Capitolul 15

După antrenamentul de dimineață, Rowan își propuse neapărat să meargă la bucătăria popotei. Dacă exista cineva care știa mersul lucrurilor în unitate, aceea era Marg.

– Lynn realimentează bufetul îi spuse Marg. Sau vrei ceva de pomană?

– Nu m-aș supăra.

Cu cerceii rotunzi de argint dansându-i de-o parte și de alta a bandanei – astăzi, nişte fețe zâmbitoare galbene pe fond de un albastru intens –, Marg se întinse după o carafă.

– Nu vrei să iei micul dejun cu prietenul tău?

Rowan răspunse la zâmbetul insinuant al lui Marg dându-și ochii peste cap.

– Eu nu am prieteni, am amanți. Pe care mi-i iau și îi alung după pofta inimii.

– Ha! Marg îi turnă un pahar de suc. Ăsta nu se va lăsa alungat așa ușor. Bea asta.

În timp ce-o asculta, Rowan strânse din buze.

– Morcov, puțin suc de coacăze și… Sorbi din nou. Nu e portocală. Mandarină?

– Portocală roşie. Te-am prins.

– E bun, n-aş fi crezut. Se știe ceva despre Dolly?

Marg clătină din cap în timp ce bătea nişte ouă. Nu era un gest negativ, recunoscu Rowan, ci unul de milă.

– I-au găsit mașina pe una dintre cărările laterale din pădure, lângă drumul național doisprezece, cu o pană de cauciuc.

– Doar mașina?

– Din câte am auzit, cheile erau încă în contact, dar nu și poșeta. Ca și cum ar fi avut probleme cu mașina și ar fi tras pe dreapta.

– De ce s-ar fi retras de pe autostrada principală dacă avea pană de cauciuc?

– Eu îți spun doar ce-am auzit. După ce turnă ouăle într-o tigaie pentru omletă, Marg adăugă bucăți de șuncă, roșii, caș, puțin spanac. Unii se gândesc că poate s-a întors pe jos la drumul principal sau poate că cineva a urmărit-o. Și a răpit-o.

– Încă nu se știe dacă rămășițele din incendiu… nu pot ști sigur.

– Atunci n-are rost să ne facem griji în privința asta.

Marg încercă să adopte un ton vioi, dar Rowan îşi dădu seama că i se pusese un nod în gât, semn clar că Marg își făcea griji.

– Am vrut s-o rănesc și regret sincer că nu mi-am înfipt pumnul în fața ei măcar o dată. Acum, când știu că e posibil ca cineva s-o fi rănit, sau chiar mai rău, nu vreau să mă simt vinovată în privința lui Dolly. Nu pot să sufăr să mă simt vinovată în orice privință, dar urăsc din tot sufletul să mă simt vinovată în privința lui Dolly.

– Nu am cunoscut pe nimeni mai priceput în a-și atrage probleme și drame decât Dolly Brakeman. Iar dacă L.B. nu ar fi concediat-o, i-aș fi spus în față că trebuie să aleagă între ea și mine. Nu mă simt vinovată pentru asta. Regret dacă i s-a întâmplat ceva, dar nu mă simt vinovată că am vrut de nu ştiu câte ori să-i întorc un dos de palmă.

Marg puse farfuria cu omletă și pâine prăjită cu gem de prune în fața lui Rowan.

– Mănâncă. Ai pierdut deja câteva kilograme și ești abia la început de sezon.

– E primul sezon în care am avut nevoie de un alibi într-o anchetă pentru omor.

– Nu m-ar deranja să am un alibi ca al tău.

Rowan se înfipse cu poftă în omletă.

– Îl vrei după ce termin cu el? Au! Rowan izbucni în râs când Marg îi dădu un bobârnac peste tâmplă. Şi eu care îți ofer aşa o bunăciune… zise ea, cu un aer încântător.

– Şi când crezi că termini cu el, mă rog?

– Nu știu. Deocamdată îmi cântă în strună, dar am să te anunț.

Când Marg puse și o sticlă de Cola lângă farfuria ei, Rowan se aplecă puțin spre ea.

– Mulțumesc, Marg. Sincer.

Drept răspuns, Marg o îmbrățișă strâns şi-i ordonă:

– Mănâncă tot din farfurie.

După ce luă micul dejun, îl căută pe L.B. și îl găsi în sala de sport, unde asuda ridicând greutăți.

– Sunt ultima pe lista de sărituri, îi spuse ea, fără nici o introducere.

