în maşina de tocat carne. Şi, de data asta, l-am prins bine de urechi“.1159 Chiar şi Bradley a trebuit să admită, în memoriile sale, că „dificila manevră“ a lui Patton a fost „una dintre cele mai strălucite acţiuni ale unui comandant din cel de-al Doilea Război Mondial“.1160 Mai puţin strălucitoare a fost lejeritatea echipei de comunicaţii radio şi telefonice a lui Patton, care i-a permis lui Model să afle intenţiile şi obiectivele americanilor.

După ce a supravieţuit energicului atac german, care străpunsese perimetrul defensiv în ziua de Crăciun, oraşul Bastogne a fost eliberat de Divizia a 4-a Blindată a lui Patton, a doua zi. În acest moment, Armata V Panzer a lui Manteuffel rămăsese deja fără combustibil şi, deşi Divizia a 2-a Panzer ajunsese la aproape 8 kilometri de oraşul Dinant, pe fluviul Meuse, Dietrich nu şi-a adus rezervele de infanterie mecanizată în sprijinul lui Manteuffel, „deoarece o astfel de manevră nu făcea parte din ordinele lui Hitler, iar el primise instrucţiuni să se supună numai ordinelor incluse în scrisoarea sa“.1161 Era adevărat: în ciuda sfatului dat de Model, Hitler a insistat că Dietrich, catalogat de un istoric drept „animalul SS de casă al lui Hitler“, ar trebui să dea atacul decisiv, deşi trupele sale erau la o distanţă de patru ori mai mare de ţintă de cât erau cele ale lui Manteuffel.1162 Germanii rămăseseră şi fără o altă resursă preţioasă – timpul –, deoarece condiţiile meteorologice mai bune le permiseseră Aliaţilor să hărţuiască coloanele de panzere din aer, executând 15 000 de misiuni aviatice în primele patru zile de după dispersarea norilor. Atunci când va fi interogat de Aliaţi, Rundstedt va pune înfrângerea pe seama a trei factori: „Primul, nemaipomenita superioritate a forţelor voastre aeriene. Al doilea, lipsa de combustibil – ulei şi benzină –, care a făcut ca tancurile şi chiar ca avioanele Luftwaffe să nu se poată mişca. Al treilea, distrugerea sistematică a rutelor feroviare, care nu ne-a permis să aducem nici măcar un tren dincoace de Rin.“1163 Toţi aceşti factori aveau legătură, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu superioritatea aeriană.

Marea ofensivă se stinsese deja pe 8 ianuarie 1945, astfel încât, pe 16 ianuarie, Armatele I şi III americane au făcut joncţiunea, iar, pe 22, germanii au dat, în cele din urmă, ordinul de retragere. Pe 8 ianuarie, în linia Aliaţilor deja nu mai exista nici o protuberanţă, însă se formase una în cea a germanilor. „Protestez cu vehemenţă faţă de faptul că această operaţiune stupidă din Ardeni este numită uneori «Ofensiva Rundstedt»“, se plângea Rundstedt după război. „Este un nume cu totul impropriu. Nu am avut nici o legătură cu ea. A ajuns la mine ca un ordin stabilit până la ultimul detaliu. Hitler chiar scrisese pe plan cu propria mână: «A nu se modifica»“.1164 Rundstedt declara că ar fi trebuit numită în schimb „Ofensiva lui Hitler“.1165 În realitate, numele nici unuia dintre ei nu avea să fie asociat cu această ofensivă.

„Salut viteazul soldat american; nu mi-aş dori să lupt alături de soldaţi mai buni“, declara Montgomery într-o conferinţă de presă, la cartierul său general din Zonhoven, pe 7 ianuarie. „Am încercat să simt ca un soldat american, astfel încât să nu fac vreo faptă necuvenită care i-ar ofensa pe aceştia în vreun fel.“1166 Acest panegiric nu făcea totuşi vreo trimitere la colegii săi generali, iar conferinţa de presă va avea darul de a inflama tensiunile existente în Înaltul Comandament Anglo-American. Patton şi Montogomery se dispreţuiau de mult timp: Patton îi spunea lui Monty „pârţ infatuat de englezoi“, iar Monty îl considera pe Patton „un sălbatic cu gura spurcată“, şi, de vreme ce efortul de război al Statelor Unite îl ajungea din urmă pe cel al Marii Britanii în mai toate privinţele, Montgomery nu va mai putea să gestioneze noua situaţie şi va deveni tot mai antiamerican, pe măsură ce importanţa efortului Statelor Unite devenea tot mai evidentă. De aceea, atunci când, pe 7 ianuarie, SHAEF va ridica cenzura pe care o impusese cu aproape trei săptămâni înainte, Montgomery va selecta un grup restrâns de corespondenţi de război pentru a face declaraţiile de presă consistente. A fost un spectacol lamentabil după părerea tuturor, inclusiv a propriei sale echipe, care a fost şocată de inepţiile – sau de răutatea, au gândit alţii – rostite. „Generalul Eisenhower mi-a oferit comanda întregului front de nord“, s-a umflat în pene Monty. „Am pus la lucru întreaga forţă a grupurilor de armate britanice. Să ţineţi minte imaginea aceasta a trupelor britanice luptând de ambele părţi ale forţelor americane care suferiseră o lovitură puternică. Este imaginea corectă.“ Deşi a vorbit despre soldatul american obişnuit ca luptând „foarte curajos“ în ceea ce, cu o indiferenţă studiată, spunea că ar fi fost „o bătălie interesantă şi minoră“, a pretins că intrase în bătălie „cu avânt“, lăsând impresia că el i-ar fi salvat, în realitate, pe generalii americani de la înfrângere.

