CAPITOLUL 1

PATRU INVAZII

septembrie 1939–aprilie 1940

Dumnezeu să aibă milă de noi, dacă pierdem acest război.

Hermann Göring către interpretul lui Hitler,

Paul Schmidt, 3 septembrie 193918

Cu toate că situaţia internaţională şi lunile în care se exercitase o intimidare militară împotriva Poloniei nu erau de natură să poată transforma invazia acestei ţări într-un atac-surpriză, Hitler spera totuşi – şi nu fără motiv – că noile tactici Blitzkrieg (război-fulger) ale Wehrmachtului să provoace polonezilor un şoc tactic. Tacticile Blitzkrieg – care se bazau pe un contact strâns, controlat prin radio, între coloanele de tancuri rapide, artileria motorizată, bombardierele şi avioanele de vânătoare Luftwaffe şi infanteria motorizată – măturau totul în calea lor. Aversiunea lui Hitler faţă de războiul static, de uzură, era o reacţie firească la anii în care servise în cadrul celui de-al 16-lea Regiment Bavarez de Infanterie, între 1914 şi 1918. Sarcinile sale ca Meldegänger (curier de batalion) în acel conflict presupuneau pândirea pauzelor între salvele de artilerie şi deplasarea rapidă într-o poziţie semighemuită din tranşee în găurile de obuze pentru a duce mesaje. Fusese, aşadar, un soldat curajos şi conştiincios; probabil că nu omorâse pe nimeni cu mâna lui şi refuzase întotdeauna promovările care l-ar fi îndepărtat de camarazii săi, pentru că – aşa cum va declara ulterior aghiotantul regimentului, Fritz Wiedemann – „pentru Gefreiterul [caporalul] Hitler, regimentul însemna acasă“.19 A primit chiar două Cruci de Fier, Clasa a II-a şi Clasa I.

Supravieţuind timp de patru ani unei situaţii pline de greutăţi şi epuizante, în jurul vârstei de 29 de ani, după ce războiul se încheiase, Hitler învăţase deja că în confruntarea armată surpriza tactică reprezenta un avantaj inestimabil şi că, aşa cum avea să scrie mai târziu în Mein Kampf: „Cu toate că un bărbat de 30 de ani va mai avea multe de învăţat de-a lungul vieţii sale, ceea ce va învăţa nu va fi decât în completare“. Pe parcursul întregii sale cariere de revoluţionar, a încercat permanent să se folosească de elementul-surpriză – şi a făcut-o, de obicei, cu mare succes. Lovitura de stat – cunoscută sub numele de Puciul de la Berărie – pe care a încercat să o dea în 1923 l-a surprins chiar şi pe liderul ei titular, generalul Ludendorff, iar Röhm nu a avut nici cea mai mică bănuială în privinţa Nopţii Cuţitelor Lungi. Totuşi, polonezii se aşteptau la atacul fulger al lui Hitler, deoarece, chiar cu o săptămână mai devreme ţara lor fusese invadată de un mic detaşament de germani care nu fuseseră anunţaţi de amânarea invaziei, plănuită iniţial pentru zorii zilei de sâmbătă, 26 august.

Parte din planul Germaniei de a invada Polonia – Fall Weiss (Planul Alb) – presupunea implicarea unor mici grupuri de germani îmbrăcaţi în Räuberzivil („haine vechi şi zdrenţuite“), care urmau să treacă graniţa cu o noapte înainte şi să captureze puncte-cheie strategice până în zorii zilei stabilite pentru invazie. Batalionului Abwehr (serviciile secrete ale armatei germane) însărcinat să întreprindă aceste operaţiuni i s-a dat numele eufemistic de Compania 800 de Pregătire în Construcţii pentru Obiective Speciale. Un grup de 24 de oameni, sub conducerea locotenentului dr. Hans-Albrecht Herzner, era însărcinat să pregătească drumul pentru asaltul Diviziei a 7-a de Infanterie, trecând graniţa şi capturând o staţie feroviară la Mosty, în trecătoarea Jablunka din munţii Carpaţi, pentru a preveni distrugerea tunelului feroviar cu o singură linie dus-întors – cea mai rapidă legătură între Varşovia şi Viena20. Pe 26 august, după ce a trecut peste graniţă în pădurile poloneze la 12.30 noaptea, grupul lui Herzner s-a rătăcit şi s-a dispersat în întuneric, însă Herzner a reuşit să ocupe staţia feroviară de la Mosty împreună cu treisprezece oameni, la ora 3.30 după miezul nopţii, şi să taie liniile telefonice şi de telegraf, pentru a descoperi, până la urmă, că detonatoarele poloneze fuseseră deja scoase din tunel de către soldaţii care apărau locul. Apoi, gărzile poloneze din tunel i-au atacat unitatea, rănindu-l pe unul dintre oamenii săi. Pierzând contactul cu Abwehrul, Herzner nu avea cum să ştie că, în seara precedentă, cu doar câteva ore înainte, Hitler amânase Planul Alb pentru săptămâna următoare şi că fiecare unitate de comando fusese informată despre acest lucru, cu excepţia grupului său. Abwehrul a reuşit, până la urmă, să ia legătura cu ei abia la ora 9.35 dimineaţa, pentru a-i ordona lui Herzner, care până în acel moment mai pierduse un om, rănit în luptă, şi omorâse un polonez în schimbul de focuri, să elibereze prizonierii şi să se întoarcă la bază imediat.

După o altă serie de incidente, grupul lui Herzner a trecut graniţa înapoi în Germania la ora 13.30. Guvernul german le-a explicat polonezilor că întreaga afacere fusese o greşeală cauzată de absenţa unei graniţe bine stabilite de-a lungul pădurii. De aceea, de vreme ce, oficial, operaţiunea nu fusese una militară şi din moment ce avusese loc pe timp de pace, Herzner a evaluat şi a transmis superiorilor, cât se poate de nemţeşte, cheltuielile din timpul acelei nopţi, care se ridicau la suma de 55 de mărci şi 86 de pfeningi21. La fel de nemţeşte, autorităţile nu au vrut iniţial să-i acorde Crucea de Fier (Clasa a II-a) pentru fapte de curaj pe timp de pace. (Până la urmă au făcut-o, dar nu i-a fost de prea mare folos: după ce şi-a rupt coloana într-un accident cu motocicleta, în 1942, Herzner s-a înecat în timpul şedinţelor de terapie prin înot.)

Pe 28 august, Hitler abrogase tratatul germano-polonez de neagresiune – un straniu şi neobişnuit act de legalism din partea sa –, aşa că polonezii beneficiau de un indiciu cum nu se poate mai limpede că Germania era pe punctul de a le invada ţara. Însă, cu toate acestea, aveau prea puţine cunoştinţe despre tacticile Blitzkrieg, până atunci un secret aflat în posesia numai anumitor strategi militari germani şi britanici. Puteau să estimeze corect unde şi, în mare, când avea să se producă atacul, dar, aspectul cel mai important, nu ştiau cum avea să aibă loc. De aceea, polonezii au ales să-şi plaseze grosul trupelor aproape de graniţa germană. Criza de la München, din toamna precedentă, şi anexarea unei bune părţi din Cehoslovacia în primăvara următoare extinsese graniţa dintre Reich şi Polonia de la 2 011 kilometri la 2 816 kilometri, mult mai mult decât putea să apere efectiv armata poloneză. Aşadar, mareşalul Edward Śmigły-Rydz, comandantul-şef al trupelor poloneze, a fost obligat să decidă dacă să păstreze majoritatea forţelor sale în spatele liniei defensive formate, în mod natural, de râurile Vistula, San şi Narev sau dacă să încerce să protejeze inima industrială a Poloniei şi zonele agricole cele mai bune din vestul ţării.

Śmigły-Rydz a hotărât să-şi comaseze trupele, astfel încât să apere fiecare palmă de pământ polonez, expunându-şi armata într-un mod extrem de riscant. A încercat să dispună trupele de-a lungul întregului front, din Lituania până în Carpaţi, şi chiar a păstrat un grup de asalt pentru a invada Prusia Orientală, reţinând o treime din forţele sale în Poznia şi în Coridorul Polonez. Aşa cum se întâmplase de atâtea ori în istoria săracei şi martirizatei Polonii, ordinele au fost curajoase: altminteri, Śmigły-Rydz ar fi trebuit, pur şi simplu, să abandoneze oraşe importante precum Cracovia, Poznań, Bydgoszcz şi Łódź, toate aşezate la vest de cele trei râuri. Cu toate acestea, este greu să nu fii de acord cu generalul-maior Friedrich von Mellenthin, pe atunci ofiţer de informaţii în Corpul III German, care spunea că „planurilor poloneze le lipseşte simţul realităţii“22.

Joi, 31 august, la ora 17.30, Hitler a ordonat ca ostilităţile să înceapă în dimineaţa următoare, iar, de data aceasta, nu avea să mai existe nici o amânare. Astfel, în zorii zilei de vineri, 1 septembrie, la ora 4.45, forţele germane au pus în aplicare Planul Alb, care fusese elaborat în luna iunie a aceluiaşi an de către Înaltul Comandament al Armatei Germane, Oberkommando des Heeres (OKH). OKH-ul era compus din comandantul-şef al Armatei Terestre (Feldheer), din şeful Marelui Stat-Major, din şeful Biroului de Personal al Armatei şi din comandantul-şef al Armatei de Rezervă (Ersatzheer). În ceea ce priveşte realizarea marilor strategii, deasupra OKH-ului se afla Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forţelor Armate sau OKW). Imediat după ce şi-a asumat comanda personală a forţelor armate germane, în februarie 1938, Hitler a creat OKW-ul pentru a funcţiona ca un consiliu militar sub directa sa autoritate, avându-l pe Keitel drept şef. Dacă eforturile lui Blomberg de a realiza un comandament superior unificat fuseseră întâmpinate cu o opoziţie energică din partea marinei, Hitler nu putea fi refuzat. În august 1939, când s-a declarat mobilizarea generală, OKW-ul era alcătuit din biroul şefului Statului-Major (Keitel), dintr-o divizie administrativă centrală, din biroul administraţiei forţelor armate (sub conducerea lui Jodl), care îl informa constant pe Hitler în privinţa situaţiei militare, dintr-un birou care se ocupa de activitatea de informaţii, sub conducerea amiralului Wilhelm Canaris, un birou al producţiei de război şi din diverse unităţi mai mici responsabile de justiţie militară şi de finanţe.

Potrivit Planului Alb, de fiecare parte a unui centru relativ slab şi staţionar se găseau două flancuri puternice ale Wehrmachtului care urmau să împresoare Polonia, să-i distrugă forţele armate şi să captureze Varşovia. Grupul de Armate Nord, aflat sub conducerea generalului-colonel Fedor von Bock, avea să lovească prin Coridorul Polonez, să preia Danzigul (actualul Gdansk), să se întâlnească cu Armata III germană în Prusia Orientală şi să atace fulgerător capitala poloneză dinspre nord. Între timp, Grupul de Armate Sud, chiar mai puternic decât primul, sub conducerea generalului-colonel Gerd von Rundstedt, avea să lovească centrul forţelor poloneze, mai numeroase, care-i stăteau în faţă, să împingă frontul până la Lvov şi, de asemenea, să atace Varşovia dinspre est şi nord. (În trecătoarea Jablunka, polonezii reuşiseră să distrugă tunelul feroviar, care nu a mai fost redeschis până în 1948.)

Coridorul Polonez, care fusese gândit de cei care concepuseră Tratatul de la Versailles din 1919, astfel încât să izoleze Prusia Orientală de restul Germaniei, era prezentat de multă vreme ca un casus belli de către nazişti, după cum fusese şi Danzigul, port la Marea Baltică având o populaţie majoritar germană, numai că, după cum declarase Hitler la o conferinţă cu generalii săi, în mai 1939: „Danzigul nu este adevărata problemă; pentru noi, obiectivul real este să ne deschidem Lebensraum-ul (spaţiul vital) către est şi să asigurăm aprovizionarea cu alimente“23. Pe Hitler, însă, l-a condus înainte ceva mult mai important decât raţiunile practice. Acesta avea să fie un conflict existenţial, o împlinire a profeţiilor făcute cu 15 ani înainte, în Mein Kampf, testamentul său politic. Rasa germană stăpânitoare avea să-i subjuge pe slavi – Untermenschen (suboameni), conform preceptelor naziste de ierarhie rasială – şi să le folosească teritoriul pentru a hrăni noua civilizaţie ariană. Sub aspect politic, acesta avea să fie cel dintâi război mondial eminamente ideologic, iar argumentul cărţii de faţă este că tocmai acesta a fost motivul principal pentru care naziştii l-au pierdut.

