CAPITOLUL ÎNTÂI

NOSTALGIA OFENÍSIEI

(ce apare foarte puțin, dar nu din această cauză este mai puțin importantă)

„În acest an de impetuos progres...”

(Dintr-un ziar din Ilhéus, din 1925)

RONDOUL OFENÍSIEI

Barba-i este-un văl de vise

Ascultă, oh, fratele meu,

Luís Antônio, fratele meu

Ofenísia pe verandă

În hamac se legăna.

Căldură, un evantai,

blândă briza adia

Slujnica o mângâia.

Pe când pleoapele-i cădeau

Monarhul îi apăru

barba neagră-i ca de smoală

oh, soare strălucitor!

Al lui Teodoro vers,

rima lui pentru Ofenísia,

rochia cusută la Rio

și corsetul și colierul,

mantia de mătase neagră,

maimuțica ce mi-ai dat,

ce să fac cu toate astea,

Luís Antônio, fratele meu?

Negri ochii-i ard tăciune

(– Sunt doar ochi de Împărat!)

și-ochii mei mi i-au aprins,

Barba-i este un văl de vise

(– E o barbă împărătească!)

trupul să mi-l înveșmânt.

Vreau cu el să mă mărit

(– Cu un rege nu se poate!)

vreau cu el să mă iubesc

și în barba-i să visez.

(–Vai, onoarea ne-o pătezi!)

Luís Antônio, fratele meu,

ce aștepți ca să mă-ucizi?

Nu vreau conți și nici baroni,

nu-mi trebuie industriași,

nici versurile lui Teodoro,

nu vreau roze, nici garoafe,

nici cercei de diamante.

Vreau doar barba neagră-a lui,

barba Împăratului!

Frate drag, Luís Antônio

din stirpea de-Avila ilustră,

ascultă fratele meu:

dacă nu voi fi amanta

Domnului meu, Împăratul,

în acest hamac de vie

o să pier de nostalgie.

Despre soare, ploaie și o mică minune

În acel an 1925, când a încolțit idila dintre mulatra Gabriela și arabul Nacib, sezonul ploilor se prelungise atât de mult peste perioada normală și necesară încât moșierii se întâlneau pe străzi, ca o turmă speriată, ca să se întrebe unii pe alții cu spaima în priviri și în glas:

— Nu se mai termină odată?

Se refereau la ploaie; niciodată nu se mai văzuse atâta apă căzând din cer zi și noapte, aproape fără întrerupere.

— Încă o săptămână și se prăpădește tot.

— Toată recolta...

— Dumnezeule mare!

Vorbeau de recolta care se anunța excepțională, întrecându-le de departe pe toate cele dinainte. Și cu prețul cacauei în continuă creștere, asta însemna și mai multă bogăție, prosperitate, belșug, bani cu ghiotura. Fiii coloneilor la cele mai scumpe colegii din marile orașe, noi reședințe de familie pe străzi noi, de curând construite, mobilă de lux comandată la Rio, planuri pentru înfrumusețarea saloanelor; prăvăliile bine aprovizionate se înmulțeau, comerțul înflorea, băutura curgea în cabarete, de pe vapoare debarcau femei, în baruri și hoteluri se jucau jocuri de noroc, ce mai, ăsta era progresul, civilizația despre care se vorbea atâta!

Și când te gândești că ploile astea, prea abundente acum, amenințătoare, diluviene, întârziaseră atât de mult, se lăsaseră așteptate și rugate! Cu luni de zile înainte, coloneii își înălțau ochii spre cerul limpede, căutând vreun nor, un semn că va ploua curând. Plantațiile de cacao se înmulțeau, întinzându-se în tot sudul Bahiei, și erau așteptate ploile, fără de care fructele, ce tocmai se iviseră înlocuind florile arborilor de cacao, nu se puteau dezvolta. Procesiunea de Sfântul Gheorghe din anul acela luase înfățișarea unei tulburătoare ofrande colective făcute sfântului patron al orașului.

Soclul statuii sale, cu margine de aur, era purtat pe umeri cu mândrie de cei mai de seamă cetățeni ai orașului și de cei mai mari moșieri, îmbrăcați în sutana roșie a congregației, ceea ce nu era de ici de colo, știut fiind că nu excelau în religiozitate coloneii, că nu se duceau la biserică și nu le păsa de liturghii și spovedanii, lăsând asemenea slăbiciuni în grija femeilor din familie:

— Biserica e treabă de muieri.

Se mulțumeau să facă danii în bani cerute de episcop și de ceilalți popi pentru opere de binefacere și sărbători: Colegiul Călugărițelor de pe colina Vitória, Palatul episcopal, școlile de catehism, novenele1, luna Fecioarei Maria, chermezele, serbările de Sfântul Anton și de Sfântul Ion.

În anul acela, în loc să rămână prin baruri la câte un pahar, veniseră toți la procesiune, cu lumânări în mâini, pocăiți, promițându-i Sfântului Gheorghe marea cu sarea în schimbul prețioasei ploi. Mulțimea, în urma statuii, îngâna pe străzi rugăciunile preoților. Îmbrăcat în odăjdii, cu mâinile împreunate pentru închinăciune, cu chipul îndurerat, părintele Basílio își înălța glasul sonor, îndemnând la rugăciune. Fusese ales pentru această importantă misiune datorită virtuților sale deosebite, cunoscute și prețuite de toată lumea, pe lângă faptul că sfântul bărbat era proprietar de pământuri și de plantații și deci direct interesat de ajutorul ceresc. Așa încât se ruga cu îndoită fervoare.

Numeroasele fete bătrâne care înconjurau imaginea Sfintei Maria Magdalena, scoasă în ajun din biserica São Sebastião ca să însoțească statuia sfântului patron în peregrinarea sa prin oraș, se simțeau pe-altă lume în fața exaltării părintelui, de obicei om de treabă, veșnic grăbit, ce-și termina slujba cât ai clipi din ochi, duhovnic puțin atent la cele multe pe care ele le aveau de povestit; atât de deosebit de părintele Cecilio, de pildă.

Se înălța puternic și interesat glasul părintelui într-o rugăciune fierbinte, se înălțau vocile fonfăite ale domnișoarelor bătrâne, corul ca un singur glas al coloneilor, al soțiilor, fiicelor și fiilor lor, al negustorilor, angrosiștilor, lucrătorilor veniți din provincie pentru sărbătoare, al hamalilor, marinarilor, târfelor, funcționarilor comerciali, al cartoforilor de profesie și al altor feluriți escroci, al băieților de la școala de catiheți și al fetelor din Congregația Marianei. Rugile se înălțau spre un cer diafan fără urmă de nori, unde o minge de foc ucigașă, un soare necruțător ardea, gata să distrugă proaspăt născuții muguri ai fructelor de cacao.

Câteva doamne din înalta societate, ca urmare a unei promisiuni făcute la ultimul bal de la Clubul Progresso, veniseră la procesiune desculțe, oferindu-i sfântului jertfa eleganței lor în schimbul ploii. Se murmurau felurite făgăduieli, sfântul era implorat, nu se mai putea admite nici o întârziere, doar vedea bine suferința enoriașilor săi, îi cereau să facă urgent o minune.

Sfântul Gheorghe nu rămăsese nesimțitor la rugăciuni, la brusca religiozitate a coloneilor și la banii pe care aceștia îi promiseseră bisericii parohiale, la picioarele goale ale doamnelor chinuite de pietrele cubice ale străzilor, impresionat fără îndoială, mai mult decât de orice altceva, de chinurile părintelui Basílio. Atât de îngrijorat era părintele de soarta fructelor sale de cacao încât, între pauzele dintre rugăciunile rostite cu glas puternic, când corul își înălța cântul, se jura sfântului că n-o să se mai bucure o lună întreagă de dulcile favoruri ale rubedeniei și menajerei lui, Otália. De cinci ori rubedenie, fiindcă cinci prunci zdraveni și promițători – ca arborii de cacao ai părintelui – îi adusese Otália înfășurați în scutece de pânză fină și dantelă să fie botezați creștinește. Cum nu-i putea recunoaște, părintele Basílio era nașul celor cinci – trei fete și doi băieți – și, în numele carității creștine, le dăduse spre folosință propriul său nume de familie, Cerqueira, un nume frumos și onorabil.

Cum ar fi putut Sfântul Gheorghe să rămână indiferent la atâta durere? De bine de rău, conducea destinele acestor pământuri, acum pământuri ale cacauei, din timpurile imemoriale ale căpităniei2. Jorje de Figueiredo Correia, căruia regele Portugaliei îi dăruise în semn de prietenie aceste câteva zeci de leghe acoperite de junglă și populate de indigeni, n-a vrut să renunțe la plăcerile curții de la Lisabona pentru pădurile virgine de aici și l-a trimis pe un cumnat de-al lui, spaniol, să moară în mâinile indienilor. Dar i-a cerut, în schimb, să pună sub protecția sfântului învingător al balaurului acea feudă pe care regele găsise cu cale să i-o dăruiască. El n-avea de gând să meargă pe acele meleaguri îndepărtate și sălbatice, dar avea să le dea numele lui, închinându-le tizului său Sfântul Gheorghe. Și astfel, călare pe armăsarul său, sfântul urmărea de pe lună destinele zbuciumate ale acelui São Jorge dos Ilhéus de circa patru sute de ani. I-a văzut pe indieni ucigându-i pe primii colonizatori și fiind la rândul lor uciși sau transformați în sclavi, a văzut înălțându-se fabricile de zahăr, crescând plantațiile de cafea, micuțe primele, mijlocii celelalte. A văzut lâncezind aceste pământuri, fără nici un viitor, timp de veacuri. A asistat apoi la sosirea primilor arbori de cacao și le-a poruncit maimuțelor jupará să-i facă să se înmulțească. Probabil că fără vreun țel precis, cel mult ca să mai schimbe nițel peisajul de care era pesemne obosit, după atâția ani. Fără să-și imagineze că odată cu cacaua aveau să sosească bogăția și timpuri noi pentru pământul aflat sub protecția lui. Și a văzut atunci lucruri îngrozitoare: oameni omorându-se între ei cu ticăloșie și cruzime, ca să pună stăpânire pe văi și dealuri, pe râuri și munți, dând foc pădurilor și plantând cacao și iar cacao. A văzut dezvoltându-se regiunea întreagă pe neașteptate, apărând orașe și așezări, a văzut progresul sosind în Ilhéus, aducând un episcop și făcând să se nască noi orașe – Itabuna, Itapira –, a văzut înălțându-se Colegiul Călugărițelor și navele din care debarca mulțimea, și-atât de multe a văzut încât nu credea că l-ar mai putea impresiona ceva. Și cu toate acestea, a rămas impresionat de acea neașteptată și profundă devoțiune a coloneilor, oameni aspri, puțin înclinați spre legi și rugăciune, și de promisiunea nebună a părintelui Basílio Cerqueira, nestăpânit și focos din fire, atât de focos și de nestăpânit încât sfântul se îndoia că va reuși să-și țină făgăduiala până la capăt.

Când procesiunea a ajuns în Piața São Sebastião, oprindu-se în fața micii biserici albe, când Glória, zâmbitoare, și-a făcut cruce la fereastra ei blestemată, când arabul Nacib a ieșit din barul lui pustiu ca să vadă mai bine spectacolul, atunci s-a întâmplat pomenita minune. Nu, cerul albastru nu s-a acoperit de nori negri și n-a început să cadă ploaia. Fără îndoială ca să nu strice procesiunea. Dar o lună palidă a apărut pe cer în plină zi, perfect vizibilă, în ciuda luminii orbitoare a soarelui. Negrișorul Tuísca a fost primul care a zărit-o și le-a atras atenția surorilor Dos Reis, stăpânele lui, aflate în grupul înveșmântat în negru al domnișoarelor bătrâne. A urmat strigătul în fața minunii, pornind de la domnișoarele bătrâne căzute în transă, multiplicat de mulțime și răspândindu-se apoi în tot orașul. Două zile nu s-a mai vorbit despre altceva. Sfântul Gheorghe venise să le asculte rugăciunile; ploaia n-o să întârzie!