Declarând că Montgomery era „nebun cu totul, din cap până în picioare“, Bradley i-a spus lui Eisenhower că nu poate lucra sub comanda acestuia, ci că ar prefera să se transfere înapoi în Statele Unite. Patton a făcut imediat aceeaşi declaraţie. După care Bradley a început să perie presa şi să pună în circulaţie, cu colaborarea lui Patton, informaţii compromiţătoare despre Montgomery. Potrivit declaraţiilor unuia dintre (nenumăraţii) ofiţeri de presă ai lui Bradley, fostul redactor Ralph Ingersoll, Bradley, Hodges şi generalul-locotenent William Simpson din Armata IX au început „să elaboreze şi să pună în practică planuri, plecând de la o bază nouă rezultată în urma discuţiilor libere purtate între ei, deci fără asistenţa canalelor oficiale. Pentru a face asta, au anulat planurile primite de la britanici şi a fost nevoie chiar să-i păcălească pe membrii Cartierului General Suprem al lui Eisenhower, care erau pe jumătate britanici.“1167 Generalii americani şi britanici din vest au avut, într-adevăr, o relaţie deosebită între anii 1943 şi 1945: una deosebit de groaznică.

Cu siguranţă, Montgomery ar fi trebuit să recunoască pe deplin meritele lui Patton în ceea ce priveşte spargerea flancului sudic al ofensivei din Ardeni, însă Patton nu era deloc un om agreabil. Reversul ostentativei sale mândrii rasiale era antisemitismul său, motiv pentru care convingerea sa în existenţa conspiraţiei bolşevico-sioniste nu a scăzut în nici un fel după eliberarea lagărelor de concentrare. Pe la sfârşitul carierei sale, armata americană îi plasase un psihiatru în echipă, pentru a-l supraveghea, iar telefoanele îi erau monitorizate. Avea să moară în somn pe 21 decembrie 1945, la 12 zile după ce îşi rupsese coloana vertebrală într-un accident rutier, la Mannheim, deşi nici una dintre maşini nu avusese viteză. „Zeul războiului, pe care Patton îl venera cu atâta devoţiune, are, în mod evident, un ciudat simţ al umorului“, scria unul dintre comentatorii biografiei sale, Patton însuşi recunoscând în prealabil, că era „un mod al dracului de onorabil de a muri“.1168 Poate că Atotputernicul nu apreciase impertinenţa cu care acesta îi ceruse să se hotărască odată şi să ia partea uneia dintre taberele aflate în conflictul dintre civilizaţie şi barbarism.

Ofensiva din Ardeni le-a provocat germanilor 98 024 de pierderi generale pe câmpul de luptă, inclusiv 12 000 de morţi şi 700 de tancuri şi de tunuri de asalt şi 1 600 de avioane de luptă, faţă de cele 80 987 de pierderi ale Aliaţilor (marea majoritate de partea americanilor), incluzând 10 276 de morţi, dar şi un număr puţin mai mare de tancuri şi de distrugătoare de tancuri decât cel al germanilor.1169 Marea diferenţă a constat în materialul de război cu care Aliaţii au putut compensa aceste pierderi masive, lucru pe care germanii nu l-au mai putut face. Efectul asupra moralului trupelor aliate a fost puternic. „Germanii urmau să fie învinşi“, concluziona un comandant britanic de tancuri care participase la bătălie, „şi nu numai în aventura lor din Ardeni, ci în întreaga lor încercare nebunească de a domina lumea“.1170 Încadrarea în timp era o altă chestiune: pe 6 februarie, generalul-locotenent Brian Horrocks pusese un pariu cu Montogomery, pe 10 lire, cum că „războiul cu germanii se va termina până pe 1 mai 1945“. Va pierde pariul, greşind data cu doar o săptămână.

Rundstedt şi Model îl avertizaseră pe Hitler că ofensiva din Ardeni avea să ducă doar la slăbirea drastică a capacităţii Reichului de a face faţă ruşilor pe Frontul de Est, fără să genereze, în acelaşi timp, vreun avantaj în vest. Cu toate acestea, Führerul era dispus să rişte totul, ca de atâtea ori în cariera sa. Speranţele multor germani că Armata Roşie putea fi ţinută pe loc au fost, astfel, sacrificate de dragul unei ofensive în vest, împotriva unui duşman mult mai puţin crud şi lacom decât cel care se apropia de Heimat (patrie) dinspre est. „Numai prostia lui Hitler, care a fost încurajat de Jodl că menţinerea presiunii în vest afecta planurile ofensive ale anglo-americanilor, a dus la bătălia din Ardeni“, consemna Max Hastings.1171 Aşa se va întâmpla, însă cu un preţ şi mai mare plătit pe seama planurilor defensive germane, astfel că Hitler nu a mai fost niciodată în măsură se declanşeze vreo ofensivă importantă.