Strategia de a avea un centru slab şi două flancuri puternice a fost genială şi se pare că a fost preluată din apreciatul studiu antebelic al feldmareşalului şi contelui Alfred von Schlieffen despre tacticile folosite de Hannibal în bătălia de la Cannae. Indiferent cine îşi revendică paternitatea strategiei, ea a funcţionat bine, deplasând cu abilitate armatele germane printre cele poloneze şi permiţându-le să se apropie aproape simultan de Varşovia, din direcţii diferite. Însă nu superioritatea germană în ceea ce priveşte oamenii şi armele a fost cea care a făcut ca asaltul să fie implacabil, ci, mai presus de toate, noua doctrină militară a Blitzkriegului. Polonia a fost un bun teren de testare a tacticilor Blitzkrieg: deşi dispunea de lacuri, păduri şi drumuri proaste, avea totuşi o geografie plată, cu fronturi extrem de largi şi cu un sol dur, de sfârşit de vară, ideal pentru tancuri.

Întrucât guvernele britanic şi francez, îngrozite că Germania putea să invadeze Polonia în orice moment, au acordat, la 1 aprilie 1939, Poloniei garanţii militare, în vreme ce prim-ministrul britanic Neville Chamberlain îi promitea acesteia oficial „tot sprijinul care stătea în puterea Aliaţilor“, în cazul în care Polonia ar fi fost atacată, Hitler a fost obligat să lase un procent mare din cele o sută de divizii ale armatei sale în vest, pentru a apăra Linia Siegfried sau „Zidul de Vest“ – o serie de fortificaţii încă neterminate, de aproape 5 kilometri lăţime, dispuse de-a lungul graniţei de vest a Germaniei. Teama de un război pe două fronturi l-a determinat pe Führer să selecteze şi să trimită nu mai puţin de patruzeci de divizii pentru a-i apăra spatele. Totuşi, trei sferturi dintre acestea erau doar unităţi de categoria a doua şi, în plus, aveau la dispoziţie muniţie doar pentru trei zile24. Hitler rezervase pentru atacarea Poloniei cele mai bune trupe, împreună cu toate diviziile mobile şi blindate, dar şi aproape întreaga sa flotă aeriană.

Planul Alb a fost elaborat de strategii OKH-ului, Hitler rezumându-se doar la a-şi da aprobarea asupra documentului final. În această fază de început a războiului, între Hitler şi generalii săi exista o doză consistentă de respect reciproc autentic, ajutată de faptul că, până atunci, nu intervenise prea mult în privinţa modului în care aceştia îşi concepeau strategiile şi îşi dispuneau trupele pe teren; cele două Cruci de Fier îi ofereau o oarecare prestanţă în ochii generalilor. Încrederea pe care o avea în sine, atunci când venea vorba de chestiunile militare, era una neobişnuită. Probabil că faptul se datora, în parte, sentimentului de superioritate pe care îl aveau mulţi veterani infanterişti, fiind convinşi că ei duseseră greul luptei în Marele Război. Atât Wilhelm Keitel, şeful Statului-Major al OKW, cât şi locotenentul său, Alfred Jodl, şeful Statului-Major al Operaţiunilor Wehrmachtului, serviseră ca artilerişti şi ofiţeri-funcţionari în timpul Primului Război Mondial: lupta lor fusese una indirectă, deşi Keitel fusese rănit. Generalul Walter von Reichenau, generalul-colonel Walter von Brauchitsch şi generalul Hans von Kluge erau, de asemenea, artilerişti, iar generalul Paul von Kleist şi generalul-locotenent Erich Manstein serviseră în cavalerie (cu toate că şi Manstein fusese rănit). Unii generali, ca Heinz Guderian, fuseseră la Comunicaţii, iar alţii, ca Maximilian von Weichs, îşi petrecuseră cea mai mare parte a războiului la Statul-Major. Indiferent de motiv, Hitler nu era atât de intimidat pe cât ar fi trebuit să fie în mod normal un ex-caporal aflat în mijlocul atâtor generali. Deşi fusese un simplu Meldegänger, ar fi putut să înveţe câte ceva despre tactica militară. Dacă Hitler ar fi fost cetăţean german, ar fi ocupat, cel mai probabil, o poziţie de comandă; conştient fiind de faptul acesta, putea foarte bine să termine războiul cu sentimentul de a fi capabil să comande un batalion, situaţie a cărei concretizare fusese oprită doar de un amănunt tehnic25. Mulţi dintre generalii anului 1939 îşi petrecuseră anii 1920 în miliţiile paramilitare, cunoscute sub numele de Freikorps, şi în micuţa Armată a „Tratatului“, autorizată sub regimul păcii de la Versailles. Înainte ca Hitler să vină la putere, dincolo de activităţile birocratice, de pregătire şi de studiu, situaţia nu implicase prea multe lucruri. Prin urmare, faptul nu l-ar fi impresionat prea mult pe Hitler, oricare ar fi fost gradul oficial pe care îl obţinuseră cei care serviseră în acest tip de armată. În ciuda dispreţului cu care fostul locotenent-colonel Winston Churchill avea să-l trateze pe „caporalul Hitler“ prin prisma gradului inferior pe care îl avusese în tranşeele Marelui Război, Führerul nu pare să fi suferit de vreun complex de inferioritate atunci când avea de-a face direct cu soldaţi care îl depăşiseră de mult în grad, în timpul precedentului război.

Planul Alb a implicat detaşarea a 60 de divizii pentru cucerirea Poloniei, inclusiv a cinci divizii Panzer de câte 300 de tancuri fiecare, a patru divizii uşoare (alcătuite din mai puţine tancuri şi câţiva cai) şi a patru divizii complet motorizate (cu infanterie motorizată), precum şi a 3 600 de avioane din aviaţia operativă şi a unei bune părţi din puternica Kriegsmarine (marina germană). În schimb, Polonia avea numai 30 de divizii de infanterie, 11 brigăzi de cavalerie, două brigăzi motorizate, 300 de tancuri medii şi uşoare, 1 154 de tunuri de câmp şi 400 de avioane gata de luptă (dintre care numai 36 de avioane Łoś care să nu fi fost depăşite), precum şi o flotă de numai patru distrugătoare moderne şi de cinci submarine. Cu toate că aceste forţe cuprindeau mai puţin de un milion de oameni, Polonia a încercat să-şi mobilizeze rezerviştii, proces care era departe de a se fi încheiat în momentul devastatoarei lovituri date de cei 630 000 de soldaţi germani, aflaţi sub comanda lui Bock, şi de alţi 886 000 de soldaţi aflaţi sub cea a lui Rundstedt.

Când s-a crăpat de ziuă, în data de 1 septembrie, bombardierele Heinkel He-111 (cu viteză de 350 kilometri pe oră, purtând încărcături de două tone), precum şi bombardierele în picaj Dornier şi Junkers Ju-87 (Stuka) au început să bombardeze drumurile, aerodromurile, nodurile de cale ferată, depozitele de muniţii, centrele de mobilizare şi oraşele poloneze, inclusiv Varşovia. Între timp, nava-şcoală Schleswig Holstein, din portul Danzig, a început să bombardeze garnizoana poloneză din Westerplatte. Avioanele Stuka aveau ataşate sirene speciale al căror sunet strident intensifica enorm teroarea celor de jos. O bună parte a Forţelor Aeriene Poloneze a fost distrusă la sol, iar superioritatea aeriană – care urma să devină un factor vital în următorii şase ani de conflict – a fost repede câştigată de către Luftwaffe. Avioanele Messerschmitt Me-109 puteau să atingă o viteză de 470 kilometri pe oră, astfel încât avioanele poloneze, mult inferioare ca viteză, aveau puţine şanse în faţa lor, oricât de curajoşi se dovedeau piloţii. Mai mult decât atât, apărarea antiaeriană poloneză – acolo unde se putea vorbi de aşa ceva – era cu totul insuficientă.

În fruntea celor două divizii blindate şi a două divizii uşoare ale Grupului de Armate Nord, se afla generalul Heinz Guderian, un vechi şi, cu adevărat, înfocat susţinător al tacticilor Blitzkrieg. Utilizând forţa de acţiune a grupului său de armate ca şi cum ar fi fost o entitate omogenă, spre deosebire de Grupul de Armate Sud, în care tancurile erau distribuite diferitelor unităţi, Guderian a reuşit să obţină succese uluitoare pe măsură ce înainta în faţa corpului de infanterie principal. În plus, răspunsul polonez era împiedicat de către marele număr de refugiaţi care aglomerau drumurile. Când au început să fie bombardaţi şi mitraliaţi din aer, o continuare a aplicării tacticilor Blitzkrieg, s-a dezlănţuit haosul.

În cazul unui atac din vest, Hitler avea nevoie să încheie rapid campania poloneză, însă abia duminică, 3 septembrie, la ora 11.00, guvernul lui Neville Chamberlain a declarat, în cele din urmă, război Germaniei, iar Franţa avea să-i urmeze fără tragere de inimă Marii Britanii şase ore mai târziu. Curând, a devenit clar pentru toată lumea – în afara veşnic optimiştilor polonezi – că aliaţii occidentali nu aveau de gând să atace Linia Siegfried, cu toate că francezii aveau 85 de divizii cu care să înfrunte 40 de divizii germane. Teama de atacurile aeriene germane masive, care puteau să distrugă Londra şi Parisul, era responsabilă în parte de lipsa de acţiune a Aliaţilor, însă, chiar şi în cazul în care Marea Britanie şi Franţa ar fi atacat din vest, probabil că Polonia n-ar fi putut să fie salvată la timp. În aceste condiţii, cu toate că Forţa Avansată de Atac Aerian a RAF a ajuns în Franţa pe 9 septembrie, principala Forţă Expediţionară Britanică (BEF), aflată sub conducerea lordului Gort (decorat cu Crucea Victoria), nu a ajuns pe continent decât a doua zi.

Ceea ce Aliaţii nu luaseră în calcul, în acel moment, era teama permanentă a lui Hitler de un atac din vest, în timp ce era implicat în conflictul din est. Într-o scrisoare către adjunctul comandantului Închisorii din Nürnberg, din 1946, Wilhelm Keitel sublinia că „lucrul de care Führerul se temea cel mai mult şi pe care-l pomenea permanent“ era, în primul rând, posibilitatea „unei înţelegeri secrete între Statele-Majore Generale ale Franţei şi Belgiei în privinţa unui atac-surpriză al forţelor motorizate franceze de mare viteză, care să treacă prin Belgia, dincolo de graniţa germană, astfel încât să pătrundă în zona industrială germană a Ruhrului“ şi, în al doilea rând, „o înţelegere secretă între Amiralitatea Britanică şi Statul-Major General olandez, în privinţa unei debarcări surpriză a trupelor britanice în Olanda, în vederea unui atac asupra flancului de nord german“.26 Însă, aşa cum stăteau lucrurile, Hitler nu trebuia să-şi facă griji în privinţa nici uneia dintre cele două posibilităţi, întrucât nici Franţa şi nici Marea Britanie – şi, cu atât mai puţin, statele neutre Belgia şi Olanda – nu ajunseseră să conceapă vreo strategie atât de plină de imaginaţie şi de forţă. E adevărat că Chamberlain îl adusese pe Winston Churchill, vechiul profet antinazist, în guvernul său, ca prim lord al Amiralităţii şi responsabil politic al Marinei Regale, însă acesta avea să rămână, pentru moment, cel mai belicos act al Marii Britanii, în afara unui raid de bombardare lipsit de succes, asupra bazei navale Wilhelmshaven, şi de aruncarea câtorva milioane de manifeste deasupra Germaniei, prin care poporul german era îndemnat să-şi răstoarne Führerul care îl târa în război. Ceea ce era puţin probabil să se întâmple, chiar în momentul în care era pe cale să obţină una dintre cele mai mari victorii ale Germaniei.

Propaganda germană, controlată de către dr. Joseph Goebbels, un om care merită pe deplin clişeul de „geniu al răului“, pretindea de mult că Reichul deţinea coloana a cincea de susţinători în interiorul Poloniei, intensificând astfel atmosfera de teroare şi de neîncredere de aici. Era o tactică care urma să fie folosită deseori în viitor, cu toate că, astfel, a condus la masacrarea a aproximativ 7 000 de etnici germani de către vecinii lor polonezi şi de către trupele poloneze în retragere.27 Această consecinţă nefastă a Războiului Rasial Total se va aplica la o scară monstruoasă pe întreg continentul, însă, în vreme ce, de această dată, polonezii o făcuseră pentru că erau îngroziţi de perspectiva trădării, în curând naziştii vor răspunde cu sânge-rece şi la o scară mult, mult mai mare.

În jurul datei de 5 septembrie, Coridorul Polonez era în întregime blocat. Pe 8 septembrie, armata poloneză Pomerania era încercuită în nord, iar Armata X germană, aflată sub conducerea generalului Walther von Reichenau, şi Armata VIII, sub conducerea generalului Johannes Blaskowitz, aveau să zdrobească în curând (în jurul datei de 17 septembrie) cu totul armatele poloneze Cracovia şi Łódź. Membrii guvernului polonez au fugit mai întâi la Lublin şi, de acolo, în România, unde, la început, au fost bine-veniţi, însă apoi, la presiunile lui Hitler, au fost reţinuţi.