Și într-adevăr, la câteva zile după procesiune, nori de ploaie se îngrămădiră pe cer și la lăsatul nopții apele începură să cadă de sus. Numai că Sfântul Gheorghe, impresionat, bineînțeles, de cantitatea de rugăciuni și de picioarele desculțe ale doamnelor și de înfricoșătorul jurământ de castitate al părintelui Basílio, săvârșise un miracol prea mare și acum ploaia nu se mai oprea; sezonul umed se prelungise deja peste două săptămâni față de durata obișnuită.

Micile fructe de cacao de-abia născute, a căror dezvoltare o amenințase soarele, crescuseră splendide și mai multe ca oricând datorită ploilor, dar acum începeau să aibă iarăși nevoie de soare, ca să se pârguiască. Dacă ploile puternice și persistente continuau, ar fi putut putrezi înainte de vremea recoltei. Cu aceiași ochi plini de teamă și neliniște, coloneii priveau cerul plumburiu, ploaia căzând, și căutau soarele ce se ascunsese. Fuseseră aprinse lumânări la altarele Sfântului Gheorghe, Sfântului Sebastian, Mariei Magdalena, ba chiar și la cel al Sfintei Fecioare da Vitória, în capela din cimitir. Încă o săptămână, încă zece zile de ploaie și întreaga recoltă o să fie distrusă; era o așteptare tragică.

Iată de ce, când în dimineața aceea în care a început totul, un bătrân moșier, colonelul Manuel das Onças (căruia i se spunea așa pentru că plantațiile lui se aflau undeva la capătul lumii, unde după cum umbla vorba, iar el o confirma, se auzea răgetul tigrilor3), a ieșit din casă când încă nu se luminase de ziuă, pe la patru dimineața, și a văzut cerul limpede, în albastrul înalt al zorilor ce se nășteau și soarele anunțându-se într-o lumină veselă deasupra mării, a ridicat brațele și a strigat cu o imensă ușurare:

— În sfârșit... Recolta e salvată.

Colonelul Manuel das Onças se îndreptă în grabă spre hala de pește din apropierea portului, unde dimineața devreme se aduna, în fiecare zi, un grup de vechi cunoscuți, în jurul oalelor cu mingau4 pregătit de bahiane5. N-avea să-ntâlnească pe nimeni acolo, el sosea întotdeauna primul, dar mergea repede de parcă toți l-ar fi așteptat să audă vestea. Vestea îmbucurătoare că sezonul ploilor s-a sfârșit. Chipul moșierului se lumina într-un zâmbet fericit.

Recolta era asigurată, recolta aceea care-o să fie cea mai mare, excepțională, iar prețurile, în continuă creștere, în acel an cu atâtea evenimente sociale și politice. În care aveau să se schimbe atâtea în Ilhéus, an considerat de mulți oameni ca hotărâtor în viața provinciei. Pentru unii a fost anul problemei portului, pentru alții, cel al luptei politice între Mundinho Falcão, exportator de cacao, și colonelul Ramiro Bastos, vechi șef local. Unii și-l aminteau ca anul senzaționalului proces al colonelului Jesuíno Mendonça, alții ca pe cel al sosirii primului vapor suedez ce marca începutul exportului direct de cacao. Și totuși, nimeni nu pomenește de acest an, anul recoltei din 1925-1926, ca de anul iubirii dintre Nacib și Gabriela, și atunci când se referă la peripețiile acestui roman de dragoste, nu-și dau seama cum de s-a putut ca povestea acestei pasiuni nebune să se afle, mai mult decât orice alt eveniment, în centrul întregii vieți a orașului în epoca aceea, când progresul impetuos și noutățile civilizației transformau înfățișarea orașului Ilhéus.

Despre trecut și viitor, amestecate pe străzile din Ilhéus

Ploile ce nu se mai sfârșeau transformaseră drumurile și străzile într-o mocirlă frământată zi de zi de copitele măgarilor și ale cailor.

Chiar și șoseaua principală, recent inaugurată, care lega Ilhéus de Itabuna, pe unde circulau camioanele și autobuzele, ajunsese, la un moment dat, de nefolosit, din cauza podețelor luate de apă și a porțiunilor cu atâta noroi încât șoferii nu îndrăzneau să înainteze. Rusul Jacob și asociatul său, tânărul Moacir Estrela, proprietar al unui garaj, trăseseră o spaimă pe cinste. Înainte de-a începe ploile, puseseră pe picioare o întreprindere de transporturi menită să fructifice șoseaua care lega cele două orașe principale ale cacauei și comandaseră patru autobuze mici undeva în sud. Drumul pe calea ferată dura trei ore, când trenul nu avea întârziere; pe șosea putea fi făcut într-o oră și jumătate.

Rusul ăsta, Jacob, avea camioane și transporta cacao de la Itabuna la Ilhéus, Moacir Estrela își construise un garaj în centru și lucra și el cu camioane. Și-au reunit forțele, au obținut un împrumut de la o bancă semnând niște polițe și au comandat autobuzele. Își frecau mâinile în așteptarea marii afaceri. De fapt, rusul își freca mâinile, iar Moacir se mulțumea să fluiere. Fluieratul lui vesel umplea garajul, în vreme ce pe stâlpii din oraș afișele anunțau apropiata înființare a liniei de autobuze – călătorii mai rapide și mai ieftine decât cu trenul.

Numai că autobuzele întârziau să sosească și, când, în sfârșit, au fost debarcate de pe un cargou al companiei Lloyde Brasileiro, în admirația generală a orașului, ploile erau în toi, iar șoseaua într-un hal fără de hal. Podul de lemn de pe râul Cachoeira, aflat chiar la mijlocul drumului, era amenințat de creșterea apelor și cei doi patroni au hotărât să amâne inaugurarea liniei. Autobuzele noi-nouțe rămaseră aproape două luni în garaj, timp în care rusul înjura într-o limbă necunoscută, iar Moacir fluiera plin de furie. Polițele de la bancă expirau și dacă Mundinho Falcão nu i-ar fi ajutat, afacerea lor ar fi dat faliment înainte de-a fi început. Mundinho, din proprie inițiativă, l-a căutat pe rus și l-a poftit la el la birou, oferindu-i banii necesari fără dobândă. Mundinho Falcão sprijinea și stimula progresul în Ilhéus.

Odată cu scăderea ploilor, au scăzut și apele râului și, cu toate că vremea continua să fie proastă, Jacob și Moacir au reparat câteva podețe pe cheltuiala lor, au împrăștiat piatră pe porțiunile mai alunecoase și au început transporturile. Călătoria inaugurală, cu autobuzul condus chiar de Moacir Estrela, a dat naștere la discuții și glume. Toți pasagerii erau invitați: prefectul, Mundinho Falcão, alți câțiva exportatori, colonelul Ramiro Bastos, câțiva moșieri, Căpitanul, Doctorul, avocați și medici. Unii, temându-se de starea drumului, s-au scuzat în diverse feluri și locurile lor au fost ocupate de alții; erau atât de mulți amatori încât au ajuns să meargă și în picioare. Călătoria a durat două ore – șoseaua era încă într-o stare foarte proastă, dar s-a desfășurat fără nici un incident deosebit. La Itabuna, sosirea a fost sărbătorită prin focuri de artificii și un prânz festiv. Rusul Jacob a anunțat, cu această, ocazie, că după primele cincisprezece curse regulate, în Ilhéus se va organiza un mare banchet cu personalități din cele două municipii, pentru a mai sărbători o dată acest pas pe calea progresului local. Banchetul a fost comandat la Nacib.

Progres era cuvântul care se auzea cel mai mult în vremea aceea la Ilhéus și Itabuna. Era pe toate buzele, repetat cu insistență. Apărea în coloanele ziarelor, în cotidiene și săptămânale, în discuțiile de la Papetăria Modêlo, în baruri, în cabarete. Locuitorii din Ilhéus îl repetau când venea vorba despre străzile cele noi, piețele împodobite cu flori, edificiile din centrul comercial, reședințele moderne de pe plajă, birourile ziarului Diário de Ilhéus, autobuzele care plecau dimineața și după-masa spre Itabuna, camioanele transportând cacao, cabaretele iluminate, noul Cine-Teatru Ilhéus, terenul de fotbal, colegiul doctorului Enoch, conferențiarii înfometați sosiți din Bahia și chiar din Rio, Clubul Progresso și ceaiurile dansante de acolo. „Ăsta-i progresul!” O spuneau cu mândrie, conștienți că toți contribuie la schimbările atât de profunde petrecute în înfățișarea orașului și a obiceiurilor sale.

Peste tot se simțea prosperitatea, dezvoltarea vertiginoasă. Se construiau străzi în partea dinspre mare și în cea dinspre coline, apăreau părculețe și piațete, se înălțau case, vile, palate. Chiriile creșteau și ajunseseră la cifre absurde în centrul comercial. Bănci din sud își deschideau sucursale, Banco do Brasil își construise un nou sediu de patru etaje; o frumusețe!

Orașul își pierdea pe zi ce trece acel aer de tabără militară care îl caracteriza pe vremea luptelor pentru pământ: moșieri călare cu pistolul la brâu, pistolari înfiorători cu carabina în mână trecând pe străzile nepavate, veșnic pline fie de noroi, fie de praf; împușcături ce umpleau de spaimă nopțile neliniștite, vânzători ambulanți etalându-și tarabele pe trotuare. Toate acestea dispăreau, orașul strălucea în vitrine colorate și aranjate în fel și chip, se înmulțeau prăvăliile și magazinele, iar vânzătorii ambulanți umblau prin provincie și apăreau doar în zilele de târg. Baruri, cabarete, cinematografe, colegii. Meleag puțin înclinat spre religiozitate, provincia se mândrea, totuși, cu faptul că fusese ridicată la rang de dioceză și-și primise primul episcop cu onoruri de neuitat. Moșieri, exportatori, bancheri, comercianți, toți au dat bani pentru a fi construite Colegiul Călugărițelor, pentru tinerele fete din Ilhéus, și Palatul episcopal, amândouă pe colina Conquista. Așa cum dăduseră bani pentru constituirea Clubului Progresso, din inițiativa comercianților și doctorilor, în frunte cu Mundinho Falcão, unde duminică se organizau ceaiuri dansante și uneori mari baluri. Apăreau cluburi de fotbal, Asociația Rui Barbosa prospera. În anii aceia, Ilhéus a început să fie cunoscut în restul țării ca „Regina sudului”. Culturile de cacao dominau tot sudul statului Bahia, nu exista nici o altă cultură mai rentabilă; averile creșteau și odată cu ele Ilhéus, capitala cacauei.

Cu toate acestea, pe străzi se mai amestecau încă acest progres impetuos, acest viitor măreț, cu urme de pe vremea luptei pentru pământuri, urme ale unui trecut apropiat de înfruntări și banditism. Turme de măgari încărcați cu cacao invadau încă centrul comercial în drum spre antrepozitele exportatorilor, amestecându-se cu camioanele care începeau să-i concureze. Mai umblau încă mulți oameni în cizme, cu revolvere la brâu, pe străduțele periferice izbucneau încă destul de ușor încăierări, pistolari cunoscuți se făleau cu faptele lor în cârciumile ordinare și, din când în când, se săvârșea câte-un omor în plină stradă. Tipi precum cei amintiți se încrucișau pe străzile pavate și curate cu exportatori prosperi, îmbrăcați elegant de croitori veniți din Bahia; cu nenumărați comis-voiajori zgomotoși și simpatici, întotdeauna la curent cu ultimele anecdote, cu medici, avocați, dentiști, agronomi, ingineri, sosiți cu ultimul vapor. Până și mulți moșieri renunțaseră la cizme și la arme și cu un aer pașnic își construiau case, locuind o parte din timp în oraș, trimițându-și fiii la colegiul lui Enoch sau la gimnaziile din Bahia, iar soțiile nu se mai duceau la moșie decât în zilele de sărbătoare, purtau rochii de mătase și pantofi cu toc înalt și frecventau petrecerile de la Clubul Progresso.

