După o zi lungă, istovitor de fierbinte și plină de evenimente – o vizită alături de un inspector pe care îi trecuse prin cap să-l sugrume, un muncitor de bază din echipă care trebuise dus la camera de gardă pentru douăsprezece copci și o încurcătură în livrarea materialelor –, Ryder își spuse c-ar fi preferat o bere și o pizza la comandă cu care să se delecteze într-o ținută lejeră, la el acasă.
Dar înțelegerea era înțelegere, așa că făcu un duș pe fugă și se bărbieri.
Își aminti să facă patul, o chestie care rareori îl preocupa. Apoi, aruncându-și privirea prin jur și blestemând într-un fel care-l făcu pe Dumbass să se cuibărească în propriul culcuș, Ryder trase așternuturile pe jos. Măcar atâta lucru putea face un bărbat dacă avea de gând să tăvălească o femeie în patul lui: să schimbe lenjeria cu una curată.
Știa regulile. Și ele includeau așternuturi curate, prosoape noi în baie și o chiuvetă impecabilă. Femeile erau tipicare, iar una ca Hope – după cum văzuse cu ochii lui – era mai tipicară ca altele.
Mulțumit de starea dormitorului, se duse jos și culese câteva lucruri din mers. Nu era un tip neglijent, își zise. Și o avea pe Betts, menajera, care venea o dată la două săptămâni. Dar între muncă și timpul petrecut cu Hope, casa nu arăta prea bine.
Trecu prin bucătărie și aruncă maldărul adunat în debara, urmând să se ocupe de el mai târziu. Văzu că în bucătărie nu era nimic în neregulă. O păstra în ordine ca, în cazul în care mama lui ar fi trecut pe acolo – și chiar trecea –, să n-aibă nimic de comentat. De fapt, nici nu trebuia să comenteze, expresia de pe chipul ei era suficient de elocventă dacă găsea mormane de vase murdare ori gunoaie prin preajmă.
Scoase sticla de cabernet pe care o cumpărase, apoi un pahar. Bombănind din nou, mai scoase unul. Nu prea îl interesa vinul, bea cu ea doar ca să socializeze. Cunoștea afurisitele de reguli.
În linii mari, casa era curată. Avea vin și pahare civilizate. Avea câteva bucățele de friptură. El nu prea gătea. Mai punea ceva pe grătar ori își încălzea o barchetă la microunde. Așa că urma să pună friptura pe grătar, cartofii în cuptorul cu microunde și să arunce într-un bol amestecul de salată pe care-l cumpărase.
Dacă nu-i plăcea, n-avea decât să se ducă acasă la altul pentru cină.
De ce se purta ca și când ar fi fost emoționat? Nu era emoționat. Era ridicol. Mai primise femei acolo. De obicei, după ce ieșiseră undeva împreună, dar mai făcuse combinația asta de friptură cu cartofi și pentru altele.
Și le plăcuse. Avea să-i placă și ei.
Deșertă punga de salată într-un bol, curăță câțiva cartofi, deschise vinul. Îi dădu drumul câinelui afară, apoi înăuntru din nou.
Fu ușurat să audă bătaia în ușa din față. Se pricepea mai bine să facă lucruri decât să se gândească la ele.
Hope arăta fantastic. De fiecare dată când o vedea rămânea fără cuvinte.
— Te-ai tuns.
— Da. Își ridică mâna la coafura scurtă, cu breton jucăuș. Am avut puțin timp liber și mă înnebunea tunsoarea de dinainte. Ce părere ai?
— Îți stă bine.
Arăta bine. Îi scotea în evidență ochii aceia misterioși, care se asortau cu vocea guturală. Era îmbrăcată într-o rochie din acelea care-l făcea să spere că vara nu avea să se termine niciodată. Îi expunea umerii și gambele, ba și mare parte din spate.
— Poftim. Nici nu băgase de seamă că avea niște flori în mână. Se încruntă către ele. Nu ți-a adus nimeni flori vreodată? se miră ea.
— Păi, nu.
— Lasă-mă să fiu eu prima. Și am luat asta de la brutărie. Ai încercat vreodată prăjiturelele lor?
— Nu. Cum sunt?
— Orgasmice.
— Credeam că de asta ne ocupăm noi doi.
— De ce să ne oprim aici? Crede-mă, merită să guști. Am să pun florile în apă. Ai o vază pe aici?
