Capitolul 24

Rowan refuză să se lase descurajată de vestea că Leo Brakeman încă nu fusese prins şi alese în schimb să vadă partea plină a paharului, în viziunea lui Gull: faptul că nu mai existaseră incendieri premeditate sau crime asociate în aproape o lună.

Poate că poliţiştii nu aveau să-l prindă niciodată, nu aveau să rezolve niciodată acele infracţiuni. Acest lucru nu schimba, şi nici nu avea să schimbe, viaţa ei.

În vreme ce ea şi Gull îşi strânseseră lucrurile pentru a se întoarce, o echipă de douăsprezece persoane intervenise la un incendiu în Shoshon, astfel că ajunseră înapoi pe lista de sărituri de îndată ce sosiră la bază.

Aceea era viaţa ei, îşi spuse ea în timp ce îşi despachetă şi reorganiză echipamentul. Antrenamente, pregătire, acţiune, apoi te spălai pentru a lua totul de la capăt.

În plus, când analiza imaginea de ansamblu, nu se putea plânge. Sezonul se apropia de luna august, iar ea nu suferise accidentări, reuşise să-şi păstreze o greutate optimă, care să-i permită să lupte, slăbind doar vreo patru kilograme şi jumătate, şi reuşise să justifice încrederea lui L.B. în ea dovedindu-se un şef de brigadă demn de încredere pe frontul incendiului. Cel mai important era faptul că reuşise să contribuie şi ea la salvarea a nenumăraţi acri de vegetaţie sălbatică.

Faptul că fusese în stare să realizeze atâtea lucruri şi să construiască ceea ce, trebuia să recunoască, devenise o adevărat relaţie, era motiv de bucurie, nu de pesimism.

Decise aşadar să sărbătorească oferindu-şi ceva dulce şi păcătos de la popotă.

O găsi pe Marg afară, recoltând ierburi aromatice în aerul răcoros şi umed.

– Am adus ploaia cu noi, îi spuse Rowan. Ne-a urmărit până aici. Nu s-a oprit până nu am zburat peste Missoula.

– E prima dată în câteva săptămâni când n-am fost nevoită să ud grădina. Dar pământul a absorbit imediat toată apa. Vom avea nevoie de mai multă. Ne-a adus şi nenorociţii de ţânţari.

Marg pocni unul în timp ce ridică de jos coşul. Se stropi pe mâini cu puţină soluţie de protecţie împotriva insectelor, făcută personal în casă, se dădu pe faţă cu ea, iar aerul se îndulci cu mireasmă de eucalipt şi busuiocul-cerbilor.

– Cred că vii după mâncare.

– Orice conţine mult zahăr.

– Te pot rezolva eu. Marg îşi aplecă într-o parte capul. Arăţi destul de bine pentru o femeie care s-a plimbat câteva ore prin ploaie.

– Mă simt destul de bine şi cred că ăsta e motivul.

– Iar asta n-are nici o legătură cu un anumit paraşutist arătos cu ochi verzi?

– Ei bine, s-a plimbat cu mine. Nu a stricat deloc.

– E o mică sursă de bucurie pentru mine. Ajunsă înăuntru, Marg puse coşul cu ierburi pe blatul de lucru. Să urmăresc poveştile de dragoste. A ta, a tatălui tău.

– Nu ştiu dacă e… A tatălui meu?

– Am dat peste Lucas şi prietena lui la focurile de artificii, apoi i-am întâlnit din nou, acum câteva zile, la pepinieră. Ea îl ajuta să aleagă câteva plante.

– Plante? Te referi la tatăl meu? Lucas „grădinarul neîndemânatic“ Tripp?

– Chiar el. În timp ce vorbea, Marg tăie o felie uriaşă de prăjitură Pădurea Neagră. Ella îl ajută să amenajeze un strat de flori. Unul mic pentru început. Era interesat și de copaci.

– Copaci? Vrei să spui… Rowan desenă un arc cu degetele arătătoare. Ei haide. Talentele de grădinar ale tatălui meu încep şi se termină cu tunsul peluzei.

– Lucrurile se mai schimbă. Aşeză prăjitura şi un pahar înalt de lapte în faţa lui Rowan. Aşa şi trebuie, altfel toţi am rămâne exact unde suntem. Mă bucur să-l văd luminându-se de entuziasm pentru ceva ce nu are legătură cu paraşute sau motoare. Ar trebui să fii fericită pentru asta, Rowan, mai ales că, în prezent, pe-aici au început să fie din ce în ce mai puține motive de bucurie.

– Pur şi simplu nu ştiu, asta-i tot. De ce nu e în regulă să rămâi exact unde eşti dacă eşti într-un loc bun?

– Chiar şi un loc bun cade pradă rutinei, mai ales dacă te afli acolo singur. Scumpo, singur şi însingurat sunt cuvinte cu aceeaşi rădăcină. Mănâncă-ţi prăjitura.

– Nu înţeleg cum ar putea tatăl meu să se simtă însingurat. Se întâmplă mereu atâtea lucruri în viaţa lui. Are atât de mulţi prieteni.

– Și nimeni alături când stinge luminile – până de curând. Dacă nu îţi dai seama cât de mult mai fericit e de când a cunoscut-o pe Ella înseamnă că nu eşti atentă.

