Capitolul 16

Plânsul îi epuiză furia şi autocompătimirea. Plăti în schimb cu o durere de cap înfiorătoare şi înghiţi câteva pastile înainte de a se spăla cu apă rece pe faţă.

Una dintre problemele care apăreau când erai o blondă cu pielea albă, medită ea, examinându-se critic în oglindă, era faptul că, după un episod de rătăcire, arăta de parcă fusese arsă de soare printr-o bucată de tifon.

Se stropi din nou cu apă rece, apoi udă o cârpă şi stoarse. Îşi acordă zece minute în care rămase întinsă pe faţă, cu bucata de material ud peste faţă, aşteptând ca medicamentele şi apa rece să-şi facă efectul.

Deci reacţionase exagerat, îşi spuse. Avea tot dreptul să o pună la punct.

Avea să-şi ceară scuze de la tatăl ei fiindcă îşi băgase nasul în treburile lui, fiindcă acum el avea treburi în care nu voia ca ea să-şi bage nasul.

Și aştepta acelaşi gest şi din partea unui oarecare boboc cu picioare iuţi, pompier de meserie, aşa că era de dorit ca acesta să se întoarcă întreg.

Îşi verifică din nou faţa, decise că era în regulă. Poate nu arăta extraordinar, dar nu arăta ca şi cum şi-ar fi petrecut ultimele douăzeci de minute ghemuită pe podea, hohotind ca un copilaş uriaş.

În drum spre biroul de Operaţiuni, unde intenţiona să afle cum stăteau echipajele, o văzu pe agentul special DiCicco venind spre ea.

– Domnişoară Tripp.

– Ascultaţi, ştiu că aveţi o treabă de făcut, dar avem două ture de pompieri ieşiţi la intervenţii. Merg în biroul de Operaţiuni şi nu am timp să repovestesc ceea ce am discutat deja.

– Îmi pare rău, dar va trebui să discut cu dumneavoastră, precum şi cu membri ai echipajului şi angajaţi ai bazei. Rămăşiţele umane pe care le-aţi descoperit ieri au fost identificate cu certitudine ca aparţinându-i lui Dolly Brakeman.

– La dracu’! Cuprinsă de greaţă, Rowan îşi apăsă fruntea, frecţionând-o dintr-o parte în cealaltă. O, la dracu’! Cum? Cum a murit?

– Fiindcă o parte dintre aceste detalii vor fi transmise în buletinul de ştiri al serii, vă pot spune că moartea a fost cauzată de ruperea gâtului, suferită posibil în timpul unei căderi.

– O cădere? Ar trebui să cazi foarte tare şi într-o poziţie foarte ciudată. Nu a fost o cădere accidentală, nu când şi-a lăsat maşina într-un loc şi a sfârşit în altul.

Chipul lui DiCicco rămase impasibil şi privirea, neşovăitoare.

– În prezent se derulează o anchetă pentru omucidere, coordonată cu una pentru incendiere premeditată. Instinctele dumneavoastră, în ambele aspecte, par să fi fost cât se poate de exacte.

– Și fiindcă am avut dreptate sunt suspectă.

– Nu sunt pregătită să elimin pe nimeni ca suspect, dar aveţi un alibi pentru intervalul de timp respectiv. Rămâne valabil faptul că aţi avut o relaţie ostilă cu victima. E o pistă pe care trebuie s-o explorez.

– Exploraţi după pofta inimii. Jucaţi-vă de-a Magellan. Eu n-am încercat să stârnesc problemele cu ea. Dacă aş fi putut să-i dau un pumn în celebra zi în care mi-a aruncat în toată camera sânge de porc, aş fi făcut-o. Și ar fi meritat-o. Cred că ar fi trebuit pusă sub acuzare pentru ceea ce a făcut cu echipamentul nostru şi ar fi trebuit să stea frumuşel o vreme la închisoare. Nu cred că ar fi trebuit să moară pentru nici una dintre aceste greşeli. A fost…

Rowan se întrerupse când o camionetă apăru bubuind, derapând cu spatele când viră brusc spre ea. O prinse de braţ pe DiCicco s-o tragă înapoi exact în clipa în care DiCicco o prinse pe ea pentru a face acelaşi lucru.

Camioneta frână scrâşnind ascuţit şi stârnind nori de praf de pe drum.

– Iisuse Hristoase! Ce dracu’ faci…

Se opri brusc când îl recunoscu pe bărbatul care sări din camionetă; era Leo Brakeman, tatăl lui Dolly.

– Fiica mea e moartă.