În seara de 6 septembrie, Franţa a invadat Germania, cel puţin tehnic. Sperând să ofere polonezilor un moment de respiro, Comandantul francez, generalul Maurice Gamelin, a ordonat o înaintare de aproximativ 8 kilometri în interiorul Saarlandului, de-a lungul unui front cu o lungime de 24 de kilometri, ocupând o mână de sate germane abandonate. Germanii s-au retras în spatele fortificaţiilor Liniei Siegfried şi au aşteptat. Cum Franţa nu-şi terminase mobilizarea, nu a mai avut loc nici o acţiune, iar, cinci zile mai târziu, francezii s-au întors pe poziţiile lor iniţiale având ordine să întreprindă numai misiuni de recunoaştere. Cu greu se putea spune că „tot sprijinul stă în puterea“ Aliaţilor şi nu există nici o mărturie că Hitler ar fi detaşat un singur soldat din est pentru a-i ţine piept.

Pe 8 septembrie, Armata X condusă de Reichenau a ajuns la periferiile Varşoviei, unde a fost la început respinsă de o energică rezistenţă poloneză. În ciuda anilor întregi de ameninţări din partea lui Hitler, polonezii nu construiseră fortificaţii fixe de mai mare amploare, preferând să se bazeze pe contraatacuri. Toate acestea, însă, s-au schimbat la începutul lunii septembrie, când în centrul Varşoviei s-au ridicat baricade improvizate, s-au săpat tranşee antitanc şi s-au adus butoaie cu terebentină gata să fie aprinse. Planul lui Hitler era de a ocupa Varşovia înainte de întrunirea Congresului american din 21 septembrie, astfel încât să o poată prezenta atât Congresului, cât şi lumii întregi ca pe un fapt împlinit – ceea ce, însă, nu avea să se întâmple chiar aşa.

Pe 9 septembrie, Hermann Göring prezicea că „armata poloneză nu va mai reuşi să iasă niciodată din îmbrăţişarea germană“. Până în acel moment, germanii realizaseră un atac ca la carte, însă, în acea noapte, generalul Tadeusz Kutrzeba, din Armata Poznań, a preluat conducerea Armatei Pomerania şi a trecut râul Bzura într-un sclipitor atac împotriva flancului Armatei VIII germane, declanşând bătălia de trei zile de la Kutno, prin care a reuşit să ţină în loc o întreagă divizie germană. Polonezii au fost forţaţi să se retragă abia în momentul în care panzerele Armatei X s-au întors de la asediul Varşoviei. Potrivit propagandei germane şi italiene, o parte a cavaleriei poloneze ar fi atacat tancurile germane, înarmată numai cu lănci şi săbii, însă, de fapt, acest lucru nu se întâmplase deloc aşa. Cu toate acestea, aşa cum observase Mellenthin: „Toată energia şi tot curajul de care polonezii dădeau dovadă de multe ori nu au putut compensa lipsa armamentului modern şi a unei pregătiri tactice serioase“.28 Spre deosebire de polonezi, pregătirea Wehrmachtului era cât se poate de modernă şi impresionant de flexibilă: în caz de nevoie, unele trupe – precum infanteria şi artileriştii – puteau ţine locul tanchiştilor, în vreme ce subofiţerii germani fuseseră pregătiţi să ţină locul ofiţerilor. Constituia, desigur, un enorm avantaj şi faptul că germanii erau agresorii, ştiind exact când urma să înceapă războiul.

În 1944, Michael Howard, ofiţer al Corpului de Gardă şi viitor istoric militar, a început să frecventeze un curs „care cuprindea tot ceea ce se putea afla despre armata germană: organizarea, uniformele, doctrina, personalul, tacticile, armele sale – totul în afară de cauza pentru care era atât de al dracului de bună“.29 O parte a acestui răspuns poate fi găsită în trecut, în faptul că statul prusac al iuncherilor îngăduise, în secolul al XVII-lea tinerilor sclipitori din clasa de mijloc să poată avansa în cadrul armatei prusace. După cum spunea Voltaire: „Acolo unde unele state au o armată, armata prusacă are un stat!“, iar contemporanul său, contele de Mirabeau, confirma, afirmând maliţios că „Războiul este industria naţională a Prusiei“. Statut, respect şi prestigiu – toate acestea erau asociate ofiţerilor în uniformă. Lecţia marii renaşteri naţionale din 1813 fusese disciplina, iar această lecţie nu fusese uitată nici măcar odată cu înfrângerea din 1918. Hindenburg, cu toate că era un general înfrânt, fusese ales preşedinte. Germanii luptau în cel de-al cincilea război de agresiune în ultimii 75 de ani şi, aşa cum menţionează şi Howard, când era vorba de săpat şanţuri adânci pentru tranşee sau de poziţionat mortiere erau, pur şi simplu, mai buni decât Aliaţii. Strategia Blitzkrieg cerea o cooperare extraordinar de strânsă între servicii, iar germanii au reuşit să o realizeze în mod glorios. Aliaţilor le va trebui jumătate de război ca să-i prindă din urmă.

Cu numai trei divizii poloneze care să acopere graniţa de est, având o lungime de 1 288 de kilometri, surpriza a fost când, în zorii zilei de 17 septembrie, URSS-ul a invadat Polonia, în conformitate cu prevederile secrete al Pactului Sovieto-Nazist ce fusese încheiat pe data de 24 august. Ruşii doreau să se răzbune pentru înfrângerile suferite din cauza polonezilor în 1920, să obţină accesul spre statele baltice şi să formeze o zonă tampon împotriva Germaniei – şi au reuşit să câştige oportunist toate aceste trei lucruri, fără a întâmpina vreo rezistenţă semnificativă. Pierderile lor totale s-au ridicat la numai 734 de morţi.30 Stalin a folosit motivul „colonialismului“ polonez în Ucraina şi Bielorusia ca pe un – mai mult decât subţire – casus belli, argumentând că Armata Roşie invadase Polonia tocmai „pentru a restaura pacea şi ordinea“. Polonezii au fost astfel de două ori martirizaţi, zdrobiţi între ciocanul nazist şi nicovala sovietică, şi nu-şi vor mai recăpăta independenţa şi libertatea până în noiembrie 1989, o jumătate de secol mai târziu. Într-unul dintre cele mai infame acte de ticăloşie manifestă ale războiului, în primăvara anului 1940, Armata Roşie a transportat 4 100 de ofiţeri polonezi (care li se predaseră ruşilor în conformitate cu condiţiile Convenţiei de la Geneva) într-o pădure din apropierea Smolenskului, numită Katyń, unde fiecare dintre aceştia a fost împuşcat în ceafă. Vasili Blohin (călăul-şef al serviciilor secrete ruse, NKVD-ul) a condus echipa de asasini purtând pantaloni largi, un şorţ de piele şi mănuşi lungi, tot de piele, pentru a-şi proteja uniforma de sângele şi de bucăţile de creier împroşcate, şi folosind un pistol german Walther, tocmai pentru că nu se bloca atunci când se încălzea după o utilizare prea intensă.31 (Cu toate acestea, se va plânge că făcuse băşici la degetul cu care apăsase trăgaciul, la sfârşitul celei de-a treia zile de execuţii.) În total, 21 857 de soldaţi polonezi au fost executaţi de către sovietici la Katyń şi în alte locuri – o operaţiune despre care, după ce germanii invadaseră deja Rusia, şeful poliţiei lui Stalin, Lavrenti Beria, va admite că fusese „o greşeală“. Când, pe 17 aprilie, germanii au dat la iveală gropile comune, Goebbels a făcut cunoscut masacrul de la Katyń în întreaga lume, însă propaganda sovietică a pretins că acesta fusese opera naziştilor – o minciună la care Ministerul de Externe britanic va participa în mod conştient până târziu, în 1972, cu toate că la Procesul de la Nürnberg se renunţase la acuzaţiile împotriva germanilor în privinţa episodului Katyń.

Întrucât, către mijlocul lui septembrie, germanii înaintaseră deja spre câteva zone de dincolo de Varşovia şi puseseră într-adevăr mâna pe Brest-Litovsk şi pe Lvov, între ruşi şi germani au izbucnit spontan lupte, într-unul dintre incidente fiind ucişi doi cazaci, iar în altul 15 germani. Ribbentrop, ministrul de Externe german, a zburat la Moscova pentru a negocia liniile de demarcaţie şi, după ce a petrecut o seară la Teatrul Bolşoi urmărind Lacul lebedelor şi după o rundă de negocieri dure cu omologul său sovietic, Molotov, negocieri care s-au întins până spre ora 5.00 a doua zi dimineaţă, s-a ajuns la acordul ca germanii să ia Varşovia şi Lublin, iar ruşii restul estului Poloniei, având mână liberă în zona baltică. Germanii s-au retras din oraşe precum Brest-Litovsk şi Białystok, aflate în noul sector sovietic, şi, astfel, cea de-a patra împărţire a Poloniei a fost efectiv dusă la bun sfârşit. Molotov ar fi făcut bine, însă, dacă ar fi ţinut cont de spusele lui Hitler consemnate cu mai mulţi ani înainte, în Mein Kampf: „Nimeni să nu spună că, prin încheierea unei alianţe cu Rusia, n-ar trebui să ne gândim imediat la război, sau, dacă am face-o, n-ar trebui să ne pregătim cu adevărat pentru el. O alianţă al cărei scop nu ia în calcul un plan de război e fără sens şi nu e bună de nimic. Alianţele se încheie numai în vederea unui viitor conflict“.32

După o zi întreagă de bombardamente, pe 25 septembrie, fără a avea perspectiva primirii vreunui ajutor semnificativ din partea Aliaţilor din Vest, după un asalt pe scară largă al ruşilor în est, cu mijloacele de comunicare tăiate între Śmigły-Rydz şi o bună parte din armata sa şi cu rezervele de medicamente şi de hrană îngrijorător de reduse, Varşovia a capitulat pe 27 septembrie. Au mai trecut trei zile înainte ca germanii să fie de acord să-i ajute pe răniţii din oraş, ceea ce pentru mulţi a fost deja prea târziu. Bucătăriile de campanie au fost ridicate numai atâta timp cât camerele de filmat pentru buletinele de ştiri erau prezente. Până în 5 octombrie, orice rezistenţă încetase; 217 000 de soldaţi polonezi au trecut în captivitate la ruşi, iar 693 000 la germani. Din fericire, între 90 000 şi 100 000 de soldaţi polonezi au reuşit să fugă din ţară prin Lituania, Ungaria şi România, pentru a ajunge în Vest şi a se alătura Forţelor Poloneze Libere, sub comanda generalului Władysław Sikorski, prim-ministrul Poloniei în exil, care se aflase în Paris în momentul izbucnirii războiului şi care organizase un guvern în exil la Angers, în Franţa. În jur de 100 000 de polonezi din sectorul rusesc – printre care aristocraţi, intelectuali, sindicalişti, oameni ai Bisericii, politicieni, veterani ai Războiului Ruso-Polonez din 1920–1921, cu adevărat, toţi cei care ar fi putut forma nucleul unei noi elite naţionale – au fost arestaţi de către NKVD şi trimişi în lagăre de concentrare, din care aproape nimeni nu se mai întorcea.

În urma campaniei de patru săptămâni, germanii au suferit pierderi de 8 082 de morţi şi 27 278 de răniţi, în vreme ce polonezii au pierdut 70 000 de soldaţi şi 25 000 de civili, iar 130 000 de soldaţi au fost răniţi. „Operaţiunile militare au fost deosebit de valoroase, pentru că au oferit soldaţilor noştri prilejul de a trece prin «botezul sângelui»“ – concluziona Mellenthin – „şi pentru că i-a învăţat diferenţa dintre războiul real – cu muniţie reală – şi manevrele pe timp de pace.“ Fusese într-adevăr un război-fulger şi, pe 5 octombrie, un Adolf Hitler triumfător călătorea spre Varşovia în trenul său special (cine ştie din ce motiv denumit Amerika) pentru a-şi vizita trupele victorioase. „Uitaţi-vă bine în jurul Varşoviei“, le-a spus el corespondenţilor de război. „Acesta e tratamentul pe care îl pot aplica oricărui oraş european.“33 Şi aşa a şi fost!