Rowan scotoci în minte după un răspuns, apoi observă chipul lui Marg când aceasta se întoarse să spele ierburile în chiuvetă. Era evident că nu fusese atentă nici aici, îşi dădu seama, altfel ar fi remarcat tristeţea.

– Ce s-a întâmplat, Marg?

– O, doar vremuri grele. Mai grele pentru unii. Știu că probabil nu te-ar deranja dacă Leo Brakeman nu ar mai apărea sau n-ar mai da nici un semn vreodată. Și nu te învinovăţesc deloc pentru asta. Dar o termină psihic pe Irene.

– Dacă Leo se întoarce, sau dacă îl găseşte poliţia, probabil va fi închis. Nu ştiu dacă asta e mai bine pentru ea.

– E întotdeauna mai bine să ştii. Între timp, a fost nevoită să-şi mai ia un loc de muncă, fiindcă salariul de la şcoală nu e suficient să-i acopere cheltuielile. Mai ales că a ipotecat casa pentru cauţiunea lui. Și, cum lucrează atât de mult, nu se poate ocupa de copil.

– Dar familia ei n-o poate ajuta să iasă la liman?

– Nu suficient, cred. E vorba de bani, dar e vorba şi de timp, de energie, de motivaţie. Ultima dată când am văzut-o părea epuizată, devenise un schelet. E gata să se dea bătută, şi nu ştiu cât va mai reuşi să reziste.

– Îmi pare rău, Marg. Sincer. Am putea organiza o chetă. Presupun că n-ar fi decât o soluţie temporară, dar copilul e al lui Jim. Toată lumea ar face tot ceea ce poate.

– Sincer, Ro, nu cred că ar accepta asta. Pe lângă toate celelalte, femeia e măcinată de ruşine până în străfundul sufletului. Ceea ce au făcut soţul şi fiica ei aici o apasă. Nu cred că ar putea accepta bani din partea noastră. O cunosc pe Irene de când eram copii şi aproape că nu mă putea privi în ochi. Asta îmi sfâşie sufletul.

Rowan se ridică, mai tăie o felie de prăjitură, mai mică, şi turnă o cană cu lapte.

– Stai jos. Mănâncă nişte prăjitură. Vom rezolva problema, adăugă. Întotdeauna există o cale de a rezolva o problemă dacă insişti suficient de mult.

– Aşa sper, dar nu ştiu cât timp va mai putea rezista Irene.

Când Ella se întoarse la parter, Irene era tot aşezată pe canapea, cu umerii gârboviţi şi privirea abătută. Deliberat, Ella îşi întipări un zâmbet relaxat pe faţă.

– A adormit. Jur că e cel mai dulce bebeluş, Irene. Atât de veselă şi de luminoasă.

Nu menţionă timpul pe care îl petrecuse împăturind hainele murdare şi punându-le deoparte în coşul de lângă pătuţ sau dezordinea pe care o remarcase în casa de obicei curată a lui Irene.

– Mă face să-mi doresc mai mulţi nepoţi, continuă Ella cu o veselie hotărâtă. Merg să ne fac nişte ceai.

– Bucătăria e un dezastru. Nici nu ştiu dacă am măcar ceai. Nu am mai ajuns pe la magazin.

– Mă duc să văd.

Vasele stăteau vraf în chiuveta micii bucătării pe care Ella o găsise întotdeauna atât de confortabilă şi de încântătoare. Dulapurile aproape goale şi frigiderul în care bătea vântul aveau nevoie evidentă de o refacere a proviziilor.

Asta, cel puţin, era ceva ce putea face.

Găsi o cutie cu plicuri de ceai, apoi puse ceainicul pe foc. Când începu să umple maşina de spălat vase, Irene intră târându-şi picioarele:

– Sunt prea obosită să mă ruşinez de starea propriei mele bucătării sau că te văd spălându-mi vasele.

– Nu ai de ce să te ruşinezi şi ar fi o insultă pentru prietenia noastră dacă ai face-o.

– Înainte eram mândră de casa mea, dar acum nu mai e cu adevărat casa mea. Aparţine băncii. E doar un loc în care locuiesc, până nu voi mai sta aici.

– Nu spune aşa ceva. Ai să treci cu bine prin asta. Eşti doar epuizată. De ce nu mă laşi să iau eu copilul o zi sau două, să-ţi oferi şansa de a-ţi trage sufletul? Ştii că mi-ar plăcea foarte mult. Apoi am putea sta la o discuţie şi, dacă mi-ai da voie, am putea analiza situaţia ta financiară, să vedem dacă nu există ceva…

Se întrerupse când se întoarse şi văzu lacrimile rostogolindu-se pe obrajii lui Irene.

– Oh, îmi pare rău. Îmi pare rău.

Abandonând vasele, străbătu în grabă bucătăria şi o cuprinse pe Irene în braţe.

– Nu pot s-o fac, Ella. Pur şi simplu nu pot. Nu mai am energie să lupt. Nu mai am motivaţie.

– Eşti doar atât de obosită.