El se ridică şi își șterse fața cu un prosop. Părul lung împletit îi atârna peste maioul transpirat.

– Așa e.

Luă o halteră de nouă kilograme și începu să execute, cu mișcări lejere, o serie de flexiuni pentru bicepși.

– De ce?

– Fiindcă acolo te-am pus. Te-aș fi scos complet de pe listă o zi sau două, dar s-a aprins un incendiu în Payette și s-ar putea ca cei din Idaho să aibă nevoie de câțiva oameni acolo.

– Sunt în formă și mă simt bine. Mută-mă mai sus. Iisuse, L.B., l-ai pus pe Stovic înaintea mea, iar el încă mai șchiopătează puțin.

– Ai participat la aproape fiecare intervenție pe care am avut-o luna asta. Ai nevoie de o pauză.

– N-am…

– Eu zic că da, o întrerupse el, și își mută haltera în cealaltă mână, în timp ce o studia cu luare-aminte. E treaba mea să decid asta.

– Asta are legătură cu ceea ce s-a întâmplat ieri și nu e corect. Am nevoie de muncă, am nevoie de bani. Nu sunt nici rănită, nici bolnavă.

– Ai nevoie de o pauză, repetă el. Lucrează câteva ore în pod. Încă mai avem de recuperat acolo. Am să mă uit pe lista pentru mâine.

– Găsesc un cadavru, îmi fac datoria şi raportez și sfârșesc prin a fi pedepsită.

– Ești în continuare pe listă, îi aminti el. Și știi că munca noastră nu se rezumă la intervenţiile de incendiu.

Rowan știa și că atunci când Michael Little Bear folosea acel ton blând, rezonabil, ar fi avut mai mare succes încercând să negocieze cu focul. Putea să se îmbufneze, să se înfurie, degeaba, el nu s-ar fi răzgândit.

– Poate îi fac o vizită lui tata.

– E o idee bună. Anunță-mă dacă vrei să te îndepărtezi mai mult de bază.

– Știu procedura, bombăni ea. Dădu să-și îndese mâinile în buzunare, dar se crispă brusc la apariţia locotenentului Quinniock. Au sosit polițiștii, spuse ea încet.

L.B. lăsă jos haltera şi se ridică în picioare.

– Domnule Little Bear, domnişoară Tripp. Am câteva întrebări în continuarea celor anterioare.

– Eu n-am să vă stau în cale, începu Rowan.

– De fapt, aș dori să discut și cu dumneavoastră. Ce-ar fi să ieșim? Puteți să vă terminați antrenamentul, îi spuse el lui L.B., apoi am putea discuta în biroul dumneavoastră.

– Voi fi acolo în douăzeci de minute.

– În regulă. Domnișoară?

Quinniock, cu pantofii lui lustruiți și costumul cenușiu-deschis, făcu un semn spre ușa sălii de sport.

– Nu mă luați cu „domnișoară“. Spuneți-mi Tripp, zise ea, împingând ușa din fața lui. Sau Rowan sau Ro, dar nu mă luați cu „domnișoară“, altfel nu răspund de acţiunile mele.

El zâmbi.

– Rowan. V-ar deranja dacă ne-am așeza afară? Aici e prea aglomerat.

– Vreți să vă repovestesc – cum ați numi-o? – altercația mea cu Dolly?

– Mai ai ceva de adăugat pe lângă ceea ce mi-ai spus deja?

– Nu.

– A făcut rost de sângele de porc de la o fermă, dacă te interesează. De la una dintre persoanele care frecventează biserica ei.

– Tot înainte, soldați creștini! zise ea şi se prăbuşi pe o bancă din fața clădirii.

– A făcut rost de el cu o zi înainte să se întoarcă aici în căutarea unui loc de muncă. Încuviinţă din cap când Rowan se întoarse să se zgâiască la el. Ceea ce mă face să cred că intenționa să-ţi facă probleme chiar mai înainte să fi discutat cu ea în ziua în care a fost reangajată.

– Deci nici n-ar fi contat ce spuneam sau ce făceam eu.

– Probabil că nu. Am înțeles că ai discutat cu agentul special DiCicco.

– Are un stil vestimentar rafinat. La fel și dumneavoastră.

– Îmi place să port un costum bun. Faptul că ai găsit cadavrul a complicat lucrurile.

– Le-a complicat din cauză că l-am găsit în timpul unui incendiu sau fiindcă Dolly e dată dispărută?