Este ciudat că Hitler a putut fi influenţat de Jodl, şeful Statului-Major al Operaţiunilor OKW-ului în timpul războiului, a cărui atitudine faţă de Führer poate fi observată din discursul despre victoria apropiată pe care îl rostise în faţa Gauleiterilor, în noiembrie 1943, când spusese: „Convingerea mea cea mai adâncă se bazează pe faptul că la conducerea Germaniei se află un om care, prin întreaga sa evoluţie, prin dorinţele sale şi prin lupta sa, ne dovedeşte că a fost ales de Soartă pentru a ne conduce poporul către un viitor mai luminos.“1172 La Nürnberg, Göring i-a declarat lui Goldensohn că el credea că Wilhelm Keitel nici măcar nu ar fi trebuit să fie acuzat, deoarece „deşi fusese mareşal al forţelor terestre, era un personaj mărunt care făcea tot ceea ce îi ordona Hitler“.1173 Şef al OKW pe tot parcursul războiului, Keitel avea, după părerea lui John Wheeler-Bennet, istoricul britanic specializat în subiectul reprezentat de Înaltul Comandament German, „ambiţie, dar nu şi talent, o anumită perspicacitate şi un şarm nativ, dar nu inteligenţă sau personalitate, era loial, dar nu avea caracter“.1174 Era chiar mai lingău – „la fel de loial ca un câine“, după cum îl caracteriza Hitler – decât Jodl. Şi, totuşi, el şi-a meritat pedeapsa primită la Nürnberg: a fost preşedintele aşa-numitei Curţi de Onoare care i-a condamnat la moarte pe complotiştii din iulie 1944; a semnat ordinul prin care toţi comisarii sovietici trebuiau să fie împuşcaţi imediat după capturare, precum şi faimosul Nacht und Nebel (noapte şi ceaţă), Decretul din decembrie 1941 pe baza căruia mai mult de 8 000 de civili negermani au fost răpiţi şi executaţi; a încurajat linşarea aviatorilor aliaţi de către civili; şi a dat ordinul din 16 decembrie 1942 potrivit căruia, în est şi în Balcani, „orice simpatie manifestată la adresa activităţii partizanilor reprezintă o crimă împotriva poporului german“.1175 Lui Keitel nu îi plăcea totuşi porecla pe care o primise, „Lakaitel-ul lui Hitler“, de la cuvântul Lackai (lacheu).

„De ce generalii care s-au grăbit să mă catalogheze drept o slugă incompetentă şi ascultătoare nu au reuşit să se asigure că sunt îndepărtat?“, se lamenta Keitel în memoriile sale, înainte de a fi spânzurat la Nürnberg. „Era atât de greu? Nu, nu era; adevărul este că nimeni nu era pregătit să mă înlocuiască, deoarece toţi ştiau că o să sfârşească prin a ajunge nişte epave, ca mine.“ Există un oarecare temei în vorbele sale; evident, Kleist credea că, întrucât „Hitler dorea să aibă un general slab în respectiva poziţie de putere pentru a fi în măsură să-l controleze“, alţi generali nu ar fi putut face faţă acestei situaţii. „Dacă aş fi deţinut poziţia lui Keitel în subordinea lui Hitler“, pretindea Kleist mai târziu, „nu aş fi rezistat nici două săptămâni“.1176 Cu toate acestea, dacă Jodl şi Keitel ar fi dat dovadă că au mai multă coloană vertebrală în faţa lui Hitler, aşa cum o făcuse Guderian, poate că ar fi putut insufla strategiei sale un simţ al măsurii, însă atitudinea lui Keitel nu a fost decât aceea atât de bine rezumată de remarca pe care a făcut-o în faţa psihiatrului de la Nürnberg, în mai 1946, când a spus: „Nu este corect să fii supus doar atunci când lucrurile merg bine; este mult mai greu să fii un soldat bun şi supus în vremuri de restrişte şi atunci când lucrurile merg rău. În astfel de vremuri, supunerea şi credinţa sunt virtuţi.“1177 Hitler mai avea în jurul lui oameni dispuşi să i se supună şi să se încreadă în el, în frunte cu nulitatea umană Wilhelm Keitel, când, de fapt, critica constructivă şi sfaturile pertinente erau lucrurile de care avea cea mai mare nevoie.

Spre sfârşitul lui 1942, Hitler a hotărât că era necesar ca fiecare cuvânt rostit la şedinţele sale cu înalţi responsabili militari să fie păstrat pentru posteritate. Aşa că şase stenografi (în final, opt) ai Parlamentului german, care rămăseseră fără obiectul muncii după ce activitatea Reichstagului fusese suspendată în luna aprilie, au primit ordin să noteze de mână şi să transcrie tot ceea ce se rostea în cadrul acestor întâlniri. Dacă germanii ar fi câştigat războiul, această carte ar fi fost astăzi echivalentul scripturii naziste. Transcrise cuvânt cu cuvânt, pe loc, neşlefuite, ca material brut al istoriei, aceste texte ni-l dezvăluie pe Führer ca pe un dictator calculat, curios şi migălos, cu o memorie fenomenală şi cu un mare interes pentru tehnologiile militare şi chiar ca pe un bun ascultător. Cel puţin trei sferturi dintre stenograme constau în răspunsurile date întrebărilor lui incisive de către personalităţi importante ale Reichului, cum ar fi Rundstedt, Rommel, Guderian, Keitel şi Jodl, Zeitzler, Dönitz, Göring şi Goebbles.