– Aşa e. Sunt obosită. Copilului îi ies dinţii, şi când se agită noaptea rămân întinsă şi-mi doresc să înceteze pur şi simplu. Să tacă doar, să-mi lase un strop de răgaz. O dau oricui e dispus s-o ia pentru câteva ore, cât lucrez, şi chiar cu munca suplimentară pe care o fac nu voi reuşi să achit ratele la casă dacă nu renunţ la altceva.

– Dă-mi voie să te ajut.

– La ce să mă ajuţi? Să-mi plătesc facturile, să-mi cresc nepoata, să-mi păstrez casa? Nici măcar cuvintele aspre nu aveau vlagă. Pentru cât timp, Ella? Până se întoarce Leo, dacă se întoarce? Până iese din închisoare, dacă ajunge în închisoare?

– Să te ajut cu orice ai nevoie pentru a trece cu bine peste asta, Irene.

– Ştiu că ai cele mai bune intenţii, dar nu mă văd trecând peste asta. Am vrut să-l cred. E soţul meu şi am vrut să-l cred când mi-a spus că n-a făcut nimic din toate astea.

Neavând nimic de spus, Ella tăcu, în vreme ce Irene îşi plimbă privirea prin încăpere.

– Acum m-a lăsat aici, m-a lăsat singură, şi când a plecat a luat de pe card banii de care am atâta nevoie. Ce să cred acum?

– Stai jos aici, la masă. Ceaiul e un nimic, dar tot e ceva.

Irene se aşeză, privind pe fereastră curtea în care îi plăcuse cândva să îşi facă de lucru. Curtea pe care soţul ei o folosise pentru a fugi, pentru a o abandona.

– Ştiu ce spun oamenii, chiar dacă nu deschid gura să spună astfel de lucruri în prezenţa mea. Leo l-a ucis pe reverendul Latterly, iar dacă l-a ucis pe el probabil a ucis-o şi pe Dolly. Carne din carnea lui şi sânge din sângele lui.

– Oamenii spun şi gândesc multe lucruri urâte, Irene.

Oasele feţei lui Irene ieşeau în evidenţă sub pielea ei, ce îmbătrânise cu zece ani în decursul a doar două luni.

– Acum sunt una dintre ei. Poate nu sunt pregătită să o spun, dar o gândesc. Ştiu că el şi Dolly obişnuiau să se certe, strigau unul la celălalt, îşi spuneau lucruri îngrozitoare. Cu toate astea… el a iubit-o. Ştiu asta. Îşi coborî privirea spre ceaiul pe care Ella îl puse în faţa ei. Poate a iubit-o prea mult. Poate mai mult decât am iubit-o eu. De aceea îl dureau mai tare lucrurile pe care le făcea şi le spunea ea. Îl dureau mai tare pe el decât pe mine. Dragostea se poate transforma, nu? Se poate transforma în ceva întunecat într-o clipă.

– La întrebările astea nu ştiu răspunsurile. Dar ştiu că nu le poţi găsi în disperare. Cred că cel mai bun lucru pentru tine acum ar fi să te concentrezi asupra copilului şi asupra ta, să faci tot posibilul pentru a crea cea mai bună viaţă pentru amândouă, până obţii acele răspunsuri.

– Asta şi fac. Am sunat-o pe doamna Brayner azi-dimineaţă, înainte de a merge la serviciu. Cealaltă bunică a lui Shiloh. Ea şi soţul ei vor veni cu maşina din Nebraska şi o vor lua pe Shiloh cu ei.

– O, Irene.

– Aşa e cel mai bine pentru ea. Îşi şterse o lacrimă. Copila aceea minunată merită o viaţă mai bună decât îi pot oferi eu în prezent. Ea e cea nevinovată în toată povestea asta, singura dintre noi care chiar e. Merită o viaţă mai bună decât una în care s-o las cu prieteni şi vecini aproape toată ziua, în care abia reuşesc să am grijă de ea şi când sunt aici. În care nu sunt sigură că-i pot oferi un acoperiş deasupra capului, cu atât mai puţin să-i cumpăr haine sau să plătesc medicul pediatru.

Vocea i se sparse şi ridică ceaşca de ceai, sorbind puţin din el.

– M-am rugat pentru asta şi m-am sfătuit cu reverendul Meece. E bun la suflet, Ella, aşa cum mi-ai spus.

– El şi biserica lui te-ar putea ajuta, începu Ella, dar Irene clătină din cap.

– Ştiu în adâncul sufletului că nu-i pot oferi lui Shiloh o viaţă bună după cum stau lucrurile acum şi nu pot s-o ţin la mine ştiind că are o familie care poate s-o facă. Nu pot s-o ţin lângă mine întrebându-mă dacă bunicul ei e motivul pentru care nu are mamă.

Ella se întinse peste masă şi o prinse de mâini pe Irene.

– Ştiu că nu e o decizie pe care s-o fi luat uşor. Ştiu cât de mult o iubeşti, cu adevărat, pe copila aceea. Aş putea face ceva pentru tine? Orice?

– Nu ai spus că a fost o decizie greşită, sau egoistă, sau o dovadă de slăbiciune. Asta mă ajută. Inspiră adânc, mai bău puţin ceai. Cred că sunt oameni buni. Iar ea a spus – Kate, o cheamă Kate – că vor rămâne în Missoula câteva zile ca Shiloh să apuce să se obişnuiască şi cu ei. Şi că vom face eforturi împreună ca să rămânem toţi prezenţi în viaţa lui Shiloh. Eu… le-am zis că pot lua toate lucrurile bebeluşului, pătuţul ei şi toate cele, dar ea a răspuns că nu, nu voiam să păstrez pătuţul? Să-l păstrez ca, după ce stabileam cum să facem ca Shiloh să vină în vizită, să fie totul pregătit pentru ea?