– Ambele. Dispariția unei persoane cade în sarcina Departamentului de Poliție Municipală Missoula, în momentul de față. Colaborăm cu Serviciul Forestier Federal în eforturile lor de a identifica rămășițele umane. În spiritul acestei colaborări, am făcut un schimb de informații cu agentul DiCicco.

– Despre relaţia mea cu Dolly, presupun.

– Despre asta și despre faptul că Dolly a declarat în fața mai multor persoane că tu eşti de vină pentru ceea ce i s-a întâmplat lui James Brayner. Tu și toți ceilalți de-aici. Și-a exprimat foarte zgomotos resentimentele, inclusiv în perioada în care a fost plecată din Missoula.

Acel lucru nu o surprindea câtuşi de puţin, nu mai putea nici măcar să-i stârnească mânia.

– Nu știu cum a putut să lucreze aici, să aibă legături cu parașutiștii și să nu înțeleagă ce avem noi de făcut şi cu ce ne confruntăm.

Îl privi atunci pe Quinniock, cu freza lui dramatică şi cravata perfect înnodată.

– Și nu sunt sigură că înțeleg de ce-mi spuneți toate acestea.

– E posibil ca ea să fi plănuit să vă facă probleme în continuare – ţie și celorlalţi membri ai unităţii. E posibil să se fi întors aici să lucreze pentru a-și ușura accesul. Și e posibil să fi fost ajutată. Să fi reuşit să convingă pe cineva s-o susţină în acţiunile ei. Ai văzut-o cu cineva anume după ce s-a întors?

– Nu.

– Dar Matt Brayner, fratele decedatului?

Rowan își îndreptă spatele:

– I-a manipulat pe Matt și pe membrii familiei Brayner folosindu-se de copil. Știu că au fost cu toții interesați de copil, firește, și fiindcă sunt oameni de caracter, s-au arătat dispuși să facă tot ceea ce le stătea în putință pentru Dolly. Matt a avut nevoie de mult curaj să se întoarcă aici, să muncească alături de noi, după ceea ce i s-a întâmplat lui Jim. Dacă vă gândiţi cumva că ar fi putut s-o ajute pe Dolly să-mi devasteze mie apartamentul sau să ne distrugă echipamentele, ar fi o greșeală și o insultă din partea dumneavoastră.

– Erau în relații prietenești când trăia fratele lui?

– Nu cred că Matt și-a bătut câtuși de puțin capul cu Dolly, dar el a fost mereu prietenos cu toată lumea. Nu sunt dispusă să vorbesc pe la spate un alt parașutist.

– Încerc doar să-mi fac o idee despre dinamica raporturilor dintre ei. Mi s-a spus și că mai mulți dintre bărbații de la bază au avut relații cu Dolly, cel puțin până la începerea relaţiei cu James Brayner.

– Sexul nu înseamnă o relație, mai ales sexul de detensionare cu o femeie care era dispusă să-și pună fundul la bătaie pentru aproape oricine. Și-o trăgea cu o mulțime de tipi și din oraș.

– Până la James Brayner.

– S-a concentrat exclusiv asupra lui sezonul trecut și, din câte știu, asta a fost o premieră pentru ea. Era un tip drăguț, amuzant, fermecător. Poate s-a îndrăgostit de el, nu știu. Dolly și cu mine nu ne împărtășeam secretele, speranțele și visurile.

– Probabil ai aflat deja că i-am găsit mașina.

– Da, așa umblă vorba. Închise strâns ochii preț de o clipă. Se va dovedi că e ea, după identificare. Știu asta. Trebuie doar să faceți configuraţia orașului, a locului unde ați găsit mașina, a locului unde i-am găsit rămășițele, și rezultatul n-are cum să fie altul. Nu-mi plăcea de ea. Îmi era chiar foarte, foarte nesuferită, dar nu merita să sfârșească așa. Nimeni nu merită o asemenea moarte.

– Oamenii se aleg întotdeauna cu ceea ce nu merită. Într-un fel sau altul. Mulțumesc pentru timpul acordat.

– Când se va ști? întrebă ea, când locotenetul se ridică în picioare. Când se va ști sigur?

– Mergea la dentist în oraş. Vor verifica amprentele ei dentare și ar trebui să obținem confirmarea până la sfârșitul zilei. Nu e cazul meu, dar, din simplă curiozitate, după părerea ta, Rowan, cât timp i-ar lua cuiva să ajungă de la capătul de cărare până la locul unde ai găsit cadavrul, ținând cont că ar căra circa cincizeci de kilograme, prin beznă?

Rowan se ridică și ea în picioare, pentru a-l putea privi în față.

