capitolul 3

Din câte ştia Malcolm, majoritatea oamenilor nu serveau la cină şuncă glazurată cu miere, cartofi şi morcovi pitici copţi şi asparagus pregătit lejer la grătar, într-o zi obişnuită de marţi. Şi, probabil, nici nu mâncau la mese decorate cu lumânări şi flori, cu vinul strălucind în pahare de cristal.

Pe de altă parte, familia Brown nu era ca majoritatea oamenilor.

S-ar fi lipsit de vinul franţuzesc sofisticat chiar şi fără privirea critică a doamnei Grady. Depăşise cu mult vârsta la care se făcea criţă înainte de a urca pe motocicletă.

Îşi făcuse planuri vagi de a merge acasă, să alunge tensiunea acelei zile lungi cu mişcare, să facă un duş, să arunce ceva între câteva felii de pâine, să-şi deschidă o bere şi să stea o vreme, fără să facă nimic, în faţa televizorului.

L-ar fi aranjat un astfel de plan.

Dar, trebuia să recunoască, asta era mai bine.

Nu doar mâncarea – deşi, Iisuse, doamna Grady chiar ştia să gătească –, ci tot locul acela, toată povestea. Femei frumoase, bărbaţi care îi plăceau şi uimitoarea doamnă Grady.

Şi, în special, veşnic uluitoarea Parker Brown.

Avea un chip ce dădea bine în lumina lumânărilor, presupunea el. Elegant, dar nu rece, doar dacă nu voia ea să-i dea o expresie rece. Sexy, dar în mod subtil, ca o umbră de dantelă sub o cămaşă scrobită.

Mai era şi vocea ei – joasă, ca un firicel de fum, dar schimbătoare ca vremea, trecând de la alertă, la severă, de la caldă, la rece ca gheaţa. Cu acele tonuri, ea rezolva ce era de rezolvat. Ştia exact, decise el, cum să le folosească.

Parker fusese nevoită să povestească întreaga aventură cu aşa-zisul accident, amestecând observaţiile relaxate cu tonuri de enervare. Dacă nu ar fi văzut-o personal imediat după accident, poate că ar fi crezut-o când pretindea că nu fusese nici o clipă în pericol cu adevărat şi că era doar deranjată de propria ei reacţie exagerată şi de neatenţia celuilalt şofer.

Chiar dacă se prefăcu astfel, ceilalţi o copleşiră cu grijă, o asediară cu şi mai multe întrebări, aruncară cu vorbe grele în celălalt şofer şi revărsară un val de recunoştinţă asupra lui, până se simţi înecat de ea.

Presupuse că şi el, şi Parker s-au simţit la fel de uşuraţi când se schimbă subiectul.

Îi plăcea să-i asculte, pe toţi. Cina în grup – sau, i se părea lui, mai degrabă în familie – dura mult timp, era zgomotoasă şi presupunea al naibii de multe discuţii încrucişate. Asta nu-l deranja pe Mal. Îi permitea să nu spună prea multe, el, personal, iar, după părerea lui, aflai mai multe despre oameni când îi lăsai pe ei la cârmă.

– Ce-ai să faci cu masa de biliard? îl întrebă Jack pe Del.

– Nu am hotărât încă.

Îi trezi interesul lui Malcolm suficient cât să întrebe:

– Care-i problema cu masa de biliard?

– Nici una.

– Del îşi vinde casa şi se mută aici, îi spuse Carter lui Mal.

– O vinde? Când asta?

– Un eveniment foarte recent. Del ridică din sprâncene spre Mal, întinzând unt peste unul dintre croasantele sofisticate ale doamnei Grady. Vrei s-o cumperi?

– Ce naiba aş putea să fac eu cu ea? E mare cât pentru o familie de zece persoane, plus bunicii lor din Iowa. Se gândi o vreme, tăindu-şi încă o bucată de şuncă. Nu s-ar putea să cumpăr salonul de jocuri?

– Mă tem că nu, dar am câteva idei legate de toate astea.

