Capitolul 17

Gull era aşezat pe pat, cu laptopul în braţe. Răspunsese la e-mailurile personale, trimisese câteva fotografii pe care le făcuse în acea dimineaţă cu munţii şi tabăra. Se ocupase puţin de afaceri, iar acum accesă ziarul din oraşul lui de baştină pentru a scana secţiunea de ştiri din sport.

Ştia că avionul de paraşutişti se întorsese şi se întrebă cât timp avea să-i ia lui Rowan până să bată la uşa lui.

Urma s-o facă, îşi spuse el, chiar dacă doar pentru a relua cearta de acolo de unde o lăsaseră. Nu era genul care să evite conflictele şi să încerce să se fofileze, şi chiar dacă ar fi fost aşa, i-ar fi fost aproape al naibii de imposibil să îl evite şi să se ferească de el câtă vreme lucrau la aceeaşi bază.

Putea să aştepte.

Din curiozitate, căută pe Google informaţii despre anchetele privind incendierile premeditate, şi în vreme ce parcurgea rezultatele se gândi să meargă în sala comună să vadă ce se mai auzea, sau poate să vadă dacă Dobie nu avea chef de un drum cu maşina până în oraş.

Era întotdeauna mai uşor să aştepţi când erai ocupat, îşi spuse. Apoi un articol îi captă atenţia. Răspunse absent când cineva bătu la uşă:

– Da, e deschis.

– Descuiat nu e acelaşi lucru cu deschis.

Gull ridică privirea. Rowan stătea sprijinită de toc.

– E deschis acum.

Rowan lăsă uşa întredeschisă şi intră, aplecându-se să vadă monitorul laptopului.

– Te pui la punct în privinţa incendierii premeditate?

– Cea specifică incendiilor de vegetaţie. Mi se părea relevant în momentul de faţă. Cum a decurs curăţenia?

– Aţi lăsat o mizerie de nedescris. Privirea îi alunecă dinspre monitor spre chipul lui. Am auzit că lucrurile au luat o turnură foarte proastă acolo.

– Au fost unele momente. Zâmbi. Mi-a fost dor de tine.

– Fiindcă sunt atât de bună sau că arăt atât de bine?

– Și una, şi alta. Îşi închise computerul. Ce-ar fi să facem o plimbare, să privim apusul?

– Da, bine.

Când ieşiră, Rowan îşi scoase ochelarii de soare din buzunar.

– Faptul că sunt surprinsă şi deloc fericită că tatăl meu are o relaţie cu o femeie pe care nu o cunosc şi despre care nu mi-a spus nu înseamnă că sunt geloasă.

– Deci aşa îi spunem? Surprinsă şi deloc fericită. Eu aş fi zis mai degrabă scandalizată şi furioasă.

– Din cauza surprizei, rosti ea rapid.

– Asta o cred, decise Gull, fiindcă ţi-ai petrecut întreaga viaţă, se pare, fără să vezi un sărut.

– Nu cred că am reacţionat exagerat. Prea tare.

– De ce să ne ciondănim pentru asemenea detalii?

– N-am de gând să-mi cer scuze fiindcă ţi-am zis să faci naibii paşi.

– Atunci eu nu sunt nevoit să accept cu graţie o scuză inexistentă. Eu nu-mi cer scuze că mi-am spus părerea în privinţa reacţiei tale nu prea exagerate.

– Atunci cred că suntem chit.

– Pe-aproape. E un apus chiar frumos.

Rowan rămase lângă el, privind soarele ce aluneca spre culmile din vest, privindu-l cum se cufunda în marea de roşu şi auriu şi nuanţele delicate de violet pe care le proiecta.

– Nu sunt obligată s-o plac şi a naibii să fiu dacă sunt obligată să am încredere în ea.

– Eşti încăpăţânată ca un catâr, Rowan.

– Poate. Dar am tot dreptul să fiu.

Tăcerea, îşi spuse Gull, putea exprima o părere la fel de succintă ca vorbele.