Întrucât stenogramele şedinţelor acoperă o perioadă care începe cu data de 1 decembrie 1942, când Bătălia de la Stalingrad era deja pierdută, şi se termină la trei zile înainte de sinuciderea lui Hitler, imaginea care transpare este aceea a unei Germanii aflate în retragere şi, în cele din urmă, înfrânte, deşi este imposibil să-ţi dai seama din observaţiile lui Hitler exact când anume a început să înţeleagă că avea să piardă războiul şi, odată cu el, propria viaţă. Probabil că a ajuns să înţeleagă acest lucru la sfârşitul ofensivei din Ardeni, spre finalul anului 1944, căci, pe 10 ianuarie 1945, a avut cu Göring următoarea conversaţie legată de problemele pe care le punea producţia arsenalului secret:

HITLER: Se spune că dacă Hannibal, în locul celor şapte sau 13 elefanţi cu care a traversat Alpii, ar fi avut 50 sau 250 de elefanţi, ar fi fost mai mult decât suficient pentru a cuceri Italia.

GÖRING: Dar am reuşit, în cele din urmă, să facem avioane cu reacţie; le-am făcut. Şi trebuie să le producem în masă, ca să păstrăm avantajul…

HITLER: Din păcate, rachetele V-1 nu pot decide războiul.

GÖRING: … Aşa cum un proiect care la început pare puţin promiţător are succes în cele din urmă, bombardierul va veni şi el, dacă este şi…

HITLER: Dar asta nu este decât o fantezie!

GÖRING: Nu!

HITLER: Göring, arma asta există, cealaltă este încă o fantezie!1178

Folosirea numelui de familie între persoane apropiate este un semn care ne spune că se doreşte, cu siguranţă, sublinierea unui anumit lucru. Hitler ştia ce urma să se întâmple.

Hitler avea, de obicei, numai doi sau trei interlocutori, deşi la aceste şedinţe ale Führerului participau adesea până la 25 de persoane. În răspunsurile date la întrebările lui mereu iscoditoare nu se pot detecta urme clare de linguşire. Calibrul armelor, câmpurile petrolifere, minele din plastic şi minele din metal, instrucţia şoferilor de tancuri, strategiile de încercuire: prea puţine lucruri scăpau atenţiei sale. „Nu putem să facem un transport special de aruncătoare de flăcări pentru Frontul de Vest?“, întreba el chiar înainte de Ziua Z. „Aruncătoarele de flăcări sunt cele mai bune pentru apărare. Sunt o armă teribilă.“ După care dăduse un telefon pentru a ordona triplarea producţiei lunare de aruncătoare de flăcări, încheind conversaţia cu vorbele: „Mulţumesc foarte mult! Heil! Sărbători fericite“. Existau şi momente de umor involuntar –„Oamenii contează mereu pe buna-cuviinţă a celorlalţi. Iar noi suntem atât de politicoşi“, spunea Hitler –, însă, în general, atmosfera era una oficială, chiar şi către final. În faţa stenografilor, nu a existat, desigur, nici o referire la Holocaust. Unele lucruri nu erau transcrise, cum ar fi laudele la adresa lui Blondi, câinele său ciobănesc german, şi cererile sale constante de afla cât este ceasul – Hitler nu a purtat niciodată ceas –, însă, altminteri, fiecare cuvânt de-al său a fost consemnat. Începuse să fie incoerent abia către sfârşit, pe măsură ce Armata Roşie se apropia de buncărul său, iar el îşi găsea refugiul în nostalgie, în Schadenfreude (haz de necazul altuia), în acuzaţii de trădare (multe dintre ele perfect justificate) şi într-un optimism orb.

După o şedinţă cu Führerul, în februarie 1945, Albert Speer a încercat să-i explice lui Dönitz de ce războiul era cu siguranţă pierdut, făcând referire la hărţile care prezentau „o imagine catastrofală, cu nenumărate străpungeri şi încercuiri“, însă Dönitz nu a făcut decât să-i replice, „cu o impoliteţe neobişnuită pentru el“, că se afla acolo doar pentru a reprezenta marina şi că „restul nu e treaba mea. Führerul sigur ştie ce face“.1179 Speer credea că dacă Göring, Keitel, Jodl, Dönitz şi el însuşi i-ar fi dat lui Hitler un ultimatum, cerându-i să le împărtăşească planurile în privinţa încheierii războiului, atunci „Hitler s-ar fi simţit obligat s-o facă“.1180 Însă asta nu avea să se întâmple niciodată, iar ei bănuiau deja – jumătate dintre ei, în mod corect – că, în curând, la sfârşitul drumului, nu îi va aştepta decât o funie. Când Speer l-a abordat pe Göring la Karnhall, la puţin timp după ce vorbise cu Dönitz, mareşalul Reichului a recunoscut cu sinceritate că soarta Germaniei era pecetluită, însă a adăugat că „între el şi Hitler existau legături şi mai apropiate; nenumăraţii ani de experienţe şi de lupte comune le uniseră vieţile – şi nu mai putea să se elibereze“.