Ceea ce urma să se numească politica Schrecklichkeit (a fricii) a început de îndată ce germanii au intrat în Polonia. Pentru ca rasa superioară să beneficieze de spaţiu vital, mari populaţii de suboameni (Untermenschen) slavi şi evrei trebuiau să dispară, iar, în timpul războiului, Polonia a pierdut un ameţitor procent de 17,2% din populaţia ei. Comandantul celor trei regimente SS Totenkopf (Capete de Mort), Theodor Eicke, a dat ordin oamenilor săi „să întemniţeze sau să anihileze“ orice duşman al naţional-socialismului pe care îl vor găsi în cale, urmând intrării trupelor în Polonia.34 De vreme ce nazismul era o ideologie atât politică, cât şi rasială, acest lucru însemna că largi pături din populaţia poloneză erau automat clasificate ca fiind duşmani faţă de care nu se putea arăta nici un fel de milă. Wehrmachtul s-a implicat activ în aceste violenţe: ţara a fost predată în mâinile administraţiei civile pe 26 octombrie, la numai opt săptămâni după izbucnirea războiului, însă, până atunci – fără a mai fi nevoie de ordine speciale – Armata Germană trecuse prin foc 531 de oraşe şi de sate şi omorâse mii de prizonieri de război polonezi.35 Pretextul folosit de soldaţii germani, atât în faţa ofiţerilor de reeducare ai Aliaţilor, cât şi unii faţă de alţii – şi anume că nu fuseseră decât simpli soldaţi care nu ştiuseră nimic de genocidul împotriva slavilor şi al evreilor sau că, în cel mai bun caz, nu auziseră decât zvonuri – era o minciună.

Schutzstaffel (Unitatea de Apărare sau SS) avusese, la început, funcţia de paznic al Partidului Naţional Socialist. Oficial, era descrisă ca o Gliederung (formaţie) independentă a Partidului, condusă de Reichsfürerul ei (şeful SS), Heinrich Himmler. Însă, în preajma izbucnirii războiului, aceasta crescuse în număr de oameni şi importanţă, iar, în jurul anului 1944, putea fi descrisă cu acurateţe într-o carte de instructaj a Aliaţilor drept „un stat în stat, superioară atât Partidului, cât şi guvernului“. Descris oficial, după venirea la putere a lui Hitler, ca fiind „protectorul securităţii interne a Reichului“, SS-ul se desfăta la gândul terorii pe care cruzimea sa o inspira. „Ştiu că există milioane de oameni în Germania cărora, la vederea uniformelor negre ale SS-ului nostru, li se face rău“, scria Himmler în 1936, într-o broşură pentru organizaţia sa, intitulată Die Schutzstaffeln. „Înţelegem bine acest lucru şi nu ne aşteptăm să fim iubiţi de prea mulţi oameni.“36

Din primele sale zile de activitate, când furniza gărzi de corp pentru oratorii nazişti de pe străzi şi din berării, SS-ul a crescut – mai ales după ce a eliminat elita conducătoare a rivalului, SA-ul – într-o organizaţie care era intim implicată în numeroase aspecte ale afacerilor de stat. În afară de faptul că furniza „garda cea mai aleasă şi mai apropiată a Führerului“, SS-ul promova doctrina „Rasei şi a Sângelui“; conducea forţele de poliţie; de asemenea, a organizat, în jurul anului 1945, o secţie militară (Waffen-SS-ul), numărând 830 000 de oameni, structură care va lupta în toate campaniile în afară de cele din Norvegia şi Africa; alături de Waffen-SS, s-a organizat şi o entitate autonomă – denumită Totenkopf Verbände – care conducea lagărele de concentrare şi de exterminare; SS-ul conducea Sicherheitsdienst (SD), serviciul de securitate al statului; nu în ultimul rând, avea propriile depozite şi stabilimente de antrenament unde se manifesta o severitate notorie, deţinând şi departamente acoperind domenii precum: economie, aprovizionare, lucrări publice şi clădiri, finanţe, afaceri juridice, întreprinderi industriale şi agricole, chestiuni medicale, personal, puritate rasială, familie, relocare de populaţie, disciplină, construcţia de lagăre, regiuni, legături, amnistii şi graţieri, consolidarea germanismului, indicatoare şi comunicaţii, educaţie, şcoli etnice şi repatrierea celor de rasă germană. Entităţile SS erau cu totul separate de restul aparatului de stat german.37 Hitler îi concepuse mottoul în 1931: Meine Ehre heisst Treue (Onoarea mea e loialitatea!), rezumând limpede nevoia de a beneficia de o forţă în care să poată avea încredere că va manifesta supunere faţă de el înaintea oricărui sistem moral.

Natura operaţiunilor întreprinse de SS a devenit imediat cunoscută. Pe 5 septembrie 1939, 1 000 de civili au fost împuşcaţi de către SS la Bydgoszcz, iar la Piotrków cartierul evreiesc a fost incendiat. În ziua următoare, 19 ofiţeri polonezi care se predaseră au fost împuşcaţi la Mrocza. Între timp, de-a lungul şi de-a latul Poloniei, întreaga populaţie evreiască a început să fie adunată precum turmele în ghetouri. Acelaşi tratament a fost aplicat chiar şi fermierilor evrei, în ciuda nevoii presante de alimente în noua satrapie estică a celui de-al Treilea Reich – o dovadă timpurie că naziştii ar fi fost dispuşi să-şi pună războiul împotriva evreilor chiar înaintea celui cu Aliaţii. De Ziua Ispăşirii (Yom Kippur), cea mai sfântă zi din calendarul lor, mii de evrei au fost închişi în sinagoga din Bydgoszcz şi li s-a refuzat accesul la toalete, fiind forţaţi să-şi folosească şalurile de rugăciune pentru a se şterge. Lucruri şi mai rele urmau să se petreacă!

*

Atât Pactul Sovieto-Nazist din 24 august 1939, cât şi urmarea sa (Protocolul Adiţional Secret) semnată la Moscova, în luna următoare, i-au dat lui Stalin mână liberă în nord, iar acesta a profitat pentru a se mişca rapid. În speranţa de a proteja Leningradul împotriva unui viitor atac german, el a încercat să transforme Golful Finlandei într-o cale maritimă sovietică, chiar dacă ţărmul de nord era finlandez, iar cea mai mare parte din cel de sud era estonian. Letonia, Lituania şi Estonia au fost intimidate şi obligate să încheie înţelegeri care au îngăduit staţionarea Armatei Roşii în puncte-cheie de pe teritoriul lor, iar, în iunie 1940, suveranitatea lor a fost cu totul încălcată printr-o anexare de facto. Înconjurate din trei părţi de puternica Rusie, aceste ţări nu au avut de ales decât să consimtă. În Finlanda era o altă problemă, cu toate că avea o populaţie minusculă în comparaţie cu cea a Rusiei şi o graniţă lungă de 1 288 de kilometri cu URSS. În octombrie, Stalin i-a convocat pe finlandezi la Moscova pentru a li se prezenta cererile sovietice. Aceştia l-au trimis pe liderul Partidului Social-Democrat, Väinö Tanner, care era descris drept „dur, lipsit de tact, încăpăţânat şi de multe ori necooperant“ – o ciudată alegere de reprezentant când supravieţuirea propriei naţiuni era în pericol. Între timp, finlandezii se mobilizau. Stalin şi Molotov doreau o cesiune de 30 de ani a bazei navale de la capul Hanko, cedarea portului arctic din Petsamo şi a trei insule mici din Golf, precum şi retragerea frontierei pe Istmul Kareliei, care se afla la numai aproximativ 24 de kilometri de Leningrad. În schimbul acestor 1 715 kilometri pătraţi de teritoriu, ruşii erau dispuşi să cedeze Finlandei 3 434 de kilometri pătraţi din teritoriul Kareliei ruseşti, în jurul oraşelor Repola şi Porajorpi.

În aparenţă, târgul părea rezonabil, însă, privit din punct de vedere strategic, punctele-cheie cerute de liderii bolşevici lăsau de înţeles destul de clar că suveranitatea finlandeză ar fi fost compromisă definitiv, astfel încât finlandezii s-au hotărât să lupte mai degrabă decât să se supună. Lucrurile nu s-au îmbunătăţit când Tanner a amintit de un pretins trecut menşevic comun, pe care l-ar fi împărtăşit cu Stalin: o adevărată calomnie pentru liderul sovietic. Pe 28 noiembrie, URSS-ul a abrogat tratatul de neagresiune semnat în 1932 cu Finlanda, iar două zile mai târziu, fără a mai declara război, ruşii au bombardat Helsinki şi au invadat Finlanda cu 1,2 milioane de oameni, dând semnalul unei dureroase confruntări de 105 zile, pe care unii au asemănat-o cu lupta spartanilor la Termopile.

Lumea se pregătea să vadă cum o altă naţiune mică este zdrobită de un colos totalitar. Armata finlandeză avea în componenţă zece divizii, fiecare divizie fiind dotată cu doar 36 de piese de artilerie (produse înainte de 1918) şi cu arme de mici dimensiuni inadecvate (cu toate că erau dotaţi cu excelentul pistol-mitralieră de 9 milimetri, Suomi), acestea fiind sprijinite de numai câteva avioane de vânătoare moderne. „Totul le lipsea“ – a observat un istoric – „în afară de curaj şi disciplină.“38 Spre deosebire de finlandezi, ruşii au trecut graniţa cu 1 500 de tancuri, 3 000 de avioane şi cu o desăvârşită încredere într-o victorie rapidă, precum cea din Polonia.39 Armata Roşie şi-a dispus atacul pe patru direcţii: Armatele VII şi XIII urmau să treacă prin fortificaţiile finlandeze de pe Istmul Kareliei (cunoscute sub denumirea de Linia Mannerheim) şi să captureze Viipuri (Viborg), cel de-al doilea oraş al Finlandei. Între timp, Armata VIII urma să înainteze în jurul ţărmului nordic al lacului Lagoda pentru a cădea asupra oraşului Viipuri din nord. Armata IX urma să atace partea centrală a Finlandei, tăind-o în două. Apoi, departe, în nord, Armata XIV avea să captureze Petsamo şi Nautsi, tăind ieşirea ţării la Marea Arctică. Desfăşurarea planului era descrisă de un istoric militar ca „plină de imaginaţie, flexibilă şi total nerealistă“.40

Cu toate că Armata XIV şi-a atins obiectivele în primele zece zile, totul a mers prost pentru ruşi în următoarele două luni. Armata VII – cuprinzând 12 divizii, trei brigăzi de tancuri şi un corp mecanizat – nu a putut să răzbată prin pădurea de sârmă ghimpată, de cuiburi de mitralieră, mine antitanc şi de cazemate bine camuflate a Liniei Mannerheim, care a fost apărată cu înverşunare. Pământul îngheţat era atât de tare, încât Armata Roşie a fost uneori nevoită să folosească dinamita ca să disloce suficient pământ pentru a-şi construi tranşee improvizate. Cu toate că finlandezii nu avuseseră de-a face cu tancuri niciodată până atunci şi erau teribil de prost echipaţi cu arme antitanc – cel puţin până în momentul în care le-au capturat de la ruşi –, au folosit alternative de a opri înaintarea tancurilor, inclusiv – ironia sorţii – „cocktailuri Molotov“ (sticle pline cu benzină, având cârpe în loc de fitil).41 Astfel au avut destul succes în primele faze, când tancurile ruseşti nu erau susţinute îndeajuns de aproape de infanterie şi când întunericul se lăsa devreme în timpul iernii arctice şi nu se ridica decât târziu. „Apărătorul Finlandei“, în vârstă de 72 de ani, după numele căruia fusese denumită Linia, feldmareşalul baron Carl von Mannerheim, s-a dovedit a fi un conducător inspirat de-a lungul întregii campanii, păstrându-şi rezervele în sud şi ghicind corect următoarele mişcări ale ruşilor, poate şi pentru că fusese ofiţer în Armata Ţaristă, în timpul Marelui Război. Fiind încredinţaţi de către cei de la Moscova că proletariatul finlandez îi va întâmpina ca eliberatori, soldaţii ruşi au fost şocaţi să descopere că întreaga naţiune se unise, în schimb, în spatele „Apărătorului Finlandei“. Cele cinci divizii ale Armatei IX sovietice, care atacaseră centrul ţării, au fost cele care au suferit cel mai mult. Cu toate că pe hartă vastele pustiuri ale ţării păreau să favorizeze invadatorul, numeroasele păduri şi lacuri au purtat forţele ruseşti, nefamiliarizate cu terenul, într-un şir de ambuscade, pe măsură ce temperaturile coborau, în acea iarnă neobişnuit de friguroasă, chiar şi la –50 de grade Celsius. Calea ferată Leningrad–Murmansk nu avea decât o linie de rezervă care să meargă spre graniţa finlandeză şi, cu toate că ruşii puseseră mâna pe Salla, în centrul Finlandei, aceştia fuseseră respinşi înainte de a ajunge în Kemijärvi. Finlandezii au dat foc la ferme şi sate, au legat bombe de animalele de fermă, au distrus tot ceea ce le-ar fi putut oferi ruşilor hrană şi adăpost şi, echipaţi cu schiuri şi beneficiind de o bună cunoaştere a reliefului local, au minat cărările din păduri, de curând acoperite cu zăpadă. Purtând uniforme albe de camuflaj (ceea ce ruşii, în mod inexplicabil, nu primiseră), finlandezii fuseseră porecliţi de un duşman derutat Belaia Smert (Moartea Albă).