– Am auzit că tatăl lui Dolly a sărit la gâtul tău.

– A trecut şi s-a terminat.

– Nu prea cred.

– Iar te bagi în treburile mele, Gull?

– Dacă aşa vrei să-i spui. Trebuie să manifeşti înţelegere faţă de un om care trece prin ceea ce trece el, deci poate scapă acum. Dar asta e ceea ce a trecut şi s-a terminat. Nimeni nu sare la gâtul iubitei mele.

– Iubita ta? Nu sunt iubita ta.

– Oare nu suntem aici împreună privind apusul? Şi nu e cât se poate de probabil că vom ajunge goi în pat, împreună, la noapte?

– Chiar şi aşa…

– Chiar şi aşa pe naiba. O prinse de bărbie şi o trase spre el să o sărute. Asta te face iubita mea.

– Pe toţi dracii, Gull, mă faci să simt furnicături pe şira spinării.

Amuzat, el o scărpină pe spate, apoi îşi petrecu un braţ în jurul umerilor ei şi îşi continuară plimbarea.

– Deci, mai târziu. La tine sau la mine?

Cum lumina începea să pălească, Rowan îşi scoase ochelarii de soare, apoi îi legănă de un braţ.

– Unii oameni sunt intimidaţi sau descurajaţi când celălalt dă dovadă de un anumit nivel de încredere.

– Tu nu eşti.

– Nu, eu nu sunt. Din fericire pentru tine, îmi place. Hai să… Sări speriată în spate când auzi pocnetul ascuţit în aer. Dumnezeule, ăsta a fost un…

I se tăie brusc respiraţia când Gull o aruncă la pământ şi ateriză peste ea.

– Stai jos, îi porunci el, şi văzu un glonţ înfigându-se în pământ la doi metri distanţă. Ține-te de mine. O să ne rostogolim.

În clipa în care braţele ei se strânseră în jurul lui, Gull se roti cu tot corpul în forţă, o simţi şi pe ea făcând acelaşi lucru, şi se rostogoliră greoi împreună pentru a se adăposti în spatele uneia dintre maşinile de teren parcate în faţa unui hangar.

Un al treilea foc bubui, şuierându-le metalic pe deasupra capetelor.

– De unde vine? Îţi poţi da seama?

Gull clătină din cap, ţinându-şi corpul peste al ei în vreme ce aşteptă următorul foc. Dar tăcerea se prelungi în secundele ce se scurgeau ritmic, apoi fu spartă de strigăte şi zgomot de paşi grăbiţi.

– Pentru numele lui Dumnezeu, treci jos, adăposteşte-te, strigă Gull. E un lunetist.

Dobie sprintă până la maşină şi sări în spatele ei.

– Sunteţi răniţi? Sunteţi… La naiba, Gull, sângerezi.

Rowan se zvârcoli sub el.

– Dă-te jos, dă-te jos. Lasă-mă să văd.

– M-am zgâriat doar pe asfalt. Nu m-a atins nici un glonţ. Stai jos.

– E o carabină. Dobie se ghemui. Recunosc un foc de carabină când îl aud. De-acolo, dintre copaci, cred. Al naibii noroc că e un ţintaş prost, fiindcă voi doi eraţi o pradă uşoară. Chiar foarte uşoară.

– Hei! strigă Trigger din cealaltă parte a hangarului. E cineva rănit?

– Suntem bine, răspunse Rowan. Nu veni aici. Poate aşteaptă să apară cineva în raza lui de tragere.

– L.B. a chemat poliţia. Rămâneţi unde sunteţi, deocamdată.

– Recepţionat. Dă-te jos de pe mine, Gull.

– Te-a placat bine, comentă Dobie când Gull se dădu la o parte. Știi că a jucat fotbal în liceu. Fundaş.

– Ce interesant, bombăni Rowan, întorcând braţul lui Gull pentru a examina juliturile însângerate de pe coate şi antebraţe. Eşti plin de murdărie pe rănile astea.