— Aaa, nu prea cred.
— Găsesc eu ceva. Și nu te-am uitat nici pe tine, îi zise lui Dumbass, care se freca de picioarele ei. Își deschise poșeta și scoase din ea un os uriaș.
— Ce-ai făcut, ai răpus un mastodont?
Râzând, ea struni câinele, convingându-l să se așeze.
— A fost ditamai bătălia, dar am câștigat.
Dumbass prinse osul între dinți și se duse în salon, unde se prăbuși lângă el și începu să-l roadă.
— Deci? zâmbi Hope.
— Am niște vin în bucătărie.
— Să știi că exact de asta am nevoie după lupta cu mastodontul.
Aruncă o privire discretă în jur și se întoarse cu el în bucătărie. Mai fusese o dată la el acasă, dar nu văzuse mare lucru în afara dormitorului.
Îi plăcea enorm modul în care era decorată locuința, în culori calde, cu mult lemn. Știa că o construise împreună cu frații lui, așa cum construiseră și casele lui Owen și Beckett.
Își promise că, dacă era să-și cumpere o casă, avea să aleagă un proiect executat de Compania Montgomery.
O atrăgea în mod special bucătăria, organizată eficient, din linii drepte – lemnul întunecat, rafturile deschise, dulapurile cu uși din sticlă.
— E-n regulă să caut ceva ca să pun florile?
— Sigur. Cred că am un urcior sau așa ceva. Ryder turnă vinul în timp ce ea căuta.
— Am auzit că inspectorul ți-a dat de furcă la MacT.
— Ne-a căutat nod în papură, atâta tot. Dar o să rezolvăm asta.
— Am văzut locul zilele trecute. O să arate extraordinar. Hope găsi un urcior transparent și-l umplu cu apă.
— Sper că o să ne facă cinste când se va deschide restaurantul.
— N-am nici o îndoială, zise ea în timp ce aranja florile. Îmi place casa ta. Te reprezintă. Pe tine și pe frații tăi. Și pe mama ta, pun pariu, în privința grădinii. Toată familia Montgomery și-a adus contribuția.
— Toată lumea pune mâna la treabă.
— E frumos. Ai mei nu sunt prea pricepuți. La chestiunile practice, vreau să spun. Mama e creativă și artistă, iar cu tata poți vorbi despre orice carte scrisă sau orice film făcut vreodată, dar nici unul din ei nu poate mânui nimic mai complicat decât o șurubelniță.
— Oamenii de felul ăsta ne dau nouă de lucru.
— Au meșterii lor în memoria telefonului. Eu, una, prefer să fac micile reparații de una singură. Îi surprinse zâmbetul ironic și-și miji ochii. Mă pricep și chiar fac reparații mărunte. Crezi că vă chem pe tine sau pe frații tăi de fiecare dată când e nevoie de un ciocan ori de o șurubelniță? Am sculele mele.
— Sunt alea drăgălașe, cu mânere înflorate?
— Nu, râse ea. Își luă vinul și gustă, constatând impresionată că era marca ei obișnuită. Ce pot să fac?
— Cu privire la ce?
— Cu privire la cină. Cum pot să te ajut?
— Nu-i mare lucru de făcut. Putem merge afară și am să pornesc grătarul.
O conduse printr-o sufragerie pe care el o folosea ca birou. Spiritul organizat al lui Hope se cutremură. Hârtii nepuse în dosare, papetărie împrăștiată, o mulțime de liste în dezordine.
— Nu începe, exclamă el când îi văzu privirea.
— Unii se ocupă de scule, alții de birouri. Pot să afirm cu mândrie că mă descurc binișor cu primele și sunt un geniu în privința celorlalte. Te-aș putea ajuta cu asta.
— Eu…
— Știi unde să găsești totul, încheie ea. Așa spun toți. Ieși afară, pe terasa spațioasă, și trase aer în piept. Mama lui, fără îndoială, se ocupase de fermecătoarea grădină rustică și de florile pline de culoare. Grădina, presărată cu arbori, se termina la baza dealului. E minunat. Mi-ar plăcea să-mi beau cafeaua aici dimineața.
— Dimineața nu prea e timp pentru asta. Deschise un grătar uriaș, strălucitor, care ei i se păru impresionant. N-aș fi zis că o casă în pădure este pe gustul tău, remarcă el.