– Să mă anunţi când eşti dispus să-ţi vinzi maşinile de pinball.

– Unde o să le pui? întrebă Jack. Abia ai loc să te învârţi în locuinţa aia din garajul mamei tale.

– Pentru bijuteriile alea o să-mi arunc patul şi-o să dorm pe podea.

– Băieţii şi jucăriile lor. Laurel îşi roti ochii spre Del. Tu nu poţi să le pui pe-ale tale în dormitorul nostru. Limita stabilită, Delaney. Graniţa de neşters.

– Eu mă gândeam la un alt loc. Del îi aruncă o privire lui Parker. O să discutăm despre asta.

– În regulă. M-am gândit că poate ai vrea să reamenajezi una dintre mansarde, începu Parker, dar am aruncat chiar eu o privire şi nu cred că ar rezista la o asemenea greutate. Cel puţin, nu dacă ai vrea să păstrezi masa de biliard din ardezie.

– Nu mă gândeam la etaj. Mă gândeam mai jos.

– Jos? repetă Parker. Unde… O, Doamne, Del, nu într-unul dintre subsoluri.

– Câte mansarde şi subsoluri cuprinde clădirea asta? îi şopti Mal Emmei.

– Trei mansarde, două – nu, trei subsoluri, dacă iei în calcul şi înspăimântătorul beci rezervat boilerului, unde trăiesc demoni ce se hrănesc cu fetiţe, mâncându-le de vii.

– Tare.

– Sigur, dacă eşti un băieţel aşa cum era Del. Emma îşi îngustă ochii întunecaţi, aruncând o privire răutăcioasă spre celălalt capăt al mesei. Dar dacă eşti o fetiţă care se joacă de-a vânătoarea de comori, ai putea fi marcată pe viaţă de un anumit băiat rău cu o lanternă cu bec roşu, cu un mers târşâit şi un râs grav, de nebun.

Îşi luă paharul cu vin şi se cutremură puţin.

– Eu nici în ziua de azi nu pot merge acolo.

Îşi îndreptă din nou atenţia spre grup, în vreme ce Parker şi Del discutau despre subsoluri, Laurel zâmbea spre paharul de vin, Jack mai lua un croasant, iar Mac îi şoptea ceva la ureche lui Carter, făcând să roşească vârful acelei urechi.

Interesant.

– Ascultă, spuse Del, tu foloseşti subsolul aripii de vest ca magazie pentru produsele necesare evenimentelor – scaune şi mese suplimentare şi mai ştiu eu ce.

– Cumpărăm mai multe. Investim în inventarul propriu, sublinie Parker. Ca să împuşcăm noi chiria în loc să subcontractăm.

– Ceea ce e profitabil. Am coborât acolo de prea multe ori ca să mai ţin minte, când am contribuit la organizarea unor evenimente. Ai loc suficient cât pentru o sală de expoziţii.

– Nu e vorba de spaţiu, Del, poţi să iei tu spaţiul. Cântărindu-şi în mod evident opţiunile, Parker se încruntă spre paharul de apă, apoi spre Del. Am putea muta magazia în partea de est, dar chiar şi aşa…

– Nu, nu! flutură Emma din amândouă mâinile. E prea aproape de Poarta Iadului.

– Iar el e încă acolo, spuse Del sinistru, aşteptându-te.

– Te urăsc, Delaney. Bate-l, Jack, ceru Emma. Mult de tot.

– O.K. Pot să termin croasantul mai întâi?

– Est, vest, întrerupse Parker, oricum e un subsol. Nu există aproape deloc lumină naturală, tavanele sunt la doar doi metri înălţime, podelele sunt din beton, pereţii tencuiţi în ghips, şi sunt ţevi peste tot.

– Condiţii ideale pentru o Peşteră a Bărbaţilor. În plus, de ce crezi că-l ţin pe lângă mine? făcu un semn spre Jack. Nu doar pentru mutra lui simpatică.

– Să iau un subsol ca o peşteră şi să-l reamenajez ca ZDM? Adică Zonă de Distracţie Masculină, pentru voi, civilii, explică Jack, cu ochii luminaţi de o scânteie de interes. Pot face asta.