– Depinde. Ar dura vreo oră. Dar cineva care e în formă şi cunoaște zona ar reuși şi în mai puțin de jumătate de oră.

– Interesant. Mulțumesc din nou.

Se așeză din nou când acesta porni spre biroul de operațiuni și încercă să analizeze în minte conversația și informațiile.

Și decise că, oricât de mult i-ar fi displăcut să recunoască, L.B. avea, poate, dreptate. Poate că avea într-adevăr nevoie de o pauză. Așa că avea să facă o plimbare să-și vadă tatăl, să mai schimbe o vorbă cu restul echipei lui. Poate că plimbarea avea să-i limpezească gândurile și, oricum, nu-i strica niciodată să petreacă puțin timp cu tatăl ei.

Se întoarse înăuntru să ia o sticlă de apă și o șapcă de baseball, apoi se intersectă cu Gull în drum spre ieșire.

– Te-am văzut cu polițistul. E nevoie să plătesc cauțiunea aia?

– Deocamdată nu. I-au găsit mașina, Gull.

– Da, am auzit.

– Și… mai sunt și alte lucruri. Trebuie să mi le lămuresc. Am de gând să fac o plimbare până la școală, să-l văd pe tatăl meu.

– Ai nevoie de companie?

– Am nevoie să fiu singură o vreme.

Gull își coborî degetele pe obrazul ei, într-un gest spontan de afecţiune, ce o tulbură.

– Caută-mă când te întorci.

– Sigur. Ești în a doua tură de sărituri, îi strigă ea din mers. S-ar putea ca cei din Idaho să aibă nevoie de câțiva oameni. Dacă sari, să sari bine.

Privi spectacolul în timp ce se plimba. Avioane ridicându-se în aer; parașutiști care săreau. Spre vest se adunau norii, denşi și albi deasupra munților. Cei de deasupra ei și dinspre nord erau mai mici, remarcă ea, și mai pufoși, alunecând spre est într-o plutire lentă și leneșă.

Auzi mecanicii lucrând în hangare, muzica, clinchetul metalului, sunetul vocilor, dar nu se opri așa cum ar fi făcut-o, poate, într-o altă zi. Nu o interesa conversația.

Voia să fie singură o vreme.

Ucigașul avea o mașină sau o camionetă, decise ea. Nimeni n-ar fi cărat-o pe Dolly din locul unde oprise până în cel în care sfârșise. O omorâse oare când ieșise de pe drumul principal, aruncându-i cadavrul în portbagajul mașinii, în bena camionetei? Sau o dusese cu mașina, eventual parcase la capătul cărării, și apoi o făcuse? Ori o forțase să urce cărarea, apoi…

Iisuse, oricum s-ar fi întâmplat, sfârșise moartă, iar fiica ei, de numai câteva luni, era acum orfană.

De ce se îndrepta spre sud, pe drumul național 12, sau se întorcea de altundeva, de mai departe? Se întâlnise cu un amant? Se întâlnise cu acel complice teoretic pe care îl recrutase pentru a se răzbuna? Existau doar o grămadă de moteluri. Era greu să te întâlneşti cu amantul – iar Dolly era cunoscută pentru obiceiul ei de a folosi sexul pe post de armă –, când locuiai acasă cu părinții și copilul tău.

De ce nu fusese în stare să-și iubească fetița suficient de mult încât să-și facă un trai? Să prețuiască ceea ce avea și să facă naibii un efort să fie o mamă bună, în loc să se lase măcinată de obsesia asta?

Tot acel timp pe care și-l petrecuse punând la cale răzbunarea ei bizară, nutrind atât de multă ură, ar fi putut fi petrecut trăindu-și viața altfel, îngrijindu-și copilul…

„Aha. Asta n-are cumva legătură cu mama ta?“

Furioasă pe ea însăşi, grăbi pasul.

Avusese destul timp pentru ea însăși, decise. Astfel de momente nu erau atât de grozave pe cât se credea. Ar fi trebuit să accepte oferta lui Gull de a o însoți. I-ar fi distras atenția, ar fi scos-o din dispoziția aceea, ar fi făcut-o să râdă sau cel puțin ar fi enervat-o, astfel încât ar fi încetat să se mai simtă tristă și furioasă.

Când trecu pe lângă oamenii care stăteau pe pajişte, pe lângă mesele de picnic de pe terasa tatălui ei, ridică privirea, la fel ca ceilalţi.