Multe lucruri aminteau de vechiul Ilhéus de dinainte. Nu cel de pe vremea fabricilor de zahăr, cel al sărmanelor plantații de cafea, al seniorilor nobili și al sclavilor negri, din timpul ilustrei case de Avila. Acest trecut îndepărtat exista doar ca o vagă amintire; doar Doctorul se mai ocupa de el. Ci urme ale unui trecut recent, de pe vremea marilor lupte pentru cucerirea pământurilor, după ce părinții iezuiți aduseră aici primii arbori de cacao. Din timpurile când oamenii, sosiți în căutarea norocului, puneau stăpânire pe păduri și se luptau cu carabina și cu parabelumul în mână pentru fiecare palmă de pământ. Când familiile Badarós, Oliveira, Brás Damásio, Teodoro das Baraúnas și mulți alții străbăteau coclaurii și-și deschideau drum în fruntea pistolarilor, în lupte ucigătoare. Când pădurile au fost doborâte și arborii de cacao plantați pe cadavre și sânge. Din vremea când domneau înșelăciunea, dreptatea pusă în slujba intereselor celor ce cuceriseră pământurile când fiecare copac mai mare ascundea un om la pândă așteptându-și victima cu pușca în mână. Acest trecut era încă prezent în detaliile vieții orașului și în obiceiurile poporului. Dispărea încetul cu încetul, cedând locul inovațiilor, obiceiurilor noi, dar nu fără să opună rezistență, mai ales când era vorba de obișnuințe, devenite, cu timpul, aproape legi.

Unul dintre cei ce tânjeau după trecut, privind cu neîncredere noutățile din Ilhéus, trăind aproape tot timpul pe plantație și venind la oraș doar pentru afaceri, ca să discute cu exportatorii, era colonelul Manuel das Onças. Pe când pășea pe strada pustie, în dimineața aceea fără ploaie, prima după atâta vreme, se gândea să se întoarcă în aceeași zi la fermă. Se apropia vremea recoltei, soarele avea să aurească acum fructele de cacao și plantația avea să fie o frumusețe. Asta îi plăcea lui; orașul nu reușea să-l cucerească, în ciuda atâtor atracții: cinematografe, baruri, cabarete cu femei frumoase, prăvălii pline. Prefera belșugul moșiei, vânătorile, spectacolul plantației de cacao, taclalele cu lucrătorii, poveștile de pe vremea luptei pentru pământuri, spuse și răspuse, aventurile cu șerpi, tinerele mulatre modeste din bordelurile sărăcăcioase de prin sate. Venise la Ilhéus ca să stea de vorbă cu Mundinho Falcão, să contracteze o livrare ulterioară de cacao și să scoată bani în vederea unor investiții noi la moșie. Exportatorul era la Rio și nu voise să discute cu secretarul acestuia; prefera să-l aștepte pe Mundinho care sosea cu primul vapor.

Și în vreme ce aștepta în orașul vesel, în ciuda ploilor, era târât de prieteni la cinematografe (în general, adormea la jumătatea filmului, îi oboseau ochii), baruri, cabarete. Ce parfumate mai erau femeile alea, Dumnezeule! O grozăvie!... Și cereau mult; voiau bijuterii, inele... Ilhéus ăsta era orașul pierzaniei... Între timp, imaginea cerului senin, siguranța că recolta e garantată, tabloul șlepurilor pe care cacaua se va usca, al mierii ce se scurge din fructele zdrobite și al măgarilor purtând sacii de cacao mai departe îl făceau atât de fericit încât își spuse că nu e drept să-și țină familia la moșie, copiii fără școală, nevasta la bucătărie, ca pe o negresă, fără nici o distracție. Alți colonei trăiau în oraș, își făcuseră case frumoase, se îmbrăcau ca lumea....

Din tot ce făcea în Ilhéus, în timpul scurtelor sale șederi aici, nimic nu-i plăcea mai mult colonelului Manuel das Onças ca matinala conversație cu prietenii, lângă hala de pește. În dimineața aceea o să le spună că s-a hotărât să-și facă o casă în Ilhéus și să-și aducă familia. La asta se gândea mergând pe strada pustie, când, ajuns în port, l-a întâlnit pe rusul Jacob, cu barba lui roșcată nerasă, nepieptănat, într-o stare euforică. Acesta de cum l-a văzut pe colonel a deschis brațele și a strigat ceva, dar cum era atât de tulburat, a strigat într-o limbă străină, ceea ce nu l-a împiedicat pe incultul moșier să înțeleagă și să răspundă:

— Așa e... În sfârșit.... A ieșit soarele, prietene.

Rusul își freca mâinile:

— Acum o să avem trei curse pe zi: la șapte, la douăsprezece și la patru după-masa. Și mai cumpărăm două autobuze.

Au mers împreună până la garaj, unde colonelul i-a spus curajos:

— De data asta am să călătoresc cu mașina dumitale. M-am hotărât...

Rusul a râs:

— Dacă șoseaua e uscată, drumul durează ceva mai mult de-o oră...

— Formidabil! Cine-ar fi crezut! Treizeci și cinci de kilometri într-o oră și jumătate... Pe vremuri, oamenii făceau două zile, călare... Dacă Mundinho Falcão vine azi cu vaporul companiei Ita, poți să-mi rezervi un loc pentru mâine dimineață...

— Asta nu, domnule. Mâine nu.

— Și de ce nu?

— Pentru că mâine e banchetul nostru festiv și dumneavoastră sunteți invitatul meu. Un banchet pe cinste; vin colonelul Ramiro Bastos, prefectul de aici și cel din Itabuna, judecătorul – și cel din Itabuna –, Mundinho Falcão, numai persoane importante... Directorul de la Banco do Brasil... Un banchet de pomină!

— Cine sunt eu, Jacob, ca să am parte de-asemenea lux... Eu trăiesc în colțișorul meu.

— Țin foarte mult la prezența dumneavoastră. Ne-ntâlnim la barul Vesúvio, la Nacib.

— Atunci o să plec poimâine...

— O să vă rezerv un loc în față.

Moșierul și-a luat rămas bun:

— Chiar nu-i nici un pericol să se răstoarne harabaua? La așa viteză... Pare imposibil.

Despre persoane însemnate la hala de pește

Au tăcut o clipă, auzind sirena vaporului.

— Acum așteaptă pilotul... a zis João Fulgêncio.

— E Ita, vine de la Rio. Vine și Mundinho Falcão cu el – i-a informat Căpitanul, întotdeauna la curent cu noutățile.

Doctorul își continuă vorba, ridicând un deget categoric pentru a-și sublinia spusele:

— E-așa cum v-am spus: în câțiva ani, poate cinci, Ilhéus va fi o adevărată capitală. Mai mare decât Aracajú, Natal, Maceió... În toată partea de nord a țării nu există, în prezent, un oraș care să progreseze mai rapid. Acum câteva zile am citit într-un ziar din Rio... lăsa vorbele să cadă încet; chiar și în timpul unei conversații, glasul său păstra un anumit ton oratoric; părerile lui erau foarte apreciate. Funcționar public pensionar, cu faimă de om de cultură și talentat, ce publica în ziarele din Bahia lungi și indigeste articole istorice, Pelópidas de Assunção d’Avila, locuitor al orașului de pe timpuri, era aproape o mândrie a urbei.

În jur, toți îl aprobau din cap, toți erau mulțumiți că se sfârșiseră ploile și inegalabilul progres al regiunii cacauei era pentru toți – moșieri, funcționari, comercianți, exportatori – motiv de mândrie. Cu excepția lui Pelópidas, a Căpitanului și a lui João Fulgêncio, nici unul dintre cei ce stăteau de vorbă în ziua aceea lângă hala de pește nu se născuse în Ilhéus. Veniseră atrași de cacao, dar toți se simțeau neaoși, legați de locurile acelea pentru totdeauna.

Colonelul Ribeirinho, cu părul cărunt, își amintea:

— Când am debarcat, în 1902, luna viitoare se împlinesc douăzeci și trei de ani, aici era o văgăună îngrozitoare. Sfârșitul lumii, și ăla o ruină. Olivença, în schimb, era un oraș... a râs, amintindu-și. Nu existau cheiuri unde să acosteze vapoarele, străzile, câteva, nu erau pavate, lume puțină. Un loc bun să-ți aștepți moartea. Astăzi e ceea ce se vede: în fiecare zi o stradă nouă. Iar portul geme de vapoare.

Arăta cheiurile: un cargou al companiei Lloyde, tras la cheiul căii ferate, o navă a companiei Bahiana la cheiul dinspre antrepozite, o șalupă plecând de lângă cheiul cel mai apropiat ca să-i facă loc Itei. Șlepuri, șalupe și bărci circulând între Ilhéus și Pontal, sosind pe râu dinspre plantațiile de cacao.

Stăteau de vorbă lângă hala de pește construită pe un teren viran, vizavi de strada ce urca spre Unhão, unde circurile aflate în trecere își instalau cortul.

Câteva negrese vindeau mingau, cușcuș, porumb copt și gogoșele de tapiocă. Moșieri obișnuiți să se trezească dimineața în mijlocul plantațiilor și câteva figuri urbane – Doctorul, João Fulgêncio, Căpitanul, Nhô-Galo, uneori judecătorul și doctorul Ezequiel Prado, ce venea aproape întotdeauna de la bordelul aflat în apropiere – se întâlneau acolo în fiecare zi, înainte ca orașul să se trezească. Sub pretextul că vor să cumpere pește din cel mai bun, proaspăt, ce se zbătea încă viu pe tejghele în hală, comentau ultimele evenimente și făceau pronosticuri cu privire la ploaie, la recoltă și la prețul cacauei. Unii, ca fermierul Manuel das Onças, apăreau atât de devreme încât asistau la plecarea ultimilor întârziați de la cabaretul Bataclán și la sosirea pescarilor cu coșurile de pește de-abia scoase din lotci cu roșioare și bibani strălucind ca niște bucăți de argint în lumina dimineții. Colonelul Ribeirinho, proprietarul moșiei „Princesa da Serra”, a cărui bogăție nu afectase cu nimic simplitatea lui de om de treabă, era acolo aproape întotdeauna la cinci dimineața, când Maria de São Jorje, frumoasa negresă specialistă în mingau și cușcuș de puba6, cobora dealul cu o tavă pe cap, îmbrăcată într-o fustă colorată de pânză și o bluză scrobită și decoltată care lăsa să i se vadă jumătate din sânii tari. De câte ori n-o ajutase colonelul să-și dea jos oala cu mingau și să-și aranjeze tava, cu ochii țintă în decolteul bluzei.

Unii veneau chiar în papuci, cu bluza de pijama peste un pantalon vechi. Doctorul niciodată, bineînțeles. Omul ăsta dădea impresia că nu-și scotea niciodată, nici când dormea, hainele negre, ghetele, gulerul tare cu vârfuri îndoite și cravata sobră. În fiecare dimineață se repeta același ritual: întâi castronașul cu mingau la hala de pește, conversația însuflețită, ultimele noutăți, hohote de râs. Apoi se îndreptau spre cheiul principal, unde se mai opreau o clipă și se despărțeau, aproape întotdeauna în fața garajului lui Moacir Estrela, unde autobuzul de ora șapte, spectacol recent, aștepta pasagerii pentru Itabuna.

Vaporul și-a făcut auzită din nou sirena, un șuierat prelung și vesel, de parcă ar fi vrut să trezească tot orașul.