Mai spre sud, Diviziile sovietice 163 şi 44 erau anihilate în preajma ruinelor fumegânde ale satului Suomussalmi, într-o operaţiune finlandeză de-a dreptul genială, ce poate sta alături cu cinste de oricare alta a celui de-al Doilea Război Mondial. O comunitate de 4 000 de oameni, care se ocupase înainte de război cu exploatarea forestieră, pescuitul şi vânătoarea, fusese ocupată, pe 9 decembrie, de către Divizia Motorizată de Puşcaşi 163 (Tula), care, însă, a fost mai apoi oprită de către Brigada a 9-a finlandeză, aflată sub conducerea colonelului Hjalmar Siilasvuo. Întrucât conducătorii lor îşi închipuiseră că vor repurta o victorie facilă, numeroşi soldaţi sovietici fuseseră trimişi, în luna decembrie, într-o Finlandă subarctică, fără haine de iarnă şi cizme de pâslă, după cum aveau să descopere finlandezii ascultând transmisiunile radio ale ruşilor, transmisiuni care – în mod tot atât de surprinzător – erau necodificate. Îngheţată, înfometată şi cu calea de retragere tăiată de două săptămâni de către Brigada a 9-a finlandeză, moralul Diviziei 163 a cedat în ajunul Crăciunului, iar oamenii au început să fugă spre est, traversând lacul îngheţat Kiantajärvi. Finlandezii au trimis atunci două bombardiere de capacitate medie Bristol Blenheim, pentru a sparge gheaţa, aruncând astfel laolaltă într-un haos de nedescris tancuri, cai, oameni şi vehicule, în apa îngheţată a lacului. Aşa cum consemna laconic istoricul Războiului de Iarnă Ruso-Finlandez: „Încă pot fi găsite acolo!“42 Divizia 44 sovietică, care venise să salveze Divizia 163, se afla la o distanţă de la care putea auzi totul şi soldaţii şi-au putut auzi camarazii murind, însă nu au primit ordinul de înaintare. În noaptea dintre ani, au devenit noile victime ale Morţii Albe, în timp ce barometrul cobora din nou la –30 de grade Celsius. Ţinând constant sub bombardament de mortieră, la ora mesei, cele 60 de bucătării de campanie, finlandezii i-au lipsit pe ruşi de mâncare caldă, iar, când ruşii au aprins focuri, finladezii i-au mitraliat din vârful copacilor, „depistând cu uşurinţă siluetele negre ale oamenilor pe fundalul alb al zăpezii“.43 Carabina standard a Armatei Roşii, un Moisin-Nagant 1902 de 7.62 mm, cu încărcare manuală, devenise inoperabilă din momentul în care uleiul său lubrifiant îngheţase în condiţii de temperatură mai mici de –15 grade Celsius, iar vehiculele blindate fie trebuiau să rămână pornite (cu o uriaşă cheltuială de combustibil), fie urmau să rămână înţepenite, blocând astfel culoarele înguste din pădure.

„Nu-i lăsăm să se odihnească“, spunea Kurt Wallenius, generalul Armatei Finlandeze de Nord. „Nu-i lăsăm să doarmă. Acesta e un război al cantităţii împotriva inteligenţei.“ Pentru Divizia 44, somnul era ceva aproape imposibil, din cauza zgomotului făcut de motoarele pornite, a cailor înspăimântaţi, a hăitaşilor şi a vânătorilor finlandezi care erau lunetişti excelenţi şi chiar „din cauza «glasurilor» metalice ale copacilor, care pârâiau în timp ce însăşi seva lor îngheţa“. Cei care recurgeau la vodcă descopereau că, în ciuda senzaţiei iniţiale de căldură, în cele din urmă, aceasta se risipea. Expuse la aer, cele mai mici răni îngheţau şi deveneau cangrenoase. Cadavrele îngheţate erau adunate, unul deasupra altuia, pe măsură ce finlandezii treceau metodic de la un sector la altul, eliminând rezistenţa rusă. Până pe 5 ianuarie, fuseseră luaţi 1 000 de prizonieri ruşi, un număr de 700 de soldaţi reuşiseră să scape, fugind înapoi spre liniile sovietice, iar peste 27 000 fuseseră ucişi – şi toate acestea în vreme ce pierderile finlandezilor se ridicau la doar 900 de oameni. Pentru a cita cuvintele adresate de un ofiţer colonelului Siilasvuo: „Lupii se vor hrăni foarte bine iarna aceasta“. Finlandezii au capturat, la Suomussalmi, 42 de tancuri, 102 de tunuri de câmp şi 300 de vehicule, precum şi mii de căciuli de formă conică (budenovka) aparţinând soldaţilor Armatei Roşii, căciuli pe care, mai târziu, le vor folosi în operaţiuni de diversiune. Într-adevăr, au capturat mai mult echipament militar decât au primit din surse externe, oricât de mult a sprijinit Liga Naţiunilor lupta Finlandei (prin excluderea, pe 14 decembrie, a URSS-ului din rândurile sale) şi oricât de asiduu a dezbătut Consiliul Suprem de Război al Aliaţilor Occidentali trimiterea unui ajutor (au căzut de acord să trimită ajutor abia pe 5 februarie, moment în care era deja prea târziu).

Pierderea celor două divizii la Suomussalmi, împreună cu răsturnările de situaţie ce s-au înregistrat pe Linia Mannerheim şi cu victoria generalului Paavo Talvela (care a distrus Diviziile 139 şi 75 ale Armatei Roşii, la Tolvajärvi, în Ajunul Crăciunului), au trimis spre lume un mesaj umilitor pentru URSS, cu toate că finlandezii nu au putut continua aceste succese din lipsă de trupe (ajunseseră să înroleze băieţi de 15 ani). Hitler, mai ales, credea că învăţase unele lecţii în privinţa capacităţii Armatei Roşii, lecţii care îi vor afecta decizia de a invada Rusia în următorul an. Însă, în esenţă, aceste lecţii nu fuseseră cele corecte. Epurarea corpului de ofiţeri, realizată de Stalin în 1937, slăbise Armata Roşie în mod serios. Fostul şef de stat-major, mareşalul Tuhacevski, fusese împuşcat şi, odată cu el, murise noua gândire despre înfiinţarea formaţiilor de blindate care să opereze adânc în interiorul teritoriului inamic. Generalul Konstantin Rokossovski, unul dintre cei care erau torturaţi la acea vreme (cu toate că nu şi împuşcat, în ciuda originilor sale poloneze), avea să spună mai târziu că epurările erau chiar mai dăunătoare pentru moral decât focul de artilerie care loveşte propriile trupe, pentru că ar fi trebuit să fie un foc foarte bine ţintit pentru a realiza o pagubă la fel de importantă. În 1937–1938, trei din cinci mareşali sovietici fuseseră epuraţi, şi la fel se întâmplase cu 13 din 15 comandanţi de armată, 57 din 85 de comandanţi de corpuri de armată, 110 din 195 de comandanţi de divizii şi 220 din 406 comandanţi de brigadă.44 În total, fuseseră omorâţi sau închişi 43 000 de ofiţeri, cu toate că 20 000 vor fi ulterior eliberaţi. Totuşi, nu mai puţin de 71 din 85 de membri de vârf – câţi erau la început – ai Consiliului Militar al URSS erau deja morţi în jurul anului 1941.45 După ce Rokossovski – care fusese bătut atât de rău în închisoare, încât îşi pierduse opt dinţi, iar trei coaste îi fuseseră fracturate – s-a prezentat la datorie în faţa lui Stalin, după ce fusese repus în funcţie, acesta l-a întrebat unde fusese în tot acest timp. Când Rokossovski i-a spus unde, Stalin a râs şi a răspuns: „Grozav moment ţi-ai ales şi tu să mergi la închisoare!“ După care s-au apucat de treabă.46

Cu toate că forţele armate sovietice erau uluitor de prost conduse la începutul Războiului de Iarnă, şi-au învăţat lecţia rapid. Membru al Sovietului Suprem încă de la înfiinţarea sa în 1937, generalul Semion Timoşenko a fost trimis să preia comanda pe 8 ianuarie, iar, după patru sau cinci atacuri pe zi, acesta a reuşit să străpungă Linia Mannerheim pe 13 februarie. Sovieticii au început să înţeleagă tocmai în Finlanda importanţa coordonării trupelor blindate, a infanteriei şi a artileriei. Oricât de grele erau pierderile ruşilor, existau întotdeauna trupe noi care să fie aruncate în luptă. După cum spunea un finlandez după bătălia de la Kuhmo: „Erau mai mulţi ruşi decât gloanţele pe care le aveam“. Când lupta pe Istm a devenit una de uzură, pur şi simplu, finlandezii nu au mai putut continua să sângereze aşa cum puteau să o facă ruşii. În plus, Războiul de Iarnă a arătat că oamenii luptau cu o mai mare tragere de inimă când îşi apărau cu patriotism Patria Sovietică decât atunci când atacau. (Pricipiu care, în cele din urmă, se va aplica şi în cazul apărării Vaterlandului German.) În loc să înveţe aceste lecţii, Hitler a reţinut-o pe cea facilă că, până la sfârşitul anilor 1930, Stalin epurase o mulţime de generali buni. Cu toate acestea, nu a fost singurul care va face această greşeală. Pe 20 ianuarie 1940, Churchill declara că Finlanda „arătase întregii lumi incapacitatea Armatei Roşii“.

Pe 11 februarie, Divizia 123 rusă a străpuns Linia Mannerheim în apropiere de Summa, făcând loc astfel pentru intrarea unei bune părţi din Armata VII, două zile mai târziu. Apoi s-au întreptat spre Viipuri. Întrucât Norvegia şi Suedia, care erau neutre, refuzau accesul trupelor aliate de a le tranzita teritoriul, Petsamo era în mâinile ruşilor, iar Hitler închisese partea de est a Balticii, nici un ajutor semnificativ nu era de aşteptat din Vest. De vreme ce în apropierea lunii martie, în jur de o cincime din armata lui putea fi contabilizată la pierderi şi mai rămăseseră abia 100 de avioane finlandeze care să lupte cu 800 ruseşti, Mannerheim a îndemnat guvernul să negocieze, iar, pe 13 martie, se semna Tratatul de la Moscova, în vreme ce trupele ruse şi cele finlandeze încă erau angajate în luptă corp la corp în centrul oraşului Viipuri. Pe lângă pierderea întregului Istm al Kareliei, termenii tratatului nu erau cu mult mai nefavorabili decât cei pretinşi de Stalin şi de Molotov în noiembrie, înainte ca aproximativ 200 000 de ruşi şi 25 000 de finlandezi să moară, iar 680 de avioane ruseşti şi 67 finlandeze să fie distruse.47 Cu toate acestea, prestigiul militar al ruşilor fusese serios avariat, iar Stalin crease o asemenea situaţie la graniţa de nord-vest, încât 15 divizii erau necesare doar pentru a o supraveghea. Însă, în momentul în care i s-a ivit şansa de a se răzbuna (în timpul Operaţiunii Barbarossa din iunie 1941), Finlanda nu a pierdut ocazia de a o folosi.

Pauza de şase luni între conflictul la sol din campania poloneză, din octombrie 1939, şi brusca invadare de către Hitler a Danemarcei şi Norvegiei, pe 9 aprilie 1940 este cunoscută sub numele de Războiul Ciudat. Întrucât în Vest nu se întâmplau prea multe lucruri la sol şi în aer, opinia publică din Marea Britanie şi din Franţa a fost amăgită să creadă că, pentru ei, războiul nu era, de fapt, o chestiune de viaţă şi de moarte – aşa cum, evident, era pentru polonezi – şi că existenţa lor de zi cu zi se desfăşura, în fond, ca de obicei: cu toată birocraţia, ineficienţa şi absurditatea cotidiene. Harold Nicolson, un parlamentar britanic din partea Partidului Laburist, îşi nota în jurnalul de război că cenzorii Ministerului Informaţiei refuzaseră să publice conţinutul unei foi volante (una dintre milioanele de copii care fuseseră aruncate deasupra Germaniei) pe motivul că „Nu ne este permis să dezvăluim informaţii ce s-ar putea dovedi a fi valoroase pentru duşman“.48

Cu toate acestea, nu era nimic „ciudat“ în ceea ce priveşte războiul pe mare. Deşi era perfect adevărat că Sir Kingsley Wood, ministrul Forţelor Aeriene Britanice, emisese remarca neghioabă cum că RAF nu ar trebui să bombardeze depozitele de muniţii din Pădurea Neagră, pentru că erau proprietate privată, pe mare, însă, astfel de absurdităţi nu-şi aveau locul.49 Încă din 19 august, căpitanilor de submarine li s-a trimis un semnal aparent lipsit de importanţă despre planificarea unei reuniuni a ofiţerilor de pe submarine – de fapt, ordinul codificat pentru a-şi ocupa fiecare poziţiile în jurul Insulelor Britanice, pregătiţi în orice moment de acţiune. În decurs de numai nouă ore de la declaraţia de război, cei 1 400 de pasageri de la bordul unui vas de linie britanic, care circula camuflat (SS Athenia) au fost loviţi de o torpilă în drumul lor din Glasgow spre Montréal de către submarinul U-30, al cărui căpitan confundase nava cu un vas comercial înarmat. „Era o coloană de apă în apropierea navei“ – îşi amintea un supravieţuitor ceh – „şi ceva negru ca un trabuc a fost tras pe deasupra mării spre noi. S-a auzit o bubuitură şi apoi am văzut nişte bărbaţi de pe submarin întorcând un tun şi trăgând“. Dacă ar fi reuşit să lovească antena radio, iar semnalul SOS nu ar fi fost transmis, ar fi pierit mult mai mulţi pasageri decât cei 112 câţi au murit, până la urmă.