Rămase pe loc, cu mâinile cărnoase strânse în pumni albiţi la încheieturi atârnându-i pe lângă trup, tremurând din tot corpul lui de fost fundaş stânga în campionatul interstatal, cu faţa – lată şi aspră – înroşită.

– Domnule Brakeman, îmi pare rău pentru…

– Tu eşti responsabilă! N-a mai rămas nimic din ea în afară de o mână de oase arse, iar tu eşti responsabilă.

– Domnule Brakeman.

DiCicco se poziţionă între Rowan şi Brakeman, dar Rowan făcu un pas în lateral, refuzând să fie apărată.

– V-am explicat că şi eu, şi toate resursele agenţiei mele vor face tot posibilul pentru a-l identifica pe ucigaşul fiicei dumneavoastră. Trebuie să mergeţi acasă, să fiţi alături de soţia şi de nepoata dumneavoastră.

– Voi doar veţi muşamaliza totul. Lucraţi pentru aceiaşi oameni. Fiica mea ar fi fost în viaţă azi dacă n-ar fi existat individa aia.

Când îşi îndreptă degetul spre ea, Rowan simţi durerea furioasă din spatele gestului tăind-o ca o lamă.

– A pus ca Dolly să fie dată afară fiindcă nu suporta să i se amintească despre cum l-a lăsat pe Jim Brayner să moară. A pus să fie dată afară, iar Dolly a fost nevoită să meargă tocmai până în Florence pentru a-şi găsi de lucru. Dacă nu a ucis-o pe fata mea cu propriile ei mâini, ea e motivul pentru care a fost ucisă. Crezi că eşti atât de importantă? tună el spre Rowan. Crezi că poţi să te scalzi în renumele tatălui tău şi fiindcă te cheamă Tripp îţi poţi permite să fii o brută cu oamenii? Ai fost geloasă pe fata mea, geloasă fiindcă Jim ţi-a dat papucii pentru ea, iar tu n-ai putut suporta asta. L-ai lăsat să moară ca să nu-l poată avea ea.

– Leo! L.B., urmat de un şir de bărbaţi, se apropie de ei. Îmi pare rău pentru Dolly. Toţi regretăm pierderea pe care ai suferit-o. Dar o să îţi cer doar o singură dată să părăseşti această proprietate.

– De ce n-o dai afară? De ce nu o alungi de la bază ca şi cum ar fi un gunoi, aşa cum ai făcut cu fata mea? Acum fata mea e moartă, iar ea stă acolo de parcă asta n-ar însemna nimic.

– Nu e momentul potrivit să te afli aici, Leo. L.B. păstră un ton scăzut, vorbind încet. Trebuie să mergi acasă, să fii alături de Irene.

– Nu-mi spune ce trebuie să fac. Există un copilaş care are nevoie de mama lui. Și nici unul dintre voi nu dă doi bani pe asta. Veţi plăti pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Dolly. Veţi plăti scump, voi toţi.

Scuipă pe pământ şi urcă înapoi în camionetă trântind uşa. Rowan văzu lacrimile scurgându-i-se pe obraji în vreme ce roti volanul şi se îndepărtă în viteză.

– Ro.

– Nu acum, L.B. Te rog.

Clătină din cap.

– Acum, o corectă el, punându-şi ferm un braţ în jurul umerilor ei. Vii înăuntru cu mine. Agent DiCicco, dacă aveţi nevoie să discutaţi cu Rowan, va trebui s-o lăsaţi pe mai târziu.

DiCicco privi zidul de bărbaţi strângându-se ca o baricadă, apoi intrând în clădire în spatele lui Rowan.

Înăuntru, L.B. o conduse direct în biroul lui, închise uşa înainte să intre şi restul bărbaţilor.

– Stai jos, îi porunci.

Când ea se aşeză, L.B. îşi trecu mâinile prin păr şi se sprijini cu spatele de biroul lui.

– Știi că Leo Brakeman e un om îndărătnic chiar şi în cele mai bune condiţii.

– Da.

– Iar condiţiile actuale sunt mai mult decât nenorocite.

– Înţeleg. Trebuie să fie vina cuiva, iar Dolly mă învinovăţea pe mine pentru toate, aşa că eu sunt alegerea firească. Înţeleg. Dacă i-a spus lui – sau oamenilor în general – că eu mă tăvălisem cu Jim până să-mi dea el papucii, de ce n-ar crede tatăl ei că îi purtam sâmbetele fetei lui? Și ca să fie clar, eu şi Jim nu am făcut niciodată…

– Crezi că nu te cunosc? Am să discut cu DiCicco şi-am s-o lămuresc în privinţa asta.