— A sosit pilotul. O să intre în port.

— Da, da. Ilhéus e formidabil. Nu există loc cu un viitor mai măreț.

— Dacă prețul cacauei crește măcar la cinci sute de reali, anul ăsta cu recolta pe care o s-o avem, banii o să curgă cu ghiotura... – a conchis colonelul Ribeirinho, cu o licărire de lăcomie în ochi.

— Am să cumpăr și eu o casă frumoasă pentru familia mea. Să cumpăr sau să construiesc... a anunțat colonelul Manuel das Onças.

— Oh, foarte bine! În sfârșit, domnule! a aprobat Căpitanul, bătându-l pe spate pe moșier.

— Era și timpul, Manuel... a spus ironic Ribeirinho.

— Copiii cei mici au ajuns la vârsta când ar trebui dați la școală și nu vreau să rămână inculți ca frații lor mai mari sau ca mine. Măcar unul să ajungă doctor cu diplomă.

— În afară de asta, a spus Doctorul, oamenii înstăriți din regiune, ca dumneata, au obligația să contribuie la progresul orașului, construind case frumoase, vile, palate. Uitați-vă la palatul pe care și l-a construit Mundinho Falcão pe coastă; și el a venit aici doar de câțiva ani și nu e nici căsătorit. La urma urmei, la ce-ți folosește să strângi bani dacă trăiești în mijlocul plantației, fără confort?

— Eu vreau să-mi cumpăr o casă la Bahia și să-mi instalez familia acolo, a zis colonelul Amâncio Leal, care avea un ochi lipsă și o infirmitate la brațul stâng – amintiri din vremea luptelor.

— Asta, după mine, se numește lipsă de patriotism, s-a indignat Doctorul. Aici sau la Bahia ți-ai câștigat banii? De ce să cheltuiești la Bahia banii câștigați aici?

— Calmează-te, Doctore, nu te înfierbânta. Ilhéus e minunat etc., dar înțelege, Bahia e capitală. Acolo se găsesc de toate și există și un colegiu bun pentru copii.

Doctorul nu se calma.

— Se găsesc de toate pentru că oameni ca dumneata vin aici cu mâna goală. Își umflă burta și se umplu de bani și apoi se duc să-i cheltuiască la Bahia.

— Dar...

— Prietene Amâncio, s-a adresat João Fulgêncio moșierului –, cred că Doctorul are dreptate. Dacă noi n-avem grijă de Ilhéus, cine să o facă?

— Nu zic nu... cedă Amâncio. Era un om calm; nu-i plăceau discuțiile, cine l-ar fi văzut atât de pașnic nu și-ar fi închipuit că se află în fața unei vestite căpetenii de pistolari, a unuia dintre cei care au făcut să curgă cel mai mult sânge în Ilhéus, în timpul luptelor pentru terenurile din Sequeiro Grande. Pentru mine personal, nu există loc care să se compare cu Ilhéus. Numai că la Bahia confortul e mai mare, sunt colegii bune. Cine poate nega asta? Copiii mei mai mici sunt la Colegiul Iezuiților, iar nevastă-mea nu vrea să stea departe de ei. Se topește de dor după cel din São Paulo. Ce pot să fac? Dacă-ar fi după mine, n-aș pleca de-aici... Căpitanul a intervenit:

— Cu colegiul n-ai dreptate, Amâncio. E absurd să spui așa ceva când avem colegiul lui Enoch. Nu există colegiu mai bun la Bahia... Însuși Căpitanul, ca să dea o mână de ajutor, nu de nevoie, preda istoria universală la acest colegiu înființat de un avocat cu clientelă puțină, doctorul Enoch Lira, care introdusese metode noi de predare și abolise bătaia.

— Dar nu e nici măcar recunoscut oficial.

— Cred că a și fost deja recunoscut. Enoch a primit o telegramă de la Mundinho Falcão în care îl anunța că ministrul justiției garantează că în câteva zile...

— Și atunci?

— Mundinho Falcão ăsta e dat dracului...

— Ce naiba credeți că vrea el, de fapt? a întrebat colonelul Manuel das Onças, dar întrebarea a rămas fără răspuns, pentru că între Ribeirinho, Doctor și João Fulgêncio începuse o discuție despre metodele de predare.

— Puteți spune ce vreți, dar după mine, când e vorba de învățat „o-i-oi” nimeni nu-i mai bună decât dona Guilhermina. Mână de fier. Fiu-meu învață cu ea să citească și să facă socoteli. Chestia asta cu învățatul fără bătaie...

— Ai rămas în urmă, domnule colonel, a zâmbit João Fulgêncio. Au trecut vremurile astea. Pedagogia modernă...

— Ce?

— Că bătaia e ruptă din rai, ce să...

— Ați rămas în urmă cu un secol. În Statele Unite...

— Pe fete le trimit la călugărițe, nu-ncape vorbă, dar pe băieți îi las cu dona Guilhermina...

— Pedagogia modernă a renunțat la bătaie și la pedeapsa corporală a reușit să explice João Fulgêncio.

— Nu știu de cine vorbești João Fulgêncio, dar vă garantez că s-a procedat foarte prost. Eu, dacă știu să citesc și să scriu...

Discutând despre metodele doctorului Enoch și cele ale faimoasei dona Guilhermina, legendară pentru severitatea ei, se îndreptară spre chei. De pe alte străzi mai veneau câteva persoane, mergând în aceeași direcție, să aștepte vaporul. În ciuda orei matinale, în port domnea deja o oarecare animație. Docherii cărau saci de cacao de la magazii la vaporul companiei Bahiana. O barcă, cu pânzele sus, care se pregătea să plece, părea o enormă pasăre albă. Un șuier de sirenă se înălță, vibra în aer anunțând apropiata plecare. Colonelul Manuel das Onças insista:

— De fapt, ce vizează Mundinho Falcão? Omul ăsta parcă-l are pe dracu’ în el. Nu se mulțumește cu afacerile lui, se vâră în toate.

— E simplu, ce naiba. Vrea să fie primar la următoarele alegeri.

— Nu cred... E puțin pentru el a zis João Fulgêncio.

— E foarte ambițios.

— Ar fi un primar bun. E întreprinzător.

— E un necunoscut; de-abia a venit aici.

Doctorul, admirator al lui Mundinho, l-a întrerupt:

— De oameni ca Mundinho Falcão avem nevoie. Oameni cu vederi largi, curajoși, dispuși să...

— Ce dracu’, Doctore, curajul nu le-a lipsit niciodată oamenilor de pe aici...

— Nu de asemenea curaj vorbesc eu să tragi cu pușca și să omori. Vorbesc de ceva mai dificil...

— Mai dificil?

— Mundinho Falcão de-abia a venit aici, cum zice Amâncio. Și gândiți-vă câte a făcut: a făcut bulevardul de pe malul mării, nimeni nu a vrut să dea bani; și-a fost o afacere clasa întâi, iar pentru oraș, o splendoare. A adus primele camioane și fără el nu s-ar fi publicat Diário de Ilhéus și n-ar fi existat nici Clubul Progresso.

— Se spune că i-a împrumutat cu bani pe rusul Jacob și pe Moacir pentru autobuze...

— Sunt de acord cu Doctorul a zis Căpitanul, care până atunci tăcuse. De oameni din ăștia avem nevoie... În stare să înțeleagă și să sprijine progresul.

Au ajuns pe chei, unde l-au găsit pe Nhô-Galo, funcționar la Percepție, boem înveterat, nelipsit în toate cercurile societății, fonfăit și dușman declarat al clerului.

— Salut, ilustră adunare... – le strângea mâinile, povestind în continuare: – Sunt mort de somn, n-am dormit aproape deloc. Am fost cu Nacib la Bataclán și de-acolo am ajuns acasă la Machadão: mâncare, femei... Dar nu puteam să nu fiu de față la sosirea lui Mundinho.

În fața garajului lui Moacir Estrêla se strângeau pasagerii pentru prima cursă. Răsărise soarele și era o zi splendidă.

— O să avem o recoltă pe cinste.

— Mâine avem banchetul, masa pentru linia de autobuze...

— Așa e. M-a invitat rusul Jacob.

Conversația fu întreruptă de repetatele șuierături ale sirenei de pe vapor, scurte și dureroase. Pe chei lumea se agită în așteptare. Până și docherii se opriră să asculte.

— A eșuat!

— Ce porcărie de radă!

— Dacă merge așa, n-o să poată intra în port nici vaporul liniei Bahiana.

— Ce să mai vorbim de Costeira și Lloyde.

— Compania „Costeira” a amenințat deja c-o să-și suspende cursele.

Intrarea în portul Ilhéus era grea și periculoasă, străjuită înspre oraș de colina Unhão și de dealul Pernambuco aflat pe o insulă în apropiere de Pontal. Un canal strâmt și puțin adânc, cu fund nisipos, mișcându-se mereu, la fiecare maree. Navele eșuau deseori și uneori dura o zi până reușeau să se miște. Vapoarele mari nu se încumetau să intre în rada aceea înspăimântătoare, în ciuda magnificului port construit în Ilhéus. Semnalele sirenei continuau neliniștite; unii dintre cei ce veniseră să aștepte vaporul începeau să se îndrepte spre strada Unhão ca să vadă ce se întâmplă în radă.

— Mergem până acolo?

— E revoltător, spunea Doctorul în vreme ce grupul mergea pe strada nepavată ce ocolea colina. Ilhéus produce o mare parte din cacaua care se consumă în lume, are un port minunat și totuși taxele de export pentru cacao se încasează la Bahia. Și asta din pricina acestui golf nenorocit...

Acum, când ploile încetaseră, nu mai exista nici o altă chestiune mai pasionantă decât asta pentru locuitorii din Ilhéus. Despre intrarea în port și necesitatea de-a o face practicabilă pentru navele mari se discuta în fiecare zi și peste tot. Se propuneau soluții, se critica guvernul, era acuzată municipalitatea că nu se ocupă suficient. Fără să se ajungă la nici o soluție, autoritățile rămânând la promisiuni, iar portul din Bahia încasând taxele de export.

Pe când discuția se înflăcăra din nou, Căpitanul a rămas în urmă și l-a apucat de braț pe Nhô-Galo, pe care îl lăsase pe la unu noaptea în fața porții Mariei Machadão:

— Cum e fata?

— Lux... a șoptit Nhô-Galo cu vocea lui fonfăită. Și a continuat: Habar n-ai ce-ai pierdut. Să-l fi văzut pe arabul Nacib făcându-i declarații de amor prospăturii ăleia sașii cu care-a plecat. Să faci pe tine de râs, nu alta...

Semnalele vaporului creșteau în disperare și ei grăbiră pasul. Venea lume din toate părțile.

Despre cum se face că Doctorul avea aproape sânge imperial

Doctorul nu era doctor, Căpitanul nu era căpitan. Așa cum mare parte din colonei nu erau colonei. În realitate, erau puțini moșierii care la începuturile Republicii, pe vremea când se năștea cultura cacauei, obținuseră livrete de colonel în Garda Națională. Devenise însă un obicei: orice proprietar de plantație care producea peste o mie de arrobas7 primea și folosea în mod firesc acest titlu care, în cazul de față, nu implica o comandă militară, ci recunoașterea bogăției. João Fulgêncio, căruia îi plăcea să râdă de obiceiurile locale, zicea că majoritatea dintre ei sunt „colonei de pistolari”, pentru că mulți luaseră parte la luptele pentru cucerirea de pământuri.

Printre tinerele generații erau unii care nu cunoșteau nici măcar sonorul și nobilul nume de Pelópidas de Assunção d’Avila, într-atât erau de obișnuiți să-l trateze în mod respectuos cu titlul de Doctor. Cât despre Miguel Batista de Oliveira, fiul răposatului Cazuzinha, fost primar la începutul luptelor, plin de bani, dar care murise sărac și a cărui faimă de om bun mai era și azi subiect de conversație pentru cumetrele bătrâne, lui Miguel îi spuseseră Căpitan încă de copil, când, zvăpăiat și curajos, îi comanda pe puștii de atunci.