Primele convoaie dintre sutele care urmau să străbată Atlanticul au părăsit Halifax şi Noua Scoţie pe 15 septembrie 1939. Învăţând din tristele lecţii ale Marelui Război, între 1939 şi 1945, britanicii au folosit cu scrupulozitate sistemul de convoaie chiar şi pentru navele care circulau de-a lungul coastei, între Glasgow şi Tamisa. Distrugătoarele, fregatele şi corvetele foloseau un sistem bazat pe sonare numit Asdic (acronim pentru Comitetul de Investigaţii al Aliaţilor pentru Detectarea Submarinelor) pentru a depista submarinele, în vreme ce convoaiele comerciale navigau, împreună, formând un cordon de protecţie. Adoptau, de asemenea, rute în zigzag, pentru a-şi deruta duşmanii subacvatici. În mare, sistemul a fost un succes, însă, în momentul în care submarinele (organizate în sistemul „haitei de lupi“) care stăteau la pândă reuşeau să străpungă cordonul, pierderile în rândul navelor comerciale răzleţite puteau să fie destul de mari, uneori până la jumătate dintre nave fiind scufundate.

Marina Regală a început războiul având la dispoziţie numai cinci portavioane, iar, pe data de 17 septembrie, nava veterană HMS Courageous a fost scufundată în zona Atlanticului, de două torpile lansate de submarinul U-29, care scufundase deja alte trei petroliere. Nava a fost înghiţită de valurile din largul Insulelor Hebride în mai puţin de 15 minute, în vreme ce numai jumătate din echipajul său format din o mie de oameni se va salva, unii după o oră petrecută în Marea Nordului, unde îşi ridicaseră moralul cântând cântecele populare ale zilei, ca Roll Out the Barrel şi Show Me the Way to Go Home. Marea – îşi amintea un supravieţuitor – „era atât de plină de petrol, încât aveai impresia că înoţi în melasă“. În luna următoare, Kriegsmarine a reuşit să mai dea în apropiere o lovitură cu un succes aproape la fel de spectaculos când submarinul U-47, condus de locotenent-comandorul Günther Prien a reuşit să treacă printr-o spărtură de aproximativ 15 metri a apărării de la Scapa Flow şi să lanseze şapte torpile spre cuirasatul de 29 000 de tone HMS Royal Oak. Trei şi-au atins ţinta, scufundând nava şi omorând 810 oameni dintr-un echipaj de 1 224, în numai 13 minute. Una dintre misiunile submarinelor era aceea de a plasa mine magnetice în coridoarele maritime din jurul Insulelor Britanice; acest lucru putea fi făcut şi prin paraşutare dintr-un avion Heinkel He-111, care să zboare la joasă înălţime, cu ajutorul unor vedete torpiloare şi al distrugătoarelor. Până în luna noiembrie, acestea scufundaseră 29 de nave britanice, inclusiv distrugătorul HMS Gipsy, şi reuşiseră, de asemenea, să scoată din funcţiune, pentru trei ani, crucişătorul nou-nouţ HMS Belfast. Datorită uriaşului curaj al experţilor în dezamorsarea bombelor, locotenent-comandorii R.C. Lewis şi J.G.D. Ouvry, care au îndepărtat cele două detonatoare (dintre care unuia i se auzea ticăitul) ale unei mine depistate în estuarul Tamisei, au fost descoperite secretele dispozitivului activat la contactul cu carcasa de oţel. În decurs de o lună, oamenii de ştiinţă ai Amiralităţii descoperiseră o modalitate de a contracara minele prin ajustarea unor cabluri electrice împrejurul carcasei navelor, cu scopul de a crea un câmp magnetic negativ sau „demagnetizat“. Curând după aceea, a fost inventat şi un mod de a detona minele folosind traulere cu cocă de lemn, care trăgeau după ele cabluri electrice plutitoare.

Cea mai mare victorie a Marinei Regale, în timpul aşa-numitului Război Ciudat, a fost depistarea, dezarmarea şi, în cele din urmă, scufundarea cuirasatului de buzunar german Admiral Graf Spee. Conducându-şi operaţiunile în largul apelor din America de Sud, căpitanul Hans Langsdorff scufundase zece nave totalizând mai mult de 50 000 de tone. Termenul de cuirasat „de buzunar“ poate induce cumva în eroare; cu toate că limita de 10 000 de tone fusese impusă navelor de război germane prin Tratatul de la Versailles, odată ce Graf Spee a fost încărcată cu cele şase tunuri ale sale de 203.2 mm, cu opt de 149.86 mm şi cu alte şase de 104.14 mm, precum şi cu muniţie şi provizii, nava ajunsese să cântărească mai mult de jumătate în plus faţă de greutatea prescrisă. În bătălia de la River Plate de pe 13 decembrie, ea a ţinut piept tunurilor de 203.2 mm ale crucişătorului HMS Exeter, dar şi tunurilor de 152.4 mm ale crucişătorului uşor HMS Ajax şi ale crucişătorului neozeelandez HMS Achilles, avariindu-le destul de grav pe primele două.

Când Graf Spee a fost forţat să intre în portul din Montevideo, capitala Uruguay-ului neutru, pe 15 decembrie, din cauza loviturilor primite, într-un gest de mărinimie, Langsdorff i-a eliberat pe marinarii forţelor Aliate capturaţi de pe navele pe care le scufundase, aceştia raportând la înapoiere că fuseseră trataţi cum se cuvine. Dând crezare emisiunilor radio ale BBC, care anunţau sosirea iminentă a portavionului HMS Ark Royal şi a crucişătorului HMS Renown, şi, fără a avea mijloacele necesare pentru a închiria un mic avion pentru a vedea dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, Langsdorff a dus nava Graf Spee la intrarea portului din Montevideo, chiar înainte de amurg, duminică 17 decembrie, şi a scufundat-o. Exploziile au putut fi urmărite de cei 20 000 de spectatori aflaţi pe mal şi auzite la radio de milioane de oameni din toată lumea. De fapt, numai crucişătorul HMS Cumberland va reuşi să ajungă în Montevideo, prin urmare BBC-ul participase cât se poate de patriotic la o imensă păcăleală. Cinci zile mai târziu, Langsdorff se împuşca.

Până la sfârşitul anului 1939, Marea Britanie pierduse 422 000 de tone din flota sa comercială (260 000 din cauza minelor), faţă de Germania care pierduse doar 224 000. Însă, în termeni procentuali din tonajul total, Germania (cu 5%) pierduse mai mult decât Marea Britanie (cu 2%). Într-un război naval de uzură, aşa cum se va dovedi acesta, procentele relative contau mai mult decât tonajele totale. Dacă, odată cu venirea sa la putere în 1933, Hitler ar fi acordat prioritate finanţării flotei de submarine – mai degrabă decât finanţării Wehrmachtului sau Luftwaffe –, ar fi putut construi o forţă care să sufoce şi să înfometeze Marea Britanie până ce aceasta s-ar fi predat. Poate că, tocmai pentru că îşi dăduse seama de acest lucru, pe 15 februarie 1940, Führerul a emis o directivă către toţi comandanţii de submarine în care ordona ca orice navă – neutră sau nu – care naviga spre zona de război controlată de Marea Britanie (cum ar fi Canalul Mânecii), să fie scufundată fără avertisment. Cu toate protestele pe care această nouă politică le-a generat din partea ţărilor neutre care deţineau nave (ca Danemarca, Suedia şi Norvegia), faptul surprinzător – dacă mai exista vreunul – era tocmai acela că astfel de ordine nu fuseseră date mai devreme. În afară de asta, respectul pe care Germania îl avea faţă de neutralitatea scandinavă urma să fie demonstrat cât se poate de spectaculos chiar trei săptămâni mai târziu.

În măsura în care cazul Poloniei şi al Finlandei nu făcuseră decât să demonstreze impotenţa Marii Britanii şi a Franţei – în virtutea căreia numeroşi englezi şi francezi au tras concluzia că spiritul împăciuitor al anilor 1930 nu dispăruse cu totul din sufletele guvernanţilor – campania din Norvegia a reprezentat o înfrângere definitivă a puterilor occidentale. Marele amiral Erich Raeder îl îndemnase pe Hitler, încă din 10 octombrie 1939, să ia în considerare invadarea Norvegiei ca o modalitate de a proteja transportul de minereu de fier din minele Gällivare (din nordul Suediei) spre Germania şi pentru a stabili unele baze de submarine de-a lungul fiordurilor, mai ales la Trondheim. Hitler a dat ordin OKW-ului să înceapă să planifice o invazie la sfârşitul lui ianuarie 1940. În acel moment, Hitler nu dorea să deplaseze o parte din trupele destinate atacului pe care-l planifica în Vest, însă a fost convins să facă acest lucru în urma semnalelor că Aliaţii planificau ei înşişi să invadeze Norvegia, folosind probabil ajutorul destinat Finlandei ca pretext pentru acţiunile lor.

Un incident din 16 februarie – în care norvegienii, oficial neutri, au părut să fi luat partea Marinei Regale în momentul în care HMS Cossack a salvat cu mult curaj 299 de prizonieri britanici în faţa vasului german Altmark – l-a convins, de asemenea, pe Führer de lipsa de echitate a Norvegiei. Spunându-i generalului Nikolaus von Falkenhorst, comandantul corpului de armată care urma să conducă expediţia, că o invazie britanică a Norvegiei „i-ar conduce pe aceştia în Marea Baltică, unde nu avem trupe şi nici fortificaţii de coastă“ şi, în cele din urmă, chiar în Berlin, Hitler s-a hotărât să lovească.50 Pentru a simplifica liniile de comunicaţie şi a preveni o operaţiune a Marinei Regale în strâmtorile Skagerrak şi Kattegat, Danemarca urma să fie şi ea invadată.

Cu toate că Aliaţii nu mai aveau nici o „scuză finlandeză“ pentru a interveni la mijlocul lui martie, după ce Tratatul de la Moscova fusese semnat între Finlanda şi URSS, aceştia au planificat, într-adevăr, să invadeze Norvegia neutră, pentru a lipsi Germania de câmpurile de minereu de la Gällivare, şi au masat chiar trupe la graniţă în preajma Scapa Flow (baza Marinei Regale din insulele Orkney), tocmai pentru a face acest lucru, când atacul german a început cu numai 24 de ore înainte. (Ulterior, istoricul militar britanic, căpitanul Basil Liddell Hart, va spune că întrecerea pentru invadarea Norvegiei se sfârşise „la fotografie“.) Începând cu 8 aprilie, avioanele Aliaţilor au aruncat mine în Canalele Norvegiene, în căile navigabile adânci şi adăpostite dintre fiorduri şi în insulele aflate de-a lungul coastei, din Stavanger până la Capul Nord, în speranţa de a constrânge navele germane încărcate cu minereu să intre în Marea Norvegiei, unde Marina Regală le-ar fi putut scufunda. Operaţiunea Wilfred a fost o incursiune flagrantă în apele teritoriale ale Norvegiei, care a precedat-o pe cea a Germaniei şi care va conduce la scufundarea a 20 de nave norvegiene precum şi a 12 nave germane. La sfârşitul Procesului de la Nürnberg, după ce amiralul Raeder va primi o condamnare la închisoare pe viaţă, în parte pentru violarea neutralităţii Norvegiei, ipocrizia va merge până la acuzaţii că se aplicase „dreptatea învingătorilor“.