„Se pregătea pentru manevra finală“, îşi spuse privind avionul. Se apropie de gard, îşi îndesă mâinile în buzunarele de la spate şi decise să savureze spectacolul. Pe chip îi înflori un zâmbet când paraşutistul sări – şi ideea de a lua o pauză nu i se mai păru chiar atât de rea până la urmă. Când sări şi cel de-al doilea, se instală confortabil, studiind siluetele lor în cădere liberă.

Primul era în mod evident un elev, dar nu se descurca rău. Nu avea o postură neglijentă. Braţele erau întinse, savurând căderea. Ia te uită ce privelişte! Simte vântul!

Iar cel de-al doilea… Rowan lăsă capul într-o parte şi miji ochii. Nu era sigură, nu încă, dar ar fi putut paria o sumă decentă că „Omul de Fier“ Tripp era cel care zbura spre elev.

Apoi sosi momentul decisiv. Paraşutele se deschiseră, mai întâi una, apoi cealaltă – în aplauze şi urale – cea cu dungi albastre şi albe a elevului, şi paraşuta pe care o concepuse şi o asamblase ea pentru aniversarea de şaizeci de ani a tatălui ei, pe care stătea scris OMUL DE FIER, cu litere mari şi roşii (culoarea lui favorită), deasupra siluetei unui pompier paraşutist.

Îi plăcea foarte mult să-l privească astfel, îi plăcuse dintotdeauna. Ţinută perfectă, îşi spuse, control absolut, plutind prin aer spre pământ, în vreme ce soarele se strecura printre norii ce alunecau pe cer.

Fusese inspirată să vină aici, îşi dădu seama, acum că lumea se clătina nebuneşte în jurul ei. Aici, tot ceea ce iubea rămânea neclintit. Orice s-ar fi întâmplat, se putea baza pe el.

Se strădui să-şi alunge din minte stresul şi agitaţia acelei dimineţi. Să se concentreze pe ceea ce o făcea fericită.

Avea să stea aici cu tatăl ei o vreme, să ia prânzul cu el, să discute despre ceea ce se petrecea. El avea s-o asculte, s-o lase să se descarce, apoi avea să reuşească, cumva, s-o liniştească, să-i redea echilibrul.

Întotdeauna gândea mai clar şi se simţea mai puţin copleşită după o întrevedere cu tatăl ei.

Elevul se descurca bine la coborâre, remarcă Rowan, reuşi o aterizare foarte decentă şi se ridică pe picioarele lui – ba nu, ale ei, îşi dădu seama Rowan – rapid. Apoi „Omul de Fier“ ajunse la sol, uşor ca un fulg, lin ca mătasea.

Aplaudă şi ea alături de restul privitorilor, fluieră îndelung pentru a-şi arăta aprobarea înainte de a-şi flutura mâinile în speranţa că i-ar putea atrage atenţia tatălui ei.

Eleva îşi desfăcu chingile paraşutei şi îşi scoase casca. Un păr roşcat superb păru să explodeze în lumina soarelui. Când femeia alergă spre tatăl ei, Rowan zîmbi larg. Înţelegea exuberanţa, valul de entuziasm, văzuse aceeaşi scenă repetându-se de nenumărate ori între elev şi instructor. Continuă să zâmbească şi când femeia se aruncă în braţele lui Lucas, o altă scenă pe care o tot văzuse.

Ceea ce nu mai văzuse însă, şi ceea ce îi transformă zâmbetul într-o încruntare nedumerită, fu clipa în care tatăl ei o luă în braţe pe elevă şi o învârti prin aer în cercuri ameţitoare, în vreme ce respectiva îşi încleşta braţele în jurul gâtului lui.

Iar când Lucas „Omul de Fier“ Tripp se aplecă şi sărută lung şi foarte pasional buzele elevei (în strigătele încurajatoare ale mulţimii), Rowan căscă gura de-ai fi zis c-o să-i ajungă până în pământ.

N-ar fi putut fi mai şocată decât dacă Lucas ar fi scos un pistol şi ar fi împuşcat-o pe roşcată între ochi, dar chiar şi atunci diferenţa ar fi fost minimă.

Femeia mângâie obrajii lui Lucas, un gest parcă şi mai intim decât sărutul în sine. Trăda cunoaştere, familiaritate, privilegiu.

Cine naiba era păpuşa asta proastă şi de când începuse „Omul de Fier“ să-şi sărute elevele? Să sărute pe oricine?

Şi în public.

Femeia se întoarse, dezvăluind un chip – care nu trăda deloc prostie – încălzit de sărut, luminat de râs, şi execută o reverenţă profundă, exagerată, în faţa mulţimii ce încă îi aplauda. Spre uluirea continuă a lui Rowan, Lucas rămase pur şi simplu acolo, rânjind ca prostu’.