În oraș erau două personalități ilustre și, deși prieteni vechi, poporul nu se hotăra care dintre ei este cel mai mare și mai înflăcărat orator local. Asta, fără să-l nedreptățim pe doctorul Ezequiel Prado, invincibil la tribunal.

De sărbătorile naționale – 7 Septembrie, 15 Noiembrie, 13 Mai –, în zilele de sărbătoare de la sfârșitul și începutul anului, cu reisado8, bumba-meu-boi9 și tradiționalele iesle10, cu ocazia sosirii în Ilhéus a unor literați din capitala statului, populația își oferea, din nou, plăcerea de a-și împărți opțiunile între talentul oratoric ai Doctorului și cel al Căpitanului.

Niciodată nu se ajunsese la unanimitate în această dispută ce se prelungea de-a lungul anilor. Unii preferau tiradele răsunătoare ale Căpitanului cu adjective grandilocvente ce se succedau în impetuoase cavalcade și tremolourile cu voce răgușită ce stârneau aplauze delirante; alții preferau lungile fraze căutate ale Doctorului, lăsând să transpară erudiția în numele citate din abundență, adjectivările dificile, în care scânteiau ca niște nestemate rare cuvinte atât de clasice încât doar câțiva le cunoșteau adevăratul înțeles.

Până și surorile Dos Reis, așa de unite în toată viața lor, în cazul de față aveau opinii diferite. Delicata Florzinha plină de nerv se exalta la declamațiile Căpitanului cu ale sale „strălucitoare zori de libertate”, se desfăta cu tremolourile de sfârșit de frază, vibrând în aer. Quinquina, durdulia și vesela Quinquina, prefera cultura Doctorului, cuvintele acelea vetuste, maniera lui patetică de a clama cu degetul în sus: „Popor, poporul meu!”. Când se întorceau de la reuniunile publice de la primărie sau din piață, discutau amândouă, așa cum discuta întreg orașul, incapabile să se hotărască.

— Nu înțeleg nimic, dar e-așa de drăguț... sfârșea Quinquina în favoarea Doctorului.

— Simt cum mă trece un fior pe șira spinării când vorbește el – zicea Florzinha despre Căpitan.

Memorabile zilele acelea când, la tribuna din Piața Bisericii parohiale São Jorge, împodobită cu flori, Căpitanul și Doctorul țineau cuvântări, unul în calitate de orator oficial al Societății Euterpe 13 Mai, celălalt, în numele Asociației Rui Barbosa, organizația literaro-rebusistă din oraș. Dispăreau toți ceilalți oratori (chiar și profesorul Josué, a cărui pălăvrăgeală lirică își avea publicul său de fetișcane de la Colegiul Călugărițelor) și se făcea liniște la marile ocazii când apărea la tribună fie chipul bun și simpatic al Căpitanului, îmbrăcat impecabil în alb, cu o floare la butonieră și un ac de cravată cu rubin, cu înfățișarea lui de pasăre de pradă, datorită nasului lung și coroiat, fie silueta subțiratică a Doctorului, micuț și vioi, ca o vrabie gureșă și fără stare, îmbrăcat în veșnicul său costum negru, cu guler tare și plastron scrobit, cu pince-nezul prins de veston cu o panglică și părul aproape complet alb.

— Astăzi Căpitanul parcă era o cascadă de elocință. Ce frumos discurs!

— Dar fără conținut. În schimb, Doctorul tot ce zice e cu miez. E o adevărată enciclopedie!

Numai doctorul Ezequiel Prado le putea face concurență în rarele ocazii când, aproape întotdeauna băut, încât de-abia se mai ținea pe picioare, se urca la altă tribună decât estrada de la tribunal. Avea și el partizanii lui statornici, iar în privința dezbaterilor juridice întrunea unanimitatea opiniei publice: nu putea fi comparat cu nimeni...

Pelópidas de Assunção d’Avila descindea din niște Avila, hidalgi portughezi stabiliți în regiunea Ilhéus încă de pe vremea căpităniei. Cel puțin, așa afirma Doctorul, spunând că se bazează pe documente de familie. Afirmație de istoric, demnă de luat în seamă.

Descendent al acestor vestiți Avila a căror reședință se ridica între Ilhéus și Olivença, azi negre ruine privind spre mare, năpădite de cocotieri, dar și al unor Assunção plebei și negustori, trebuie spus, spre cinstea lui, că Doctorul le cultiva memoria atât unora, cât și celorlalți, cu aceeași fervoare plină de exaltare. Bineînțeles că despre familia Assunção erau puține de povestit, în vreme ce cronica familiei Avila era plină de întâmplări. Obscur funcționar public pensionat, Doctorul trăia totuși într-o lume a fanteziei și a măreției: vechea glorie a familiei Avila și gloriosul prezent al orașului Ilhéus. Despre familia Avila, faptele și obârșia lor, scria de mulți ani o carte voluminoasă și definitivă. Cât despre progresul orașului Ilhéus, era un pasionat propagandist și colaborator voluntar la înfăptuirea lui. Un Avila colateral și ruinat fusese tatăl lui Pelópidas. De la nobila familie moștenise doar numele și aristocraticul obicei de a nu munci. Cu toate acestea, dragostea, și nu un josnic interes, cum se bârfise pe atunci, îl îndemnase să se căsătorească cu o plebee Assunção, fiica unui prosper patron de bazar de mărunțișuri. Atât de prosper în timpul vieții bătrânului Assunção încât tânărul Pelópidas fusese trimis să studieze Dreptul la Rio de Janeiro. Dar bătrânul Assunção murise, fără să-i fi iertat pe de-a-ntregul fiicei sale prostia acelei căsătorii nobile, iar aristocratul care dobândise obiceiuri populare ca jocul de table și luptele de cocoși păpase încetul cu încetul bazarul, pânzeturile, metru cu metru, copcile, duzină cu duzină, panglicile colorate, bucată cu bucată, și așa se sfârșise prosperitatea familiei Assunção, după ce se sfârșise măreția familiei Avila, iar Pelópidas a rămas la Rio de Janeiro fără posibilitatea materială de a-și continua studiile când era în anul al treilea de facultate. Încă de pe atunci îi spuneau Doctor, întâi bunicul, apoi servitoarele din casă și vecinii, când venea la Ilhéus în vacanță.

Niște prieteni de-ai bunicului i-au găsit o slujbă nenorocită la stat, a renunțat la studii și a rămas la Rio. Avansa în slujbă, dar nu prea grozav, fiindcă n-avea sfinți care să-l sprijine și era lipsit de utila știință a lingușelii. După treizeci de ani s-a pensionat și s-a întors la Ilhéus pentru totdeauna, ca să se consacre „operei sale”, monumentala carte despre familia Avila și trecutul orașului Ilhéus.

Carte care era deja, ea însăși, aproape o tradiție. Pentru că despre ea se vorbea de pe vremea când, student fiind încă, Doctorul publicase într-o revistă din Rio, cu circulație restrânsă și viață limitată la primul număr, un faimos articol despre amorul dintre împăratul Pedro al II-lea11 – cu ocazia imperialei sale călătorii în nordul țării – și feciorelnica Ofenísia, o Avilă romantică și clorotică.

Articolul tânărului student ar fi trecut complet neobservat, dacă printr-un joc al hazardului revista n-ar fi căzut în mâinile unui scriitor moralist, conte catolic și membru al Academiei Braziliene. Admirator fără rezerve al virtuților monarhului, contele s-a simțit jignit în propria-i onoare de acea „insinuare” depravată și anarhistă, care-l punea pe „ilustrul bărbat” în ridicola postură de îndrăgostit, de oaspete neloial ce caută privirile fiicei virtuoase într-o casă pe care-o onora cu prezența sa. Într-o viguroasă portugheză din secolul al XVI-lea, contele îl desființa pe îndrăznețul student, punându-i în spate intenții și scopuri pe care Pelópidas nu le avusese niciodată. Studentul a fost entuziasmat de această replică dură ce echivala aproape cu o consacrare. Pentru al doilea număr al revistei a pregătit un articol, într-o portugheză nu mai puțin clasică, cu argumente imbatabile, în care, bazându-se pe fapte, și mai ales pe versurile poetului Teodoro de Castro, distrugea completamente toate obiecțiile contelui. Revista n-a mai apărut, rămânând la primul număr. Ziarul în care contele îi atacase pe tânărul Pelópidas a refuzat să-i publice răspunsul și, cu mari eforturi, a rezumat cele optsprezece pagini ale Doctorului la douăzeci de rânduri tipărite într-un colț de pagină. Dar Doctorul se împăunează până și-n ziua de azi cu această „violentă polemică” pe care a avut-o cu un membru al Academiei Braziliene, nume cunoscut în toată țara.

— Al doilea articol al meu l-a zdrobit și l-a redus la tăcere...

În analele vieții intelectuale din Ilhéus, această polemică este citată cu asiduitate și cu mândrie ca probă de cultură locală, alături de mențiunea de onoare obținută de Ari Santos – actual președinte al Asociației Rui Barbosa, tânăr funcționar la o firmă exportatoare – la un concurs de povestiri organizat de o revistă din Rio, și de versurile deja citatului poet Teodoro de Castro. Cât despre iubirea tăinuită a împăratului și a Ofenísiei, se pare că aceasta se reducea la priviri, suspine și jurăminte spuse în șoaptă. Imperialul călător o cunoscuse la Bahia, la o petrecere, și se aprinsese după ochii ei languroși și cum în palatul familiei Avila, pe Ladeira do Pelourinho, locuia un anumit părinte Romualdo, latinist faimos, împăratul își făcuse apariția pe acolo nu o dată sub pretext că-l vizitează pe preotul atât de învățat. În balcoanele dantelate ale palatului, monarhul își plângea în latină dragostea lui nemărturisită și imposibilă pentru această floare a familiei Avila. Ofenísia, înfierbântată ca o slujnicuță, dădea târcoale salonului unde barba neagră și înțeleaptă a împăratului și preotul își împărtășeau știința, sub privirile respectuoase și ignorante ale lui Luis Antônio d’Avila, fratele ei și capul familiei. Este cert faptul că, după plecarea imperialului îndrăgostit, Ofenísia a declanșat o ofensivă vizând mutarea tuturor la curte, dar a eșuat în fața încăpățânatei împotriviri a lui Luís Antônio, păzitor al onoarei tinerei domnișoare și a întregii familii.

Acest Luís Antônio d’Avila avea să moară colonel în războiul din Paraguay, comandându-și oamenii de pe plantațiile sale de zahăr, în retragerea de la Laguna. Romantica Ofenísia a murit ftizică și virgină în Palatul Avila de dorul bărbii regale. Și beat a murit poetul Teodoro de Castro, pasionatul și minunatul cântăreț al farmecelor Ofenísiei, ale cărui versuri se bucuraseră de o anumită popularitate în epocă, nume pe nedrept uitat, astăzi, în antologiile naționale.

Pentru Ofenísia scrisese cele mai frumoase versuri ale sale, preaslăvind în rime strălucitoare delicata ei frumusețe languroasă și cerșindu-i inaccesibila iubire. Versuri recitate și azi de elevele de la Colegiul Călugărițelor, pe melodia Dalilei, la serbări și șezători. Poetul Teodoro, temperament tragic și boem, a murit, fără îndoială, de dor nestins (cine să discute cu Doctorul acest adevăr?), la zece ani după ce pe poarta palatului îndoliat ieșise sicriul alb cu trupul chinuit al Ofenísiei. A murit înecat în alcool, în alcoolul pe atunci ieftin în Ilhéus, rachiu din manufacturile familiei Avila.