Rowan ridică din umeri. În mod bizar, se simţea din nou întărită în urma atacului lui Brakeman.

– Poate să creadă sau să nu creadă. Nu contează. Sunt bine, sau aproape bine. Nu ai timp să mă cocoloşeşti, L.B., nu acum când echipele noastre sunt pe teren.

– Îmi pare rău pentru Brakeman, spuse ea, dar a fost ultima dată când s-a folosit de mine ca să se descarce emoţional. Dolly era o mincinoasă, iar faptul că a murit nu schimbă asta.

Se ridică în picioare. Ți-am spus azi-dimineaţă că sunt sănătoasă şi în formă. Nu era o minciună, dar nici nu era complet adevărat. Acum e. N-am să permit nimănui să se poarte cu mine aşa cum au făcut-o Dolly şi tatăl ei şi să mă facă să mă simt prost în privinţa asta. Nu sunt eu responsabilă pentru sacul de rahat pe care l-au cărat după ei. Am destule probleme personale.

– Într-adevăr, pari sănătoasă şi în formă.

– Pot da o mână de ajutor în biroul de Operaţiuni dacă vrei, sau pot să urc în atelier, să văd ce trebuie făcut acolo.

– Să mergem să vedem cum se descurcă oamenii noştri.

DiCicco se îndreptă spre bucătăria popotei, unde nu găsi decât arome deopotrivă alinătoare şi păcătoase. Dădu să intre în sala de mese, când o mişcare în faţa ferestrei îi atrase atenţia.

O privi pe şefa bucătăreselor, Margaret Colby, plivind o bucată dintr-o grădină care nu putea să nu te impresioneze.

Marg ridică privirea când auzi uşa din spate deschizându-se şi împinse borul larg al pălăriei de paie pe care o purta peste bandană.

– Aveţi câteva tufe foarte reuşite de oregano.

– Creşte frumos. Mă căutaţi pe mine sau doar aţi ieşit la o plimbare?

– Aş dori să discut cu dumneavoastră câteva minute. Şi cu cealaltă bucătăreasă, Lynn Dorchester.

– I-am dat liber lui Lynn pentru după-amiază fiindcă era tulburată. Se va întoarce în jur de patru. Marg aruncă buruienile în găleata de plastic de la picioarele ei, apoi se şterse pe mâini. Mi-ar prinde bine nişte limonadă. Doriţi şi dumneavoastră?

– Dacă nu e un deranj prea mare.

– Dacă ar fi, nu aş servi-o. Puteţi lua loc aici. Petrec destul timp în bucătărie în zilele frumoase, aşa că profit de şansa de a ieşi aici de câte ori pot.

DiCicco se aşeză pe unul dintre scaunele de plastic şi contemplă grădina şi întinderea de pământ din spatele ei. Hangarele şi dependinţele masive, curba pistei de alergare undeva mai în depărtare, culmile şi văile munţilor ce se pierdeau în nori.

Marg ieşi cu limonada şi cu un platou de fursecuri cu bucăţele mari de ciocolată.

– O, mi-aţi nimerit cea mai mare slăbiciune.

– Toată lumea are câte una. Marg puse tava jos, se aşeză confortabil şi îşi scutură din picioare sandalele de grădină cu talpă de cauciuc. Am auzit că e Dolly. I-am dat liber lui Lynn fiindcă a afectat-o puternic. Nu erau prietene la cataramă, Dolly nu avea prietene. Dar au lucrat împreună o vreme şi s-au înţeles bine în cea mai mare parte. Lynn are un suflet sensibil şi asta a lovit-o direct în inimă.

– Şi dumneavoastră aţi lucrat cu Dolly o vreme. Aţi fost şefa ei directă.

– Aşa e. Ştia să gătească – era pricepută la asta şi nu mi-a făcut niciodată probleme în bucătărie. Problema ei, sau una dintre ele, era faptul că ea considera sexul o realizare şi ceva ce putea fi folosit ca monedă de schimb.

Marg luă un fursec şi muşcă din el.

– Bărbaţii de-aici sunt puternici. Sunt curajoşi. Au corpuri care cu greu ar putea trece neobservate. Dolly le-a observat. Mulţi dintre ei sunt şi tineri, continuă ea, şi majoritatea sunt departe de casă. Îşi pun viaţa şi sănătatea în joc şi muncesc din greu, uneori zile în şir, în cele mai dificile condiţii cu putinţă. Dacă li se aruncă în braţe o femeie disponibilă, prea puţini ar refuza politicoşi. Dolly le-a oferit o şansă multora dintre ei.