– Zidurile au treizeci de centimetri grosime, continuă Del, deci spaţiul ar putea fi folosit chiar şi în timpul evenimentelor şi nimeni n-ar auzi nimic. Ridică paharul de vin, plimbă în rotocoale cei câţiva milimetri de vin rămaşi, fixând-o cu privirea pe Emma. Exact aşa cum nimeni nu aude strigătele jalnice ale unor fete mâncate de vii de demonul cu un singur ochi roşu.

– Ticălosule!

Emma îşi strânse umerii.

– Hai să mergem să aruncăm o privire.

Parker se holbă la Del.

– Acum?

– Sigur.

– Eu nu cobor acolo, bombăni Emma.

– Of, iubito! Jack se aplecă spre ea şi-şi petrecu un braţ pe după umerii ei. O să te apăr eu.

Ea clătină din cap spre Jack.

– Spui asta acum.

– Voi daţi-i bătaie. Mac flutură din paharul cu vin. Eu şi Carter o să ne terminăm vinul, apoi avem…. nişte chestii de făcut acasă.

– Mai vine şi prăjitură cu piersici, anunţă doamna Grady.

– Păi… Mac zâmbi. Avem desert acasă, nu-i aşa, Carter?

Urechile i se înroşiră din nou.

– Aşa se pare.

– Haide, Mal, îl invită Del. Îţi facem un tur al subteranelor, să-ţi faci poftă de mâncare pentru prăjitură.

– Sigur.

Se ridică să-i urmeze şi se întinse după farfurie să o ducă la spălat.

– Lasă asta deocamdată. Doamna Grady îl apostrofă din deget. Du-te şi explorează mai întâi.

– O.K. Cea mai bună şuncă pe care am mâncat-o vreodată.

– O să-ţi pun din ea la pachet să duci şi acasă.

El se aplecă, trecând pe lângă ea.

– Vă sunt dator cu un dans, îi şopti în ureche, făcând-o să râdă.

– Ce-a fost asta? îl întrebă Parker.

– O conversaţie personală.

Îi urmă, păşind pe scările care, îşi imagină, fuseseră străbătute în trecut de paşii grăbiţi ai servitorilor şi întrebându-se de ce Parker purta în continuare acele tocuri subţiri.

Când Del ajunse la întrerupătoare, luminile fluorescente aspre se aprinseră, dezvăluind un labirint masiv.

Remarcă tavanele joase, pereţii nefinisaţi, conductele lăsate la vedere şi, când cotiră spre o zonă deschisă, rafturile pentru unelte, teancuri de mese, scaune, scăunele.

Un subsol, fără îndoială, care avea o notă aproape plăcută de înspăimântător şi de o curăţenie la fel de desăvârşită precum bucătăria unui restaurant de cinci stele.

– Ce, aveţi pitici de subsol care ies noaptea şi fac o curăţenie lună?

– Doar fiindcă e un loc destinat depozitării de obiecte şi unor funcţii utilitare nu înseamnă că nu trebuie să fie curat, răspunse Parker. Del, e deprimant aici.

– Deocamdată.

Intră pe un coridor, se strecură pe sub alte câteva conducte cu o graţie care, presupuse Mal, se datora obişnuinţei, şi continuă să rătăcească.

– Vechea sală a boilerului. Del împunse cu degetul mare o uşă de lemn încuiată. Unde aşteaptă demonii pofticioşi, ascuţindu-şi colţii pe oasele…

– N-am înghiţit povestea aia nici când aveam opt ani, îi aminti Laurel.

– Mare păcat.

Îşi trecu braţul pe după umerii ei, iar ea îl cuprinse după talie.

Malcolm îşi potrivi pasul pentru a veni lângă Parker.

– E o grămadă de spaţiu.