Ella strânse mai tare mâinile lui Irene când câteva lacrimi picurară în ceaiul acesteia.

– Chiar par a fi oameni buni, nu-i aşa?

– Cred că aşa sunt. Am ajuns la concluzia că aşa sunt. Însă tot simt că mai moare o părticică din mine. Nu ştiu cât a mai rămas.

Conversaţia cu Marg puse în mişcare rotiţele lui Rowan. Sosise clipa, decise ea, să poarte o discuţie serioasă cu tatăl ei. Fiindcă voia ca acea discuţie să se desfăşoare altundeva decât la bază, se îndreptă spre biroul lui L.B.

Îl văzu pe Matt ieşind.

– Bună. E acolo?

– Da, tocmai i-am cerut câteva zile libere la sfârşitul săptămânii. Chipul i se lăţi într-un rânjet cum rar mai văzuse la el după accidentul lui Jim. Vin părinţii mei.

– Asta e grozav. Vor putea să te vadă şi pe tine şi pe copilul lui Jim.

– Chiar mai mult. O iau pe Shiloh acasă cu ei.

– Au obţinut custodia? Ce repede s-au mişcat. Nu credeam că se rezolvă atât de rapid.

– Nu şi-au luat un avocat. Se gândeau să o facă, poate, dar nu şi-au luat încă unul. Doamna Brakeman a sunat-o pe mama azi-dimineaţă şi i-a spus că avea nevoie – că îşi dorea – să o ia ei pe Shiloh o perioadă.

– Oh. Nu destul, şi totuşi prea mult, îşi spuse Rowan şi simţi un ghimpe de compasiune. Asta e grozav pentru familia ta, Matt. Sincer. Cred că e îngrozitor de greu pentru doamna Brakeman.

– Da, şi îmi pare rău pentru ea. E o femeie bună. Cred că a dovedit-o făcând asta, gândindu-se la binele lui Shiloh. Îşi vor petrece câteva zile aici, ştii, ca toată lumea să apuce să se obişnuiască şi toate alea. M-am gândit că i-aş putea ajuta. Shiloh mă cunoaşte, aşa că asta ar trebui să uşureze situaţia. E ca şi cum i-aş ţine locul lui Jim.

– Cred că aşa e. E o situație grea, pentru toată lumea.

– După fuga lui Brakeman? Lumina de pe chipul lui se reduse, transformându-se în întuneric. E un laş. Nu merită să-şi mai vadă vreodată nepoata, după părerea mea. Doamna Brakeman probabil îşi va pierde casa din cauza lui.

– Nu mi se pare corect, consimţi Rowan, ca o singură persoană să piardă atât de mult.

– Ar putea să se mute în Nebraska dacă ar vrea şi să fie mai aproape de Shiloh. Asta ar trebui să facă şi sper că aşa va fi. Nu văd cum ar mai putea fi ceva pentru ea aici, acum, oricum. Ar trebui să plece şi să se mute în Nebraska, iar aşa copilul ar avea ambele bunici. În fine, trebuie să-mi sun părinţii, să le spun că am primit zilele libere.

Tragedia unei familii era motiv de sărbătoare pentru o alta, îşi spuse Rowan, în vreme ce Matt se îndepărta în grabă. Lumea putea fi un loc foarte aspru. Bătu o dată în uşa lui L.B. şi băgă capul în birou.

– Mai ai un minut pentru cineva care vrea zile libere?

– Iisuse, poate ar trebui doar să suflăm şi să ne pişăm peste următorul incendiu.

– O strategie nouă interesantă, dar eu îmi doresc doar câteva ore.

– Când?

– Aproximativ acum. Voiam să dau de tatăl meu.

– Brusc toată lumea îşi doreşte reuniuni de familie. Apoi ridică din umeri. O noapte liberă e în regulă. Se înregistrează fum în Payette şi sus în Alaska. Regiunea Denali e asediată de fulgere fără ploaie. Şi în parcul Yellowstone au început să cadă fulgere. Te poţi aştepta să sari mâine la vreun incendiu.

– Voi fi pregătită. Dădu să iasă înainte ca L.B. să se răzgândească, apoi ezită. Cred că Matt ţi-a spus de ce vrea zilele libere.

– Da. L.B. se frecă la ochi. E greu să ştii ce să mai crezi. Cred că aşa e cel mai bine, dacă e să ţinem cont de toate, dar cu siguranţă pare un gest crud, ca şi cum i-ai da un pumn în faţă unei femei care a încasat deja câteva lovituri zdravene în stomac.

– Tot nu se ştie nimic despre Leo?

– Nimic, din câte ştiu eu. Nenorocitul. Mă scârbeşte că a fost în stare să facă toate astea. Am fost la vânătoare cu ticălosul ăla, la un moment dat chiar m-am dus într-o excursie în Canada cu el şi cu alţi câţiva tipi.