— Nu știu, poate că n-am avut niciodată ocazia să aflu. M-am mutat din suburbii în oraș, din oraș în orășel. Mi-au plăcut toate astea. Cred că mi-ar plăcea și casa din pădure. În ce direcție stă Clare? Și încotro e Avery?
După ce porni grătarul, Ryder se îndreptă către ea, îi luă mâna și arătă spre o direcție anume.
— Avery. Apoi îi arcui din nou mâna: Clare. După care o întoarse și îi îndreptă mâna în partea opusă. Mama.
— E bine că e aproape. Dar nu prea aproape.
— Când cad frunzele pot vedea luminile casei. Deci e destul de aproape.
Hope privi surâzător peste umăr și se trezi îmbrățișată. Gura lui, fierbinte și flamândă, puse stăpânire pe a ei. Era o surpriză, căci până atunci se arătase foarte protocolar. O surpriză minunată, se gândi, căci dorința lui o excita la culme.
Ryder îi luă vinul și-l puse deoparte.
— O să mâncăm după aceea. Luând-o de mână, o trase înapoi spre casă.
Ea se luptă să țină pasul cu el.
— Bine. Când ajunseră în capul scărilor, o sprijini din nou de zid, delectându-se cu buzele și trupul ei. Lasă-mă măcar să...
Găsi micul fermoar care începea la jumătatea spatelui ei și îl deschise. Ea de-abia avu timp să scâncească înainte de a se trezi complet goală, cu excepția chiloților, pantofilor cu toc și cerceilor lungi.
— Doamne! La naiba!
Își făgăduise că-și va ține mâinile departe de ea până după cină și chiar după film, sau măcar până va fi început filmul. Dar felul în care arăta, mirosea, vorbea... Era prea de tot. Chiar prea de tot.
Își umplu palmele cu sânii ei și îi devastă gura.
Iar Hope capitulă, la fel de plină de dorință ca și el, la fel de disperată. Îi ridică tricoul peste cap și-l azvârli cât colo, își înfipse unghiile în spatele lui și îi opri respirația.
Când el o ridică, se topi în brațele lui precum o lumânare fierbinte și parfumată. Se simțea ușoară ca un fulg. Și, ca pe un fulg, el o purtă pe scări. Nu mai fusese niciodată dusă așa, cu atât mai puțin cu rochia făcută ghem în jurul ei. Era minunat.
Îl sărută pe gât, pe față, se desfătă cu gura lui pe când se îndreptau către ușa dormitorului.
— Nu-mi pot lua mâinile de pe tine.
— Nu le lua, zise ea, strângându-se în jurul lui când se prăbușiră în pat. Nu-ți lua mâinile de pe mine.
Ryder dorea carnea aceea mătăsoasă, trupul ei cu linii fine și curbe prelungi. Și gustul ei care-i umplea gura în timp ce-i explora corpul. Ea se arcui și strigă.
Știa că fusese prea brutal, așa că încercă s-o ia mai domol. Încercă să-și aducă aminte de delicatețea ei și de asprimea palmelor lui. Își puse din nou gura pe gura ei, de astă dată mai blând, mai profund, mai stăruitor. Motorul trupului ei începu să se tureze.
Ceva se răsuci înăuntrul ei, ca o centrifugă tot mai rapidă, apoi alta, și alta, lăsând-o amețită și slăbită.
Îi strigă numele în timp ce buzele lui alunecau încet, ca un fulg, pe fața ei. Era ca un drog care-i intra în sânge. Îl mângâie ușor, ca în vis, ca și când ar fi fost o atingere de mătase. Savurând înainte de a devora, seducând înainte de a lua cu asalt, se mișcară împreună în lumina liniștitoare.
Când ea îi cuprinse fața în palme, când privirile li se întâlniră, bucuria se uni cu dorința.
Ryder îi zări buzele arcuindu-se și se grăbi să le sărute. Îi simți degetele jucându-i-se în păr; când Hope se ridică înspre el, când se deschise să-l primească, o pătrunse în căldura ei de catifea.
Ea respiră sacadat, iarăși și iarăși. Ochii lui îi susținură privirea în vreme ce se ridicau și cădeau împreună. Ochi adânci, tulburători, care deveneau întunecoși și lipsiți de vedere în timp ce o pătrundea până la capăt.
Trupul ei se încordă asemenea unui arc și se cutremură până ce ajunse să se liniștească.