– Existau resentimente? Când o femeie îi acordă o şansă unui bărbat, apoi se răzgândeşte şi îi acordă aceeaşi şansă şi altuia, resentimentele apar firesc.

– Nu cunosc nici un singur bărbat care s-o fi luat vreodată în serios pe Dolly. Iar aici îl includ şi pe Jim. Ştiu că ea zicea că intenţiona s-o ia de nevastă şi ştiu că minţea. Sau doar visa. E mai blând din partea mea să spun că doar visa.

Deşi folosise alte cuvinte, L.B. exprimase o opinie similară.

– Era Jim serios în privinţa lui Rowan Tripp?

– Ro? Ei bine, ea a jucat un rol în pregătirea lui când era recrut, şi a lucrat cu el… Marg se întrerupse când pricepu sensul real al termenului „serios“. Apoi se lăsă pe spate în scaun şi râse până simţi că o doare burta. Îşi flutură o mână prin aer şi bău puţină limonadă pentru a se calma. Nu ştiu de unde v-a venit ideea asta, agent DiCicco, dar dacă Jim ar fi încercat să devină serios în privinţa lui Ro, ea l-ar fi alungat ca pe-o muscă. El flirta cu toate femeile, inclusiv cu mine. Ăsta era stilul lui şi o făcea într-o manieră al naibii de simpatică. Dar nu a existat nimic între el şi Ro în afară de ceea ce exista între ei toţi. Un gen de prietenie pe care camarazii din război l-ar înţelege, probabil. În plus, Rowan nu a avut niciodată legături cu nimeni din unitatea ei – până în sezonul acesta. Până la Gulliver Curry. Îmi face plăcere să urmăresc cum se desfăşoară povestea aia.

– Leo Brakeman pretinde că Rowan şi Jim aveau o relaţie înainte ca el să se despartă de ea pentru a fi cu Dolly.

Marg mai luă câteva înghiţituri de limonadă şi contemplă munţii, aşa cum făcuse şi DiCicco.

– Leo suferă, şi mă doare sufletul pentru el şi Irene, dar se înşală. Mi se pare că e genul de lucru pe care l-ar fi putut spune Dolly.

– De ce-ar fi făcut-o?

– Ca să dramatizeze situaţia şi ca să mai reducă din strălucirea lui Rowan. V-am spus, Dolly nu avea prietene. Se înţelegea bine cu Lynn fiindcă nu o considera pe Lynn o ameninţare. Lynn e căsătorită şi fericită, iar bărbaţii de aici se gândesc la ea mai degrabă ca la o soră sau o fiică. Dolly a considerat-o dintotdeauna pe Rowan o ameninţare, şi, mai mult, ştia că Rowan o considera… uşoară, ca să zic aşa.

– E evident că nu se înţelegeau prea bine.

– Până să moară Jim, s-au tolerat reciproc destul de bine. Le cunosc pe amândouă de când erau copii. Rowan de-abia dacă o observa pe Dolly. Dolly întotdeauna o observa pe Ro. Şi dacă încă mai credeţi că Rowan a avut vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat, vă pierdeţi o grămadă de timp în care mai bine v-aţi concentra să aflaţi cine a fost.

Timpul nu era irosit, după părerea lui DiCicco, dacă aflai ceva.

– Ştiţi ceva în legătură cu ipoteza ca Dolly să-şi fi găsit de lucru în Florence?

– Nu. Nu ştiu de ce-ar fi făcut-o. Sunt o grămadă de localuri chiar prin zonă care ar fi angajat-o, cel puţin în timpul sezonului. Marg lăsă să-i scape un oftat prelung. Am refuzat să-i dau o recomandare. A venit duhovnicul ei pe-aici, a încercat să mă convingă să-i scriu una. Nu mi-a plăcut stilul lui, asta în primul rând, dar n-aş fi făcut-o oricum. Nu merita o recomandare după felul în care se purtase. Cred că-mi pare rău pentru asta, dacă a simţit că e nevoită să plece din Missoula pentru a-şi găsi de lucru. Dar sunt multe localuri în care s-ar fi putut angaja fără o recomandare.

Marg rămase aşezată o clipă fără a spune nimic, doar studiind munţii.

– De-acolo se întorcea când s-a întâmplat? De la locul ei de muncă din Florence?

– E ceva ce va trebui să verific. Detest exagerările, deci să ştiţi că vorbesc cât se poate de serios când vă spun că sunt cele mai bune fursecuri pe care le-am mâncat vreodată.