– Le-ai spus poliţiştilor toate locurile unde ştiai că îi place să meargă?

– Toate, fără excepţie, şi nu simt nici urmă de vină. Nenorocitul, repetă el cu patos. Irene e o femeie cumsecade. Nu merită asta. Ar fi bine să pleci cât lucrurile încă stau bine. Dacă suntem sunaţi din Alaska, ne punem în mişcare la noapte.

– Am plecat deja.

Ieşind, Rowan scoase telefonul şi alese să trimită un mesaj, sperând că astfel avea să-i fie imposibil să mai dea înapoi din faţa planurilor ei.

Am câteva ore la dispoziţie. Ne vedem acasă. Gătesc! Chiar vreau să discut cu tine.

Acum fu nevoită să spere că avea în casă ceva ce să poată găti. Se opri pe la apartamentul ei de la bază, îşi luă cheile, apoi trecu pragul uşii deschise a apartamentului lui Gull.

– Mi-am luat câteva ore libere ca să pot merge să-l vizitez pe tata.

Gull îşi puse laptopul deoparte.

– Bine.

– Sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc cu el. Între patru ochi. Îşi scutură cheile de la maşină. Avem situaţii potenţial periculoase în Yellowstone, mai la sud în Wyoming, mai la nord în Alaska. S-ar putea să decolăm înainte de ivirea zorilor. Nu voi lipsi prea mult.

– Şi aştepţi să vezi dacă mă voi plânge că pleci de la bază fără mine?

– Poate mă întrebam dacă ai face-o.

– Nu e genul meu. Dar ca să ştii, nu m-ar deranja să iau cina cu tine şi tatăl tău la un moment dat, eventual când se mai liniştesc lucrurile.

– Am reţinut. Ne vedem când mă întorc. Îşi scutură din nou cheile. Hei, tocmai mi-am amintit, maşina mea nu prea mai are benzină. Pot eventual s-o împrumut pe-a ta?

– Ştii unde sunt pompele de benzină ale bazei.

– Trebuia să încerc.

Avea să-l convingă s-o lase s-o conducă înainte să se sfârşească sezonul, îşi promise în gând, îndreptându-se spre mult mai puţin atrăgătorul ei Dodge. Trebuia doar să pună la punct planul de atac potrivit.

În clipa în care maşina ieşi din perimetrul bazei, Rowan simţi ceva schimbându-se în ea. Oricât de mult şi-ar fi iubit munca, simţi o fărâmă de uşurare când intră pe drumul larg. Singură, departe de presiune, de intensitate, de drame, chiar şi de interacţiuni.

Poate, pentru moment, îşi dădu ea seama, în special departe de interacţiuni. Scurt răgaz pentru a reface legătura cu Rowan, ca apoi Rowan să poată reface legătura cu tatăl ei.

Își dădea seama de aspectul contradictoriu al sentimentului. Dacă L.B. ar fi insistat să-şi ia timp liber, dacă ar fi retras-o de pe lista de sărituri, s-ar fi luptat cu el până în pânzele albe. Faptul că ceruse o pauză foarte scurtă era mai mult un dar pe care şi-l oferea ea însăşi, şi unul la care ea putea să aleagă şi ambalajul, şi conţinutul.

Poate că asta semăna destul de mult şi cu excursiile cu cortul pe care tatăl ei reuşise întotdeauna să le organizeze în timpul sezonului – această seară petrecută împreună, în care ea avea să pregătească cina în casa pe care o împărţeau jumătate din an. Doar ei doi, o masă cu ceva bun de mâncare, acompaniată de o conversaţie plăcută.

Se întâmplaseră prea multe, prea multe lucruri se tot învârteau în mintea ei. Atât de multe dintre evenimentele acelei veri se întorseseră asupra ei, făcând-o să se gândească la mama ei şi la toate acele resentimente. Se scuturase de cele mai multe dintre ele, dar mai rămânea un strat subţire şi lipicios de care nu reuşise să se cureţe.

Îi plăcea să creadă că acel strat contribuia la a o face mai rezistentă şi mai puternică – şi credea acest lucru –, dar începuse să se întrebe dacă nu cumva se solidificase formând un scut.

Se folosea oare de el ca pretext, ca scuză? Dacă într-adevăr făcea asta, era un lucru deştept sau doar prostesc?

Era ceva la care să se gândească în acest scurt răstimp de singurătate, apoi din nou în compania singurei persoane din lume care o cunoştea pe deplin şi o iubea oricum.

Când opri în faţa casei, o clădire albă simplă, cu două etaje şi o verandă largă acoperită – verandă pe care tatăl ei o construise cu ajutorul ei când avea paisprezece ani – rămase în maşină şi o privi îndelung.

Peluza înclinată purta urmele verii secetoase, chiar şi în peticele umbrite de arţarul mare şi bătrân din colţul de est.

Dar veranda respectivă era mărginită, de ambele părţi ale treptelor scunde, de o zonă cu flori ce se înălţau dintr-o pătură maro-închis de strat protector. De stâlpii ce flancau veranda erau agăţate de cârlige decorative coşuri din care se revărsa un amestec de flori roşii şi albe şi lujeri verzi de plante căţărătoare.

– Mă uit la ea, spuse cu voce tare coborând din maşină, dar tot nu-mi vine să cred.