– Mi-a plăcut baschetul mai mult, spuse Gull pe un ton de conversaţie. Dar nu eram suficient de înalt să particip. Aveam viteza necesară, dar atinsesem înălţimea maximă la un metru optzeci şi n-am mai crescut decât îl ultimul an de liceu, când am adăugat brusc încă vreo cinci centimetri. Baseballul, pe de altă parte, îmi plăcea mai mult decât orice altceva. Aveam un braţ destul de bun pe-atunci.

Poate că vorbitul îi distrăgea atenţia de la julituri, decise ea, fiindcă probabil usturau al naibii de tare.

– Credeam că erai vedetă la alergare.

– La asta eram cel mai bun, dar îmi plac sporturile, aşa că am practicat mai multe. În fine, îmi plăcea să colecţionez premii. Când am absolvit aveam o adevărată colecţie.

Rowan îl studie în lumina tot mai slabă.

– Stăm aici în spatele unei maşini de teren, ascunzându-ne de un nebun cu o carabină, iar tu te lauzi cu zilele tale de glorie din timpul liceului?

– Aşa mai trece timpul. În plus, am avut nişte zile de glorie foarte impresionante. Șterse nişte praf de pe obrazul ei. Suntem bine.

– Dacă vă apucă cheful de sărutări franţuzeşti, eu n-am să întorc capul. Dobie se sprijini cu spatele de cauciucul maşinii. Aş vrea să am o bere.

– După ce se termină acest mic interludiu, îi spuse Gull, la prima tură fac eu cinste.

– Mă gândeam să merg în sala de odihnă, să mă relaxez cu vreo emisiune la televizor şi o bere. Am ieşit doar pentru o clipă şi bum! bum!

– Aşa că ai alergat afară, în loc să te întorci înăuntru? îl întrebă Rowan.

– Nu eram sigur dacă vreunul din voi fusese rănit sau nu, căci v-am văzut pe amândoi căzând la pământ.

Rowan se aplecă peste Gull şi îl sărută pe Dobie pe buze.

– Mulţumesc.

– Eu nu te sărut. A plecat, adăugă Gull. A plecat după cel de-al treilea foc.

– Aşa cred, consimţi Dobie. S-a lăsat întunericul acum. Nu poate să vadă nimic, doar dacă nu are ochelari cu infraroşu.

– Să mergem. Rowan se ghemui. Dacă vrea să ne împuşte, ar putea să ocolească la adăpostul întunericului şi să ne prindă cum stăm aici.

– Are dreptate. Nu alergaţi în linie dreaptă. Aşa se spune în filme, remarcă Gull. Spre cazarmă?

– Spre cazarmă, consimţi Dobie.

Înainte ca vreunul din cei doi bărbaţi să apuce să facă vreo mişcare, Rowan sări în picioare, ca un alergător imediat după ce-a luat startul, şi sprintă în viteză.

– La dracu!

Gull alergă după ea – ar fi putut s-o ajungă, s-o depăşească, ştiau amândoi. Dar rămase în spatele ei, cotind într-o parte când ea cotea într-o parte, apoi în partea opusă când pornea şi ea în partea opusă.

– Intrăm! strigă Rowan, apoi trecu pragul uşii.

– Ce naiba a fost în capul tău? Gull o prinse şi o răsuci pe călcâie. De ce-ai pornit aşa?

– N-am vrut să te las să-mi fii scut uman de două ori în aceeaşi zi. Apreciez prima dată, dar nu sunt proastă.

– Nu decizi tu în locul meu.

– E valabil şi invers.

Îşi urlară replicile unul la celălalt, în vreme ce oamenii strigau în jurul lor. Libby fluieră ascuţit.

– Linişte! Tăceţi dracului o dată! Toată lumea! Îşi trecu mâinile prin părul încă ud de la duşul din care ieşise în fugă. Gull, sângerezi. Să aducă cineva o trusă de prim ajutor şi să-l bandajeze. Poliţia e pe drum. În regulă, poliţia e aici, se corectă ea când răsunară sirenele. L.B. vrea ca toată lumea să rămână înăuntru până când… până când se va şti ceva.