Cum se vede, Doctorului nu-i lipsea materialul interesant pentru cartea lui inedită și deja celebră: familia Avila cu fabrici de zahăr și cazane de rachiu, cu sute de sclavi, pământuri fără sfârșit, familia Avila cu reședința în Olivença, cu palate pe Ladeira do Pelourinho, în capitală, familia Avila, pantagruelici, întreținând amante la curte, familia Avila cu femei frumoase și bărbați fără teamă, ba chiar și cu un Avila literat. În afară de Luís Antônio și Ofenísia, ceilalți se remarcaseră în trecut și după aceea, precum cel care luptase la Recôncavo alături de bunicul lui Castro Alves împotriva trupelor portugheze, în timpul Războiului de Independență în 1823. Un altul, Jeronimo d’Avila, care intrase în politică, învins în niște alegeri fraudate de el în Ilhéus, și de adversarii lui în restul provinciei, a pornit în fruntea oamenilor săi și, după ce-a pustiit drumurile și-a jefuit așezări, s-a îndreptat spre capitală amenințând că răstoarnă guvernul. O serie de mediatori au obținut pacea și compensații pentru colericul Avila. Decadența familiei s-a accentuat cu Pedro d’Avila, temperament nebunitec și bărbiță blondă care-a fugit părăsindu-și palatul (reședința din Bahia fusese deja vândută), fabricile de zahăr și cazanele de rachiu ipotecate și familia în hohote de plâns, după o țigancă de o frumusețe stranie și, după spusele soției neconsolate, cu puteri malefice. Despre acest Pedro d’Avila se știe că sfârșise ucis într-o încăierare la colț de stradă de alt amant al țigăncii.

Toate acestea făceau parte dintr-un trecut uitat de cetățenii din Ilhéus. O viață nouă apăruse odată cu cacaua; ceea ce se-ntâmplase înainte nu conta, fabrici de zahăr și cazane de rachiu, plantații de trestie de zahăr și de cafea, legende și istorii, totul dispăruse pentru totdeauna; acum înfloreau plantațiile de cacao și noi legende și istorii despre luptele oamenilor pentru pământ. Cântăreții orbi făceau cunoscute prin târguri, până în cele mai îndepărtate unghere, numele și faptele oamenilor din zona cacauei, faima acelei regiuni. Doar Doctorul se ocupa de familia Avila, ceea ce, fără îndoială, nu făcea decât să sporească stima de care se bucura în oraș. Acei cuceritori de pământuri tăiați din topor, moșieri cu puțină carte, aveau un respect aproape umil pentru știință, pentru oamenii culți care scriau în ziare și rosteau discursuri.

Ce să mai zicem atunci de un om atât de inteligent și de învățat, în stare să scrie sau să fi scris o carte? Pentru că atâta se vorbise de această carte a Doctorului, atât de mult fusese lăudată, încât mulți credeau că fusese publicată cu ani în urmă și demult inclusă definitiv în tezaurul literaturii naționale.

Despre cum s-a trezit Nacib fără bucătăreasă

Nacib s-a trezit din cauza bătăilor repetate la ușa camerei sale. Se întorsese în zori, după ce închisese barul umblase cu Tonico Bastos și cu Nhô-Galo prin cabarete și încheiase petrecerea în casa Mariei Machadão cu Risoleta, o prospătură venită din Aracajú, nițel sașie.

— Ce e? Eu sunt, domnu’ Nacib. Vreau să-mi iau rămas-bun că plec acuma.

În apropiere, sirena unui vapor cerea un pilot.

— Unde pleci, Filomena?

Nacib s-a sculat, a ascultat distrat sirena vaporului – după sirenă trebuie să fie „Ita”, și-a spus – și a încercat să se uite la ceasul de buzunar pus lângă pat: șase dimineața și el se întorsese pe la patru. Ce muiere, Risoleta asta! Nu c-ar fi fost o frumusețe, avea și-un ochi sașiu, dar știa o groază de trucuri, îi mușca vârful urechii și se dădea înapoi, râzând... Ce nebunie o fi apucat-o și pe bătrâna Filomena?

— La Agua Preta, la fiu-meu...

— Ce dracu’ de poveste mai e și asta? Te-ai țicnit?

Își căuta papucii cu picioarele, trezit pe jumătate, cu gândul la Risoleta. Mirosul de colonie ieftină al femeii persista încă pe pieptul lui păros. Ieși pe culoar desculț, în cămașă de noapte. Bătrâna Filomena aștepta în salon, cu rochia ei cea nouă, o basma înflorată pe cap și o umbrelă în mână. Pe jos erau cufărul și un pachet cu icoane. Era în slujba lui Nacib de când acesta cumpărase barul, mai bine de patru ani. Cârcotașă, dar curată și muncitoare, serioasă peste poate, incapabilă să se atingă până și de un bănuț, foarte grijulie. „O perlă, o piatră prețioasă”, spunea dona Arminda ca s-o caracterizeze. Își avea zilele ei proaste când se trezea cu fundu-n sus și nu deschidea gura decât ca să spună că pleacă în curând la Agua Preta, unde unicul ei fiu își deschisese o prăvălioară. Atâta vorbise de plecare și de acea faimoasă călătorie încât Nacib n-o mai credea, zicându-și că totul nu era decât o manie inofensivă a bătrânei, atât de legată de el, considerată mai degrabă o persoană din casă decât o servitoare, aproape ca o rudă îndepărtată.

Vaporul șuiera; Nacib a deschis fereastra. Așa cum își închipuise era „Ita” venind de la Rio de Janeiro. Oprise în fața stâncii Rapa și avea nevoie de pilot.

— Filomena, da’ ce nebunie mai e și asta? Așa, deodată, fără să mă anunți, fără nimic... E absurd!

— Haide, domnu’ Nacib! Că de când v-am trecut pragul, v-am tot zis: „Într-o bună zi o să mă duc să stau cu Vicente-al meu...”.

— Puteai să-mi spui de ieri că azi...

— V-am trimis vorbă cu Chico, dar dumneavoastră nu l-ați luat în seamă și nici n-ați dat pe-acasă.

Într-adevăr, Chico Moleza, vecinul și salariatul său, fiul donei Arminda, îi transmisese mesajul bătrânei, care îl anunța că pleacă, pe când îi adusese prânzul. Dar asta se întâmpla în fiecare săptămână și Nacib nu-l ascultase și nici nu răspunsese ceva.

— V-am așteptat până noaptea târziu... Până în zori. Da’ conașu’ umbla după căprițe cine știe pe unde, om în toată firea care trebuia să fie deja însurat, să-și țină coada acasă, nu să alerge după fuste cum termină treaba. Într-o bună zi, cât de zdravăn sunteți, o să vă-mbolnăviți și-o să dați ortu’ popii...

Arăta cu degetul întins, descărnat și acuzator spre pieptul arabului ce se vedea prin gulerul desfăcut al cămășii de noapte, brodat cu mici flori roșii. Nacib privi în jos și văzu urmele de ruj. Risoleta!... Bătrâna Filomena și dona Arminda îl criticau tot timpul pentru viața de holtei pe care-o ducea, îi făceau apropouri și plănuiau diverse căsătorii pentru el.

— Filomena, dar...

— Nu mai încape nici un „dar”, domnu’ Nacib. Plec chiar acum. Mi-a scris Vicente, vrea să se însoare și are nevoie de mine. Mi-am și adunat lucrurile...

Și chiar în ajunul banchetului pentru întreprinderea de Autobuze Sud-Bahiana, comandat pentru a doua zi, să înnebunești, nu alta, treizeci de tacâmuri. Parcă și-ar fi ales special ziua bătrâna.

— Rămâneți cu bine domnu’ Nacib. Dumnezeu să vă păzească și să vă ajute să vă găsiți o nevastă bună, care să aibă grijă de casă...

— Femeie, dar trenul pleacă la opt și acum e doar șase dimineața...

— Eu nu mă-ncred în tren. Asta-i dihanie vicleană. Mai bine s-ajung din vreme...

— Lasă-mă să-ți plătesc măcar...

Toată povestea i se părea un coșmar idiot. Umbla prin salon desculț, călcând pe pardoseala rece, a strănutat, și a tras o înjurătură pe înfundate. Și pe deasupra să mai și răcească... A dracului bătrână nebună...

Filomena îi întindea mâna osoasă, vârfurile degetelor.

— La revedere, domnu’ Nacib. Când treceți prin Agua Preta, să veniți pe la noi.

Nacib a numărat banii, i-a dat și ceva în plus – la urma urmei merita –, a ajutat-o să-și ia cufărul, pachetul greu cu icoane – mai înainte agățate peste tot în mica ei cameră din spate –, umbrela. Pe fereastră intrau dimineața veselă, și cu ea briza mării, un tril de pasăre și un soare strălucitor, după atâtea zile de ploaie. Nacib a privit spre vapor; se apropia șalupa pilotului. Nacib și-a lăsat brațele în jos și a rezistat tentației de a se întoarce în pat. O să doarmă după-masă ca să fie în formă diseară; îi promisese Risoletei c-o să vină iar. Baba asta a naibii îi stricase toată ziua...

S-a dus la fereastră și a privit-o pe servitoare îndepărtându-se. Vântul dinspre mare l-a făcut să se înfioare. Casa de pe Ladeira de São Sebastião se înălța aproape în fața intrării în port. Bine măcar că încetaseră ploile. Ținuseră atât de mult că era cât pe-aci să se strice recolta, fructele tinere de cacao ar fi putut putrezi pe ram dacă ar fi continuat să plouă. Coloneii erau deja nițel neliniștiți. La fereastra de la casa vecină a apărut dona Arminda făcându-i semne cu batista bătrânei Filomena; erau prietene intime.

— Bună ziua, domnule Nacib.

— Aiurita asta de Filomena... A plecat...

— Eee... E o coincidență, nici nu vă închipuiți. Chiar ieri i-am spus lui Chico când s-a-ntors de la bar: „Mâine coana Filomena pleacă, i-a scris fiu-su și o cheamă la el...”.

— Mi-a spus Chico, dar n-am crezut.

— V-a așteptat până târziu. De fapt am stat amândouă la taclale în fața casei dumneavoastră. Numai că dumneavoastră n-ați apărut... a râs cu reprobare și înțelegere totodată.

— Sunt ocupat, dona Arminda, am mult de lucru...

Femeia nu-și lua ochii de la urmele de ruj. Nacib s-a speriat: o avea ruj și pe față? Probabil, foarte probabil.

— Așa zic și eu întotdeauna: bărbați muncitori ca domnu’ Nacib sunt puțini în Ilhéus. Până și-n zori...

— Și tocmai azi, s-a plâns Nacib, cu un banchet de treizeci de persoane comandat la bar pentru mâine seară...

— N-am auzit când ați venit și m-am dus să mă culc; târziu, trecuse de două noaptea...

Nacib a mormăit ceva; dona Arminda asta era curiozitatea în persoană.

— Cam atunci... Și-acum cine-o să pregătească banchetul?

— E o problemă serioasă... Să nu contați pe mine; Dona Elisabeth trebuie să nască dintr-o clipă într-alta; i-a trecut termenul. De-asta am stat trează, că putea oricând să vină domnu’ Paulo. Și pe deasupra, eu la mâncăruri de-astea fine nu mă pricep...

Dona Arminda, văduvă, mare amatoare de spiritism, cu limbă ascuțită, mama lui Chico Moleza, băiatul angajat la barul lui Nacib, era o moașă renumită, nenumărați locuitori din Ilhéus se născuseră, în ultimii douăzeci de ani, în mâinile ei și primele senzații despre lume pe care le percepuseră fuseseră mirosul ei trăsnitor de usturoi și fața ei roșcovană ca de rac.

— Și dona Clorinda a născut deja? Doctorul Raul n-a apărut ieri la bar...