– Am să vă dau câteva la pachet.

– N-aş spune nu.

Brigada din Idaho reuşi să aducă incendiul sub control până la apusul soarelui. Dar mai sus, în nord, bătălia încă se dădea cu înverşunare.

Rowan îl putea vedea cu ochii minţii. Când ieşi să ia aer, îşi proiectă în gând focul şi fumul, şi siluetele în bluze galbene mânuind sculele ca pe nişte arme.

Dacă se solicita încă o tură, dacă era nevoie de înlocuiri sau de întăriri, L.B. avea s-o trimită. Iar ea avea să fie pregătită.

Trupul i se crispă când văzu luminile unor faruri şi silueta unei camionete ce se apropia. Apoi se relaxă din nou, când văzu că nu era Leo Brakeman, întors s-o atace din nou.

Lucas coborî din camionetă şi se apropie de ea.

Mai rămăsese ceva furie în el, remarcă ea. Încă mai era puţin supărat.

Lucas i-o dovedi când îşi înfipse mâinile în umerii ei şi o scutură.

– De ce naiba nu mi-ai spus ce s-a întâmplat? Despre faptul că ai găsit rămăşiţele, despre Dolly, nu mi-ai spus nimic din toate astea.

– M-am gândit că ştii.

– Ei bine, al naibii să fiu dacă am ştiut.

– Ai fost ocupat.

– Nu-mi servi rahaturi dintr-astea, Rowan. Mesajul tău după aterizare spunea că eşti în regulă.

– Eram. N-am fost rănită.

– Rowan.

– N-am vrut să-ţi spun printr-un mesaj sau la telefon. Apoi a intervenit ba una, ba alta. Am venit azi-dimineaţă să te văd, dar…

Lucas se mulţumi să o tragă spre el, îmbrăţişând-o.

– Sunt pe lista de suspecţi.

– Încetează, murmură el, apăsându-şi buzele pe creştetul ei.

– Agentul de la Serviciul Forestier m-a interogat de două ori. Am avut altercaţii cu Dolly, apoi, din toată suprafaţa imensă de acolo, s-a întâmplat să dau tocmai eu peste ce a mai rămas din ea. După care Leo Brakeman a venit aici azi.

Îşi descărcă sufletul, îşi dezvălui toate gândurile şi i le puse pe tavă, căci el era acolo să o protejeze din nou.

– Leo e pe jumătate înnebunit de durere. În locul lui, nu ştiu ce-aş face. Nici nu suporta să se gândească la acest lucru. Vor afla cine a făcut-o. Poate asta îi va ajuta, aşa cum se spune, deşi jur că nu înţeleg cum ar putea să-i ajute.

– Plângea când a plecat cu maşina. Cred că acela a fost momentul în care am încetat să-mi mai plâng de milă, căci până atunci mă simţisem foarte bine făcând asta.

– N-ai reuşit niciodată să o faci prea mult timp.

– Încercam să-mi dobor recordul. Tată, în legătură cu mai devreme. Îmi pare rău.

– Şi mie. Îşi trecu o mână prin păr, într-un gest familiar. S-o luăm de la capăt fără mânie.

– Fără urmă de mânie.

– Unde e tipul acela cu care ai tot umblat?

– A intervenit la incendiul din Flathead.

– Să mergem în biroul de Operaţiuni, să vedem cum se descurcă.

– Vreau să-l văd întors întreg, vreau să se întoarcă toţi întregi. Deşi sunt furioasă pe el. Furioasă mai ales fiindcă am impresia că a avut dreptate în câteva privinţe.

– Detest când se întâmplă asta. În plus, cine se crede de-şi permite să aibă dreptate?

Ea râse şi îşi lăsă capul pe umărul lui.

– Mulţumesc.

Stătu de veghe în biroul de Operaţiuni, ajută la actualizarea hărţii pe care se urmărea progresul echipajului şi răsturnările şi întoarcerile focului, şi privi fulgerele explodând pe radar.

În jurul orei două noaptea, în vreme ce o furtună bubuitoare mătura baza, iar la nord Gull şi colegii lui de echipă se târâră în corturi, Rowan se prăbuşi în pat.

Și aproape imediat se prăbuşi în vis.

Bubuitul trăsnetelor deveni uruitul motoarelor, iar ţipătul vântului, aerul care intra în forţă pe uşa deschisă a avionului. Văzu neliniştea din privirea lui Jim, o auzi în vocea lui şi, zvârcolindu-se în pat, îşi porunci să îl oprească. Să contacteze baza, să-l alerteze pe observator, să discute cu şeful de brigadă.