– Haide, Gull. Janis îl plesni uşor peste fund. Eu voi fi Asistenta Betty.

– Nu lipseşte nimeni? întrebă Rowan.

– Suntem toţi în regulă ori aici, ori la popotă, ori în biroul de Operaţiuni. Yangtree se apropie şi o strânse într-o îmbrăţişare ce aproape făcu să îi pârâie coastele. Mă uitam la televizor. Am crezut că e un rateu. Apoi a apărut în fugă şi a spus că cineva trage, iar tu eşti afară. O strânse din nou. Ce dracu’, Ro?

– Și eu mă întreb acelaşi lucru. De ce-ar trage cineva în noi?

– Oamenii sunt nebuni de legat, ridică Dobie din umeri. Poate e un individ de genul celor care cred că guvernul e împotriva lor. Știm că există peste tot tipi din miliţiile paramilitare, care vor să iasă în faţă.

– Trei focuri de armă nu prea înseamnă mare lucru.

– Ar fi însemnat, remarcă Trigger, dacă vreunul dintre ele te-ar fi atins pe tine sau pe Gull.

– Tatăl tău va afla despre asta, Ro, comentă Yangtree. Sună-l acum înainte să afle, să-i spui că eşti bine.

– Da, ai dreptate.

Aruncă o privire în direcţia apartamentului lui Gull înainte de a intra într-al ei ca să dea telefonul.

Fierbând de nervi, Gull îndură usturimea în vreme ce Janis îi curăţă tăieturile şi juliturile.

– Ce naiba a păţit?

– Fiindcă sângele de pe ea pare să fie mai mult al tău, nu prea a păţit nimic. Și ştiu că te referi la cum gândeşte sau cum se poartă, dar va trebui să mă întrebi ceva mai exact.

– Cum poate cineva care e învăţat să joace în echipă, care din fire joacă în echipă în nouăzeci la sută din viaţa ei, să se poarte naibii exact invers în restul de zece la sută?

– În primul rând, pompierii paraşutişti lucrează în echipă, dar ştii şi tu foarte bine că toţi trebuie să gândim, să acţionăm şi să reacţionăm individual. Dar ca să fim mai exacţi, în cazul lui Rowan e vorba de un mecanism de autoapărare, de orgoliu şi de o reţinere instinctivă de a avea încredere în cineva.

– De ce să se apere?

– De riscul de a-şi vedea orgoliul călcat în picioare şi încrederea trădată. Eu, una, consider că s-a descurcat destul de bine având în vedere că a fost abandonată de mama ei când era bebeluş. Dar nu cred că e cineva în stare să depăşească pe deplin trauma abandonului. În regulă, trebuie să folosesc o pensetă ca să scot o parte din mizeriile astea. Poţi să mă înjuri liniştit.

Gull trânti o înjurătură, apoi strânse din dinţi.

– Îţi pui încrederea în cineva de fiecare dată când ajungi în faţa uşii. Observatorul, pilotul, tu însuţi. La naiba, trebuie să ai încredere că soarta nu va trimite spre tine un autobuz în viteză de fiecare dată când ieşi din casă. Dacă nu poţi să faci pasul ăsta cu o altă persoană, sfârşeşti singur.

– Cred că întotdeauna s-a aşteptat ca asta să i se întâmple ei. Îl are pe tatăl ei, are un grup de prieteni apropiaţi. Dar o relaţie serioasă, un angajament faţă de altcineva? Nu e deloc convinsă că ea crede în aşa ceva în general, cu atât mai puţin în ceea ce-o priveşte.

O pietricică ateriză în tăviţă cu un zăngănit mărunt.

– Am lucrat cu Ro multă vreme. E o optimistă care preferă de obicei acţiunea. În sensul că ea – sau noi, depinde – va găsi o cale de a rezolva ceea ce trebuie rezolvat. În viaţa personală, e o pesimistă care preferă acţiunea: nu o deranjează ideea de a trăi clipa, fiindcă oricum nu va dura prea mult.

