„Parfumu-i de garoafe,

de scorțișoară-i pielea

venit-am de departe

s-o văd pe Gabriela.”

(Cântec din zona plantațiilor de cacao)

Această poveste de dragoste a început – printr-o ciudată coincidență, cum ar spune dona Arrainda – în aceeași zi luminoasă, scăldată de soarele primăverii, în care moșierul Jesuíno Mendonça i-a omorât cu câteva focuri de revolver pe dona Sinhàzinha Guedes Mendonça, soția sa, exponentă a societății locale, brunetă și durdulie, foarte înclinată spre sărbătorile bisericești, și pe doctorul Osmundo Pimentel, chirurg-dentist, sosit în Ilhéus de câteva luni, tânăr elegant și cu veleități de poet. Pentru că în dimineața aceea, înainte ca tragedia să zguduie orașul, bătrâna Filomena și-a împlinit, în sfârșit, vechea amenințare de a părăsi bucătăria arabului Nacib și a plecat, cu trenul de opt, spre Agua Preta, unde afacerile fiului ei prosperau.

Așa cum avea să-și dea cu părerea după aceea João Fulgêncio, om cu multă știință de carte și proprietar al Papetăriei Modêlo, centrul vieții culturale din Ilhéus, ziua fusese prost aleasă, o zi frumoasă, prima zi cu soare după lunga perioadă de ploi, soare ce parcă îți mângâia trupul. Nu era o zi potrivită pentru vărsare de sânge. Dar cum colonelul Jesuíno Mendonça era un om de onoare și dintr-o bucată, puțin înclinat spre lecturi și rațiuni estetice, asemenea gânduri nici nu i-au trecut măcar prin capul împovărat de coarne. De-abia bătuseră ceasurile ora două după-masă când el – apărând pe neașteptate, căci toți îl credeau la moșie – i-a ucis pe frumoasa Sinhàzinha și pe seducătorul Osmundo cu câte două gloanțe bine trase în fiecare. Și astfel, orașul uită de celelalte afaceri aflate în centrul comentariilor: eșuarea unui vapor al companiei Costeira, în dimineața aceea, la intrarea în port, stabilirea primei linii de autobuze între Ilhéus și Itabuna, marele bal organizat de curând la Clubul Progresso, ba chiar și pasionanta chestiune a dragelor pentru port, ridicată de Mundinho Falcão. Cât despre mica dramă personală a lui Nacib, rămas pe neașteptate fără bucătăreasă, doar câțiva prieteni mai intimi au aflat imediat de ea, fără să-i dea, de altfel, prea mare importanță. Toți erau preocupați de tragedia care-i emoționase, de povestea soției moșierului cu dentistul, fie datorită faptului că cele trei personaje implicate aparțineau clasei avute, fie datorită bogăției de amănunte, unele picante și nostime. Pentru că, în ciuda trâmbițatului progres al orașului cu care se mândreau toți („Ilhéus pășește pe calea civilizației într-un ritm impetuos” – scrisese doctorul Ezequiel Prado, mare avocat, în Diário de Ilhéus), pe acele meleaguri continuau să ocupe primul loc istoriile de dragoste pasională ca aceasta, cu gelozie și vărsare de sânge. Cu trecerea vremii se stingeau ecourile ultimelor schimburi de focuri trase în luptele pentru pământ, dar anii aceia eroici lăsaseră în sângele locuitorilor din Ilhéus gustul sângelui vărsat. Și anumite obiceiuri: acela de a se făli cu îndrăzneala și curajul lor, de a-și încărca revolverele ziua și noaptea, de-a bea și de-a-și trece vremea cu jocuri de noroc. Existau și anumite legi care le rânduiau viața. Una dintre cele mai indiscutabile își spusese din nou cuvântul în ziua aceea: onoarea bărbatului înșelat nu poate fi spălată decât cu sângele vinovaților. O lege ce exista din vremuri străvechi, nu era scrisă în nici un cod, dar stăruia în conștiința oamenilor, moștenită de la nobilii de demult, primii care tăiaseră pădurile și plantaseră arborii de cacao. Acesta era Ilhéus în acea primăvară a lui 1925, când arborii de cacao înfloreau pe pământurile îngrășate cu cadavre și sânge și se înmulțeau averile, când progresul își spunea cuvântul și transforma fizionomia orașului.

Era atât de înrădăcinat gustul pentru sânge încât chiar și arabul Nacib, lovit pe neașteptate în propriile lui interese prin plecarea Filomenei, uitase de grijile lui, ca să se dedice pe de-a-ntregul comentariilor despre dublul asasinat. Se schimba fizionomia orașului, se tăiau străzi noi, se importau automobile, se construiau mici palate, se deschideau șosele, se publicau ziare, se înființau cluburi, Ilhéus se transforma. Dar obiceiurile, deprinderile oamenilor evoluau mai încet. Așa se întâmplă întotdeauna, în toate societățile.