Hitler ştia şi el că sfârşitul era aproape: pe 2 martie 1945, criticând propunerea lui Rundstedt de a deplasa oameni la sudul sectorului ocupat de Grupul XXI de Armate, făcea următoarea remarcă: „Asta nu înseamnă decât să muţi dezastrul dintr-un loc în altul“.1181 Când, cinci zile mai târziu, o unitate de blindate aflată sub comanda lui William M. Hoge, general de brigadă în Divizia a 9-a de Blindate a Statelor Unite, a capturat intact, la Remagen, podul feroviar Ludendorff peste Rin, iar Eisenhower a stabilit un cap de pod pe malul estic al Rinului, răspunsul lui Hitler a fost acela de a-l destitui pe Rundstedt din poziţia de comandant suprem al armatei germane din vest şi de a-l înlocui cu Kesselring. Puţine oferte ar fi putut fi mai otrăvite decât această numire, în acel moment, când trupele americane luaseră cu asalt podul şi năvăleau în Germania, pod pe care Patton l-a traversat pe 22 martie, telegrafiindu-i lui Bradley pentru a-i spune: „Pentru numele lui Dumnezeu, spune lumii că suntem dincolo… Vreau ca lumea să ştie că Armata III a reuşit să treacă în Germania înaintea lui Monty“.1182 Traversarea Rinului de către Montgormery a doua zi, cu numele de cod Operaţiunea Plunder, a fost supravegheată de Churchill şi de Brooke şi, în mai puţin de 48 de ore, se va reuşi stabilirea unui cap de pod de 10 kilometri în interiorul teritoriului inamic. Când 325 000 de oameni din Grupul de Armate B au fost prinşi în bazinul Ruhr şi au fost forţaţi să se predea, mareşalul Walther Model şi-a dizolvat grupul de armate şi a fugit în pădure. S-a împuşcat pe 21 aprilie, după ce auzise cu puţin timp în urmă că urma să fie acuzat de crime de război, mai exact de uciderea a 577 000 de oameni în lagărele de concentrare din Lituania, şi după ce ascultase o emisiune radio nebunesc de optimistă, realizată de Goebbels, de ziua de naştere a Führerului.

Cu câteva zile mai înainte, Churchill propusese adoptarea unei proclamaţii din partea celor Trei Mari, prin care „Germania să fie avertizată să nu se opună invaziei. Dacă [germanii] continuă să reziste dincolo de perioada însămânţărilor, atunci în iarna următoare, în Germania, va fi foamete… iar noi nu avem nici o responsabilitate de a-i hrăni pe germani“.1183 Ca de obicei, Churchill susţinea măsurile cele mai extreme, dar, ca şi celelalte câteva idei avansate de el anterior, nici aceasta nu a fost adoptată. În ciuda faptului că Aliaţii s-au confruntat cu o rezistenţă înverşunată din partea câtorva unităţi fanatice, dar nu cu temutele „batalioane de vârcolaci“ kamikaze cu care îi ameninţase maşina de propagandă a lui Goebbles, pentru germanii raţionali rezultatul războiului era, de acum, cunoscut. Totuşi, propaganda despre aşa-numitele arme-minune ale lui Hitler a ţinut în viaţă încrederea celor mai optimişti supuşi ai lui Hitler, numai că, în ziua de joi, 29 martie 1945, la şase zile după ce Armata II a lui Montgomery şi Armata IX americană traversaseră Rinul, artileria antiaeriană din Suffolk va doborî şi ultima rachetă V-1 lansată de germani împotriva Marii Britanii, în cel de-al Doilea Război Mondial. Denumite de germani Vergeltungswaffe-Eins, ceea ce însemna „Arma Răzbunării 1“, ele au primit de la britanici, pe care ar fi trebuit să-i ucidă, să-i schilodească şi să-i îngrozească, poreclele de „doodlebugs“ şi „bomba bâzâitoare“.

Racheta V-1, în care Hitler îşi pusese mari speranţe la prima ei lansare, în Ajunul Crăciunului 1943, era o armă teribilă. Acţionată de un pulsoreactor care folosea benzină şi aer comprimat, racheta avea 9 metri, o anvergură a aripilor de 5 metri şi cântărea 2,154 de tone. Focosul conţinea 850 de kilograme de explozibil Amatol, un amestec teribil de trinitrotoluen şi nitrat de amoniu. Lansate de pe rampe din beton înalte de 38 de metri, staţionate în Franţa ocupată, de la Watten, în nord, la Houppeville, în sud, zburau cu o viteză de până 580 de kilometri pe oră, ceea ce le făcea suficient de încete pentru ca rezultatele exploziilor pe care le produceau, în raport cu dimensiunile focosului, să fie considerabil mai devastatoare decât cele ale la fel de formidabilei sale surori, racheta V-2 (cunoscută de germani sub denumirea de A-4). „Englezii se vor opri doar atunci când oraşele lor vor fi distruse“, spunea Hitler într-o şedinţă în iulie 1943, „nimic altceva nu va reuşi s-o facă… Se vor opri când oraşele lor vor fi distruse, măcar asta e sigur. Pot câştiga acest război doar dacă vom provoca duşmanului mai multe distrugeri decât reuşeşte el să ne provoace nouă: dacă vom aduce ororile războiului asupra sa. Mereu a fost aşa, şi la fel stau lucrurile şi în aer.“1184 Având în vedere că Luftwaffe nu a fost în stare să escorteze bombardierele deasupra Angliei, din cauza protecţiei asigurate de avioanele de vânătoare britanice, bombele V-1 au reprezentat mai degrabă un simbol al disperării lui Hitler decât al forţei sale.