— Da, ieri după-masă. Dar au chemat medicul, pe doftorul ăla, Demósthenes. Invențiile astea moderne. Dumneavoastră nu credeți că e necuviincios ca un medic să ajute la naștere? Să vadă nevestele altora goale pușcă? Fără de rușine...

Pentru Arminda chestiunea era vitală: medicii începeau să-i facă concurență; unde s-a mai văzut atâta obrăznicie; un medic cu ochii pe femeia altuia, goală, în durerile facerii...? Pe Nacib însă îl frământau banchetul de-a doua zi, dulciurile și gustările pentru bar, probleme serioase create de plecarea Filomenei.

— Ăsta-i progresul, dona Arminda. Baba mi-a făcut-o.

— Progres? Asta-i nerușinare, asta e...

— Unde să găsesc eu o bucătăreasă?

— Soluția e să le-angajați pe surorile Dos Reis...

— Iau mult, te jupoaie de piele... și angajasem și două fetișcane ca s-o ajute pe Filomena...

— Așa-i pe lumea asta, domnu’ Nacib. Când te-aștepți mai puțin îți vine necazul. Eu, din fericire, îl am pe răposatu’ care mă anunță. Uite, chiar acum câteva zile, nici nu vă puteți închipui... La o ședință de spiritism acasă la cumătrul Deodoro...

Nacib, însă, n-avea chef să asculte veșnicele povești de spiritism, specialitatea moașei.

— Chico s-a trezit?

— Ce vorbă, domnu’ Nacib. Bietul de el a venit după douășpe noaptea.

— Trezește-l, te rog. Am o mulțime de treabă. Cred că înțelegi, un banchet pentru treizeci de persoane, toate importante, pentru sărbătorirea liniei de autobuze...

— Am auzit că unul s-a răsturnat pe podul de peste Cachoeira.

— Zvonuri. Vin și pleacă pline. O afacere pe cinste.

— Ce ziceți, domnu’ Nacib, vezi de toate în Ilhéus în ziua de azi. Mi-a zis cineva că la hotelul nou o să fie până și-un ascensor așa, o cutie care urcă și coboară singură...

— Vrei să-l scoli pe Chico?

— Uite că mă duc... Ale dracului de scări!

Nacib a mai rămas câteva clipe la fereastră, privind nava de care se apropia pilotul. Mundinho Falcão trebuia să fie și el pe vas, așa zicea cineva la bar. Cu siguranță, doldora de vești. O să sosească și femei pentru cabarete și pentru bordelurile de pe Unhão, Sapo, Flôres. Fiecare vapor de la Bahia, Aracajú sau Rio aducea și-o încărcătură de prostituate. Poate că sosește și automobilul doctorului Demósthenes; medicul câștiga o groază de bani, avea cel mai renumit cabinet din oraș. Merita să se îmbrace și să se ducă în port, să asiste la debarcare. O să găsească, cu siguranță, obișnuitul grup al celor matinali. Și cine știe dacă n-o să audă de vreo bucătăreasă bună, în stare să facă treabă la bar? În Ilhéus bucătăresele erau o raritate, disputate de familii, hoteluri, pensiuni și baruri. A dracului babă... Și tocmai când descoperise minunăția aia, pe Risoleta! Când avea nevoie de liniște sufletească... Nu vedea altă soluție, cel puțin pentru câteva zile, decât să se lase în ghearele surorilor Dos Reis. Complicat lucru mai e și viața: până ieri totul mergea atât de bine, n-avea probleme, îi luase două partide la table una după alta unui rival de forță cum era Căpitanul, mâncase niște fructe de mare realmente dumnezeiești în casa Mariei Machadão și-o descoperise pe prospătura aia, pe Risoleta... Iar azi, de cu noaptea-n cap, avea numai probleme... O porcărie!... Bătrână nebună... Adevărul e că îi simțea deja lipsa: casa dereticată, cafeaua de dimineață cu turte de mălai, batate, banane fripte și beiju12... Grija ei maternă, atențiile, ba chiar bodogănelile ei. Când avea febră, pe timpul tifosului endemic, al malariei și al vărsatului, ea nu plecase de lângă patul lui și dormise pe jos lângă el. Unde să mai găsească pe cineva ca ea?

Dona Arminda a reapărut la fereastră.

— S-a sculat, domnu’ Nacib. Acum se spală.

— Asta o să fac și eu. Mulțumesc.

— După aia, veniți să beți cafeaua cu noi. Cafea de oameni săraci. Vreau să vă povestesc ce-am visat cu răposatu’. El îmi zicea: „Arminda, draga mea, necuratul a pus stăpânire pe mintea oamenilor din Ilhéus. Nu se mai gândesc decât la bani și la măriri. Asta o să se termine rău... O să-nceapă să se petreacă multe...”.

— Pentru mine, dona Arminda, au și început... Cu plecarea asta a Filomenei. Au și-nceput pentru mine.

A spus-o pe un ton glumeț, fără să știe că într-adevăr începuseră. Sosise pilotul și acum vaporul se îndrepta spre port.

Despre elogiul legii și justiției sau despre origine și naționalitate

Era ceva obișnuit ca lui Nacib să i se spună arab sau chiar turc, dar nu trebuie să existe nici cea mai mică îndoială cu privire la condiția lui de brazilian, născut, și nu naturalizat. Se născuse în Siria și debarcase în Ilhéus la vârsta de patru ani după ce sosise la Bahia cu o navă franceză. Pe vremea aceea, atrași de plantațiile de cacao ce aduceau bani, în orașul devenit faimos, soseau zilnic, pe drumuri de ape – mări și râuri – și pe pământ, cu nave, șlepuri, șalupe și bărci, călare pe măgari, tăindu-și drum cu piciorul, sute și sute de brazilieni și străini din toate părțile: Sergipe, Ceará, Alagoas, Bahia, Recife, Rio, din Siria și Italia, Liban și Portugalia, din Spania și din diferite ghetouri. Muncitori, negustori, tineri dornici să-și facă o situație, bandiți și aventurieri, muieruște de toate culorile și chiar și doi greci – soț și soție – apăruți Dumnezeu știe de unde. Și cu toții, chiar și blonzii nemți de la proaspăt înființata fabrică de ciocolată praf ori distinșii englezi de la Căile Ferate, nu erau altceva decât locuitori ai zonei plantațiilor de cacao, adaptați la obiceiurile regiunii încă semisălbatice, cu luptele ei sângeroase, încăierări și morți. Soseau și, în scurtă vreme, deveneau autohtoni dintre cei mai autentici, localnici get-beget, plantând arbori de cacao, deschizând prăvălii și magazine, construind drumuri, ucigând oameni, jucându-și banii în cabarete, bând la baruri, ridicând așezări ce se dezvoltau rapid, doborând selva amenințătoare, câștigând și pierzând bani, simțindu-se la fel de autohtoni precum cei mai vechi locuitori din Ilhéus, fiii familiilor dinaintea apariției cacauei.

Datorită acestei mulțimi pestrițe, Ilhéus începuse să-și piardă înfățișarea de tabără de pistolari și să devină oraș. Toți, până la ultimul vagabond, sosiseră aici ca să câștige bani pe seama coloneilor îmbogățiți, factori ai uimitorului progres al zonei.

Localnici get-beget, nu doar brazilieni naturalizați, erau și neamurile lui Nacib, pe numele lor Aschar, amestecate în luptele pentru pământuri și isprăvile lor erau comentate ca niște fapte eroice. Nu puteau fi comparate decât cu isprăvile familiilor Badarós, Braz Damásio, ale celebrului negru José Nique și ale colonelului Amâncio Leal. Unul dintre ei, Abdula, al treilea ca vârstă, murise într-un cabaret din Pirangi după ce doborâse trei din cei cinci ucigași trimiși contra lui, pe când juca o pașnică partidă de pocher. Frații l-au răzbunat într-un chip de neuitat. Ca să te informezi despre aceste rude bogate ale lui Nacib era de-ajuns să răsfoiești arhivele tribunalului, să citești pledoariile procurorului și ale avocaților.

Mulți îi spuneau arab și turc, e foarte adevărat. Dar așa-i spuneau tocmai cei mai buni prieteni și o făceau în semn de dragoste, de intimitate. Nu-i plăcea să i se spună turc, nu admitea această poreclă și uneori chiar se înfuria:

— Turc pe mă-ta!

— Nacib, da’...

— Orice, da’ nu turc. Brazilian – se bătea cu palma lui enormă pe pieptul păros –, fiu de sirieni mulțumită lui Dumnezeu.

— Arab, turc, sirian, tot una e.

— Tot una, pe dracu’! Asta-i ignoranța ta și faptul că nu știi istorie și geografie. Turcii sunt niște bandiți. Cea mai nenorocită nație din câte există. Cea mai groaznică insultă pentru un sirian e să-l faci turc.

— Nacib, acum nu te înfuria. N-am vrut să te jignesc. Dar chestiile astea cu străinătățurile, pentru mine-s tot una...

Poate că-i spuneau așa mai puțin din cauza originii sale levantine, cât datorită mustăților imense și negre de sultan detronat, ce-i coborau pe lângă buze și ale căror vârfuri și le răsucea în timp ce vorbea. Mustăți stufoase răsărind pe un chip dolofan și plin de bunătate, cu ochi peste măsură de mari, cu luminițe de concupiscență aprinzându-se la trecerea vreunei femei. Gură lacomă, mare și gata oricând să râdă. Un brazilian uriaș, înalt și gras, cu capul turtit și păr din belșug, cu o burtă prea mare, „burtă de nouă luni”, cum glumea Căpitanul când pierdea vreo partidă de dame.

— În țara tatălui meu... – așa începeau poveștile lui în nopțile de lungi taclale, când la mesele din bar mai rămâneau doar câțiva amici.

Pentru că țara lui de baștină era Ilhéus, orașul vesel cu fața spre mare, plantațiile de cacao, acel meleag îmbelșugat, unde devenise om. Tatăl și unchii lui, urmând exemplul acelor Aschar, au sosit mai înainte, lăsându-și familiile în urmă. El a venit după aceea, cu mama și sora mai mare, de șase ani. Nacib încă nu împlinise patru, își amintea vag de călătoria cu clasa a treia și de debarcarea la Bahia, unde îi aștepta taică-su. Pe urmă, sosirea la Ilhéus, apropierea de țărm într-o barcă, fiindcă pe atunci nu exista vreun debarcader. Nu-și aducea însă aminte de Siria, n-avea nici o amintire despre locurile natale, într-atâta se contopiseră cu noua patrie și el devenise brazilian și localnic din Ilhéus. Pentru Nacib era ca și cum s-ar fi născut chiar în momentul sosirii navei la Bahia, când taică-su îl sărutase printre lacrimi. Pe de altă parte, prima grijă a marchidanului Aziz, după sosirea la Ilhéus, a fost să-și ducă copiii la Itabuna, pe atunci Tabocas, la biroul bătrânului Segismundo și să-i declare brazilieni.

Proces rapid de naturalizare, pe care respectabilul notar îl săvârșea, cu perfecta conștiință a datoriei împlinite, pentru câteva mii de reali. Neavând suflet de exploatator, lua puțin și punea legea la dispoziția tuturor făcând din acești fii de imigranți, dacă nu chiar din imigranții veniți să muncească pe pământurile noastre, autentici cetățeni brazilieni, prin vânzarea unor adevărate și valabile certificate de naștere.