– A avut mai multe vieţi şi diverse utilizări. Ca magazie şi spaţiu utilitar, exact ca acum. Iar străbunicul meu avea un atelier aici. Îi plăcea să construiască lucruri şi se spune că îi plăcea să aibă un loc liniştit unde să se retragă, atunci când pe străbunica o apucau năbădăile. Păstrau aici dulceţuri, legume rădăcinoase şi orice altceva mai puneau la conservă în sezonul recoltelor. Tatăl meu mi-a spus că părinţii săi amenajaseră acest spaţiu ca adăpost antiaerian în anii cincizeci.

Când spaţiul se deschise larg din nou, ea se opri punându-şi mâinile în şolduri.

– Doamne, Del, e înfricoşător. E ca o catacombă.

– Îmi place. Jack făcu un tur, cu ochi cercetători. Dăm jos peretele ăla, lărgim deschiderile. Bârne, coloane. Asta ne mai adaugă o fereastră, ceva mai multă lumină.

– Tu numeşti despicătura aia fereastră? întrebă Laurel.

– Iluminarea e o prioritate, şi avem posibilităţi. Jack ridică privirea. Ar trebui să modificăm traseele pentru o parte dintre conducte, să creăm mai mult spaţiu la nivelul capului. Spaţiul nu e o problemă, aşa că aş îmbrăca pereţii în şindrile, aş reface sistemul electric, aş îmbunătăţi canalizarea. Aş adăuga o toaletă drăguţă aici, echilibrată cu un closet dincoace. Eu, unul, aş adăuga şi un şemineu pe gaz. Căldură şi ambianţă, eventual câteva decoraţiuni de piatră sau cărămidă pe peretele ăla. Gresie pe podea, cabluri de încălzire sub gresie.

– Aici ai uşile de la adăpostul de furtună. Trebuie să mă gândesc la asta, să fac măsurători, dar se poate rezolva. O, da, se poate rezolva.

Del îi aruncă o privire lui Parker şi ridică o sprânceană.

– Dacă asta e ceea ce îţi doreşti, desigur, nu mă deranjează.

– Tocmai ai primit verde, Cooke.

Jack îşi frecă mâinile.

– O, da.

– O să înceapă să vorbească despre pereţi de susţinere şi despre montarea instalaţiilor sanitare. Laurel clătină din cap. Eu urc. De-abia am scăpat de nebunia din capul meu după construirea bucătăriei mele auxiliare. Care e o operă de geniu, adăugă ea pentru Jack.

– Noi nu ne mulţumim cu mai puţin.

– Vin cu tine. Parker porni cu Laurel şi se opri. Jack, putem pune podele încălzite în zona folosită ca magazie?

– Desigur, drăguţo, şi multe altele.

Ea zâmbi.

– Poate vorbim.

Până reveni şi Malcolm la suprafaţă – într-adevăr Jack îi prezentase un loc la fel de mişto, poate chiar mai mişto decât paradisul masculin din actuala casă a lui Del –, doamna Grady, Emma, Laurel şi Parker făcuseră progrese serioase cu eliberarea mesei.

O prinse de mână pe doamna Grady, clătinând din cap.

– Nu, nu. Dumneavoastră staţi jos. Îi făcu semn spre banca din colţişorul rezervat micului dejun. Cea care găteşte nu se ocupă de strâns. Asta e Legea lui Kavanaugh.

– Mi-a plăcut întotdeauna mama ta.

– Şi mie mi-e destul de dragă. Mai vreţi nişte vin?

– Mi-a ajuns, dar nu mi-ar strica o cană de ceai.

– Se rezolvă.

Se întoarse la aragaz, scutură ceainicul, apoi o dădu pe Parker la o parte pentru a-l umple cu apă de la robinet. Răspunse privirii ei fixe cu alta la fel.

– Vreo problemă?

– Nu.

– Părul tău miroase ca o floare albă ce înflorea într-un tufiş mare pe care îl aveam sub fereastra dormitorului, când locuiam în Florida. Mă prinde foarte tare.

Aşeză ceainicul pe foc. Ceilalţi bărbaţi intrară chiar când lua un teanc de vase din mâinile Emmei.