– Se înşală.

– Încă nu i-a demonstrat nimeni asta. Ridică privirea. Poţi tu?

– Dacă nu sângerez de moarte de la jocul ăsta sadic de-a operaţia pe care-l joci tu.

– Încă n-am atins punctul sensibil. Eşti primul tip, după părerea mea, care are o şansă să-i demonstreze că se înşală. Deci n-o da în bară. Uite! Aruncă încă un fragment de mizerie în tăviţă. Cred că asta a fost tot. Ai pierdut multă piele aici, Gull, continuă, în vreme ce-i ştergea rana cu dezinfectant. Ţi-ai zdrobit coatele destul de rău, dar ar fi putut fi mult mai rău.

– Nu că m-aş plânge de rezultate, dar mă tot întreb de ce n-a fost mult mai rău.

Privirea îi fugi spre uşă când auzi bătaia rapidă în cadrul de lemn. După cum făcuse şi mai devreme, Rowan stătea sprijinită de toc, dar de data aceasta ţinea în mână două beri.

– I-am adus pacientului o bere.

– Probabil i-ar prinde bine. Janis bandajă juliturile din jurul cotului lui drept. Vreo veste?

– Poliţiştii au pus în toată zona lumini ca de Crăciun. Dacă au găsit ceva, încă nu ne-au împărtăşit informaţiile.

– Bine. Eşti gata, atât cât pot face eu. Janis luă tăviţa plină de mizerii, bucăţi de tifon însângerate şi discuri de bumbac. Ia două pastile de ibuprofen şi sună-mă dimineaţă.

– Mulţumesc, Janis.

Ea îl strânse de picior şi se ridică.

– Doar cei mai buni merită ce-i mai bun, spuse ea, apoi ieşi.

Rowan se apropie şi îi oferi o bere.

– Vrei să ne certăm?

Privind-o peste sticlă, Gull luă o înghiţitură prelungă.

– Da.

– Mi se pare o pierdere de vreme, având în vedere circumstanţele, dar sunt de acord. Alege-ţi subiectul.

– Să începem cu cel mai recent – putem oricând să ne întoarcem la cele anterioare – despre cum ai fugit singură în câmp deschis.

– Hotărâsem să încercăm să ajungem la barăci, aşa că asta am făcut.

– Dintre noi trei, eu sunt cel mai rapid – şi cel mai bine pregătit să atrag gloanţele şi să mă feresc de ele, dacă ar fi fost cazul.

– Am spus că-mi place încrederea excesivă, dar dacă ai impresia că te poţi feri de gloanţe s-ar putea să exagerezi. Pot să am grijă de mine, Gull, şi o fac. O fac în fiecare zi. Am de gând s-o fac în continuare.

Gull se considera un om răbdător, rezonabil – în majoritatea timpului. Dar Rowan aproape reuşise să-l aducă la capătul răbdării.

– Faptul că poţi să ai grijă de tine şi o faci e unul dintre lucrurile cele mai atrăgătoare la tine. Să te descurci singură la o săritură, la un incendiu sau în general nu e nicidecum o problemă. Dar asta a fost o situaţie diferită.

– Cum anume?

– Ai mai fost vreodată ţinta gloanţelor?

– Nu. Dar tu?

– A fost prima dată pentru amândoi şi, evident, o situaţie în care ar fi trebuit să ai încredere în mine şi să mă laşi să am grijă de tine.

– Nu vreau să aibă nimeni grijă de mine.

– Știi ceva, asta e pur şi simplu stupid! Janis a avut grijă de mine, dar uite că am reuşit să scap cu mândria şi cu stima de sine întregi şi neafectate.

– A bandaja pe cineva nu e acelaşi lucru ca a te arunca peste cineva ca şi cum ar fi o grenadă pe care vrei s-o înăbuşi cu propriul corp pentru a-i salva pe cei din tranşee. Și uită-te la tine, Gull. Eu am scăpat aproape fără nici o zgârietură fiindcă tu ai încasat ce-a fost mai rău din tăvăleală în loc să mă laşi să-mi iau şi eu porţia.

