epilog

Prima zi a anului, îşi spuse Parker, instalându-se la birou pentru a se ocupa de nişte hârtii. Sărbătorile, petrecerile, evenimentele, nunta lui Mac, toate adunate o făcuseră să rămână puţin în urmă.

Dacă se adăuga şi propria ei logodnă, reflectă ea, ridicând mâna, astfel încât frumosul inel cu diamante să surprindă lumina fragilă a soarelui de iarnă, nu era de mirare că nu reuşise să se încadreze în program.

Avea la dispoziţie întreaga după-amiază să se ocupe de asta, să pornească apoi de la zero, cum s-ar spune, şi să întoarcă pagina unui an care fusese foarte plin de evenimente.

Cât de multă schimbare se putea produce în douăsprezece luni.

Patru logodne şi o nuntă.

Cu un an în urmă, nici nu ştia de existenţa lui Malcolm Kavanaugh, iar acum, peste zece luni, aveau să se căsătorească. Doamne, avea o grămadă de treabă cu planificările, pregătirile şi verificările.

Avea să facă nunta cu bărbatul pe care îl iubea şi voia să fie un succes răsunător. Îşi studie din nou inelul, până când privirea i se pierdu în visare. Încheiase anul şi începuse unul nou cu Malcolm. Era doar începutul.

Iar acesta, îşi aminti, era motivul pentru care nu reuşea să-şi facă treaba. Suferea deja de sindromul creierului de mireasă.

Îşi porni computerul.

Avea să lucreze într-o casă liniştită, îşi spuse, fără a fi întreruptă.

Doamna Grady era ocupată, probabil, să-şi facă valizele pentru vacanţa ei anuală de iarnă. Mac şi Carter îşi făceau şi ei bagajele pentru luna de miere. Presupunea că Del şi Laurel, Emma şi Jack erau toţi instalaţi confortabil în casele lor, mulţumindu-se să lenevească toată ziua.

Iar Malcolm – Malcolm al ei – plecase deja spre service, unde intenţiona să mai recupereze din muncă.

Diseară aveau să organizeze o cină de adio, pentru a sărbători în stil mare plecarea celor trei călători.

Apoi, ea şi Malcolm ar fi putut să-şi ia câteva zile libere – Vows trecea întotdeauna printr-o perioadă mai puţin aglomerată după prima zi a anului – şi să plece într-o scurtă vacanţă de iarnă, la casa de pe plajă. Doar ei doi.

– Aşa că ia-o uşurel, Parker, murmură ea. Nu eşti singura mireasă care are nevoie de atenţie.

Reuşi să lucreze aproape o oră înainte de invazie.

– De ce lucrezi? întrebă Laurel intrând în biroul lui Parker alături de Emma şi de Mac.

– Fiindcă asta fac eu. Voi de ce nu vă faceţi bagajele?

– Le-am făcut. Mac bifă aerul cu mâna. Florenţa, atenţie, sosim! Dar, în momentul de faţă… Înaintară toate trei spre ea, smulgând-o din scaun. Tu vii cu noi.

– Ştiţi cât de mult am rămas în urmă cu…

– Cinci minute, maximum, estimă Emma.

– Chiar dacă nu avem niciun eveniment în următoarele două săptămâni…

– Cel de azi-noapte a decurs excelent şi ştiu bine că deja ţi-ai făcut bagajele, deşi nu pleci decât peste două zile. Probabil, i le-ai făcut şi pe ale lui Mal, spuse Laurel.

– Ba nu. I-am dat doar o listă de sugestii. Serios, mai am nevoie doar de încă o oră. Oricum, mai târziu, o să luăm toţi cina împreună.

– Avem acum lucruri mai importante de făcut decât să muncim. Mac o apucă ferm de braţ pe Parker, trăgând-o toate trei spre scări.

– Poate că voi da, dar eu… Îşi dădu seama ce se întâmpla când observă în ce direcţie se îndreptau. Mi-aţi ales o rochie de mireasă.

– E o tradiţie a femeilor din firma Vows. Emma o lovi uşor pe Parker peste fund. Le-am poruncit bărbaţilor să se facă nevăzuţi în după-amiaza asta. Vom organiza o petrecere pentru rochia de mireasă a lui Parker.

– Cu precizarea, ca întotdeauna, că, dacă nu e ceea ce-ţi doreşti, nu e nicio problemă. La uşa apartamentului miresei, Laurel se întoarse şi blocă uşa. Eşti pregătită?

– Bineînţeles că sunt. Staţi. Parker râse şi îşi duse mâna la inimă. Uau! Trec printr-un moment unic, un moment foarte plăcut. Până acum am ajutat atâtea mirese să-şi aleagă rochiile, şi iată că am ajuns să o probez pe a mea.

– Şi ai să fii superbă. Deschide uşa, Laurel! Mor de nerăbdare, porunci Emma.

– Poftim.

Ţinându-şi mâna la inimă, Parker intră în cameră, iar mâna îi alunecă, pur şi simplu, pe lângă corp.