– La naiba, se plânse Del. N-am rămas suficient timp la subsol.

– Puteţi lua ce mai este pe masă, le spuse Laurel. Suntem în efectiv incomplet, fiindcă Mac şi Carter au tăiat-o să mănânce acasă desertul. La asta i se spune s-e-x.

– Dacă ar fi aşteptat o oră, ar fi putut savura şi prăjitura, şi sexul. Malcolm găsi o ceaşcă şi o farfurioară într-un dulap. Puţine lucruri sunt mai bune decât asta.

Şi descoperi în scurt timp că era o prăjitură tare gustoasă.

Calculă atent momentul în care să se ridice de la masă.

Del şi Jack se îngrămădeau deasupra unor proiecte pe care Jack le schiţa pe un carneţel dat la iveală de cineva, iar Laurel discuta despre reţete cu doamna Grady.

– Trebuie să plec. Mulţumesc, doamnă Grady.

– Seară de poker, spuse Del, ridicând privirea. Adu-ţi bani.

– Sigur, fiindcă o să plec şi cu ai tăi.

– Transmite-i salutări mamei tale. Parker – doamna Grady bătu cu degetul în masă – adu-i lui Malcolm mâncarea pe care am pus-o deoparte pentru el.

„Şi mai bine“, îşi spuse Malcolm, aruncându-i un rânjet scurt doamnei Grady, când acesta îl privi. O urmă pe Parker în bucătărie.

– Se pare că mă voi ospăta ca un rege şi mâine.

Îşi îndesă cutia de alimente sub braţ.

– Doamna G are o slăbiciune pentru vagabonzi. N-am vrut să sune aşa, spuse repede.

– Nici n-am interpretat aşa.

– Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru ajutorul tău din seara asta. M-ai scutit de o grămadă de timp pierdut şi nervi. Te conduc afară.

Adoptase din nou tonul acela oficial, remarcă el. Cel care îi impunea clar unui bărbat să se dea înapoi. Se apropie intenţionat de ea, cât străbătură casa.

– Poţi estima când o să-mi iau maşina înapoi?

„A trecut strict la afaceri“, medită Malcolm.

– O să te sune mama în legătură cu anvelopele, dimineaţă, şi o să stabiliţi detaliile. Dacă tot e adusă maşina în service, pot să-i fac o verificare completă.

– Aveam de gând să programez o revizie generală luna viitoare, dar da, dacă tot e acolo.

– Ai avut ceva probleme cu ea?

– Nu. Deloc.

– Atunci, ar trebui să fie uşor.

Ea întinse mâna spre uşă. El i-o luă înainte.

– Mulţumesc din nou. Voi aştepta mâine telefonul mamei tale.

Scurt şi la obiect ca o strângere de mână. Aşeză pachetul de mâncare pe o masă pe care se afla o vază plină ochi de trandafiri portocalii. „Uneori, îşi spuse, te mişti rapid; alteori, te mişti încet.“

El se mişcă rapid, îmbrâncind-o scurt printr-o mişcare ce provocă o ciocnire între trupurile lor. Felul în care rosti ea pardon, ca o profesoară cu experienţă în faţa unui elev neastâmpărat, îl făcu să rânjească înainte de a-i devora gura cu a lui.

Era chiar mai gustoasă decât prăjitura.

Moale, delicioasă, perfectă, cu doar o umbră de şoc, cât să atenueze din dulceaţă. Îi simţi degetele înfigându-se în umerii lui şi tremuratul uşor ce ar fi putut trăda împotrivirea sau… plăcerea.

O mai gustase şi înainte. O dată când îl prinsese ea şi îl sărutase pentru a se răzbuna pe Del şi, din nou, când el îşi urmase instinctele proprii în timpul unei vizite la casa lor din Hamptons.

Şi fiecare degustare îl făcea să-şi dorească mai mult.

Mult mai mult.