Oare se apucase de droguri?

Mintea îi spunea să se retragă, să găsească un loc liniştit în care să asimileze şocul. Instinctul îi spunea să escaladeze gardul, să meargă direct la el şi să-l întrebe ce naiba se întâmpla.

Dar degetele i se încleştaseră în jurul gardului şi i se părea imposibil să le desfacă.

Apoi tatăl ei o observă. Rânjetul lui stupid se îndreptă spre ea în clipa în care – Iisuse – o prinse pe roşcată de mână, legănând-o puţin. Îşi flutură mâna liberă spre Rowan înainte de a-i spune ceva roşcatei care îl mângâiase pe faţă şi care avu chiar tupeul să zâmbească înspre Rowan.

Încă ţinându-se de mână porniră în pas lejer spre gard şi spre Rowan.

– Bună, scumpo. Nu mi-am dat seama că eşti aici.

– Eu… sunt printre ultimii pe lista de sărituri azi, deci…

– Mă bucur că ai trecut pe-aici. Îşi puse degetele peste cele ale lui Rowan încleştate pe gard. Ella, ea e fiica mea, Rowan. Ro, Ella Frazier. Tocmai a executat prima ei cădere liberă accelerată.

– Mă bucur să te cunosc. Lucas mi-a spus atâtea despre tine.

– A, da? Interesant, mie nu mi-a spus nimic despre tine.

– Ai fost destul de ocupată, spuse Lucas pe un ton vesel, vizibil orb la ceea ce se întâmpla. Nu reuşim deloc să ne întâlnim. Ella e directoarea Academiei Orchard Homes.

Directoare de liceu. La o şcoală privată cu pretenţii. O altă lovitură împotriva statutului de păpuşă proastă. La naiba.

– Fiul ei i-a făcut cadou o săritură în tandem, continuă Lucas, şi a prins-o microbul. Ar fi trebuit să-ţi aduci şi familia la eveniment, Ella, continuă el. Nepoţilor tăi le-ar fi plăcut la nebunie.

Şi bunică? Ce fel de păpuşă proastă era femeia asta?

– Am vrut să mă asigur că mă descurc înainte de a-i chema să mă vadă. Data viitoare. De fapt, am să intru să discut cu Marcie să mă planifice. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Rowan. Sper să ne vedem mai des.

Deşi vorbi pe un ton blând şi politicos, contactul vizual rapid dintre cele două femei arăta clar că se înţeleseseră una pe cealaltă.

– Ne vedem înăuntru, Lucas.

– Deci, ce părere ai? o întrebă Lucas, nerăbdător. Am tot sperat să ai o pauză ca să poţi s-o cunoşti pe Ella. E grozav că s-a întâmplat să fii aici la prima ei cădere liberă accelerată.

– Are o ţinută destul de bună. A zburat bine. Ascultă, tată, ce-ar fi să luăm prânzul la cafenea? E…

– Ella şi cu mine luăm prânzul în aer liber, aici, ca să sărbătorim săritura ei. Ce-ar fi să ni te alături? Veţi avea astfel ocazia să vă cunoaşteţi un pic.

Oare glumea?

– Nu cred, dar mulţumesc. Nu-mi convine să fiu a treia roată la căruţă.

– Nu vorbi prostii. Din câte o cunosc pe Ella, a pregătit o grămadă de mâncare. E o bucătăreasă grozavă.

– Bine… dar… începu ea, dar nu se mai putu abţine. De cât timp durează povestea asta? Ce anume se petrece? Vă sărutaţi la aterizare, vă ţineţi de mână, luaţi prânzul în aer liber? Iisuse, tată, te culci cumva cu ea?

El îşi luă o expresie impenetrabilă ceea ce, după cum ştia Rowan, însemna că atinsese un punct sensibil.

– Cred că asta ar intra în sfera treburilor mele personale, Rowan. Ce anume te deranjează, de fapt?

– Ceea ce mă deranjează, în afară de sărutatul, ţinutul de mână şi aşa mai departe în faţa echipajului şi a vizitatorilor e că am venit aici fiindcă aveam nevoie să discut cu tatăl meu, dar tu eşti evident prea ocupat cu Directoarea Sexy ca să ai timp de mine.

– Ai grijă. Degetele lui se încleştară peste ale lui Rowan, înainte ca ea să apuce să şi le retragă. Nu folosi tonul ăsta cu mine. Nu mă interesează câtuşi de puţin ce vârstă ai. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vino înăuntru. Vom discuta.

– Nu, mulţumesc, replică ea, pe un ton de politeţe rece. Du-te şi vezi-ţi de treburile tale personale. Eu am să mă ocup de-ale mele. Scuză-mă. Îşi smulse degetele din strânsoare. Trebuie să mă întorc la bază.

Recunoscu amestecul acela de furie şi dezamăgire care se citea pe chipul lui, o expresie pe care o vedea rareori, dar o înţelegea imediat. Îl ocoli şi se îndepărtă de el cu paşi mari, copleşită de resentimente. Şi cu o durere imensă în suflet pentru ceea ce ea considera a fi o trădare.

Proasta dispoziţie nu făcu decât să se accentueze pe drumul de întoarcere, apoi căpătă o notă amară când auzi sunetul sirenei. Porni în fugă, străbătând restul distanţei până la bază, unde văzu paraşutiştii alergând deja şi avionul de lansare pregătindu-se de decolare.

Intră în sala de îmbarcare, alungându-şi din suflet amărăciunea aşa cum făcuse şi cu stresul – era ceva ce avea să fie reluat şi examinat mai târziu.

Luă echipamente de pe raftul cu acces rapid pentru Cards.

– Payette?

– Exact. Îşi trase fermoarul peste frânghia de coborâre în buzunarul potrivit. Soseşte trupa Zulie să vă salveze!

Ea îl privi în ochi.

– Să fie cu noroc.

– Aşa se-arată.

Lăsă să-i scape un chicot înfundat înainte de a porni legănat spre avionul care aştepta pe pistă.

Rowan repetă procedura cu Trigger, în vreme ce Gull îl ajută pe Dobie.

După câteva minute privi avionul decolând fără ea.

– A izbucnit un incendiu secundar, îi spuse Gull. Cei din Idaho deja sunt prea puţini raportat la amploarea incendiului. Unul dintre paraşutiştii lor din cea de-a doua tură a rămas agăţat la aterizare, şi-a rupt mâna, şi mai au încă doi răniţi la sol.

– Da’ ştiu că eşti bine informat.

– Îmi place să fiu la curent cu ceea ce se întâmplă. Își rearanjă șapca de baseball astfel încât cozorocul să-i țină mai multă umbră, în timp ce urmărea avionul pe cer. Cum ar fi fulgerele fără ploaie care își fac de cap în Flathead. N-ai petrecut prea mult timp cu tatăl tău.

– Îmi ții socoteala?

– Îmi folosesc doar finul simț de observație. Care îmi spune și că ești furioasă rău.

– Nu-mi place să fiu reținută la sol când sunt în stare să sar.

– Ești pe listă, îi aminti el. Și?

– Și ce?

– Și ce altceva te-a înfuriat rău?

– Tu și finul tău simț de observație sunteți pe cale să o faceți, așa că folosește-te de el în alte scopuri. Dădu să iasă, apoi, prea mânioasă pentru a ține totul în ea, se întoarse la fel de semeț. Mă duc să-l văd pe tatăl meu și să petrec ceva timp cu el, să discut cu el despre rahatul ăsta, fiindcă așa facem noi. Când ajung acolo el execută o cădere liberă accelerată cu un elev. De fapt, o elevă. O roșcată. Una care, în clipa în care ajung la sol, sare pe el cum sărea bătrânul meu câine Butch după frisbee. Apoi el o ia în brațe şi o sărută. O sărută, chiar acolo, un sărut în toată legea, cu trupurile îngemănate și care, fără îndoială, a presupus și folosirea limbii.

– Cele mai bune așa sunt. Deci… încerc să pătrund sensul acestei relatări, să găsesc ce anume te-a înfuriat.

– Abia ți-am spus că tatăl meu a sărutat-o pe roșcata aia.

– Da, dar mi-e greu să înțeleg de ce te-a scos din sărite. Te porți de parcă nu l-ai mai fi văzut niciodată pe bătrânul tău sărutând o femeie.

Văzând că ea nu spune nimic, privindu-l doar cu ochii albaștri ca gheața din care țâșnea foc, el râse scurt, sincer surprins.

– Serios? Chiar nu l-ai văzut niciodată sărutând o femeie? Tipul dispune, probabil, de o discreție supraomenească.

Gull se opri din nou, clătină din cap și o lovi ușor peste umăr:

– Haide, Ro. Doar n-o să-mi spui că tu chiar crezi că nu s-a pupat cu nici o femeie în decurs de… câți ani ai tu, mai exact?