Îşi aminti verile din copilăria ei, când bunica ei se ocupa de flori şi chiar amenajase o mică grădină de legume în spatele casei. Cum blestemase căprioarele şi iepurii care mâncau întreaga recoltă, în fiecare sezon, fără excepţie.

Îşi aminti şi că tatăl ei avea un adevărat talent să ucidă chiar şi cele mai rezistente plante de interior. Iar acum plantase el ceva – Rowan nu ştia ce erau nici jumătate dintre toate acele flori, dar răzoarele străluceau de nuanţe aprinse, bogate, de roşu intens, violet şi câteva accente de alb.

Rowan fu nevoită să admită că adăugau o notă plăcută, după cum fu nevoită să recunoască şi că amenajarea plină de creativitate nu fusese opera minţii deloc înclinate spre grădinărit a „Omului-de-Fier“ Tripp.

Medită asupra acestor aspecte în vreme ce intră în casă.

Şi aici diferenţele îi săriră în ochi.

Flori? De când ţinea tatăl ei flori în casă? Şi lumânări – coloane groase și albe, ce miroseau discret a vanilie când se aplecă să le adulmece. În plus, îşi cumpărase un covor nou în sufragerie, cu un model din blocuri de culoare vii, care se întindea peste o podea ce fusese recent ceruită. Şi arăta destul de bine, fu nevoită să recunoască, dar totuşi…

Cu mâinile pe şolduri făcu o tură prin sufragerie până rămase efectiv cu gura căscată. Pe vechea măsuţă de cafea se afla un evantai de reviste lucioase. Reviste de amenajări interioare şi de grădinărit; de când începuse tatăl ei să…

Era o întrebare stupidă, recunoscu. De la Ella.

Uşor prudentă, cu gândul la ceea ce ar mai putea descoperi, porni spre bucătărie și în drum băgă capul în biroul tatălui ei. Jaluzele de bambus în nuanţe vioaie luaseră locul draperiilor bej.

Draperii urâte, îşi aminti.

Dar baia fu o adevărată revelaţie. Pe chiuvetă nu se mai afla un săpun lichid fără nume, iar de pe raft dispăruseră prosoapele tăbăcite. În schimb, un dozator de săpun din crom, lucios şi elegant, îi turnă în mână un strop de lichid cu parfum de lămâie. Uluită, se spălă, apoi îşi şterse mâinile pe unul dintre prosoapele bleumarin moi împăturite pe raft lângă prosoape de faţă de culoarea coacăzelor.

Lucas adăugase un bol de pot-pourri – pot-pourri! – şi o imagine înrămată reprezentând o poieniţă de munte pe un perete proaspăt zugrăvit ce se asorta cu prosoapele de faţă.

Tatăl ei avea pereţi de culoarea coacăzelor în sala de baie. Rowan îşi spuse că era posibil să nu reușească să se obișnuiască niciodată cu acest lucru.

Uluită, îşi continuă drumul spre bucătărie şi se opri clipind surprinsă.

Curat şi eficient fuseseră dintotdeauna cuvintele de ordine în familia Tripp. Se pare că „sofisticat“ se adăugase la această listă de când fusese ea ultima dată în acea încăpere.

Pe o tavă ovală lungă, probabil din bambus din câte îşi dădea ea seama, pe care nu o mai văzuse vreodată, erau diverse fructe proaspete. Ierburi aromate creşteau în mici ghivece roşii de argilă pe pervazul de deasupra chiuvetei. Un suport de fier pentru vinuri – unul plin, remarcă ea – era montat în partea de sus a frigiderului. Lucas înlocuise pernele uzate de pe taburetele mesei pentru micul dejun, iar Rowan era destul de convinsă că revistele lucioase din sufragerie ar fi numit acea nuanţă „dovleac“.

În colţul de luat masa, erau pregătite două suporturi protectoare – din bambus şi ele – lângă şervete rulate şi prinse cu un inel. Dacă asta n-ar fi fost îndeajuns, vasul cu margarete albe şi lumânările aşezate în tăviţe de chihlimbar puneau, cu siguranţă, capac la toate.

Se gândi să meargă la etaj, dar decise că avea nevoie de o băutură mai întâi şi de puţin timp pentru a absorbi şocurile încasate deja. Puţin timp, cam un an, poate, îşi spuse Rowan deschizând frigiderul.

În regulă, se găsea bere, cel puţin acest lucru rămăsese constant. Dar ce naiba, dacă Lucas oricum deschisese o sticlă de vin alb, astupată cu un dop elegant, avea să bea din acela.

Sorbi din el, nevoită să-i aprecieze calitatea, în vreme ce exploră rezervele de alimente.

Se simţi mai în largul ei şi mai puţin ca un intrus când se apucă de treabă, punând la marinat niște piept de pui şi curăţând cartofi. Poate clătină din cap când observă pe fereastra bucătăriei scaunele de terasă. Lucas obişnuia să le vopsească din doi în doi ani, dar niciodată până atunci nu le vopsise în roşu aprins.

Pe când îl auzi intrând, cina sfârâia deja în tigaia cea mare. Umplu un al doilea pahar de vin.

Cel puţin, el arăta neschimbat.

– Miroase bine. O prinse în braţe, strângând-o cu forţă. Cea mai frumoasă surpriză de azi.