Nu se obosi să fie blând. Îşi închipuia că avusese destui tipi atenţi şi politicoşi, iar el nu simţea nevoia să fie nici una, nici alta. Aşa că îşi făcu plăcerea, dând voie mâinilor să îi străbată corpul cu adevărat excepţional, coborându-le apoi din nou, savurând senzaţia de a o simţi pierzându-se încet în el.

Când auzi un tors încet în gâtul ei, când îl gustă pe limbă, îi dădu drumul. Se dădu în spate şi îşi luă pachetul cu mâncare.

Îi zâmbi. Era prima dată când o vedea atât de uluită şi rămasă fără cuvinte.

– Ne vedem mai târziu, Picioare.

Ieşi agale şi îşi prinse pachetul de motocicletă. Când o încălecă şi tură motorul, aruncă o privire în urmă şi o văzu stând în pragul uşii deschise.

Oferea o imagine bestială, îşi spuse, încadrată de uşă, în costumul ei serios, doar o idee mototolit, înconjurată de casa mare şi superbă.

Îşi lovi milităreşte casca în semn de salut, apoi se îndepărtă cu zgomot, păstrând în minte acea imagine la fel de clară precum gustul ei pe limba lui.

Parker se dădu înapoi, închise uşa, apoi se întoarse şi sări ca arsă când o văzu pe Laurel în hol.

– Dă-mi voie să-mi exprim şocul şi surpriza.

Parker clătină din cap, dorindu-şi să aibă ceva cu care să-şi ocupe mâinile.

– El doar… a pus mâna pe mine.

– Aşa s-ar spune. Un nou motiv de surpriză.

– E hrăpăreţ, insistent şi…

– Foarte, foarte sexy. Şi spun asta ca o femeie care e îndrăgostită nebuneşte de fratele tău. Aş putea adăuga, continuă ea, venind spre Parker, şi că, deoarece nu mi-am ferit politicos privirea şi nu am plecat, s-a întâmplat să observ că nu i te împotriveai prea tare.

– M-a luat prin surprindere. În plus, nu aveam de gând să-i ofer satisfacţie.

– Îmi pare rău, dar părea destul de satisfăcut. Parker? O lovi uşor pe braţ pe prietena ei. Pari tulburată, radioasă şi uluită.

– Nu sunt radioasă.

Laurel se mulţumi să o răsucească pe Parker spre oglinda cea mare din hol.

– Ce ziceai?

Poate că obrajii îi erau îmbujoraţi şi poate că privirea îi era puţin uluită, dar…

– E doar enervare.

– N-am să te fac mincinoasă, Parker, dar sub fusta aia slipul tău a luat foc.

– În regulă, bine. Bine. Sărută bine, dacă îţi place stilul dur, arogant.

– Păreai să te descurci cu el.

– Doar fiindcă m-a prins la înghesuială, iar asta e o conversaţie stupidă despre nimic. Mă duc sus.

– Şi eu, motiv pentru care am văzut cât se poate de clar acel nimic.

Începură să urce împreună, dar, înainte de a se separa, Parker se opri pe palier.

– Purtam Mantia de Ţinut la Distanţă.

– Poftim?

– Nu sunt proastă. A făcut o mică încercare în bucătărie. De fapt, face mici încercări de fiecare dată când dau peste el, ceea ce e derutant, dar mă descurc. Aşa că atunci când l-am condus la uşă, m-am gândit că s-ar putea să-i vină idei.

Laurel căscă ochii.

– Te-ai învăluit în Mantia de Ţinut la Distanţă? Faimosul scut ce respinge bărbaţii de orice vârstă, credinţă şi apartenenţă politică?

– Da.

– Cu toate acestea, el nu s-a lăsat respins. El e imun. O lovi pe Parker peste braţ. S-ar putea să fie singura creatură de acest gen.

– Nu e amuzant.

– Ba chiar e. Şi sexy.

– Nu mă interesează nimic amuzant şi sexy în ceea ce-l priveşte pe Malcolm Kavanaugh.

– Parker, dacă nu erai interesată la un anumit nivel, te-ai fi descotorosit de el ca de o scamă de pe rever. El… Laurel căută cuvântul potrivit. Îţi stârneşte curiozitatea.