El își cuibări fața în adâncitura gâtului ei și o cuprinse în brațe.
Încă visând, Hope își plimbă buzele peste părul lui. Când el se întoarse, ea se lipi de el, lăsându-l s-o strângă mai tare. Amețit, nu-și dăduse seama că afecțiunea se amestecase cu pasiunea, din partea amândurora.
— Cred c-ar trebui să pun friptura pe grătar.
— Mi-e foame. Însă am nevoie de rochie.
— Arăți bine fără ea, dar este o rochie drăguță. Ți-o aduc, dacă vrei.
— Și poșeta?
— De ce?
— Am nevoie să fac mici „reparații“.
Se încruntă la ea.
— De ce? repetă el. Arăți bine.
— Îmi ia cinci minute să arăt și mai bine.
Așa cum arăta putea pune stăpânire pe inima oricărui bărbat, dar el ridică din umeri și se duse jos. Rochia îi păstra parfumul, se gândi, adulmecând-o în timp ce căuta poșeta prin bucătărie.
Dumbass, cu osul între dinți, îi aruncă o privire care voia să spună: „Știu ce-ați făcut“.
— Ești gelos.
Luă rochia și poșeta și le duse sus, unde Hope stătea ghemuită în pat. Când zâmbi, îi veni să se arunce din nou pe ea.
— Mulțumesc. Vin jos imediat să-ți dau o mână de ajutor.
— Bine, dar nu-i mare lucru de făcut. Ryder o părăsi înainte să-i vină ideea unei noi partide de amor, iar ea își respectă promisiunea și fu gata în cinci minute. Nu văd nici o diferență, cu excepția rochiei.
— Perfect. Nici nu trebuie să vezi.
— Cum îți place friptura?
— În sânge.
— Asta-i simplu. Aruncă în cuptorul cu microunde câțiva cartofi uriași, apăsă butoanele, apoi scoase salata din frigider.
— Vrei să fac eu sosul?
— Am o sticlă de sos italian și alta cu sos de brânză cu mucegai.
Hope își vârî nasul în frigider și făcu inventarul.
— Aș putea încropi ceva mai bun de-atât, dacă ai ulei de măsline.
— Da. Acolo sus, arătă el către un dulap.
Ea deschise dulapul, mai găsi câteva ingrediente care îi puteau fi de folos și le scoase afară.
— Ai un bol mai mic și un tel?
— Am un bol.
— Atunci un bol și o furculiță?
Se puse pe treabă gospodărește, pierzându-și orice asemănare cu femeia care-i sucise mințile mai devreme. O lăsă singură și se duse să pună fripturile pe grătar. Când se întoarse, ea terminase salata.
— Nu ți-am găsit setul de linguri pentru salată.
— N-am. Folosesc furculițele.
— Bine atunci. Făcu un clește din cele două furculițe pe care le folosise în bol.
— Mă gândeam să mâncăm pe terasă.
— Excelent.
Duse afară salata și se întoarse după farfurii și tacâmuri. Până ce el scoase fripturile de pe grătar, ea aranjase masa – inclusiv cu flori – și pregătise vinul. Reușise să găsească untul, smântâna, sarea, piperul. Și pusese cartofii pe farfurii.
Trebuia să recunoască, masa arăta mai elegantă decât în cazul în care ar fi lăsat aranjarea pe seama lui.
— Care era talentul tău la concursul de frumusețe? Făceai trucuri magice?
Hope se mulțumi să surâdă când el îi puse friptura în farfurie.
— Arată grozav. Îl servi cu salată, apoi se servi și ea și ridică paharul pentru a ciocni. Pentru serile lungi de vară. Preferatele mele.
— Și ale mele. Care era talentul tău? repetă. Face parte din înțelegerea noastră, corect? Pun pariu că făceai giumbușlucuri cu torțe aprinse.
— Te înșeli.
Ryder sorbi din vin și ridică furculița.
— Dă-te bătută, prințeso! Am să-l pun pe Owen să afle. Se pricepe mai bine decât mine să caute ceva pe internet.
— Am cântat.
— Cânți?
— N-am câștigat la secțiunea aptitudini, spuse ea ridicând din umeri.
— Nu cânți.
— Ba cânt, îl contrazise ea vehementă. Cânt și la pian și dansez step. Dar am vrut să mă concentrez asupra unui singur element. Zâmbi visătoare: Iar fata care dansa step în timp ce făcea jonglerie cu torțe aprinse a câștigat concursul de aptitudini.
— Asta ai inventat-o.
— Poți să cauți pe internet.
— Cum ai câștigat, dacă ai pierdut concursul de aptitudini?
— I-am făcut praf la restul. Inclusiv la interviu.
— Pun pariu că i-ai făcut praf la prezentarea în costum de baie.
Ea zâmbi din nou și îi aruncă privirea aceea languroasă, sufocantă.
— Ai putea zice și așa. Oricum, a fost cu mult timp în urmă.
— Pun pariu că încă mai ai coroana.
— Mama o are. Mai important a fost c-am primit bursa. Ăsta era scopul. Nu agream ideea de a-i îndatora pe părinții mei și nici pe mine. Aveau deja doi copii la colegiu și la școală. Faptul că am câștigat a fost o recompensă meritată. Concursurile astea de frumusețe sunt cumplite. În tot cazul, am luat premiul și am mers mai departe cu școala.
— Cântă ceva.
— Nu. Scutură din cap, tulburată și amuzată. Mănânc. Apropo, friptura e grozavă. Hei! Apucă de farfurie, dar el fusese mai rapid și i-o luă din față.
— Cântă dacă vrei să mănânci.
— Ești caraghios.
— Vreau să te aud, să mă conving.
— Bine, bine.
Se gândi puțin, apoi îi oferi câteva acorduri din piesa Rolling in the Deep a lui Adele, pe care o ascultase în mașină, în drum spre el. Avea o voce guturală, sexy, plină. Ryder se întrebă de ce era surprins de asta.
— Cânți. Continuă.
— Mi-e foame.
— N-am pian, recunoscu el punându-i farfuria la loc în față. Dar e clar că după masă o să dansezi step.
Ea își miji ochii când Ryder îi aruncă patrupedului o bucată de friptură.
— Mama ta te-a educat mai bine de-atât.
— Ea nu-i de față acum. Ce mai știi să faci?
Hope scutură iar din cap.
— Nu. E rândul tău. La ce te pricepi, în afara celor pe care le știu deja?
— Arunc bine mingea.
— Te-am văzut aruncând pentru câinele mamei tale.
— Asta nu-i nimic. Eu am lansat mingea decisivă în finala din ultimul an de liceu – am câștigat campionatul. Asta se întâmplase tot cu multă vreme în urmă, se gândi el, dar conta. A fost o aruncare de 58 de metri.
— Presupun că e impresionant.
— Scumpo, după câte știu, cea mai lungă aruncare în campionatul liceelor e de 64 de metri.
— Atunci sunt realmente impresionată. Ai ținut-o tot așa și la colegiu?
— Bursa mi-a prins bine. Și noi eram trei frați. Colegiul nu era de mine, dar am încercat.
— Te-ai gândit vreodată să joci la profesioniști?
— Nu. Nu fusese destul de pasionat pentru asta, își aminti. Ideea nu-l atrăsese. A fost un joc. Mi-a plăcut. Dar mi-am dorit ceea ce am acum.
— E bine când lucrurile merg în direcția pe care ți-ai dorit-o. Amândoi suntem norocoși în privința asta.
— Până acum.
Lumina se îndulcea înspre amurg. Terminaseră de mâncat, iar acum zăboveau la un pahar de vin. Hope se ridică pentru a strânge masa când primii licurici sclipiră în umbrele verzui.
— Le strâng eu de dimineață, îi zise.
— Le rezolv acum. N-am stare dacă vasele nu sunt în ordine.
— Poate că ai nevoie de terapie.
— Când lucrurile sunt la locul lor, universul se află în echilibru. După ce rezolv asta, poți să mă duci la film. Ce vedem?
— Găsim noi ceva. Deocamdată prefera s-o contemple. Vrei floricele? îi propuse.
— Iar e chestie de echilibru, zise ea în timp ce punea vasele în mașina de spălat. Film. Floricele. Una fără alta nu merge.
— Cu unt și sare?
Începu prin a refuza, apoi capitulă.
— La naiba, de ce nu? E seara mea liberă. Și în curând voi avea un club de fitness în vecinătate.
— Ai un costumaș din ăla minuscul de antrenament?
Ea îi aruncă o privire prelungă pe sub bretonul lung și țepos.