– Am avut şi eu câteva surprize. Ţi-am turnat asta. Îi oferi cel de-al doilea pahar. Având în vedere că eşti pasionat de vin acum.

El rânji, ciocnind cu ea.

– E destul de bun. Avem timp să stăm afară o vreme?

– Da. Ar fi plăcut. Ai fost ocupat pe-aci, comentă ea în vreme ce ieşiră pe terasă.

– Am aranjat câte ceva. Ce părere ai?

– E plin de culoare.

– Am ieşit puţin din zona mea familiară.

Se aşeză pe unul dintre scaunele viu colorate de pe terasă şi oftă fericit.

– Tată, ai plantat flori. Ai ieşit enorm de mult din zona ta familiară.

– Şi încă nu le-am omorât. Sistem de irigare automată.

– Poftim?

– Am instalat un sistem de irigare automată. Le protejează de deshidratare.

Vin, sisteme de irigare automată, pereţi de culoarea coacăzelor. Cine era tipul acela?

Dar când el o privi, când îşi puse mâinile peste ale ei, ea îl văzu. Îl recunoscu.

– Ce te preocupă, scumpo?

– Multe. O grămadă.

– Descarcă-te.

Rowan se supuse:

– Simt că nu pot prelua controlul asupra lucrurilor, sau nu le pot ţine sub control. Azi-dimineaţă credeam că aşa e, apoi au început din nou să-mi alunece printre degete. Am iar vise despre Jim, dar acum sunt mai rele. Dat fiind tot ceea ce s-a întâmplat sezonul ăsta, cum aş putea da uitării acel episod? Tot ceea ce a făcut Dolly, apoi ceea ce i s-a întâmplat ei. Mai pune-l la socoteală şi pe tatăl ei cel nebun. Şi chestia e că, dacă a făcut într-adevăr ceea ce se spune că ar fi făcut, dacă i-a ucis pe ea şi pe preot, dacă el a aprins focurile – şi probabil că aşa a fost – de ce sunt mai furioasă şi mai dezgustată de faptul că a fugit şi şi-a lăsat soţia în ghearele unei sorţi nemiloase? Şi ştiu şi răspunsul, spuse ea, ridicându-se din nou în picioare. Ştiu răspunsul şi asta mă înfurie. Faptul că mama ne-a abandonat nu îmi defineşte viaţa. Sunt al naibii de sigură că nu vreau să mă definească pe mine. Sunt prea deşteaptă pentru asta, ce naiba!

– Întotdeauna ai fost, răspunse Lucas când Rowan se întoarse spre el.

– Sunt încurcată cu Gull, aşa că nu sunt sigură că gândesc limpede. Serios, la ce poate duce asta? Şi de ce îmi bat capul cu aşa ceva fiindcă de ce mi-aş dori să ducă la ceva? Iar tu, tu plantezi flori şi bei vin şi ai pot-pourri.

Lucas nu se putu abţine să nu zâmbească.

– Miroase mai frumos decât aparatele alea de băgat în priză.

– Conţine tot felul de bobiţe şi de floricele. Și, în timp ce toate astea mă zăpăcesc complet, mama lui Dolly oferă copilul soţilor Brayner fiindcă ea nu se poate descurca singură cu toate. Probabil aşa e cel mai bine, probabil aşa trebuie procedat, dar situaţia mă enervează şi mă întristează, ceea ce are darul de a mă înfuria din nou fiindcă ştiu că îmi proiectez emoţiile şi ştiu că situaţia acelui copil nu e aceeaşi ca cea în care am fost eu. S-ar putea să trebuiască să intervin la un incendiu în Alaska mâine, iar eu îmi bat capul cu perne de culoarea dovleacului, cu un copil pe care nu l-am văzut niciodată şi cu un tip care sugerează că ar vrea să fie cu mine şi după încheierea sezonului. Cum naiba s-a întâmplat asta?

Lucas dădu din cap încet și sorbi din vin.

– Sunt multe pentru tine. Să vedem dacă putem să le dăm de capăt raţional. Nu-mi place să aud că ai din nou coşmarurile alea, dar nu pot spune că sunt surprins. Presiunea oricărui sezon îşi spune cuvântul asupra ta, iar ăsta n-a fost un sezon obişnuit. Probabil că nu eşti singura care are vise complicate.

– Nu m-am gândit la asta.

– Ai discutat cu L.B.?

– Nu pe subiectul ăsta. Nu ajută pe nimeni dacă îmi adaug stresul meu la al lui. De-asta mi-l descarc pe tine.

– Îţi pot spune ceea ce am discutat înainte, după ce s-a întâmplat. Toţi ne asumăm riscurile şi ne antrenăm corpul şi mintea pentru a le minimaliza. Când un paraşutist suferă o rătăcire de moment, uneori are noroc. Alteori, nu. Jim nu a avut noroc, iar asta e o tragedie. E o lovitură grea pentru familia lui şi, la fel ca rudele de sânge, echipa de la bază e familia lui.

– Nu am mai pierdut pe nimeni până acum. Ea nu se pune, spuse Rowan, referindu-se la mama ei. Nu e acelaşi lucru.