– Nu, el… Poate.

– Ca prietenă, dă-mi voie să-ţi spun că e plăcut să te văd curioasă în privinţa unui bărbat, mai ales că îmi place acel bărbat şi am remarcat că şi tu îi stârneşti lui curiozitatea.

Parker făcu un gest brusc din umăr.

– Vrea doar să mă bage în pat.

– Păi, bineînţeles că vrea să te bage în pat, dar nu sunt convinsă că „doar“ asta.

– N-am de gând să fac sex cu el. Avem o relaţie profesională.

– Din cauză că e mecanicul tău?

– E mecanicul firmei „Vows“ acum şi e prietenul lui Del.

– Parks, scuzele tale sunt atât de şubrede, încât nu stau în picioare, ceea ce mă face să cred că –, de fapt, ţi-e teamă că-ţi doreşti să faci sex cu el.

– Nu-i vorba despre sex. Nu întotdeauna totul ţine de sex.

– Tu ai deschis subiectul.

„M-a prins“, recunoscu Parker.

– Acum închid subiectul. Am prea multe pe cap ca să mă gândesc la asta, oricum. Avem foarte multă treabă mâine. Avem foarte multă treabă timp de cinci zile la rând.

– Aşa e. Vrei să urc cu tine, să stăm împreună o vreme?

Faptul că îşi dorea acest lucru cu adevărat nu făcu decât să-i confirme lui Parker că făcea prea mare caz din nimic.

– Nu, mulţumesc, sunt bine. Am puţin de lucru, înainte să mă culc. Ne vedem mâine dimineaţă.

Urcă singură şi-şi porni televizorul, să-i ţină de urât. După ce-şi dădu jos pantofii, îi verifică de urme, julituri sau zgârieturi. Mulţumită, îi puse la locul lor pe raftul de pe peretele pentru pantofi al garderobei. Îşi puse costumul în husă pentru a-l duce la curăţătorie, puse la loc bijuteriile în compartimentele rezervate lor, din sertarele înguste.

Se strecură într-o cămaşă de noapte, un halat şi îşi puse telefonul în buzunarul halatului. Se gândi să facă o baie lungă şi fierbinte, dar renunţă, fiindcă băile lungi şi fierbinţi încurajau gândurile şi visatul cu ochii deschişi. Nu era tentată nici de una, nici de alta.

În schimb, îşi fixă gândurile asupra programului pentru ziua următoare, câtă vreme îşi curăţă, îşi tonifie şi îşi hidrată faţa.

„Radioasă“, îşi spuse, analizându-şi la rece imaginea din oglindă. Ce cuvânt stupid! Nici măcar nu era un cuvânt adevărat, fiind complet nepotrivit în context.

Laurel suferea de febra romantismului. Aproape toate miresele sufereau de asta şi, din cauza efectelor secundare, priveau totul şi pe toţi printr-o ceaţă plăcută de iubire.

Plăcută pentru ele, recunoscu ea, scoţându-şi elasticul din păr. Profitabil pentru „Vows“.

Şi, dacă tot venea vorba de profit, avea să-şi rezerve o oră ca să introducă toate datele noi de la consultaţia din acea seară şi cele legate de alegerile iniţiale ale clienţilor.

Lista de invitaţi era estimată la 225 de persoane, îşi spuse revenind în dormitor, cu intenţia de a lucra pe laptop în camera ei de zi. Alaiul de nuntă era format din şase persoane, inclusiv o fetiţă care să poarte florile şi care avea să împlinească cinci ani până la nunta din iunie.

Floarea preferată a miresei era bujorul, culorile alese de ea – cel puţin deocamdată –, roz şi verde. Tonuri blânde.

„Blânde“, îşi spuse Parker din nou, se întoarse din drum, deschise uşile terasei şi ieşi. Avea să ia o gură de aer mai întâi, doar să guste puţin din aerul nopţii.