– Protejez persoanele care îmi sunt dragi. Dacă asta e o problemă pentru tine, şi eu sunt o problemă pentru tine.

– Și eu protejez persoanele care îmi sunt dragi, îi aruncă ea drept replică.

– Protejai un coleg paraşutist sau pe mine?

– Tu eşti un coleg paraşutist.

Gull veni mai aproape.

– E vorba de ceea ce fac sau de cine sunt? Și nu încerca să mă iei cu texte de genul „eşti ceea ce faci“, fiindcă sunt cu mult mai mult, şi mai puţin, şi zeci de alte lucruri. La fel şi tu. Iar tu mi-eşti dragă, Rowan. Mi-e dragă femeia la fel de mult pe cât mi-e dragă persoana neînfricată, inteligentă, neobosită care îşi pune viaţa în joc de fiecare dată când sună sirena.

O expresie de prudenţă umbri privirea lui Rowan.

– Nu ştiu ce să spun când vorbeşti astfel.

– Oare singurul lucru pe care îl vezi când mă priveşti e doar un alt coleg paraşutist, alături de care vei lucra în sezonul ăsta?

– Nu. Oftă nesigură. Nu, nu e singurul lucru, dar…

– Opreşte-te la nu. Îi prinse ceafa în palmă. Fă-ne amândurora o favoare şi opreşte-te la nu. Asta ajunge deocamdată.

Rowan se apropie de el, încolăcindu-şi strâns braţele în jurul taliei lui când buzele li se întâlniră. Simţi că-şi pierde echilibrul, ca şi cum aproape ar fi stat pe o bordură înaltă. Îl strânse mai tare, dorindu-şi să simtă căldura, vibraţia, o afirmare a faptului că erau amândoi vii şi întregi.

Nimic mai mult de-atât, îşi spuse Rowan. Nu trebuia să fie nimic mai mult.

– Să te retragi într-o cameră nu-i întotdeauna suficient, spuse Trigger din pragul uşii. Uneori trebuie să şi închizi uşa.

– Intră, îl invită Gull, apoi se dedică din nou sărutului.

– Îmi pare rău, sunteţi chemaţi în sala de recreere.

– Cine anume ne cheamă? întrebă Rowan, muşcând uşor buza de jos a lui Gull.

– Tipul ăla, locotenentul, şi agentul forestier. Dacă nu vă interesează să aflaţi cine naiba a tras în voi în seara asta, le pot spune că aţi ieşit la o întâlnire.

Gull îşi înălţă capul.

– Venim imediat. O privi pe Rowan, îşi lăsă mâinile să alunece peste umerii ei, coborând apoi pe braţe. La mine, spuse. Hotărârea a fost atât de brutal întreruptă mai devreme. Diseară ne vedem la mine fiindcă e mai aproape de sala de recreere.

– E un motiv foarte bun. Luă berile şi i-o întinse pe-a lui. Să terminăm cu treaba asta ca să putem închide uşa.

DiCicco era aşezată cu Quinniock şi L.B. în sala de recreere. De obicei, la acea oră a serii oamenii erau întinşi pe canapele sau în fotolii uitându-se la televizor sau se strângeau în jurul uneia dintre mese şi jucau cărţi. Eventual, cineva pregătea rapid nişte pizza sau popcorn la microunde. Şi exista întotdeauna cineva dispus să discute despre incendii.

Dar acum ecranul televizorului rămăsese închis şi tăcut, iar canapelele, goale.

L.B. se ridică de la masă, traversă rapid încăperea şi îşi trecu câte un braţ în jurul lui Gull şi Rowan.

– Sunteţi bine. Asta contează cel mai mult. Prioritatea e să-l găsim pe nenorocit.

– Au găsit ceva? întrebă Rowan.