Din moment ce raza maximă de acţiune a rachetelor V-1 era de 210 kilometri, principalele lor ţinte au fost Londra şi sud-estul Angliei, zone care au suferit din greu de pe urma bombardamentelor. Pilotate automat, cu ajutorul unei busole presetate, bombele zburătoare aveau în vârful propulsorului un dispozitiv care înregistra distanţa parcursă. Odată ce atingea raza corectă, profundoarele de pe aripi erau întoarse complet, iar bomba intra în picaj, separându-se de motor în acest timp. Parte din teroarea pe care bombele V-1 o inspirau era provocată de felul sinistru în care se oprea brusc zgomotul mecanismului de propulsie, semnalul că bomba urma să cadă asupra oamenilor. Dacă auzeai în continuare zgomotul, asta însemna că V-1 continua să zboare, însă dacă îl auzeai oprindu-se, aveai certitudinea unei explozii iminente şi devastatoare. S-a estimat că aproximativ 80% din totalul bombelor V-1 au aterizat la mai puţin de 13 kilometri de ţintele lor.

Între 13 iunie 1944 – la o săptămână după Ziua Z – şi 29 martie 1945, împotriva Marii Britanii au fost lansate nu mai puţin de 13 000 de bombe V-1. Deoarece altitudinea zborului de croazieră, plasată undeva între 1 şi 1,2 kilometri, era prea joasă pentru ca artileria antiaeriană să le poată lovi, dar prea înaltă pentru ca artileria uşoară să le poată atinge, avioanele RAF au fost cele care, cel mai adesea, trebuiau să se confrunte cu această nouă ameninţare cât se poate de serioasă. Avioanele de vânătoare ghidate de radar încercau fie să le doboare, fie să le răstoarne, lovindu-le uşor aripile. Aveai nevoie de un curaj nebunesc pentru a zbura atât de aproape de o tonă de explozibil, şi totuşi, adesea, acesta a fost modul în care s-a procedat. S-au folosit şi baloane de baraj pentru a se încerca devierea lor cu ajutorul unor cabluri de metal.

„Aveam 11 sau 12 ani când am trăit prima dată experienţa unui astfel de raid“, îşi amintea Thomas Smith, care a locuit în ultimii doi ani ai războiului în Russell Gardens, în nordul Londrei, alături de mama şi de cei opt fraţi şi surori. „Era ora 6.30, vineri, 13 octombrie 1944. Stăteam cu toţii în pat, când am auzit venind bombele zburătoare. Când se aflau deasupra casei, ştiam că puteau să cadă oriunde. Eram îngroziţi. Împărţeam un pat cu patru fraţi ai mei şi stăteam îmbrăţişaţi cu toţii sub cearşafuri.“ Tatăl său era în străinătate, servind în armata britanică, ce, la acea vreme, după invazia din Normandia, ataca şi distrugea rampele de lansare ale rachetelor din nordul Franţei. (Totuşi, asta nu va pune capăt atacurilor, fiindcă, după capturarea rampelor de lansare din nordul Franţei, unele bombe V-1 vor fi lansate cu ajutorul unor bombardiere Heinkel He-111 modificate.) „Bomba nu ne-a nimerit casa“, îşi amintea Smith, „dar a căzut la 140 de metri de noi, în Russell Gardens. Forţa exploziei a făcut ca acoperişul şi tavanul casei să se prăbuşească, iar ferestrele au fost distruse din cauza detunăturii. În ciuda acestui lucru, mama tot m-a trimis la şcoală“. Erau o generaţie puternică, iar familia Smith era una norocoasă; în total, teribila „armă secretă“ a Führerului a produs 24 000 de mii de victime în rândul britanicilor, dintre care 5 475 de morţi. Unul dintre cele mai demoralizante aspecte ale campaniei de bombardamente a fost faptul că atacurile veneau la orice oră din zi şi din noapte, nedând nici o clipă de răgaz. În timp ce Luftwaffe hotărâse de mult timp ca atacurile sale să se desfăşoare noaptea, când bombardierele sale se puteau ascunde la adăpostul întunericului de avioanele de vânătoare ale RAF, bombele teleghidate veneau şi ziua, şi noaptea. La un moment dat, în iulie şi în august 1944, la începutul atacurilor, 10 000 de case erau afectate în fiecare zi. La sfârşitul lui august, 1,5 milioane de copii fuseseră evacuaţi din sud-estul Angliei.

Perimetrul uriaş pe care bombele V-1 îl puteau devasta – o singură bombă zburătoare ar fi putut produce pagube pe o suprafaţă de 450 de metri pătraţi – făcea din ele o armă deosebit de periculoasă, cu toate că britanicii se adaptaseră repede. Între iunie şi septembrie 1944, de exemplu, avioanele de vânătoare ale RAF şi baloanele de baraj au doborât 3 912 bombe zburătoare. În curând va deveni evident că Hitler, care sperase că bombele V-1 ar fi putut distruge moralul britanicilor şi le-ar fi putut forţa guvernul să caute să încheie pacea, se înşelase în privinţa potenţialului acestei arme. Aşa că îşi va pune speranţele în rachetele V-2, care fuseseră concepute în centrul de cercetare Peenemünde din Pomerania şi care conţineau tehnologie de ultimă oră. Era vorba de o rachetă balistică supersonică, zburând mai repede decât viteza sunetului, astfel că primul lucru pe care îl auzeau victimele era zgomotul pe care îl făcea la detonare. Sirenele erau inutile şi nu puteau fi emise nici un fel de avertizări, lucru care mărea dimensiunea terorii, plus că nu exista nici o posibilitate ca acestea să fie interceptate, pentru că zburau cu o viteză de 4 000 de kilometri pe oră, de zece ori mai repede decât avioanele de vânătoare Spitfire.