Întâmplarea a făcut ca vechiul birou să ardă într-una din acele lupte pentru pământuri și focul să mistuie indiscrete însemnări și măsurători cu privire la pământurile din Sequeiro Grande – asta s-a povestit chiar și-ntr-o carte. Nu era vina nimănui, și deci cu atât mai puțin a bătrânului Segismundo, că registrele cu nașteri și decese arseseră toate la incendiu și sute de locuitori din Ilhéus fuseseră obligați să se înregistreze din nou (pe vremea aceea Itabuna mai era capitala districtului de care ținea municipiul Ilhéus). Registrele de stare civilă nu mai existau, dar existau martori de încredere care să afirme că micul Nacib și timida Salma, copiii lui Aziz și ai Zoraiei, se născuseră în mahalaua Ferradas și fuseseră încă dinainte de incendiu înregistrați la notar. Cum ar fi putut Segismundo, fără să comită o gravă impolitețe, să se îndoiască de cuvântul colonelului José Antunes, bogatul moșier, sau de cel al negustorului Fadel, proprietar al unui magazin de stofe, care avea credit în tot orașul? Sau chiar de cuvântul mai modest al paracliserului Bonifácio, gata oricând să-și sporească mizera lui leafă slujind în asemenea împrejurări ca martor demn de încredere? Sau de cel al lui Fabiano șchiopul, invalid de la Sequeiro do Espinho care n-avea alt mijloc de trai decât cel de-a depune mărturii?

Trecuseră aproape treizeci de ani peste aceste întâmplări. Bătrânul Segismundo murise bucurându-se de stima generală și până în ziua de azi lumea își mai amintește de înmormântarea lui. Participase tot orașul, pentru că de multă vreme nu mai avea dușmani, nici măcar pe cei ce-i incendiaseră biroul.

La mormântul său s-au ținut discursuri, lăudându-i-se virtuțile. Fusese – s-a spus – un admirabil slujitor al justiției, pildă pentru generațiile viitoare.

El înregistra cu ușurință ca născut în municipiul Ilhéus, Statul Bahia, Brazilia, pe orice prunc i se aducea, fără prea multe cercetări, chiar și când era evident că acela se născuse mult după incendiu. Nu era sceptic, nici formalist și nici n-ar fi putut fi în acel Ilhéus al începuturilor cacauei. Domneau înșelăciunea, falsurile în acte și la măsurarea terenurilor, ipotecile fără acoperire, notarii și birourile lor erau pioni importanți în lupta pentru pământurile unde se planta cacaua; cum să deosebești un document fals de unul autentic? Cum să te gândești la mizere detalii legale ca locul și data exactă a nașterii unui plod, când trăiai într-o continuă primejdie, în mijlocul împușcăturilor, al bandelor de tâlhari înarmați și al încăierărilor mortale? Viața era frumoasă și plină de inedit; cum era bătrânul Segismundo să se împiedice de niște nume de localități? În fond, ce importanță avea unde se născuse brazilianul ce trebuia înregistrat; într-un sat sirian sau în Ferradas, în sudul Italiei sau la Pirangi, în Trás-os-Montes ori în Rio do Braço? Bătrânul Segismundo avea și-așa destule probleme cu actele de proprietate pentru pământuri; de ce să mai complice viața unor onorați cetățeni care, de fapt, doreau să respecte legea, înregistrându-și progeniturile? Se încredea pur și simplu în cuvântul acelor imigranți simpatici, le primea modestele daruri și apoi veneau însoțiți de martori de încredere, persoane respectabile, oameni al căror cuvânt, uneori, prețuia mai mult decât orice document legal.

Și chiar dacă în suflet îi mai rămânea cumva vreo îndoială, prețul pentru înregistrare și pentru certificat nu era mai ridicat; o bucată de stofă pentru nevastă-sa, o găină sau un curcan pentru ogradă îl împăcau cu propria-i conștiință. Și asta pentru că el, la fel ca majoritatea populației, nu cântărea pe adevăratul localnic după locul nașterii, ci după cum muncea pământul, după curajul cu care pătrundea în selvă să înfrunte moartea, după câți arbori de cacao planta, ori după numărul prăvăliilor și magazinelor, după cum contribuia la dezvoltarea provinciei. Aceasta era mentalitatea în Ilhéus și asta era și mentalitatea bătrânului Segismundo, om cu o lungă experiență de viață, cu multă înțelegere umană și puține scrupule. Experiență și înțelegere puse în slujba regiunii plantațiilor de cacao. Cât despre scrupule, nu datorită lor au progresat orașele din sudul statului Bahia, s-au tăiat drumuri, s-au întins moșiile, s-a dezvoltat comerțul, s-a construit portul, s-au înălțat clădiri, s-au înființat ziare și s-a exportat cacaua în întreaga lume. Toate astea s-au făcut cu împușcături și încăierări, cu acte false și măsurători plăsmuite, cu morți și crime, cu pistolari și aventurieri, cu târfe și cartofori, cu sânge și curaj. O dată Segismundo și-a amintit de scrupulele lui. Era vorba de măsurarea terenurilor de la Sequeiro Grande și i se oferise puțin pentru falsificarea datelor; brusc a devenit scrupulos. Și ca urmare, i-au dat foc biroului și i-au tras un glonț în picior. Glonțul, din greșeală, clar, din greșeală în picior, pentru că trebuia să ajungă în pieptul lui Segismundo. De atunci a devenit mai puțin scrupulos, mai ieftin la preț și mai neaoș, slavă Domnului. De aceea când a murit octogenar, înmormântarea lui s-a transformat într-o adevărată manifestație în semn de omagiu adus celui ce a fost, pe acele meleaguri, pildă de spirit cetățenesc și devotament în slujba justiției.

Datorită mâinii sale venerate a devenit Nacib brazilian din naștere într-o după-amiază îndepărtată de prima lui copilărie, îmbrăcat în șalvari verzi de catifea franțuzească.

Unde apare Mundinho Falcão, personaj important, privind orașul Ilhéus printr-un binoclu

De pe puntea de comandă a vaporului ce aștepta pilotul, un bărbat încă tânăr, bine îmbrăcat și proaspăt ras, privea orașul cu un aer ușor visător. Ceva, poate părul negru, poate ochii migdalați, îi dădea o înfățișare romantică. Dar gura cu linii aspre și bărbia puternică arătau un om hotărât, practic, care știe ce vrea și ce face. Comandantul, cu chipul tăbăcit de vânturi și cu o pipă între dinți, i-a întins binoclul. Mundinho Falcão l-a luat și a spus:

— De fapt, nu-mi trebuie... Știu fiecare casă, fiecare om. De parcă m-aș fi născut aici, pe mal – arăta cu degetul. Casa aceea – la stânga clădirii înalte – e casa mea. Pot spune că bulevardul ăsta l-am construit eu...

— Pământ al banilor, al viitorului, a spus, cunoscător, comandantul. Dar intrarea în port e o catastrofă...

— O s-o rezolvăm și pe-asta, a zis Mundinho. Și-ncă foarte repede...

— Să v-audă Domnul. De câte ori intru în port tremur pentru nava mea. Nu e banc de nisip mai afurisit în tot nordul.

Mundinho a ridicat binoclul și l-a dus la ochi. A văzut casa lui modernă construită de un arhitect adus din Rio. Clădirile rezidențiale de pe bulevard, grădinile din jurul palatului colonelului Misael, turnurile Bisericii parohiale, Școala primară. Dentistul Osmundo, înfășurat într-un halat, ieșea din casă să-și facă baia în mare la ora aceea foarte matinală, ca să nu scandalizeze populația, în Piața São Sebastião nici un suflet de om. Barul Vesúvio cu ușile închise. Vântul de peste noapte dărâmase un panou cu afișe în fața cinematografului. Mundinho examina fiecare detaliu atent, aproape cu emoție. Adevărul e că-i plăceau tot mai mult acele locuri și nu regreta nebuneasca pornire ce-l adusese acolo, cu puțini ani în urmă, ca pe un naufragiat purtat de valuri, pentru care orice pământ înseamnă salvarea. Dar acesta nu era un pământ oarecare. Acolo creștea cacaua. Unde putea să-și folosească mai bine banii, să și-i înmulțească? Era de-ajuns să aibă chef de muncă, cap pentru afaceri, tact și îndrăzneală. El le avea pe toate astea și ceva în plus: o femeie, pe care trebuia s-o uite, o pasiune imposibilă pe care trebuia să și-o smulgă din piept și din minte.

De data asta, la Rio, mama, frații, cu toții l-au găsit schimbat, diferit.

Lourival, fratele lui mai mare, n-a putut să nu recunoască, cu vocea lui flegmatică, întotdeauna plictisită:

— Nu e nici o îndoială, puștiul s-a maturizat.

Emilio zâmbise trăgând din havană.

— Și câștigă bani. N-ar fi trebuit – acum vorbea pentru Mundinho – să-l lăsăm să plece. Dar cine putea să-și închipuie că tânărul nostru june prim avea cap pentru afaceri? Aici nu-ți plăceau decât petrecerile. Și când ai plecat, luându-ți banii cu tine, ce puteam să ne închipuim decât c-ai să faci o nebunie și mai mare decât celelalte? Trebuia să așteptăm să te întorci ca să-ți arătăm drumul în viață.

Mama încheiase aproape supărată:

— Nu mai e un copil. Supărată pe cine? Pe Emilio pentru vorbele pe care le spusese sau pe Mundinho pentru că nu-i mai cerea bani după ce-și toca substanțiala sumă pe care i-o dădea lunar?

Mundinho îi lăsa să vorbească; îi plăcea acel dialog. Când n-au mai avut nimic de spus, i-a anunțat:

— Am de gând să intru în politică, să mă aleg cu ceva. Poate, deputat... Să devin încetul cu încetul un personaj important pe meleagurile acelea. Ce-ai zice, Emilio, să mă vezi urcând la tribună ca să răspund la unul din discursurile tale în care lingușești guvernul? Vreau să merg cu opoziția...

În marele salon auster al reședinței familiale, cu mobile sobre, cei trei frați stăteau de vorbă; mama, ca o regină, îi domina, cu privirea mândră și părul alb. Lourival, care-și comanda hainele la Londra, nu acceptase niciodată să fie deputat sau senator. Refuzase chiar și un minister când i-a fost oferit. Guvernator de São Paulo, cine știe, poate ar accepta, dac-ar fi ales de toate forțele politice, Emilio era deputat federal, ales și reales fără cea mai mică greutate. Mult mai în vârstă decât Mundinho, amândoi, acum se speriau văzându-l bărbat în toată firea, făcând afaceri, exportând cacao, obținând câștiguri de invidiat, vorbind despre acele pământuri barbare unde se refugiase fără ca nimeni să știe vreodată motivul, anunțându-i că, în scurtă vreme, va fi deputat.

— Te putem ajuta, a spus, patern, Lourival.

— Te trecem printre primii pe lista guvernului. Alegere garantată, a completat Emilio.

— N-am venit să cer, am venit să vă informez.

— Orgolios, puștiul... a murmurat Lourival, cu dispreț.

— De unul singur nu te-alegi, i-a prezis Emilio.

— Singur o să mă aleg. Din partea opoziției. O să fiu șef, numai că vreau să fiu acolo, în Ilhéus. Și șefia asta n-am venit să v-o cer vouă; vă mulțumesc foarte mult.

Mama a ridicat glasul.

— Poți să faci ce vrei, nimeni nu te împiedică. Dar de ce te ridici contra fraților tăi? De ce te desparți de noi? Ei nu vor decât să te ajute; sunt frații tăi.

— Nu mai sunt un copil, chiar dumneata ai spus-o.

După aceea le-a povestit despre Ilhéus, despre luptele din trecut, banditism, pământuri cucerite cu arma, despre progresul actual și despre problemele de-acolo.

— Vreau să fiu respectat, să fiu trimis să vorbesc în numele lor, în Cameră. Ce-aș câștiga dacă m-ați trece pe o listă? E de-ajuns Emilio ca să reprezinte firma. Eu sunt din Ilhéus.

— Politică de provincie. Cu împușcături și fanfară, a zâmbit Emilio ironic și condescendent în același timp.

— De ce să riști, dacă nu e nevoie? a întrebat mama ascunzându-și teama.

— