Operațiunea de a se urca și a coborî de pe scară pentru a înlocui toate filtrele de aer din clădire îi ținu lui Hope mintea departe de Ryder. După ce această activitate ce părea interminabilă luă sfârșit, se cufundă în hârtii.
Evident, greșiseră când își imaginaseră că puteau menține o relație bazată pe prea multă pasiune și prea puțin simț al realității. Nu gândeau la fel; erau făcuți să gândească total diferit.
Nu putea trăi alături de cineva care nu-i respecta sentimentele, nevoile, dorințele. Era mai bine să facă un mare pas înapoi înainte ca lucrurile să se complice și mai tare.
Munca ei o ținea ocupată și o împlinea suficient. Și dacă termina tot ce avea pe listă, în seara aceea putea face niște cercetări pe marginea cuplului Lizzy și Billy. Ca și în serile precedente, căci Ryder continua să țină distanța.
Bună glumă, se gândi, mai cu seamă că el lucra zilnic la o aruncătură de băț de ea.
Ieși din birou ca să meargă la florărie și să ridice comanda pentru camerele rezervate în ziua aceea și duse bucuroasă aranjamentele sus. Coborî exact când Avery intrase în hol.
— Am bătut înainte, zise aceasta punându-și cheia în buzunar.
— Eram în apartamentul de la ultimul etaj. E rezervat în seara asta.
— Super. Ești liberă acum? Ai o clipă?
— Am mai multe dacă vrei. E vorba despre MacT?
— Nu. Planul e să deschidem de joi în două săptămâni sau măcar să organizăm o seară pentru prieteni și familie atunci. Deschiderea oficială va fi în vinerea următoare. Am niște emoții cumplite, dar e normal. Lăsând asta la o parte, știi care-i vestea bombă de azi? Cred că mi-am găsit rochia de mireasă.
— Unde? Când?
— Pe internet. Azi-dimineață, când mă pregăteam să vin încoace.
— Pe internet. Păi...
— Știu, știu, dar cu localul cel nou care se mișcă atât de repede și fiind atât de ocupată la Vesta, cu Clare care de-abia merge – nu-i spune c-am zis asta – și cu tine prinsă aici, nu prea avem șanse să mergem prin magazine. Mă uitam încercând să-mi dau seama de modelul care mi-ar plăcea și deodată am găsit-o.
Hope ridică o mână. Făcuse o mulțime de cumpărături pe internet, mai ales pentru han, și respecta comoditatea. Dar existau limite.
— Ți-ai comandat rochia de mireasă pe internet?
— Nu încă. Drept cine mă iei? N-aș comanda nici un biscuit pentru nuntă – dacă aș fi vrut unul – fără să ți-l arăt mai întâi ție și lui Clare. M-am dus la „Turn the Page“ și am consultat-o pe Clare. Flutură iPad-ul pe care-l avea în mână. Acum vreau s-o vezi și tu. N-am trimis link-urile, fiindcă voiam să-ți surprind prima – și cea mai cinstită – reacție.
— Bine. Arată-mi.
— O am pe iPad.
— Hai să stăm jos.
— Să-mi spui dacă nu-ți place, începu Avery, în timp ce se îndreptau spre bucătărie.
— Clare ce-a zis?
— Hm. Nu-ți spun, ca să nu fii influențată.
Avery se așeză, trase aer în piept și afișă imaginea pe tabletă.
Hope o studie în liniște, pe îndelete.
— Păi, e frumoasă.
— Ăsta nu-i mare lucru la o rochie de mireasă. Ochii ți se împăienjenesc de atâta frumusețe când te uiți la ele pe internet. Ce m-a atras la asta sunt liniile și detaliile. Am o constituție fragilă, așa că nu pot duce crinolina de prințesă, ceea ce mă întristează foarte tare. Dar am brațe și umeri frumoși, deci pot purta o rochie fără bretele. Iar volănașele de pe corsaj îmi maschează sânii minusculi.
— Sânii tăi sunt frumoși.
— Hm, mulțumesc, nu-i mare lucru de ei. Și vezi că-i stil Empire, care mă face să par mai înaltă, iar detaliile, mărgelele... Avery mări imaginea broderiei de mărgele de pe trenă. Toate sunt finuțe...
— Ca tine.
— Fusta e puțin conică și e lejeră, dar nu e vaporoasă, suspină ea ușor. Îmi place ideea de fustă vaporoasă. Dacă nici în ziua nunții tale nu poți avea o rochie vaporoasă, atunci când? M-am întrebat asta și am tras concluzia că în ceea ce mă privește, niciodată. Și sunt prea palidă ca să port alb, așa că ivoriul o să-mi dea căldură. Am să renunț la voal și am să aleg o coroniță sclipitoare. Ăsta este accesoriul de prințesă. Vreau ceva de prințesă.
— Așa o să și arăți într-o astfel de rochie, hotărî Hope. Luă tableta pentru a cerceta imaginea din toate unghiurile. O prințesă din povești. Ai dreptate să alegi o rochie lejeră în locul uneia vaporoase, cu talie înaltă și detalii delicate și discrete. Cred c-ai să arăți minunat.
— Dar?
— Dacă o comanzi așa, nu o poți proba, compara cu altele, nu poți pipăi materialul.
— O pot proba când o primesc, pot pipăi materialul. Și dacă nu-mi place, o pot trimite înapoi.
Hope se gândi la entuziasmul, la bucuria unică de a te înconjura cu rochii de mireasă, de a pipăi mătasea, voalul, de a vedea atâtea nuanțe de alb. Și pricepu că era mai mult propriul entuziasm decât cel al lui Avery.
— Toate astea sunt adevărate.
— Am s-o probez de față cu tine și cu Clare și cu Justine. Dacă nu ne place, avem timp destul să căutăm alta.
După o ultimă analiză – a rochiei și a prietenei sale – Hope îi înapoie tableta.
— Îți place mult.
— Îmi place fotografia. Vreau să văd dacă îmi place și când o îmbrac.
— Atunci ar trebui s-o comanzi.
— Bine, pentru că deja mi-am completat datele și am pus-o în coșul de cumpărături. Acum tot ce trebuie să fac e asta. Avery tastă ceva, înghiți în sec și apăsă „Comandă acum“. O, Doamne, tocmai am cumpărat o rochie de mireasă!
Râzând, cu ochii umezi, Hope se aplecă pentru a răspunde îmbrățișării.
— Cum te simți?
— Speriată, dar bine. Și emoționată că am comandat ceva care nu e de gătit, de congelat, de montat în vasul de WC, adică articole pe care am tot cheltuit banii în ultima vreme.
— Vreau să știu în secunda în care o primești.
— Promit. Cred că e prea devreme să văd pe unde se află. Avery se încruntă și repuse imaginea pe ecran pentru a o privi. Ceea ce am să fac la fiecare oră până ajunge aici.
— Pantofi. Ai nevoie de niște pantofi grozavi.
— Am nevoie de pantofi cu tocuri foarte înalte. Pantofi sexy, splendizi, cu tocuri gigantice. Am să mă schimb într-o pereche cu tocuri mai joase când începe dansul, dar vreau să mă simt înaltă. Trebuie să fie strălucitori, ca și coronița, ca să fiu ca o prințesă din cap până-n picioare.
— Excelentă idee. Hope își miji ochii: I-ai rezervat și pe ăștia.
— De fapt, am rezervat trei perechi.
Hope arătă spre tabletă.
— Hai să vedem.
Petrecură următoarele zece minute studiind escarpenii, sandalele cu barete și pantofii decupați. Hope dezaprobă escarpenii – frumoși, dar prea pretențioși – și, urmându-i sfatul, Avery comandă celelalte două perechi, pentru a putea face comparație când proba rochia.
— Știam că pot conta pe tine pentru sfaturile cele mai bune în privința pantofilor. Avery se mai uită la rochie pentru ultima dată, apoi puse tableta deoparte. Deci, cum mai stau lucrurile cu tine și cu Ry? Ați făcut pace?
— N-avem nici o problemă. N-am vorbit cu el de alaltăieri.
— Doamne, dacă ar fi să aleg care din voi este mai încăpățânat, aș stabili scor egal.
— Eu nu sunt încăpățânată. Sunt aici, dacă vrea să discute cu mine.
— Și el e acolo, dacă vrei să discuți cu el. Dându-și ochii peste cap, Avery arătă cu degetul spre ușă. Nu vrei nici măcar să afli ce i-a spus tatălui lui Jonathan și care a fost rezultatul?
— Nu-i relevant, bombăni Hope. Și apoi, o să prinzi tu de veste. I-o fi spus el lui Owen până acum.
Avery trase aer în piept.
— Deci, în loc să porți o conversație serioasă cu Ryder, vrei s-o iei pe ocolite, să afli ce i-a spus el lui Owen și ce mi-a spus Owen mie?
— Da.
— Dar nu ești încăpățânată.
— Vrei să-mi spui că Ryder avea dreptul să se ducă acolo și să-l ia la întrebări pe Baxter Wickham fără să mă anunțe dinainte?
Respirând adânc, Avery se ridică să-și ia un suc din frigider. Discuția urma să dureze mai mult decât plănuise și era posibil să i se facă sete.
— Tu ai crescut cu o soră și o mamă, cu un frate și un tată. Eu? În cea mai mare parte a timpului eram doar cu tata și cu familia Montgomery, formată mai mult din bărbați, așa că am o perspectivă mai curând masculină.
— Ce înseamnă asta?
— Cred că Ry a făcut exact ce i-a dictat instinctul. Sau instinctul secundar, căci primul ar fi fost să-l vâneze pe Jonathan și să-l facă una cu pământul. Mie îmi place primul lui instinct, dar ție nu. Soluția aleasă de el a fost civilizată.
— Civilizată?
La tonul consternat al lui Hope, Avery ridică din umeri.
— Scuze, mie așa mi se pare. S-a dus până la Georgetown, deși urăște ideea. Autostrada aceea i se pare că duce direct în iad. Pe deasupra, trebuie să-l fi scos din sărite faptul că a pierdut jumătate de zi de lucru. Dar a făcut asta fiindcă voia să se asigure că nimeni nu se va mai purta așa cu tine fără să suporte consecințele.
— Dar...
— Relațiile nu sunt întotdeauna raționale și echilibrate, Hope. Sunt umane. Iar tu ai o relație cu un tip care mai curând e pus pe fapte decât pe vorbe – nu discută, nu dezbate, nu cântărește variantele. Ceea ce este dificil pentru tine, căci tu ești genul care vorbește, discută și cântărește. Nici unul din voi nu greșește. Sunteți doar genuri diferite.
Faptul că prietena ei cea mai bună se afla în tabăra opusă era greu de înghițit, dar sinceritatea valora mult mai mult decât lingușirea. De obicei.
— Asta-i problema, nu-i așa? Suntem prea diferiți.
— Așa suntem și eu cu Owen. De fapt, el seamănă mai mult cu tine și eu mai mult cu Ry. Dar nu sunt îndrăgostită de Ryder. Nu cu Ryder am să mă mărit în rochia pe care tocmai am cumpărat-o. Sunt dezordonată și impulsivă și mă dau bătută mai ușor decât restul lumii, însă Owen nu încearcă să mă schimbe.
— Eu nu încerc să-l schimb pe Ryder. Nu asta vreau să fac, se corectă, când Avery își arcui sprâncenele. Este problema mea.
— Prostii. Așa m-am încăpățânat și eu cu mama. Am greșit.
— Tu crezi că greșesc.
— Cred că tu și Ryder ar trebui să stați de vorbă în loc să stați îmbufnați. Și da, greșești.
Deși situația nu i se părea comică, Hope râse.
— Eu credeam că sunt atentă. Păi, la naiba, spune-mi ce i-a zis Ryder lui Baxter Wickham și ce i-a zis Baxter lui Ryder.
— Nu. Avery se ridică în picioare și scutură aprig din cap. Întreabă-l pe Ryder.
Contrazicerea era greu de acceptat, dar acum Hope se confrunta cu o opoziție fermă.
— Avery!
— Nu. Iar acum am să plec, înainte de a cădea în capcană. Te iubesc, deci n-am să te ajut să scapi dintr-o situație pe care știm amândouă că trebuie s-o înfrunți spre binele tău. Poate că lucrurile n-o să meargă bine între tine și Ryder, dar trebuie să aveți bunăvoința de a dialoga.