– Dacă v-am putea înregistra declaraţiile mai întâi – DiCicco arătă spre masă – ne-ar ajuta, probabil, să ne facem o imagine mai clară.

– Imaginea e clară, ripostă Rowan. Cineva a tras în noi. Nu ne-a nimerit.

– Când se depune un raport de incendiu, acesta cuprinde doar: „A izbucnit un incendiu. L-am stins.“?

– Dacă am putea, vă rog, s-o luăm de la început. Quinniock ridică mâinile împăciuitor. Martorul, Dobie Karstain, a declarat că a ieşit din clădirea de locuinţe în jurul orei nouă şi jumătate. Câteva minute mai târziu v-a observat plimbându-vă împreună între terenul de antrenament şi zona hangarului, la aproximativ treizeci de metri de copaci. E corect?

– Cam aşa. Gull preluă firul discuţiei fiindcă vedea clar că DiCicco o scotea din sărite pe Rowan. Am făcut o plimbare, am luat câteva beri, am privit apusul. Aţi putea localiza exact unde ne aflam dacă aţi găsi sticlele. Le-am aruncat când au început focurile de armă.

Gull le povesti totul, pas cu pas.

– Dobie a spus că aduce a foc de carabină, continuă el, şi că vine dinspre copaci. El a crescut în zona rurală din Kentucky şi a vânat acolo, deci înclin să cred că avea dreptate. Nu am văzut pe nimeni. Primul foc a fost tras chiar în clipa în care apunea soarele. Toată treaba nu a durat, probabil, decât vreo zece minute. Timpul a părut mult mai lung.

– Aţi avut vreunul probleme cu cineva, aţi fost ameninţaţi?

Când Rowan se mulţumi să-şi arcuiască sprâncenele, DiCicco înclină din cap.

– În afară de Leo Brakeman.

– Suntem puţin cam prea ocupaţi aici pentru a declanşa conflicte cu localnici sau turişti.

– De fapt, a existat un incident în care aţi fost implicat dumneavoastră, domnule Curry, domnişoară Tripp şi domnule Karstain în primăvară.

– Asta a fost atunci când Rowan s-a împotrivit comportamentului unuia dintre acei ţărănoi faţă de ea, iar ei şi-au oblojit mândria rănită tăbărând toţi pe Dobie când a ieşit din bar.

– Iar tu le-ai tăbăcit fundurile, concluzionă Rowan. Bune vremuri.

– Rămâne valabil acelaşi lucru în privinţa lor ca atunci când ne-am confruntat cu episodul de vandalism, continuă Gull. E cam greu să mi-i imaginez întorcându-se aici. Şi cu atât mai greu să cred că vreunul dintre ei ne-ar fi urmărit din pădure, trăgând în noi când am ieşit la o plimbare. Intrăm şi ieşim tot timpul, al naibii de des, oricum. Împreună sau separat. Şi e şi mai neverosimil ca tâmpiţii ăia din Illinois să se fi întors atâta drum, apoi să fi avut norocul de a ne vedea pe Ro şi pe mine ieşiţi la plimbare şi să profite pentru a-şi exersa îndemânarea la tir.

– De unde ştiţi că erau din Illinois? întrebă DiCicco.

– Pentru că aşa scria pe plăcuţa de înmatriculare a camionetei – şi am făcut câteva verificări despre asta după povestea din sala de îmbarcare.

– Nu mi-ai spus niciodată asta.

Gull ridică din umeri spre Rowan.

– N-am aflat nimic important care să merite spus. Tipul cel mare – şi el era şeful – are un service auto în Rockford. E un ticălos şi a avut câteva ciocniri cu poliţia pentru agresiuni – bătăile în bar fiind specialitatea lui –, dar nimic de anvergură. Ridică din nou din umeri când DiCicco îl studie. Internetul. Poţi afla orice dacă te încăpăţânezi să cauţi.

– În regulă. Voi doi aţi început recent o legătură, spuse DiCicco. Există cineva care v-ar putea purta pică pentru acest lucru? Vreun fost partener?

– Eu nu mă văd cu genul de femei care ar trage în mine. Îi aruncă o ocheadă lui Rowan. Până acum, poate.

– Eu îmi împuşc toţi foştii amanţi, deci soarta ţi-e deja pecetluită.

– Doar dacă ajungem la partea din urmă. Gull îşi puse mâna peste a ei. A fost fie un localnic care ne poartă pică vreunuia dintre noi sau amândurora în special, sau are ceva împotriva bazei, în general. Sau un ţăcănit care a vrut să facă praf o organizaţie federală.

– Un terorist?

– Cred că un terorist ar fi folosit mai multă muniţie, îi spuse Gull lui DiCicco. Dar oricum aţi pune problema, era un ţintaş al naibii de prost. În afară de cazul în care era un ţintaş bun şi a vrut doar să ne sperie şi să ne intimideze.

Privirea lui Rowan deveni mai atentă.

– La asta nu m-am gândit.

– Eu gândesc mult. Nu pot jura că aşa a fost, dar cred că cea mai mică distanţă dintre glonţ şi locul unde ne-am aruncat la pământ a fost de circa un metru şi jumătate, doi. Nu e o distanţă liniştitoare când e vorba de gloanţe, dar e totuşi departe. Un alt glonţ a părut să nimerească în ceva metalic, hangarul, probabil. Cu mult deasupra capetelor noastre. Poate se va dovedi că au fost câţiva puşti puşi pe provocare. Pompierii paraşutişti se cred atât de grozavi, să mergem să le băgăm frica-n oase. E o teorie, spuse el, când Rowan îşi dădu ochii peste cap.

– Domnule locotenent.

Un poliţist în uniformă îşi făcu intrarea.

– Bună, Barry.

– Ro. Mă bucur că eşti bine. Domnule, am găsit arma, sau ceea ce considerăm a fi arma.

– Unde?

– La circa douăzeci de metri de intrarea în pădure. Un Remington 700 – carabină cu armare manuală. Ediţia specială. Era acoperită cu frunze.

– Ce tâmpenie, bombăni Rowan. Ce tâmpenie s-o lase acolo.

– E o tâmpenie şi mai mare dacă are o plăcuţă de alamă cu numele pe patul carabinei, spuse L.B. Am fost la vânătoare cu Leo Brakeman toamna trecută şi el folosea o carabină 700 ediţie specială. Era foarte mândru de ea.

Mâna lui Rowan se strânse în pumn sub cea a lui Gull.

– Cam până aici ne-a fost cu teoriile.

Când DiCicco şi Quinniock ieşiră să examineze arma, L.B. se îndreptă spre cafetieră.

– Ştii, spuse Ro, i-a spus toate acele minciuni tatălui ei. Toate acele minciuni, iar ele l-au făcut să vină aici cu o armă de foc şi să încerce să mă ucidă.

– Aş zice că ai pe jumătate dreptate. L.B. se aşeză cu o cafea în mână şi oftă. Minciunile l-au făcut să vină aici cu o armă de foc, dar, după cum spuneam, eu am fost la vânătoare cu Leo. L-am văzut doborând un cerb cu acea carabină, de la treizeci de metri, iar cerbul fugea. Dacă ar fi vrut să bage un glonţ în tine, ai fi căpătat, fără îndoială, un glonţ.

– Atunci presupun că a fost ziua mea norocoasă.

– Ceva a cedat în mintea lui. Nu-i găsesc scuze, Ro. Nu există scuze pentru asta. Dar ceva a cedat în el. Ce naiba va face Irene acum? Cu fiica moartă şi cu soţul, cel mai probabil, închis, şi un copil mic de crescut. Nici n-a apucat s-o îngroape pe Dolly, iar acum apare asta.

– Îmi pare rău pentru ei. Pentru ei toţi.

– Da, e o situaţie regretabilă. Mă duc să văd dacă poliţiştii sunt dispuşi să-mi spună ce urmează.

Ieşi, lăsând în urmă cafeaua de care nici nu se atinsese.