Mireasa îşi dorea ceva blând şi delicat. Îi ceruse lui Parker să se întâlnească la salon pentru a vedea rochia pe care şi-o alesese, ceea ce demonstra că era o mireasă care înţelegea că rochia de mireasă era elementul central, în funcţie de care se construiau tonul sau tema, sau atmosfera nunţii, indiferent care ar fi fost acestea.

Toate acele straturi superbe, diafane, îşi aminti Parker, strălucirea subtilă a perlelor mărunte şi delicatele atingeri de dantelă.

Pastel şi bujori, tul strălucitor şi promisiuni şoptite.

Îşi imagina totul. Avea să se ocupe de asta. Era maestră când venea vorba de astfel de lucruri.

Nu avea nici un motiv, nici un motiv întemeiat, să se simtă atât de agitată, atât de tulburată şi de confuză.

Nici un motiv să stea acolo privind grădinile înecate în beznă, amintindu-şi emoţia surprinzătoare a unei curse pe motocicletă ce durase doar câteva minute.

Fusese rapidă, periculoasă şi nebunesc de plină de senzaţii tari.

Semănând, semănând chiar tare, cu sărutul intens şi puternic al unui bărbat îndrăzneţ în propriul ei hol.

N-o interesau astfel de lucruri. Absolut deloc. Îi stârnise curiozitatea, poate, dar curiozitatea era o altă poveste. Şi rechinii îi trezeau curiozitatea când înotau tăcuţi şi siniştri în spatele sticlei dintr-un acvariu, dar asta nu însemna că ar fi fost interesată să înoate puţin alături de ei.

Ceea ce nu era o comparaţie corectă, recunoscu ea cu un oftat. Nu era corectă deloc.

Poate că Malcolm era înfumurat, poate că era obraznic, dar nu era un rechin. Se purtase atât de firesc cu doamna Grady, şi chiar fusese dulce la capitolul ăsta. Avea un radar pentru falsuri ce nu dădea greş niciodată când venea vorba despre comportamentul faţă de cei pe care îi iubea, iar atitudinea lui Malcolm nu avusese nici măcar o notă de falsitate.

Mai era apoi şi prietenia lui cu Del. Poate că Del ar fi tolerat relaţii profesionale cu oameni falşi şi rechini, dar niciodată una personală.

Aşadar, problema, dacă exista vreuna, ţinea evident de ea. Trebuia doar s-o corecteze. Să corecteze, să rezolve şi să elimine problemele era profesia ei de bază.

Avea doar să găsească soluţia şi s-o implementeze, apoi să meargă mai departe. Trebuia să identifice şi să formuleze respectiva problemă mai întâi, dar avea o idee destul de clară unde să-i caute rădăcinile.

La un anumit nivel al curiozităţii – nu interes, ci curiozitate –, la un anumit nivel al acelui nivel, era atrasă.

Într-o manieră elementară, strict chimică.

Era om şi era sănătoasă, iar Laurel avea dreptate. Malcolm era atrăgător. În felul său animalic, nefinisat.

Motociclete şi piele, jeanşi tăiaţi şi rânjete înfumurate. Mâini tari, gură lacomă.

Parker îşi apăsă mâinile pe stomac. Da, era în mod cert un aspect al atracţiei. Acum, că recunoscuse acest lucru, putea căuta cea mai bună cale de a dezamorsa situaţia.

Ca pe o bombă.

Ca pe o bombă care se declanşase în interiorul ei când o smucise el… O smucise, îşi spuse din nou. Nu îi plăcea să fie smucită.

Nu-i aşa?

– Nu contează, murmură. Problemele se rezolvau cu răspunsuri, nu cu alte întrebări.

Şi-ar fi dorit să nu aibă atât de multe întrebări.

În buzunar îi sună telefonul. Îl scoase ca o femeie care se întinde după o plută, într-o mare tulburată de furtună.

– Slavă Domnului! Răsuflă uşurată. Mireasa Nebună avea să-i dea, fără urmă de îndoială, o problemă pe care o putea rezolva eficient. Şi s-o împiedice să se gândească la ale ei.

– Bună, Sabina! Ce pot face pentru tine?