Consternată, Hope se holbă la Avery, care își luă iPad-ul și ieși pe ușă.
— Hm, la naiba! mormăi ea.
Acum trebuia neapărat să știe ce vorbiseră cei doi, altfel ar fi înnebunit. Și poate că Avery avea dreptate, cel puțin în parte. Cu toate astea, nu-i era ușor să se ducă la Ryder să-l întrebe. Și nu putea – nici nu voia – să-și ceară scuze pentru că avea sentimente și un anume punct de vedere. Se putea gândi la diferite soluții, însă n-avea intenția să sape mai adânc. Și asta nu însemna că era încăpățânată sau morocănoasă.
— Și ce dacă aș fi? bombăni.
Enervată, scoase sacul de gunoi din coșul de la bucătărie pentru a-l duce la pubelă. Afară, smulse câteva buruieni și tunse tufele de trandafiri. Și da, își aruncă privirea înspre club, să vadă ce se întâmpla acolo. Nu-l zări pe Ryder, lucru care o bucură. Avea timp să se gândească la cea mai bună ieșire din fundătura în care se aflau.
La întoarcere găsi ușa holului încuiată, când știa că o lăsase deschisă ca să intre ușor înapoi. Ridică din umeri și-și scoase cheia din buzunar. O strecură în broască, dar refuză să se învârtă.
— Potolește-te! se răsti. Lasă-mă să intru.
Cheia nu se mișca.
La fel și la cealaltă ușă, la intrarea către etajul al doilea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ești caraghioasă!
Hope coborî din nou scările, cu gând să ia cheia lui Avery. Dacă și asta dădea greș, avea s-o sune pe Carolee pentru a o ruga să vină mai devreme.
Plină de nervi, porni să dea ocol clădirii când dădu nas în nas cu Ryder, care tocmai se îndrepta către ea.
O privi îndelung.
— Ceva probleme?
— Nu. Da, la naiba. M-a încuiat pe dinafară.
— Carolee?
— Nu, nu Carolee. Cheia mea nu merge la nici o ușă.
El întinse mâna după cheie, o luă și se duse la prima ușă. Cheia intră ușor în încuietoare și se răsuci ca unsă.
— Acum merge.
— Văd.
— Ce-ai făcut de-ai enervat-o?
— N-am făcut nimic.
Își recuperă cheia și intră în casă.
Șemineul se învolbură cu o flăcără vie. Toate luminile începură să pâlpâie. Din locul în care stătea, Hope auzi ușa frigiderului trântindu-se de câteva ori.
— Mie mi se pare că-i nervoasă, zise Ryder. În clipa în care el intră, întreaga activitate luă sfârșit. Asta a început acum?
— Da, chiar în clipa asta. Nu știu de ce e supărată. L-am căutat pe Billy neîncetat în ultimele două nopți.
— Acum s-a liniștit. El se duse către ușă și haosul se porni din nou. Luă telecomanda și opri din nou focul. Termină!
Răspunsul fu un zgomot clar la încuietoarea ușii.
— Poate că e supărată că n-ai mai fost pe aici de două zile, sugeră Hope.
Ryder lăsă telecomanda din mână.
— Mi s-a părut că hangița nu mă vrea prin preajmă.
— Ți s-a părut. M-a iritat că ai făcut demersuri în legătură cu mine fără să-mi spui.
— Nu mi-a plăcut să te văd luată la palme.
— Nu poate să-ți placă totul, zise ea ridicând din umeri. N-am greșit când am insistat să-mi spui ce ai de gând să faci.
— Nici eu n-am greșit când ți-am luat apărarea.
Era pusă pe ceartă, dar își dădu seama că nu se putea certa cu el. Și nici nu voia asta.
— Zi-mi că nu greșesc când afirm c-aș fi vrut să vorbești cu mine înainte, iar eu o să-ți spun că nu ai greșit când mi-ai luat apărarea.
— Bine, tu prima.
Hohotul ei de râs se porni aproape concomintent cu încruntarea lui iute, orgolioasă.
— În regulă, nu ai greșit.
— Nici tu. Am terminat cu asta?
— Nu, n-am terminat. Vreau să știu că o să-ți pese de ceea ce simt. Chipul lui trăda frustrare. Hope, numai la asta m-am gândit. La faptul că erai rănită și pusă într-o situație penibilă. Nu mă puteam preface că nu văd.
— Dacă ai fi vorbit cu mine înainte...
— Nu m-ai fi convins să n-o fac. Ne-am fi certat mai devreme decât ne-am certat până la urmă, dar tot m-aș fi dus să zic ce aveam de zis.
— Nu te-aș fi convins să n-o faci, încuviință ea. La început, aș fi încercat. Apoi aș fi mers cu tine.
— Ai fi mers acolo? se încruntă el.
— Da. De fapt, înainte să știu că ai plecat spre Georgetown, mă calmasem suficient cât să fiu rațională. Aveam de gând să-i trimit lui Baxter Wickham o scrisoare cu toate detaliile, fiindcă înțelesesem că nu trebuia și că nici nu puteam lăsa lucrurile așa.
— Față în față e mai bine. Dar nu mi-a dat prin minte că ai fi vrut să mergi. Tu plângeai.
— Mi-a trecut. Aveam nevoie să plâng, apoi m-am oprit și am început să reflectez. Erau lucruri pe care trebuia să le spun și aveam de gând să le aștern pe hârtie. E drept că aș fi scris câteva ciorne și mi-ar fi luat câteva zile ca să aduc la desăvârșire tonul și limbajul.
— Cred.
— Dar dacă mi-ai fi spus și mi-aș fi dat seama că nu te puteam convinge să nu pleci, aș fi mers cu tine, Ryder. Și am fi avut discuția aia față în față.
— Bine.Umerii i se relaxară când dădu din cap aprobator. Bine. Pot să spun că-mi pare rău că te-am indus în eroare.
— Îmi pare rău că nu am apreciat cum se cuvine faptul că mi-ai luat apărarea.
— OK. Acum am terminat cu asta?
— Nu.
— O, Doamne!
— Îți aduc ceva rece de băut și tu îmi povestești ce i-ai zis lui Baxter și ce ți-a zis el ție. Pune-te în locul meu. Știi bine că ai vrea să afli asta.
— Vrei să-ți înșir toate detaliile?
— Categoric.
— La naiba! „Detaliile“, se gândi. „Femeile vor mereu detalii.“ Bine, dar dacă ți le spun vreau sex la schimb.
Hope îi aduse o coca-cola din frigider și îi zâmbi.
— S-a făcut.
N-avea nevoie să se grăbească, își spuse în timp ce se așeza pe un scaun. Îi prindea bine să ia o pauză de câteva minute. Îi prindea bine s-o privească, să fie aproape de ea, să-i simtă parfumul, să-i audă vocea. Îi putea povesti chestia cu Wickham. Nu vedea de ce i-ar fi mărturisit că în acea seară venise anume ca să clarifice lucrurile.
Se săturase să-i dea timp și spațiu pentru a se calma. Era destul că se gândea la ea tot timpul, în asemenea măsură încât ajunsese să nu mai doarmă.
Nu-și pierduse niciodată somnul din cauza unei femei. Pe deasupra, despicase suficient firul în patru ca să-și dea seama ce naiba voia de la el, odată ce șmecheria cu florile se dusese pe apa sâmbetei.
Așadar, îi era dator lui Lizzy pentru că manipulase situația în așa fel încât el să ajungă acolo. Era mai bine decât sperase, căci stătea jos, cu o cola în față, iar Hope stătea lângă el, așteptând. Privindu-l. Plus că avea să primească sex la schimb.
— Deci? zise ea în cele din urmă.
— Mă gândeam. Cât crezi că mai durează până ce blonda dă de pământ cu dobitocul cu care s-a măritat și te învinovățește pentru asta?
— N-o cunosc atât de bine. Probabil că nu foarte mult, recunoscu Hope.
— Și cum el e un dobitoc lipsit de curaj, cât crezi că-i va lua să creadă că tu te vei întoarce la el, regele regilor?
— Se va întâmpla imediat.
— Da, mi-am închipuit. Tu încă mai cunoști oameni pe acolo, oameni care lucrează în domeniul hotelier ori oameni cărora le place să călătorească, să stea în locuri frumoase, deosebite.
— Așa e. După tine, ca să se apere de cineva căruia nu-i pasă de ei nici cât de-o ceapă degerată și pentru a-și pune la adăpost orgoliul, ar putea încerca să-mi strice reputația. Ar putea împrăștia minciuni și bârfe despre Hope cea manipulatoare care se culcă în stânga și-n dreapta cu cine-i iese în cale ca să obțină ce vrea.
— Asta ar dăuna considerabil afacerii.
— Deci, te gândeai la afacere.
— E și ăsta un aspect. Un aspect nesemnificativ, pesemne, dar totuși real. Un aspect mai important e acela că ei – nici unul din ei – nu merită să scape basma curată. Să-i crăp capul? Owen se teme întotdeauna de arestări pentru violență și procese penale.
— E și ăsta un aspect, zise ea plat.
— Dar după mine merită, dacă nu iei în seamă ce greu se vindecă vânătăile și oasele rupte. Și unele persoane înclină să arate compasiune față de dobitocul care și-a luat-o, chiar dacă o căutase cu lumânarea. Așa că am agreat mai mult ideea beneficiilor pe termen lung. Dobitocul n-are coloană vertebrală. Plus că, dacă te uiți cu atenție la el și la aia cu care s-a însurat, ai să vezi că nu-i interesează decât banii, aparențele și statutul social. Trebuie să ai bani și oportunități ca să-ți poți păstra poziția în lumea bună. Bătrânul Wickham e la conducere, deci el e sursa de putere. Ar putea tăia fondurile – ori canalele care duc către ele, și ar putea reduce oportunitățile.
Și ea ajunsese la aceleași concluzii, dar putea recunoaște – acum, ușor rușinată – că n-ar fi zis că și Ryder ar fi putut face asta.
— Te-ai gândit la toate astea?
— E drum lung de aici, într-un trafic infernal. Ai timp destul să reflectezi. Oricum, hotelul arată foarte bine.
— Da.
— Mi te imaginam acolo.
— Serios?
— Ți se potrivește. Toată strălucirea aia...
— Mi se potrivea. Cândva.
O studie în liniște preț de câteva clipe.
— Ai putea zice că nu prea m-am încadrat în peisaj, îmbrăcat ca pe șantier. Ei au fost politicoși, trebuie să recunosc asta, și probabil că foarte politicos m-ar fi aruncat în stradă dacă n-aș fi adus vorba de o posibilă reclamație pentru lovire în caz că Wickham nu voia să mă primească.
— Lovire?
— Te-a pocnit.
— Da, dar...
— Asta înseamnă lovire. Dacă eu l-aș fi pocnit pe dobitoc, pun pariu c-ar fi apărut o armată de avocați și polițiști. Poate că noi pe aici nu așa procedăm, să chemăm imediat poliția și avocații pentru o palmă ori un pumn, dar îmi închipui că ei așa fac. Owen a avut dreptate.
— Te-ai gândit la o grămadă de lucruri în traficul ăla infernal.
— Mai bine că m-am gândit, decât să cumpăr o armă și să omor pe cineva. A trimis omul de la pază să mă conducă la el.
— Jerald?
— Da, așa i-a zis patronul. Când am început să vorbesc, Wickham i-a făcut semn lui Jerald să iasă. Am crezut că va dura ceva, că voi avea de-a face cu aprobări și dezaprobări, cu defensivă și ofensivă. Dar n-a fost deloc așa.
— Ce i-ai spus, Ryder?
— Că Jonathan a apărut aici neinvitat, fără să-l aștepte cineva și fără să fie bine-venit, pretinzând că tatăl lui are să-ți facă o ofertă pentru a te întoarce să lucrezi pentru el. Și că Jonathan ți-a prezentat propria lui ofertă, în caz că te combinai din nou cu el. I-am spus că nu ești interesată. Wickham nu s-a bucurat să audă asta. Atunci mi s-a părut că se simte vinovat față de tine. Că regretă. Dar când am trecut la partea a doua, cu blonda care a venit încoace, atunci l-a trimis afară pe omul de la pază, își aminti Ryder.
— Îmi închipui.
— A prins ideea și am făcut o înțelegere.
— Ce înțelegere?
— El se asigură că ei te lasă în pace, inclusiv în privința răspândirii minciunilor. Atunci suntem chit. Dacă vreunul din ei vine pe aici și se dă la tine, vor plăti scump. Asta-i tot.
— Asta-i tot?
— Da. Mi-a dat cartea lui de vizită cu numărul lui direct. Mi-a cerut să-i spun dacă vreunul din ei încalcă înțelegerea.
— Stai. Stupefiată, ridică un braț. Baxter Wickham ți-a dat numărul lui direct?
— Da, și ce? Doar nu-i Dumnezeu. E un om ca toți ceilalți, un om stânjenit și enervat care are un fiu dobitoc. Acum, asta e, precum am zis. Trase aer în piept, fiindcă, Dumnezeule, i se părea că vorbise o oră întreagă. Tu ești aia care se pricepe la comunicare. Tu vorbești tot timpul. Poate c-ar fi trebuit să-ți manifești aptitudinile față de el când dobitocul a apărut aici. Mie bătrânul mi se pare un tip rezonabil.
„Rezonabil“ nu era termenul cel mai des folosit pentru a-l descrie pe Baxter Wickham, se gândi Hope. Puternic, încuiat, combativ pe alocuri.
— A fost patronul meu pentru multă vreme. Și am crezut că va fi socrul meu. Dar ai dreptate. Ar fi trebuit să mă duc la el. Cred că încă mai eram rănită și furioasă. Plus că sângele apă nu se face.
— Poate. Și poate că s-ar fi dezis de oferta fiului său. Erai liberă să zici da sau nu. Dar să te atace nora lui? Asta nu. Dobitocul n-o fi în stare s-o țină în frâu, dar Wickham o va face.
— N-ar fi trebuit să ajungă atât de departe. Și n-ar fi trebuit să ne facă să ne certăm. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa.
— Sexul de împăcare ar trebui să regleze situația. Când ea se puse pe râs, el o atinse pe neașteptate, plimbându-și degetele pe obrazul ei într-un fel care o reduse la tăcere. Mi-a fost dor să te văd, îi zise.
Emoționată, Hope îl luă de mână.
— Și mie.
Se ridică, iute și agil, o ridică de pe scaun și o luă în brațe. Ea se aștepta ca viteza și dorința să fie preludiul sexului de împăcare. Cu toate astea, sărutul puse stăpânire pe simțurile ei, visător și dulce. Îi răscoli inima și o pătrunse adânc înainte să se poată pregăti pentru asta.
Chiar și când el o luă de acolo, inima continuă să-i bată nebună în piept.
Degetul lui îi mângâia obrazul. Avea pielea bătătorită, dar atingerea era fină.
— Mă duc să iau ceva de mâncare și mă întorc mai târziu.
— În regulă. Am...
— ... oaspeți, știu. Mă descurc. Am să aștept. Ochii lui verzi, curioși, o fixară pentru o clipă. O să așteptăm. Și lui Dumbass i-a fost dor de tine.
Plecă, lăsând-o slăbită și plină de dorință.
Asta i se păruse că simte pentru Jonathan? Ce prostie, ditamai prostia, să confunde mulțumirea, obișnuința, afecțiunea și fidelitatea cu această emoție copleșitoare, ucigătoare, amețitoare!
Fu nevoită să se așeze, să-și recapete suflul, să aștepte ca genunchii să i se oprească din tremurat. Nu pricepuse, nu înțelesese niciodată că dragostea producea o asemenea reacție fizică uluitoare. Se simțea înfierbântată, nesigură și, trebuia să recunoască, speriată.
Avusese un plan. Iar îndrăgostirea nu făcea parte din el.
— Vino-ți în fire! se încurajă singură, sprijinindu-și obrazul de granitul rece. Vino-ți în fire!
Unii oameni nu aveau parte de ceea ce simțea ea. În clipa aceea nu știa dacă să-i invidieze sau să le plângă de milă. Dar realitatea trebuia înfruntată. Era îndrăgostită de Ryder Montgomery. Trebuia doar să-și dea seama ce era de făcut cu asta.
— Asta ai simțit? Hope adulmecă parfumul de caprifoi, luptându-se să-și regăsească echilibrul. Nu-i de mirare c-ai așteptat. Ce altceva ai fi putut face? Și el te iubea. Știai asta. Nu te mirai, nu te îngrijorai, nu te îndoiai. Dacă așteptai, dacă puteai face asta, atunci și el ar fi putut. Am să-l găsesc.
Billy.
Hope sesiză bucuria din rostirea numelui, viața din el.
Ryder.
— Da. Respiră adânc și se așeză la loc. Așa se pare. Se pare că pentru asta am venit aici, de la bun început. Amețită, înfierbântată, copleșită, zăpăcită și speriată. Exact ca acum. N-ar trebui să fie așa, dar asta este. La fel trebuie să fi fost și pentru tine, după cum se pare. Este o trăsătură de familie.
Billy. Ryder.
— Și pun pariu că Billy avea aceeași fire orgolioasă. Asta n-ar trebui să fie atât de atrăgător. Te face praf. Pricep. Acum pricep. N-a avut nici o importanță cine era tatăl tău, care era poziția ta socială. El te iubea. A pus ochii pe tine și asta a fost tot ce-a contat. Mă întreb cum o fi asta. Cum o fi ca o persoană atât de puternică și de voluntară să te vadă, să se uite la tine și tu să însemni totul pentru ea. Suspinând, Hope se ridică în picioare. Nu mă pot gândi la asta acum. Nu îmi pot face speranțe. Trebuie să-mi termin lista și să fac niște brioșe înainte să vină oaspeții.
Ușa dulapului în care ținea ingredientele pentru prăjituri se deschise și se trânti la loc.
— N-ai de ce să fii supărată pe mine. Înțeleg că Billy te iubea. Voia să se însoare cu tine. Ryder nu...
Făcu un pas înapoi instinctiv, când ușa se trânti din nou. Auzi numele limpede.
Billy. Ryder.
— Bine, Eliza. Ajunge! Dacă aș zice că-mi doresc ca Ryder să simtă pentru mine ce a simțit Billy pentru tine, asta ți-ar fi pe plac? Dar Billy și Ryder nu sunt... Se sprijini pe blatul bucătăriei și, brusc, înțelese. O, Doamne! Asta e? A fost atât de simplu, tot timpul. Billy Ryder? Joseph William Ryder. Ăsta e? Ăsta e numele lui?
Luminile se aprinseră strălucitoare, pulsând asemenea unei bătăi de inimă.
— Billy Ryder. Al tău și se pare că și al meu. El e rudă cu Billy? E posibil? E rudă cu el, așa cum tu ești rudă cu mine? Stai.
Luă telefonul din bucătărie și formă numărul de mobil al lui Ryder.
— Ce?
Ea ignoră nervozitatea automată. Ura să fie întrerupt, dar asta era ceva mult prea important.
— Ryder e un nume de familie, nu-i așa?
— Mda. Dumnezeule, și ce-i cu asta?
Ea ridică vocea, ca să se facă auzită printre bubuiturile de la celălalt capăt al firului.
— Este numele de fată al mamei tale? Numele ei de familie?
— Da, și ce?
— Billy. Era și numele lui de familie. În chema Joseph William Ryder.
— Afurisitul.
— Recunoști numele? Îți sună cunoscut?
— De ce mi-ar suna? A murit cu o sută de ani înainte să mă nasc eu. Întreab-o pe mama. Pe Carolee. Sună-l pe Owen. Oricare din ei știe mai multe ca mine.
— Bine, mulțumesc.
— Felicitări.
— Nu l-am găsit încă. Dar da, merită să ne bucurăm. Vorbim mai târziu.
Închise înaintea lui și formă imediat numărul lui Carolee. Nu mai avea timp să facă brioșe, se gândi. Trebuia să ia ceva de la brutărie.
Dacă îi rămânea puțin timp liber, avea să-l petreacă în căutarea lui Joseph William Ryder.