Amiralitatea britanică credea că, dată fiind superioritatea navală britanică în Marea Norvegiei, era imposibil ca germanii să realizeze o invazie amfibie a Norvegiei, prin urmare, au fost cu totul luaţi prin surprindere când, în zorii zilei de marţi, 9 aprilie, Operaţiunea Weserübung (Manevrele de pe fluviul Weser) a dus la debarcarea cu succes de trupe – la început nu mai mult de 2 000 în fiecare locaţie – şi la ocuparea în curând a capitalei Oslo, şi a Kristiansand, Bergen, Trondheim şi Narvik (capătul de linie ferată spre câmpurile de minereu de fier din Gällivare). Aceasta a fost una dintre marile lovituri ale celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, trupele paramilitare au capturat, în timpul zilei, aerodromurile din Oslo şi Stavanger. Britanicilor pur şi simplu nu le venea să creadă ştirile care spuneau că un loc atât de nordic precum Narvik – la aproape 2 000 de kilometri depărtare de Germania – căzuse, crezând că trebuie să fie vorba de o greşeală de transmisie a numelui Larvik, un oraş aproape de gura fiordului Oslo. Norvegienii care, între timp, se concentrau mai mult asupra ameninţării la adresa suveranităţii lor venite din partea Aliaţilor, decât asupra aceleia care venea din partea Axei, au fost luaţi prin surpindere la fel de mult şi nu au avut timp să se mobilizeze. Bugetul norvegian destinat apărării, în prima parte a anilor 1930, fusese de 35 de milioane de coroane, buget ce crescuse la numai 50 de milioane (2,5 milioane de lire sterline) până în momentul invaziei. Marina norvegiană era în întregime concepută pentru apărarea coastei, iar armata era prea mică.51 Angajând numai trei divizii – cu toate că una dintre ele era formidabila Divizie 169 de Vânători de Munte a generalului Eduard Dietl – sprijinite, însă, de 800 de avioane de vânătoare şi de 250 de avioane de transport, germanii îndepliniseră fiecare obiectiv propus până la sfârşitul primei lor zile de operaţiuni. Vremea înnorată, linia de coastă sinuoasă şi coordonarea dintre serviciile germane şi eficacitatea lor, precum şi considerabilele distanţe implicate – toate acestea au provocat neputinţa Aliaţilor de a împiedica operaţiunea germană.

Bergen a fost capturat de crucişătorul uşor Köln, care a reuşit să intre în port utilizând semnale radio britanice. Două curajoase nave de coastă norvegiene au opus rezistenţă la Narvik, însă au fost scufundate. La Trondheim, nava Admiral Hipper a orbit bateriile de coastă cu ajutorul reflectoarelor şi a distrus una dintre bateriile care a reuşit să deschidă focul. În afara Bergenului, Corpul Aerian X al Luftwaffe a scufundat distrugătorul HMS Gurkha şi a avariat crucişătoarele HMS Southampton şi HMS Glasgow, dar şi cuirasatul HMS Rodney. Strategii Aliaţilor vor considera acest eveniment, împreună cu bombardamentul pe care Marina Regală urma să îl sufere ulterior, în cadrul aceleiaşi campanii, din partea Luftwaffe, ca fiind cea mai importantă lecţie a Norvegiei: puterea militară îşi deplasase centrul de greutate dinspre mare spre aer. Dispunând de numai unul dintre cele patru portavioane funcţionale – HMS Furious care, din lipsă de timp, plecase la drum numai cu escadronul de bombardiere torpiloare, însă fără cel de avioane de vânătoare –, britanicii nu se puteau măsura cu Luftwaffe. Cu toate că navele HMS Ark Royal şi HMS Glorious au fost trimise imediat din Alexandria pentru a sprijini contraatacul Aliaţilor, acestea nu au reuşit să ajungă decât pe 24 aprilie.

RAF-ul nu a reuşit niciodată să dispună în formaţie de luptă de mai mult de 100 de avioane, în timpul campaniei, împotriva a mai mult de 1 000 de avioane germane, care decolau de pe aerodromurile din Oslo şi Stavanger, aflate în apropiere. Când, în cele din urmă, RAF-ul a reuşit să pună la punct aerodromuri improvizate în Norvegia, avioanele sale trebuiau să fie ţinute în funcţiune zi şi noapte şi „trebuiau realimentate cu urcioare şi găleţi“.52 Vestea că două crucişătoare de linie germane, Scharnhorst şi Gneisenau, susţineau operaţiunea din Marea Norvegiei a reuşit, de asemenea, să distragă atenţia Amiralităţii de la posibilitatea de a scufunda navele de luptă mai mici care transportau trupe.53 Răspunsul Aliaţilor la invazia germană a fost destul de prompt, însă hazardat şi extrem de dezorganizat, iar planurile au fost schimbate de mai multe ori în timp ce erau aplicate, ceea ce a produs confuzie şi uneori haos. Trupele britanice – care erau îmbarcate pentru invazia din Norvegia – trebuiau să fie debarcate în Scoţia astfel încât crucişătoarele de linie să poată fi urmărite, ceea ce l-a făcut pe unul dintre istoricii militari să susţină că „Amiralitatea vedea întreaga operaţiune cu ochelari de cal“.54 Când, ulterior, trupele au fost reîmbarcate pentru contrainvazie, însă fără a dispune de echipamentul corespunzător, aerul de incompetenţă a început să bântuie o campanie care oricum urma să ia o turnură nefavorabilă şi care, în cele din urmă, va conduce la căderea guvernului condus de Chamberlain.

Cu toate că, pe 9 aprilie, artileria din fortăreaţa Oscarburg, de lângă Oslo, scufundase crucişătorul Blücher – una dintre foarte puţinele victime ale tunurilor de coastă din cel de-al Doilea Război Mondial –, capitala Norvegiei a căzut. Totuşi regele Haakon al VII-lea şi guvernul său au avut destul timp pentru a fugi şi a realiza o lungă şi curajoasă retragere prin luptă spre nord, timp în care impresionantul Otto Ruge a fost numit noul şef al Statului-Major al Armatei. Spre deosebire de monarhul norvegian, regele Christian al X-lea al Danemarcei nu a avut şansa de a fugi. Când s-a trezit în acea zi, la ora 5.15 dimineaţa, i-a fost înmânată o listă cu 13 ultimatumuri de către ministrul german (în curând plenipotenţiar) Cecil von Renthe-Fink. După moartea a 12 danezi şi considerând că ţara sa era încercuită şi incapabilă să opună o rezistenţă semnificativă, el şi cabinetul său au prevenit un masacru ordonând capitularea generală. A fost inventată o scuză prin care se anunţa că Danemarca fusese de acord „să-şi pună neutralitatea sub protecţia Reichului“, o exprimare întru câtva tautologică, însă una care a îngăduit ţării să-şi păstreze guvernul non-nazist. Înainte ca apelul Führerului către Danemarca să fie citit la radioul danez, s-a descoperit că fusese trimis, în schimb, apelul către Norvegia (unul dintre puţinele aspecte ineficiente ale întregii operaţiuni), astfel încât crainicul a fost nevoit să rescrie ştirea în grabă, chiar înainte de a intra în direct.55 Odată ce căderea Danemarcei a devenit fapt în mai puţin de patru ore, aerodromul Aalborg de importanţă vitală, din Jutlanda de Nord, a putut fi acum folosit de către Luftwaffe pentru a transporta provizii şi trupe în Norvegia. Însemna, de asemenea, că Marina Regală nu putea intra în Skagerrak decât cu ajutorul submarinelor.

Marina Regală ar fi putut să pedepsească Kriegsmarine imediat ce aceasta debarcase forţa de invazie – în două bătălii purtate în fiordul de lângă Narvik, pe 11 şi 13 aprilie, au fost scufundate sau scoase din acţiune nu mai puţin de nouă distrugătoare germane, majoritatea de către cuirasatul HMS Warspite –, însă teama că Sharnhorst şi Gneisenau se aflau la Bergen sau în Trondheim însemna că şansa de a recuceri porturile era pierdută de la bun început, cu toate că – aşa cum s-a aflat mai târziu – crucişătoarele de linie germane nu se aflau acolo. În schimb, Aliaţii au debarcat la 200 de kilometri nord de Trondheim, la Namsos, în seara zilei de 18 aprilie, şi la 305 kilometri sud de acest punct, la Åndalsnes, în aceeaşi zi, în speranţa de a traversa deşerturile înzăpezite care se întindeau între ele şi de a pune mâna pe Trondheim de pe uscat. După ce a fost pus la curent în privinţa acestei operaţiuni la sediul Amiralităţii, conducătorul său oficial, generalul-maior Frederick Hotblack, a suferit un infarct pe bulevardul The Mall, în drumul de întoarcere spre clubul său. Apoi, avionul succesorului său s-a prăbuşit în drum spre Scoţia.

După ce forţele aliate au debarcat la Namsos, sub comanda generalului-maior Sir Adrian Carton de Wiart (distins cu Crucea Victoria), sub presiunea unui bombardament neîncetat al bombardierelor Heinkel, li s-a pus capăt şi speranţelor de a mai putea pune mâna pe Trondheim. „Oraşul a fost distrus, casele de lemn arse, capul de linie ferată şi tot ceea ce se găsea pe el – distruse. Electricitatea şi alimentarea cu apă au fost tăiate; până şi pontoanele au fost distruse“, îşi amintea unul dintre martori. „Namsos încetase să mai existe.“56 Bombardarea „tărâmului soarelui de la miezul nopţii“ părea să nu mai înceteze şi era demoralizantă pentru trupele aliate, ca şi faptul că o navă franceză transportând schiuri, încălţăminte de iarnă, arme şi tancuri s-a dovedit a fi prea mare pentru a intra în port.57 Generalul de Wiart, în vârstă de 70 de ani, căruia îi mai rămăseseră o singură mână şi un singur ochi, a fost unul dintre cei mai curajoşi ofiţeri britanici ai secolului XX. Rănit în războaie mai vechi la gleznă, la şold, la ureche şi la picior – corpul lui era, practic, un depozit de şrapnel. Avea până şi schije înfipte în cap, despre care spunea că-l gâdilau de fiecare dată când se tundea. Cu toate acestea, nici măcar el nu întrevedea vreo posibilitate de a se îndrepta spre sud fără sprijinul RAF. Namsos a fost evacuat până pe data de 2 mai, timp în care forţele britanice evacuaseră deja Åndalsnes.

Mai sus, la Narvik, forţa aliată – care debarcase la Harstad, în insulele Lofoten, pe 14 aprilie – avea să numere în curând 20 000 de soldaţi, faţă de cei 4 000 de germani care se aflau acolo. Cu toate că relaţia dintre Aliaţi a funcţionat bine, relaţiile dintre armata britanică şi marina aceleiaşi ţări s-au scurtcircuitat la Narvik pentru că, în mod suficient de neverosimil, acţionau sub ordine contradictorii. Amiralul flotei, contele de Cork şi Orrery, primise ordinul de a cuceri Narvikul cu orice preţ, în vreme ce comandantul forţelor de uscat, generalul-maior Pierse Mackesy fusese autorizat să aştepte dezgheţul înainte de a cuceri oraşul. În vreme ce amiralul şi generalul se certau, iar Mackesy încerca să-l scoată pe Cork din ecuaţie, proviziile germane ajungeau în oraş, amplasamentele pentru tunuri erau construite, iar moralul duşmanului creştea. Cu toate acestea, Mackesy, ale cărui trupe rămăseseră fără încălţămintea de iarnă ajunsă – în mod inexplicabil – în Scoţia, avea dreptate, aşa cum Cork urma să descopere pe pielea lui când avea să plece în recunoaştere şi avea să intre până la brâu în zăpadă.58 Aceste probleme de comunicare între servicii au fost curând soluţionate, însă, la momentul respectiv, nu aruncau o lumină bună asupra guvernului Chamberlain.

Unele dintre cele mai bune trupe de vânători de munte poloneze, două batalioane ale Legiunii Străine Franceze şi Chasseurs Alpins ai generalului Béthouart, alături de britanici şi norvegieni, vor cuceri, în cele din urmă, oraşul Narvik pe 27 mai, capturând un aerodrom bine echipat cu piste de aterizare dotate cu reţele de sârmă şi cu adăposturi camuflate. Cu toate acestea, după victoriile lui Hitler din Franţa şi din Ţările de Jos, un astfel de avanpost scandinav era neînsemnat, iar forţele de la Narvik au fost evacuate între 2 şi 7 iunie, împreună cu familia regală şi cu guvernul norvegian, însă nu şi cu Otto Ruge, care a hotărât să rămână împreună cu oamenii lui şi a fost închis. Germanii au guvernat direct Norvegia până în februarie 1942, când liderul nazist norvegian, Vidkun Quisling, a fost numit prim-ministru şi i s-a îngăduit să conducă unul dintre cele mai autonome dintre guvernele-marionetă ale Reichului, pentru că germanii ştiau că pot să aibă încredere în el din punct de vedere ideologic. Acesta îşi făcuse un nume ca filantrop în timpul foametei din Rusia şi al crizei refugiaţilor armeni din anii 1920, cu toate că visurile lui în privinţa unei federaţii mondiale având conducere nordică nu au atras niciodată electoratul norvegian, iar micul său partid, Nasjonal Samling, nu fusese decât o forţă marginală în anii 1930.59 Norvegienii l-au dispreţuit de-a lungul întregii perioade în care a fost la conducere, iar, dacă s-ar fi întâmplat cumva ca tribunalul care îl judeca pentru înaltă trădare să nu-l condamne la moarte, în 1945, paznicii lui de la închisoare se înţeleseseră oricum între ei ca să-l omoare.

Pe 8 iunie, navele Scharnhorst şi Gneisenau au interceptat portavionul britanic Glorious (purtând două escadrile de avioane, inclusiv avioane de luptă Hurricane) şi distrugătoarele din escorta sa Acasta şi Ardent şi le-a scufundat pe toate trei, cu toate că nu înainte ca însuşi căpitanul lui Acasta, comandorul C.E. Glasfurd, să-şi îndrepte nava direct spre inamic şi să reuşească să lanseze o torpilă care avariase nava Scharnhorst cu câteva momente înainte ca ea însăşi să fie scufundată de o salvă de la tunurile de 279 mm ale crucişătorului. Singurul om de pe Acasta care avea să supravieţuiască naufragiului, după trei zile petrecute pe o plută în Marea Nordului, matelotul-şef C.G. Carter, zis şi Nick, îşi amintea: „Când eram în apă, l-am văzut pe căpitan aplecându-se peste punte, luându-şi o ţigară dintr-o tabacheră şi aprinzându-şi-o. Am strigat la el să vină pe pluta noastră, însă ne-a făcut cu mâna şi ne-a spus «Rămas-bun şi noroc» – sfârşitul unui gentleman!“60

Un număr de factori se reuniseră pentru a transforma campania din Norvegia într-un dezastru pentru Aliaţi, inclusiv frecventele schimbări de plan, aparate de radio despre care generalul Sir Claude Auchinleck credea că sunt mai proaste decât cele folosite la graniţa de nord-vest a Indiei şi bocancii de iarnă din perioada 1919, care erau cu câteva numere prea mari – ceea ce însemna că „zilele erau dedicate oblojirii rănilor“.61 Cu toate că Aliaţii au fost umiliţi în Norvegia, iar mitul invincibilităţii Führerului şi al rasei sale superioare (care fusese promovat cu asiduitate din momentul remilitarizării regiunii Rinului) au primit un nou impuls, victoria germană a fost obţinută cu un preţ mare. În comparaţie cu cei 6 700 de britanici, norvegieni, francezi şi polonezi ucişi (1 500 la bordul Glorious) şi cu 112 avioane distruse, germanii au pierdut 5 660 de oameni şi 240 de avioane în campania norvegiană. În vreme ce Marina Regală a pierdut un portavion, un crucişător (alături de alte trei avariate), opt distrugătoare şi patru submarine, iar polonezii şi francezii au pierdut fiecare câte un distrugător şi câte un submarin, germanii au pierdut trei crucişătoare, zece distrugătoare, patru submarine, iar navele Scharnhorst şi Gneisenau au fost trase pe linie moartă vreme de câteva luni. Aceste cifre ar putea părea aproape egale, însă mult mai mica Kriegsmarine putea cu greu să-şi permită astfel de pierderi în comparaţie cu Aliaţii, mai ales atunci când planul generalului Franz Halder de a invada sudul Angliei, pe un front iniţial extins (purtând numele de cod Operaţiunea Seelöwe – Leul-de-Mare), necesita un sprijin naval de anvergură.

Odată ce Franţa a căzut, în iunie 1940, germanii au intrat în posesia câmpurilor de zăcământ de fier din Alsacia-Lorena şi a porturilor de la Atlantic, care au luat locul celor din Gällivare şi Trondheim. Însă aproximativ 201 000 de kilometri pătraţi de teritoriu norvegian aveau nevoie în continuare de garnizoane pentru o bună parte din război, care să adăpostească cel puţin douăsprezece divizii germane, totalizând în jur de 350 000 de oameni. Timp de mai mulţi ani, după 1940, Hitler s-a aşteptat la un atac asupra Norvegiei şi a ţinut acolo un număr exagerat de mare de trupe, care ar fi putut să fie mult mai bine întrebuinţate pe Frontul de Est şi care, abia după Ziua Z, în iunie 1944, aveau să fie mutate în sud. Cu toate acestea, Hitler avea totuşi dreptate să se teamă de un atac, de vreme ce Churchill dorise dintotdeauna să asigure nordul Norvegiei pentru Aliaţi şi să oprească utilizarea respectivei zone de către Kriegsmarine şi Luftwaffe, pentru a bloca toate convoaiele care erau trimise spre Murmansk, după ce Hitler invadase Rusia. Cu siguranţă, porturile fără gheaţă ale Capului Nord erau utile Germaniei din acest punct de vedere.

Invazia germană a Danemarcei a legitimat capturarea de către Aliaţi a Reykjavikului şi a insulelor Feroe din luna următoare, urmând să fie asigurate baze aeriene vitale pentru campaniile antisubmarin din Bătălia Atlanticului. În plus, nu mai puţin de 4,6 milioane de tone de nave maritime – întrucât Norvegia deţinea a patra forţă navală comercială din lume, în 1939 – s-au adăugat resurselor Aliaţilor şi au fost folosite din Murmansk până în Pacific.62 De vreme ce totalul tuturor pierderilor Aliaţilor provocate de submarine nu depăşea acea cifră până în decembrie 1941, germanii au fost nevoiţi să plătească un preţ ridicat pentru violarea suveranităţii norvegiene cu 24 de ore înainte de-a o face Aliaţii.

Vorbind despre Adolf Hitler în Central Hall, la Westminster, pe 4 aprilie, cu numai cinci zile înainte de invazia germană a Norvegiei, Neville Chamberlain spunea: „Un lucru e sigur – a pierdut startul“. Alături de profeţia „Pace în momentul în care vom dori noi“, după întâlnirea cu Hitler de la München, aceasta a fost una dintre predicţiile mai puţin impresionante, însă nu a fost singurul care a vorbit prea devreme. Churchill, de asemenea, spunea în faţa Camerei Comunelor, pe 11 aprilie, că „Am dobândit un mare avantaj datorită… gafei pe care duşmanul nostru de moarte a făcut-o“. Campania din Norvegia a constituit o serioasă lovitură pentru Aliaţi, însă, dacă nu a avut alt rezultat, dezbaterea de două zile din Camera Comunelor – din 7 şi 8 mai 1940 – a reuşit, cel puţin, să dărâme guvernul Chamberlain şi să aducă la putere coaliţia energică de sub conducerea lui Churchill, care era – lucru îndeajuns de ironic – britanicul cel mai direct răspunzător pentru expediţia din Norvegia şi pentru participarea deloc impresionantă a Amiralităţii la aceasta.

Trăsătura de caracter cea mai importantă, mai periculoasă, dar, în cele din urmă, şi cea mai constructivă a lui Winston Churchill fusese dintotdeauna nerăbdarea lui. A dat dovadă de nerăbdare de-a lungul întregii sale vieţi, atât faţă sine însuşi, cât şi faţă de cei din jurul lui, mai ales în timpul războaielor imperiale şi în Primul Război Mondial, când s-a impus atenţiei opiniei publice britanice. În mai 1940, el avea 65 de ani, dar se afla încă la apogeul considerabilelor sale capacităţi intelectuale şi oratorice. Lungii ani în care trăsese cu totul nebăgat în seamă semnalul de alarmă asupra pericolului ascensiunii nazismului îi dăduseră un drept moral de necontestat asupra deţinerii postului în conducerea cabinetului în timpul crizei parlamentare şi nu a întârziat să îl preia de îndată ce a devenit clar că Chamberlain nu putea continua fără sprijinul laburiştilor şi al liberalilor, precum şi al unui mic, dar în creştere grup de rebeli conservatori. Churchill era nerăbdător să preia funcţia de premier şi a pus mâna pe ea, spunându-i fără menajamente rivalului său – ministrul Afacerilor Externe, lordul Halifax – că nu putea să exercite funcţia de prim-ministru din Camera Lorzilor.63 (Mai târziu, a inventat o poveste din care reieşea că Halifax aproape că i-ar fi oferit postul de premier dintr-un sentiment de jenă, după o lungă perioadă de tăcere.)

Churchill avea un anumit ideal de eroism – atât în ceea ce-l privea, cât şi în ceea ce privea poporul britanic –, iar, în 1940, cele două s-au întâlnit în ceea ce, privind retrospectiv, a reprezentat o atitudine măreaţă, dar pe care numeroşi membri ai stabilimentului politic britanic au considerat-o, în acel moment, periculos de romantică. Timp de mai bine de 40 de ani, cu greu putea fi găsit un subiect major de politică internă sau internaţională în care Churchill să nu fi fost implicat îndeaproape – şi, adeseori, de partea învinşilor. Judecata sa a fost contestată în privinţa unor chestiuni de mare importanţă, precum dreptul de vot pentru femei, dezastrul de la Gallipoli, adoptarea etalonului aur pentru lira sterlină, greva generală, autoguvernarea Indiei, criza abdicării şi multe, multe altele. A trecut pragul Camerei Comunelor nu o dată, ci de două ori. Însă acum, această colosală nerăbdare care-l caracteriza – mai ales odată ce inventase special pentru el postul de ministru al Apărării imediat ce regele George al VI-lea îl numise prim-ministru – era exact lucrul de care naţiunea avea nevoie: el cerea, prin rezoluţiile scrise cu cerneală roşie pe care urma să le pună pe documentele urgente, „A se acţiona azi!“ – şi exact aşa se făcea!

Elocinţa aproape nefirească şi simţul istoriei pe care îl avea Churchill, precum şi încrederea în sine care friza mesianismul, au adus în prim-planul scenei politice britanice un lider în stare să înfăţişeze conflictul global în termeni aproape metafizici şi profund sensibili. Într-unul dintre eseurile sale nepublicate, din 1897, intitulat „Eşafodul retoricii“, Churchill scrisese:

Dintre toate talentele conferite oamenilor, nici unul nu este mai preţios decât darul oratoriei. Cel care se bucură de el exercită o putere mai de lungă durată decât aceea a unui mare rege. El este o forţă independentă în lume. Abandonat de către partidul său, trădat de către prietenii săi, lipsit de funcţiile sale, cel care poate stăpâni această putere rămâne un om de temut.64

De-a lungul aproape întregii perioade a anilor 1930 – ceea ce el numea „anii săi sălbatici“ – opoziţia lui Churchill faţă de autoguvernarea Indiei, iar, mai târziu, semnalele sale de alarmă privind politica revanşardă a lui Hitler îl făcuseră să fie abandonat de către partidul său, părăsit de către prieteni şi lipsit de funcţie. Acum, însă, urma să folosească „o putere mai de lungă durată decât aceea a unui mare rege“, dar va fi oare acest lucru de ajuns? Pentru că, în chiar ziua în care Churchill devenise prim-ministru, vineri, 10 mai 1940, Hitler dezlănţuise Blitzkriegul (războiul-fulger) asupra Vestului.

 

18 Manvell şi Fraenkel, Göring, p. 228

19 Jablonsky, Churchill and Hitler, p. 131

20 Heitmann, „Incident at Mosty“, pp. 47–54; Whiting, „Man Who Invaded Poland“, pp. 2–8

21 Heitmann, „Incident at Mosty“, p. 52

22 Mellenthin, Panzer Battles, p. 4

23 Michel, Second World War, p. 32

24 Calvocoressi şi Wint, Total War, p. 100

25 Scrisoare de la Allan Mallinson, 18/12/2008

26 Documentele lui Keitel de la Nürnberg din arhiva lui Ian Sayer

27 Calvocoressi şi Wint, Total War, p. 100

28 Mellenthin, Panzer Battles, p. 3; Michel Second World War, p. 33

29 Howard, Captain Professor, p. 89

30 Calvocoressi şi Wint, Total War, p. 101

31 Braithwaite, Moscow 1941, p. 49

32 Editor Cameron Watt, Mein Kampf, p. 603

33 Gilbert, Second World War, p. 30

34 Ibid., p. 2

35 Nicholas Stargardt, TLS, 10/10/2008 p. 9

36 Editor Sayer, Allgemeine SS, p. 1

37 Ibid., pp. 1–47

38 Calvocoressi şi Wint, Total War, p. 103

39 Editor Dear, Oxford Companion, p. 374

40 Willmott, Great Crusade, p. 67

41 Edwards, White Death, p. 157

42 Ibid., p. 161

43 Ibid., p. 185

44 Clark, Barbarossa, p. 60; Braithwaite, Moscow 1941, p. 49

45 Overy, Russia’s War, p. 49

46 Braithwaite, Moscow 1941, p. 43

47 Editor Dear, Oxford Companion, p. 375

48 Editor Nicolson, Harold Nicolson, p. 32

49 Spears, Prelude to Dunkirk, p. 32

50 Liddell Hart, Second World War, p. 56

51 Moulton, Norwegian Campaign, p. 123

52 Michel, Second World War, p. 76

53 Liddell Hart, Second World War, p. 59

54 Michel, Second World War, p. 75

55 Ibid., p. 72

56 Ash, Norway, p. 133

57 Calvocoressi şi Wint, Total War, p. 109

58 Ash, Norway, p. 113

59 Dahl, Quisling, passim

60 Adams, Doomed Expedition, p. 168

61 Ibid., p. 171

62 Willmott, Great Crusade, p. 80; Adams, Doomed Expedition, p. 176

63 Editor Smith, Hostage to Fortune, p. 476

64 Editor Langworth, Churchill by Himself, p. 56