– Ştiu. Vrei să-l salvezi, să te întorci la săritura aceea şi să-l salvezi. Şi nu poţi, scumpo. Cred că după ce îţi vei convinge, în sfârşit, mintea în această privinţă visele vor înceta. Se ridică și îşi trecu un braţ pe după umerii ei. Nu ştiu dacă vei reuşi efectiv să ajungi la pace în mintea ta până nu se rezolvă povestea asta cu Leo. Te loveşti de ea la tot pasul, deci te gândeşti la ea. Dolly a încercat să dea vina pe tine pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Jim şi se pare că faptul că l-a anunţat că e gravidă chiar înaintea unei sărituri a contribuit la acea rătăcire de moment. Apoi Leo te-a atacat în legătură cu Jim şi cu Dolly – iar poliţiştii cred că el e cel responsabil de uciderea ei. E timpul să-ţi foloseşti capul, Ro. O sărută pe creştet. Şi nu-i mai lăsa pe oamenii care sunt în cea mai mare parte responsabili să arunce vina pe umerii tăi. Faptul că îţi pare rău pentru Irene Brakeman e un sentiment uman. Poate tu şi cu mine, noi doi avem tendința să fim ceva mai umani decât majoritatea în această privinţă. Ella s-a dus la ea acum, s-o ajute să treacă peste asta, şi mă simt mai bine ştiind acest lucru.

– Cred că e bine că ea – doamna Brakeman – are pe cineva.

– Eu i-am avut pe bunicii tăi şi m-au sprijinit destul de mult. Aveam prieteni, aveam munca mea. Şi, cel mai important, te aveam pe tine. Când cineva te părăseşte, lasă un loc gol în sufletul tău. Unii oameni reuşesc să îl umple, cu bune şi cu rele, şi merg astfel mai departe. Alţii îl lasă deschis, poate suficient de mult cât să se vindece, poate prea mult, zgândărind rana din când în când astfel încât să nu se vindece complet. Detest la fel de mult ca tine să recunosc asta, dar cred că noi ne-am încadrat în cea de-a doua categorie.

– Nici măcar nu mă gândesc la asta, în cea mai mare parte a timpului.

– Nici eu. În cea mai mare parte a timpului. Acum există tipul ăsta în viaţa ta, care ar fi şi primul despre care mi-ai spus vreodată că ţi-ar face probleme. Şi asta mă face să mă întreb dacă nu cumva nutreşti pentru el sentimente pe care ai reuşit să le eviţi până acum. Eşti îndrăgostită de el?

– Cum ar putea cineva să răspundă la asta? întrebă ea. Cum ar putea cineva să-şi dea seama? Tu eşti îndrăgostit de această Ella?

– Da.

Uluită, Rowan făcu un pas în spate.

– Aşa, pur şi simplu? Poţi pur şi simplu să… puf, sunt îndrăgostit.

– Ea a umplut acel gol, scumpo. Nu ştiu cum să-ţi explic. Nu m-am priceput niciodată să vorbesc despre astfel de lucruri şi poate asta a fost greşeala mea cu tine. Dar ea a umplut un gol pe care nu l-am lăsat niciodată să se vindece complet, fiindcă dacă s-ar fi vindecat ar fi putut să apară altă rană. Dar prefer să-mi asum acel risc decât să nu o am pe ea. Mi-aş dori să ajungi s-o cunoşti. E…

Ridică mâinile ca pentru a prinde ceva aflat doar o idee prea departe.

– E amuzantă şi deşteaptă, şi are un stil sincer, nu jignitor, de a spune ce are pe suflet. Poate să facă aproape orice. Ar trebui s-o vezi cum sare. Jur că e o plăcere să o priveşti. Ar putea concura cu Marg în bucătărie – şi să nu repeţi asta, altfel am să declar oficial că minţi. Se pricepe la vinuri şi la cărţi, şi la flori. Are propria trusă de scule şi ştie s-o folosească. Are nişte copii minunaţi care au la rândul lor copii. Te ascultă când vorbeşti cu ea. E dispusă să încerce orice.

– Mă face să simt… Mă face să simt.

Asta era, înţelese Rowan. Dacă ar fi existat o imagine în dicţionar pentru definiţia cuvântului „îndrăgostit“, ea ar fi reprodus chipul tatălui ei.

– Trebuie să pun cina pe masă. Se întoarse spre uşă, apoi din nou spre el şi îl văzu privind-o, ușor întristat. Să înţeleg că, într-o oarecare măsură, îmi ceri binecuvântarea?

– Cred că da. Într-o oarecare măsură.

– Oricine te face atât de fericit – şi care te-a convins să scapi de draperiile alea urâte din birou – are aprobarea mea. Poţi să-mi spui mai multe despre ea cât mâncăm.

– Ro. Înseamnă pentru mine mai mult decât îţi pot spune.

– Nu ai perniţe în formă de inimă pe pat acum, nu?

– Nu. De ce?

– Fiindcă acolo voi trage linie. Mă pot adapta la orice altceva. A, şi fără chestii din alea croşetate peste sulurile de hârtie igienică. Alea sunt clar insuportabile pentru mine.

– Am să iau notiţe.

– Bun, fiindcă probabil voi mai avea câteva pretenții.

Se îndreptă spre cuptor, încântată că chipul lui radia din nou de fericire.