Să facă, totuşi, ceva.

– E aşa cum e, îi spuse el, cu privirea îndurerată acum. Asta e soarta mea.

Și sări aşa cum sărea întotdeauna, făcând acea ultimă săritură în urma ei. În gura focului, ţipând în vreme ce colţii lui îl sfâşiau.

De data asta ateriză singură, având în spate flăcările ce mârâiau, urlete răguşite ce crescură în intensitate până când pământul se cutremură. Alergă, urcând în fugă panta, cu pielea inundată de fierbinţeală, în vreme ce-şi croia drum printre nori unduitori de fum.

Strigă după Jim – exista o şansă, întotdeauna o şansă – căutând orbeşte. Focul se căţăra pe copaci, pulsând în panglici de lumină, şi exploda peste pământ într-un dans mortal. Prin el, cineva o strigă pe nume.

Îşi schimbă direcţia şi, strigând până când gâtul începu să-i ardă, intră împiedicându-se în zona arsă. Ramuri carbonizate se ridicau fumegânde, chemând-o ca nişte degete osoase. Cioturi se încovoiau sau se înălţau, părând să se mişte şi să se clatine în spatele perdelei de fum. Pământul ars îi trosnea sub paşi, în vreme ce ea continuă să alerge spre locul de unde venea numele ei.

Se lăsă tăcerea, ca o clipă de respiraţie reţinută. Se opri în acel gol de sunet, disperată, dezorientată. Timp de o clipă se simţi ca şi cum ar fi fost prinsă într-o fotografie alb-negru. Nimic nu se mişcă, nici măcar când începu din nou să alerge. Pământul rămase tăcut sub picioarele ei.

Îl văzu, întins pe pământul pe care focul îl pustiise, cu faţa spre vest, de parcă ar fi stat să privească apusul. Vocea ei îi răsună cu ecou în minte când îl strigă pe nume. Beată de uşurare, se lăsă pe pământ lângă el.

„Jim. Slavă Domnului.“

Scoase staţia radio, dar ca şi aerul din jurul ei, i se răspunse cu tăcere.

– L-am găsit! Să răspundă cineva. Să mă ajute cineva!

– Nu pot s-o facă.

Căzu pe spate când vocea lui Jim rupse tăcerea, când, în spatele măştii, deschise ochii, iar buzele i se curbară într-un zâmbet oribil.

– Ardem aici. Ardem cu toţii aici.

Flăcări se aprinseră în spatele măştii lui. Chiar în clipa în care Rowan trase aer în piept să ţipe, el o prinse de mână. Focul îi lipi pielea de-a lui.

Rowan ţipă şi continuă să ţipe, în vreme ce flăcările îi cuprinseră pe amândoi.

Rowan se târî din pat, împleticindu-se până la fereastră. O împinse în sus, deschizând-o, şi sorbi lacom aerul ce se strecură înăuntru. Furtuna se mutase spre est, ducând cu ea ploaia şi trăsnetele furioase. La un moment dat în timpul oribilului vis cerul se limpezise de nori. Studie stelele pentru a se linişti, găsind alinare în strălucirea lor intensă şi rece.

O zi rea, asta era tot, îşi spuse. Avusese o zi rea, care adusese o noapte rea. Acum se terminase, fusese alungată din gândurile ei. Lăsată deoparte.

Dar lăsă fereastra deschisă, dorindu-şi să simtă adierea vântului când se întoarse în pat, şi rămase întinsă o vreme, cu ochii deschişi, privind stelele.

Când începu să aţipească, ceva din visul acela se făcu simţit într-un colţ subconştient al minţii ei. Refuză să se gândească la acel lucru şi se concentră, în schimb, asupra stelelor. Păstră în gând acea lumină intensă şi rece, alunecând într-un somn liniştit, fără vise.

Rowan şi o echipă de degajare a terenului săriră în Flathead la mijlocul dimineţii. Deşi era recunoscătoare pentru muncă, pentru rutină – oricât de anostă – nu putea nega că era puţin dezamăgită că Gull şi echipa lui îşi strânseseră lucrurile, iar ea se pregătea să plece exact când sosiră ei.

În vreme ce Rowan îşi făcea munca, agentul special Kimberly DiCicco şi-o făcea pe-a ei. Se întâlni cu Quinniock la un mic local de lângă Autostrada 12. Poliţistul se strecură pe bancheta de lângă masă în faţa ei şi o salută din cap.

– Doamnă.

– Locotenente. Vă mulţumesc că v-aţi întâlnit cu mine.

– Nici o problemă. Doar cafea, îi spuse chelneriţei.

– Am să trec direct la subiect, dacă nu vă deranjează, începu DiCicco după ce chelneriţa întorsese ceaşca pregătită deja pe masă, o umpluse şi trecuse mai departe.

– Economisim timp.

– Cunoaşteţi zona mai bine decât mine, la fel şi oamenii. Știţi mai multe despre legături, dispute, şi aţi interogat-o de curând pe victimă în legătură cu un episod de vandalism. Mi-ar prinde bine ajutorul dumneavoastră.

– Poliţia e întotdeauna dispusă să colaboreze, mai ales că faptul că mi-aţi cerut-o chiar dumneavoastră mă scuteşte de efortul de a încerca să-mi găsesc o cale de acces la caz. Sau de a încerca să lucrez fără ajutorul dumneavoastră, dacă m-aţi fi refuzat.

– Economisim timp, răspunse ea, repetând ceea ce spusese el, şi ne scuteşte de bătăi de cap. Aveţi o reputaţie bună, locotenente.

– Și dumneavoastră. Și, după părerea lui Rowan Tripp, amândoi avem un stil vestimentar rafinat.

DiCicco zâmbi foarte slab.

– Aveţi o cravată frumoasă.

– Mulţumesc. Se pare că am avut grijă să ne verificăm reciproc. Eu mă gândesc, agent DiCicco, că acest caz e în jurisdicţia dumneavoastră, dar victima e din jurisdicţia mea. Vom obţine amândoi ceea ce ne dorim mai rapid dacă ne unim forţele. De ce nu-mi spuneţi ce vă interesează să aflaţi şi s-ar putea să vă pot oferi câteva detalii suplimentare.

– Să discutăm despre victimă mai întâi. Cred că mi-am format cât de cât o părere despre ea după ce am analizat dovezile, am compilat interviurile şi observaţiile. Concluzia mea principală e că Dolly Brakeman era o mincinoasă, din fire şi din interes, la care se adaugă şi o doză de autoamăgire.

– N-aş contesta acea concluzie. Era şi impulsivă, fiind în acelaşi timp şi genul de persoană pe care eu o numesc ranchiunoasă. Avea tendinţa să acumuleze sentimentele negative, aparentele insulte, şi să se perpelească cu gândul la ele – apoi acţiona impulsiv când ajungea la limită.

– Ca faptul că a plecat după moartea lui Jim Brayner, spuse DiCicco, deşi era un moment în care ar fi avut cel mai mult nevoie să fie acasă, în familie, să se bucure de susţinerea lor.

– S-a certat cu tatăl ei.

DiCicco se lăsă pe spate.

– M-am gândit eu.

– Am aflat acest lucru de la doamna Brakeman când am vorbit cu ea după episodul de vandalism de la bază. Dolly a venit acasă scoasă din minţi după ce a aflat despre accidentul lui Jim, şi atunci le-a spus părinţilor ei că era gravidă şi că îşi dăduse demisia. Brakeman nu a primit prea bine vestea. Au sărit unul la celălalt, iar el a spus ceva de genul că să se întoarcă la bază, să îşi recapete locul de muncă sau să găsească pe altcineva pe spinarea căruia să trăiască. Dolly şi-a strâns lucrurile şi a şters-o. După alte câteva sondări am aflat că a luat cu ea şi plicul în care părinţii ei puseseră deoparte cinci sute de dolari bani gheaţă pentru situaţii de urgenţă – pe lângă toate celelalte.

– Cu cinci sute de dolari nu ajungi departe.

– Mama ei îi mai trimitea bani din când în când. Iar când Dolly a sunat din Bozeman, în timpul travaliului, soţii Brakeman au venit cu maşina şi s-au împăcat.

– Copiii sunt un liant excelent.

– Dolly a pretins că descoperise salvarea spirituală şi s-a alăturat bisericii mamei sale după ce s-au întors toţi acasă.

– Biserica reverendului Latterly. Am aflat şi eu asta şi am vorbit cu el. A ţinut să sublinieze că Leo Brakeman nu venea la biserică. Se gândi la ceea ce-i spusese Marg cât timp serviseră limonadă şi fursecuri. Nu pot spune că mi-a plăcut atitudinea lui. Atitudinea lui pasiv-agresivă, adăugă, iar Quinniock dădu din cap aprobator. Pare să aibă impresia că Little Bear, Rowan Tripp şi restul nu au dat dovadă de îndurare creştinească faţă de un suflet tulburat. Oricât de aspră ar fi fost, prefer suferinţa şi furia sinceră a lui Leo Brakeman.