Mătasea de un alb imaculat se revărsa din corsetul superb cu umerii goi, coborând cambrat pe talie, alcătuind o fustă amplă. Stilul clasic de rochie de bal era strălucitor sub efectul decoraţiunilor complexe din mărgele şi broderie, ce luminau corsetul, se prelungeau în laterale, înconjurau marginea fustei ce ajungea până la pământ şi se regăseau pe trenă.

Croiala şi stilul i s-ar fi potrivit, fără urmă de îndoială, dar nu asta îi tulbură privirea.

– E rochia de mireasă a mamei mele. E a lui mami!

– Doamna G. a scos-o din pod.

Spunând acestea, Emma o mângâie pe Parker pe spate.

– Era subţirică la fel ca tine şi aproape la fel de înaltă. Doamna Grady îşi şterse ochii. Poate ai să vrei să-ţi alegi alta, ceva nou, dar ne-am gândit…

Parker clătină din cap, fără să poată rosti un cuvânt, şi se întoarse doar pentru a o îmbrăţişa pe doamna Grady.

– Nu pot să fac poze, dacă plâng.

Mac luă una dintre batistuţele aflate întotdeauna la îndemână în cameră.

– Hei, toată lumea, beţi nişte şampanie şi prindeţi curaj.

Laurel îşi trecu o mână peste obrajii umezi, înainte de a turna.

– Mulţumesc. Parker o sărută pe doamna Grady pe ambândoi obrajii. Vă mulţumesc, tuturor. Da, Doamne, dă-mi ăla! Parker luă un pahar de şampanie de la Laurel şi o batistuţă de la Emma. E superbă, reuşi să rostească. Absolut superbă. Am văzut-o doar în fotografii, am văzut doar cât de minunat arăta în ea, cât de fericiţi păreau ea şi tati. S-a căsătorit cu tatăl meu în rochia asta, iar acum o să-i am pe amândoi cu mine când o să mă căsătoresc cu Malcolm. E cel mai frumos dar pe care mi l-aţi fi putut oferi. Cel mai frumos.

– Păi, pentru Dumnezeu, probeaz-o! Dezbracă-te, Brown, porunci Laurel.

– O.K. Să-i dăm bătaie.

– Cu spatele la oglindă, îi aminti Emma. Nu te uiţi până nu eşti gata.

O ajutară să-şi îmbrace rochia, aşa cum le ajutase şi ea pe fiecare dintre ele.

– Întoarce-te, dar închide ochii. Vreau să mai aranjez fusta şi trena. Gândindu-se deja la buchete, Emma întinse tivul şi aranjă trena. Îi aruncă o privire lui Mac, iar aceasta confirmă din cap, pregătindu-şi camera. O.K., uită-te.

În oglindă, Parker văzu pe chipul ei ceea ce văzuse pe numeroase chipuri de mirese – încântarea, mirarea, strălucirea.

– Asta a fost rochia de mireasă a mamei mele, murmură, iar acum e a mea.

– Parks. Mac îşi schimbă poziţia şi apăsă din nou pe butonul aparatului. Arăţi spectaculos.

– Fericită, aşa arăţi. Doamna Grady îi adresă un zâmbet radios. Fericită şi îndrăgostită. Nimic nu i se potriveşte mai bine unei mirese.

– Sunt mireasă. Sunt fericită şi îndrăgostită, şi arăt spectaculos.

– Lasă jos aparatul acela de fotografiat, Mackensie. Doamna Grady îşi ridică propriul aparat. Vreau o fotografie cu voi patru. Nu călcaţi pe trenă! Aşa. Acum, gândiţi-vă la ziua nunţii.

Când ele râseră, aparatul ei surprinse momentul.

– Să ţinem un toast. Toată lumea să-şi ia paharele. Emma, pofticioaso, o acuză Laurel, al tău e gol.

– M-a ajutat să nu mai plâng.

Emma ridică paharul umplut din nou, alături de celelalte.

– Pentru un an monumental, începu Laurel.

– O, Doamne, şi încă cum, interveni Mac. Pentru bărbaţii noştri, continuă ea, care sunt norocoşi să ne aibă. Pentru mama noastră!

Doamnei Grady îi dădură din nou lacrimile.

– Nu începeţi.

– Pentru prietenie.

– Şi pentru Vows, adăugă Parker, şi femeile care o conduc. Organizăm nunţi cu iubire, cu stil şi cu o atenţie deosebită pentru detalii. Mai ales când este vorba despre nunţile noastre.

Râseră şi ciocniră paharele. Doamna Grady se dădu înapoi şi mai făcu o fotografie. Începură se discute despre tiare, despre flori şi despre culorile rochiilor pe care aveau să le poarte celelalte fete.

„Fetele ei, îşi spuse, fericite, îndrăgostite şi superbe.“

– Pentru fetele mele, continuă ea, ridicând paharul într-un toast solitar. Pentru miresele Vows şi pentru fericirea lor până la adânci bătrâneţi.