— Am. Dar deschiderea va fi o scuză bună ca să-mi cumpăr unul nou. În clipa de față, nu-l vede nimeni în afară de mine, când mai fac exerciții prin casă.
Ryder puse punga de floricele în cuptorul cu microunde și se uită la ea.
— O să vrei un bol pentru floricele, nu-i așa?
— Desigur. Și o farfurie pentru brioșe.
— Alte vase de spălat.
— E un proces, Ryder. Poate c-ar trebui s-o sun pe Carolee înainte să ne apucăm de film și floricele.
— Știe unde ești?
— Normal.
— Știe telefonul în caz că are nevoie de ceva. Te rog, uită de asta.
— Uitasem până acum. Dar mi-am amintit.
— Ești o comoară pentru han, zâmbi el.
— Mulțumesc. N-ai fi zis asta până acum.
— Nu te cunoșteam.
Sprâncenele i se arcuiră pe sub breton.
— Ce credeai, că-s fată de la oraș, cu haine de firmă și idei sofisticate? El vru să spună ceva, dar se răzgândi. Așa ai crezut! îl înghionti. Snobule!
— Aș fi zis că tu ești snoabă.
— Te-ai fi înșelat.
— Se întâmplă. Ryder își trecu mâna prin părul ei. Îmi place tunsoarea. E mai scurtă ca a mea.
— Ai nevoie de frizer.
— N-am avut timp.
— Pot să te tund eu.
— Nu, nici vorbă! râse el.
— Mă pricep la asta.
Ryder scoase floricele și le răsturnă într-un bol.
— Hai să ne uităm la film.
— Am chiar și ce-mi trebuie pentru tuns.
— Nu. Mai vrei vin? Mai am o sticlă.
— Trebuie să conduc, deci nu. Am să beau apă.
— Ia prăjiturelele alea cu ciocolată. Televizorul cel mare e jos.
Ea îl urmă și se opri uimită în pragul camerei de zi.
— Minunat!
— Mie îmi place.
Se temuse că avea să vadă sălașul dezorganizat al unui burlac, dar încăperea nu arăta deloc astfel. Ușile din sticlă se deschideau în exterior, dând iluzia unui spațiu mai larg. Folosise din nou cu măiestrie culorile, culori puternice, nu pale, nu calde, completate de lemn lăcuit, închis la culoare, și de multă piele.
Se plimbă încântată și studie nișa în care ținea greutățile pentru aparatul de forță, un purificator de apă mai vechi, mănușile și sacul de box.
Aruncă o privire și în baia mică, decorată în alb și negru, în stil art déco.
Avea și o mulțime de jocuri – se părea că fraților Montgomery le plăceau foarte mult. Un automat cu bile, un Xbox, chiar și unele din jocurile acelea cu ecran tactil din care avea și Avery la Vesta.
Dar cele mai impresionante erau barul – sculptat, compact –, frigiderul retro și rafturile de sticlă decorate cu sticle vechi.
— Asta-i o reproducere, sau originalul? întrebă ea.
— E original. Îmi plac vechiturile. Deschise bătrânul frigider și îi dădu o sticlă de apă. E ca o aducere în prezent a anilor ’50. E foarte tare.
Hope admiră masa de poker veche și automatul de bile la fel de vechi.
— Cred că dai niște petreceri grozave.
— Ăsta-i domeniul lui Owen, nu al meu.
— Rectific, atunci: ai putea da niște petreceri grozave. Mintea ei înclinată spre organizarea de evenimente deja plănuia teme, meniuri și decorațiuni. Iar ăsta este, fără îndoială, cel mai mare televizor pe care l-am văzut vreodată.
— Eu l-am ales mare. Dulapul ăla e pentru DVD-uri. Poți să alegi un film pe care vrei să-l vedem.
— Pot să aleg? Asta-i foarte frumos din partea ta.
— N-am nici un film pe care nu l-aș vedea, așa că poți alege.
Râzând, se îndreptă către el și îl cuprinse de mijloc.
— Nu trebuia să spui asta. Chiar credeam că e frumos din partea ta.
— Ăsta-s eu.
— Și-mi place cum ești.
— Și mie. A, și cum se cheamă chestia aia care vine înainte de film?
— Publicitate?
— Nu, chestia aia de modă veche, de dinaintea începerii filmului.
— Preludiu?
— Da, asta-i. E momentul pentru preludiu.
Printre hohote de râs, se rostogoliră pe canapeaua lui din piele neagră.