Suprafaţa de comandă aerodinamică, controlată giroscopic, ghida această rachetă uriaşă de 13 tone pe distanţe de până la 410 kilometri. Iniţial fusese gândită să transporte gaze toxice, iar focosul de o tonă, cu explozibilul lui extrem de puternic, a fost adăugat doar mai târziu. Viteza sa uimitoare era generată de un amestec de alcool etilic şi oxigen lichid, pompat în motor de două pompe centrifuge, care erau acţionate de turbine, amestec care era adus la o temperatură de 2 700 de grade Celsius. Putea zbura la un plafon maxim de 30 de kilometri. Racheta V-2 era enormă: avea o înălţime de 14 metri, un diametru de 1,5 metri la mijloc şi de 3,5 metri în zona stabilizatoarelor, deci era de departe cea mai mare armă din categoria sa. Lansată dintr-o poziţie verticală, de pe nişte vehicule care, pur şi simplu, se retrăgeau după decolare, nu avea nevoie nici măcar de rampe de lansare – ca majoritatea rachetelor V-1 – pe care Aliaţii să le bombardeze şi să le distrugă. (Ambele rachete pot fi văzute astăzi la Muzeul Imperial de Război din Londra.)

Cu producţia la capacitate maximă în toamna lui 1944, Hitler spera că Londra putea fi bombardată până la capitulare, înainte ca Aliaţii să ajungă în Germania şi să distrugă cel de-al Treilea Reich. Totuşi, vina pentru faptul că rachetele V-2 intraseră în producţie atât de târziu fusese, în mare parte, chiar a lui Hitler. Dacă ar fi acordat întâietate acestui obiectiv în 1942, problemele legate de construcţia lor ar fi putut fi rezolvate din timp pentru a demara producţia în masă încă din 1943, nu din 1944.1185 Sporirea producţiei de rachete ar fi răpit, desigur, din atenţia acordată altor programe de înarmare, fie că era vorba de avioane de război, de tancuri sau de submarine. Proporţia rateurilor la aprindere era mare, iar jumătate din rachete erau construite cu defecţiuni, însă lucrurile ar fi putut să nu stea aşa dacă Führerul ar fi susţinut proiectul mai din timp şi cu mai multă convingere.

Pe 8 septembrie, la ora 18.40, prima rachetă V-2 lovea Marea Britanie, deşi lansarea ei avusese loc cu doar cinci minute mai înainte, după ce fusese descărcată dintr-un camion modificat, pe o stradă liniştită de la periferia oraşului Haga. Înainte ca focosul să explodeze, omorând trei oameni şi rănind şase, Staveley Road din Chiswick, în vestul Londrei, era o stradă liniştită, dintr-o zonă rezidenţială. La început, pentru a nu panica lumea, autorităţile britanice nu au făcut nici un anunţ legat de racheta V-2, încurajând oamenii să creadă că explozia zgomotoasă auzită în vestul Londrei fusese doar o „explozie provocată de gaze“, însă, în noiembrie, a devenit limpede că guvernul trebuia să comunice mai onest cu oamenii despre noua ameninţare.

De-a lungul celor cinci luni ale campaniei de bombardament, către Anglia au fost lansate un total de 1 359 de rachete, omorând 2 754 de oameni şi rănind 6 253. Răspunzând exagerărilor propagandei germane, care spunea că Londra era „distrusă“, pe 10 noiembrie, Winston Churchill declara în faţa Camerei Comunelor, că „până acum, pagubele şi pierderile nu au fost consistente. Nu e deloc necesar să exagerăm pericolul“. Şi, cu toate acestea, pe 25 noiembrie, când o singură rachetă va lovi magazinul Woolworth din New Cross, în sud-estul Londrei, vor muri 160 de oameni şi alţi 200 vor fi răniţi, iar când patru astfel de rachete vor atinge localitatea Croydon, din Surrey, pe 29 decembrie, rezultatul va fi că 2 000 de case nu vor mai putea fi locuite.

„Din cer încă mai cădeau tot felul de lucruri“, îşi amintea o tânără care supravieţuise exploziei din New Cross,

bucăţi de obiecte şi de oameni. Capul unui cal zăcea în canalizare. Un cărucior de copil era îndoit şi deformat cu totul, iar mâna unui bebeluş era încă învelită în mâneca jachetei din lână. Lângă cârciumă era un autobuz distrus, cu oameni încă aşezaţi pe scaune înăuntrul său, cu toţii acoperiţi de praf şi morţi. În locul în care fusese Woolworth, nu mai era nimic, doar o groapă enormă acoperită de nori de praf. Nici urmă de clădire, numai grămezi de moloz şi de cărămizi, iar, sub toate acestea, oameni urlând.