– El nu se vede cu femei.

– Asta mi-ai spus și când s-a întâlnit cu acea clientă la un pahar de ceva… Aha. Acum cutezătorul meu simț al deducției se adaugă finului meu simț de observație pentru a concluziona că e vorba de aceeași femeie.

– Cică e directoare de liceu. E cât se poate de clar că fac sex.

– Cred că a fi chemat în biroul directoarei a căpătat un sens cu totul nou pentru tatăl tău.

– Du-te dracului.

– Stai așa. O prinse de braț când ea se răsuci pe călcâie. Ești geloasă? Chiar ești geloasă fiindcă tatăl tău e interesat de o femeie – alta în afară de tine?

Un val de căldură – furie, rușine – o făcu să roşească.

– E dezgustător şi total neadevărat.

– Ești furioasă și geloasă și suferi sincer fiindcă s-ar putea ca tatăl tău să aibă o relație de dragoste cu o femeie. Nu e nici dezgustător, nici neadevărat, Rowan, dar cu siguranță mi se pare meschin și egoist.

O expresie foarte asemănătoare cu dezamăgirea pe care o citise mai adineaori pe chipul tatălui ei se putea desluşi acum şi pe cel al lui Gull.

– Când a fost ultima dată când el a făcut o criză de isterie fiindcă tu aveai pe cineva?

Acum se simțea cu adevărat meschină, iar acest lucru nu făcu decât să-i întețească mânia.

– Sentimentele mele și relația mea cu tata nu te privesc. Nu știi nimic despre asta, nici despre mine. Și știi ceva, m-am săturat până peste cap s-o încasez pentru toate, de la Dolly și planurile ei tâmpite de răzbunare până la agenții ăia constipați, la dezamăgirea tatălui meu și până la părerea ta de tot rahatu’ despre mine. Deci n-ai decât să…

Țipătul ascuțit al sirenei îi curmă vorbele.

– Se pare că trebuie să te las, nu te mai deranjez cu părerea mea de tot rahatu’.

Gull îi întoarse spatele și porni spre sala de îmbarcare.

Ajunse aproape la capătul răbdării când rămase la sol din nou, în vreme ce avionul zbură spre nord.

– Dacă o ține tot așa, va fi nevoie să ne trimită pe noi.

Îi aruncă o privire lui Matt.

– La ce noroc am, L.B. mă va scoate de pe listă și o va trimite pe Marg dacă mai primim un apel. Cum te-ai descurcat la interogatoriu?

– Agentul consideră că am sentimente prea neclare față de Dolly, din cauza nepoatei mele. Poate că așa e.

– Îmi pare rău. Nu m-am gândit la asta.

– E în regulă. Mă tot aștept să se întoarcă, să spună că totul a fost o greșeală.

Își luă șapca în mâini, rotind-o la nesfârșit și lăsându-și descoperit părul neîngrijit, de culoarea mătăsii de porumb.

– Nu poate fi corect, știi, pentru un copil să-și piardă tatăl înainte de a se naște, apoi mama, la scurt timp după.

Se întoarse spre Rowan, iar ea își spuse că părea mult prea tânăr și extrem de vulnerabil.

– Nu e corect, spuse ea.

– Dar lucrurile nu cred că sunt întotdeauna corecte. Cred că… așa e soarta.

Se sprijini uşor de Rowan când ea își petrecu un braț în jurul taliei lui.

– E mai greu pentru tine, poate, îi spuse, decât pentru mine.

– Pentru mine?

– Tu ai găsit-o. Dacă e ea. Chiar dacă nu e, faptul că ai găsit-o pe femeia aceea, oricine ar fi fost. E îngrozitor că tu ești cea care a găsit-o.

– O să trecem amândoi peste asta, Matt.

– Asta îmi tot spun și eu. Mă gândesc mereu la Shiloh și îmi spun că, orice s-ar întâmpla, vom face tot ce ne stă în putinţă să-i fie bine. E doar un copilaș.

– Soții Brakeman și familia ta vor avea grijă de ea.

– Da. Cred c-am să urc în pod, să mă pun pe treabă ca să-mi mai alung gândurile astea negre.

– E o idee bună. Vin și eu în câteva minute.

Dar mai întâi se întoarse în apartamentul ei și se încuie înăuntru. Deși știa că era o dovadă de autocompătimire, că era un lucru absolut inutil, se așeză pe podea, se sprijini de pat și trase un plâns zdravăn.