– Indiferent ce atitudine ar avea, Irene Brakeman pretinde că i-a ajutat pe toţi trei – pe ea, pe soţul ei şi pe Dolly să se împace, după ce s-a întors ea. Ceea ce Dolly a uitat să menţioneze e că atunci când şi-a sunat părinţii să le ceară ajutorul – iar asta e ceva ce am aflat după ce am făcut câteva săpături ici-colo – este că ea se pregătise să dea copilul spre adopţie unei familii din Bozeman, care îi plătise cheltuielile.

– Intenţiona să renunţe la copil?

– Doar ea ştie ce intenţiona să facă, cert e că nu i-a mai contactat pe părinţii adoptivi când a început travaliul şi nici nu a luat legătura cu obstetricianul pe care îl plătiseră ei. În schimb, s-a dus la unitatea de primiri urgenţe a unui spital din cealaltă parte a oraşului şi şi-a dat adresa din Missoula. Pe când a aflat şi cealaltă parte ce se întâmplase, ea era deja pe drum încoace. Fiindcă mamele naturale au dreptul să se răzgândească, nu prea au avut ce să-i facă.

DiCicco îşi deschise carnetul de notiţe.

– Aveţi numele lor?

– Da. Am să vă dau tot ce am, dar nu cred că vom descoperi că vreunul dintre aceşti oameni a dat de urma lui Dolly aici şi a ucis-o, apoi a dat foc pădurii.

– Poate că nu, dar e un motiv puternic.

– Încă vă mai gândiţi la Rowan Tripp?

DiCicco se lăsă pe spate când chelneriţa trecu în grabă pe lângă ei, adăugându-le cafea în ceşti.

– Daţi-mi voie să vă spun despre Rowan Tripp. Are un temperament aprins. Are o putere considerabilă – forţă fizică, voinţă puternică. Nutrea o aversiune intensă faţă de Dolly, atât în plan personal, cât şi în general. Alibiul ei e un bărbat cu care se culcă în prezent. Bărbaţii sunt dispuşi să mintă pentru sex.

DiCicco se întrerupse pentru a turna un vârf de linguriţă de zahăr în cafeaua ei.

– Dolly pretindea că Rowan îi purta pică fiindcă Brayner îi dăduse acesteia papucii pentru ea. Era o mincinoasă, adăugă DiCicco înainte ca Quinniock să apuce să răspundă. Rowan Tripp nu e. De fapt, e aproape brutal de sinceră. Dacă Dolly s-ar fi ales cu faţa umflată de pumni, aş fi zis că vinovata e Tripp. Dar locul crimei, de lângă drum, gâtul rupt, incendierea premeditată? Aceste aspecte nu se potrivesc cu observaţiile mele. Oricine ar fi fost cel care a ucis-o şi a dus-o în pădure s-a aşteptat, probabil, ca focul s-o transforme în scrum, sau cel puţin să dureze mai mult până la descoperirea rămăşiţelor umane. Ar fi fost o prostie monumentală pentru Tripp să raporteze descoperirea, iar ea nu e proastă.

– Suntem de acord la capitolul acesta.

– Rămânând la victimă, mi-am petrecut ceva timp încercând să verific afirmaţia ei că avea de lucru în Florence. Până la ora actuală nu am reuşit să confirm acest lucru. Am început să verific localuri ca acesta, de-a lungul autostrăzii, dar nu am găsit pe nimeni care s-o fi angajat, nimeni care să şi-o amintească intrând să caute de lucru. Şi, dat fiind trecutul ei, mă întreb de ce-ar fi făcut efortul să-şi caute de lucru în direcţia aceasta când tocmai depusese zece mii de dolari, în două tranşe de câte cinci – proveniţi, după cum am descoperit, de la Matt Brayner – într-o bancă din Lolo. Nu e banca ei obişnuită, adăugă DiCicco, ceea ce mă face să cred că voia să nu ştie nimeni despre ei. Aici sunt incluşi foarte probabil şi părinţii ei.

El nu se gândise la bani – încă –, iar banii contau întotdeauna.

– E posibil să fi plănuit să fugă din nou.

– Se poate. Mai există un lucru constant în istoricul ei. Bărbaţii. Motiv pentru care am să încep să verific motelurile de-a lungul drumului de la Florence la Missoula. Poate s-a hotărât să-l încerce pe celălalt Brayner.

– Sex, bani şi vinovăţie. Quinniock aprobă din cap. Combinaţia câştigătoare în materie de motive. Doriţi să începem?