În total, au fost lansate 3 225 de astfel de rachete, fiecare costând 100 000 de mărci. Oraşul Anvers a fost şi el afectat serios de rachete, înregistrând mai mult de 30 000 de morţi şi răniţi. Germanii aveau chiar un plan de a lansa rachete V-2 asupra Americii, rachete care urmau să-şi ia zborul de pe submarine. Ultima rachetă V-2 care a lovit Marea Britanie a fost lansată din Haga, exact ca şi prima; a căzut pe un bloc de locuinţe din Whitechapel, la ora 19.21, pe 27 martie, omorând 134 de oameni. Nu se putea lua nici o măsură de apărare împotriva lor, plus că puteau ajunge chiar şi în adăposturi subterane. Rachetele V-2 nu omorau oameni doar când loveau ţinta, ci şi atunci când erau fabricate. Se estimează că până la 20 000 de persoane au murit în condiţii oribile, de exploatare sclavagistă, în timp ce fabricau rachetele. Viaţa din aceste fabrici, răspândite pe tot teritoriul Reichului, era îngrozitoare, foametea, bolile şi abuzurile şi accidentele fiind des întâlnite.

Deşi bombele zburătoare V-1 şi rachetele V-2 aveau să producă mii de victime în Marea Britanie, iar, în Olanda şi Belgia, chiar mai multe, ele nu puteau să dezechilibreze balanţa conflictului, chiar dacă ar fi provocat pagube de zece ori mai mari, deoarece Hitler nu începuse să le lanseze decât la o săptămână după Ziua Z. În acel moment, americanii, britanicii şi canadienii debarcaseră deja şi nu exista nici o posibilitate de a mai cădea la înţelegere cu Hitler, oricât de mare ar fi fost succesul campaniei de bombardamente cu rachete V. De aceea, cercetarea tehnologică, banii, materia primă, mâna de lucru instruită, condiţiile grele de muncă şi efortul general care au dus la crearea rachetelor V nu au fost deloc justificate de rezultatele obţinute. Utile pentru propagandă, dar lipsite de rezultate, „armele răzbunării“ s-au dovedit a fi doar o altă eroare de judecată strategică a Führerului.

 

1125 Numele de familie al tatălui lui Hitler, înainte de a şi-l schimba după numele tatălui său vitreg (n.tr.)

1126 Churchill, Dawn of Liberation, p. 189

1127 Hastings, Armageddon, p. 200

1128 Cuvântul înainte al lui Ian Kershaw la editor Neitzel, Tapping Hitler’s Generals, pp. 7–11

1129 editor Neitzel, Tapping Hitler’s Generals, passim

1130 Ibid., p. 169

1131 Ibid., p. 205

1132 Ibid., p. 207

1133 Ibid., p. 219

1134 Ibid., p. 222

1135 Ibid., p. 228

1136 Goldensohn, Nuremberg Interviews, p. 347

1137 Royle, Patton, p. 151

1138 Arhiva Ian Sayer

1139 Royle, Patton, p. 150

1140 Eisenhower, Crusade in Europe, pp. 225–229

1141 D’Este, Genius for War, pp. 602–603

1142 Arhiva Ian Sayer

1143 White, With the Jocks, p. viii

1144 BRGS 2/22

1145 NA Întâlnirea Cabinetului de Război WM (45) 29

1146 Gilbert, Second World War, p. 585

1147 Churchill, Dawn of Liberation, pp. 188–189

1148 Middlebrook, Arnhem, p. 443

1149 Ibid., p. 444

1150 Ibid., p. 439; editor Parrish, Simon & Schuster, p. 680; Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1215

1151 Grant, World War II: Europe, p. 44

1152 Hamilton, Monty: The Field Marshal, p. 181

1153 Copia personală a generalului Strong din Arhiva Ian Sayer

1154 Editori Freidin şi Richardson, Fatal Decisions, p. 225

1155 Sayer şi Botting, Hitler’s Last General, p. 347

1156 Editor Parrish, Simon & Schuster, pp. 88–89

1157 Weintraub, Eleven Days, p. xiii

1158 Varză, în limba germană, termen peiorativ referitor la soldatul german (n.tr.)

1159 Royle, Patton, p. 166

1160 Bradley, General’s Life, p. 367

1161 Royle, Patton, p. 169

1162 Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1218

1163 Delaforce, Battle of the Bulge

1164 Jablonsky, Churchill and Hitler, p. 194

1165 Goldensohn, Nuremberg Interviews, p. 167

1166 Whiting, Field Marshal’s Revenge, p. ix

1167 Ibid., p. 222

1168 Andrew Taylor, TLS 2005; Royle, Patton, p. 196

1169 Weintraub, Eleven Days, p. 177; editor Parrish, Simon & Schuster, p. 91; Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1218

1170 Weintraub, Eleven Days, p. 177; editor Parrish, Simon & Schuster, p. 91; Dupuy şi Dupuy, Encyclopedia, p. 1218

1171 Hastings, Armageddon, p. 263

1172 Davidson, Trial of the Germans

1173 Goldensohn, Nuremberg Interviews, p. 131

1174 Wheeler-Bennett, Nemesis of Power, pp. 429–430

1175 Gilbert, Second World War, p. 386

1176 Goldensohn, Nuremberg Interviews, p. 334

1177 Ibid., p. 166

1178 Editori Heiber şi Glantz, Hitler and his Generals, pp. 615–616

1179 Speer, Inside the Third Reich, p. 426

1180 Ibid.

1181 Hastings, Armageddon, p. 421

1182 Weintraub, Eleven Days, p. 178

1183 BRGS 2/23

1184 Editori Heiber şi Glantz, Hitler and his Generals, p. 188

1185 Editori Deutsch şi Showalter, What If?, pp. 204–206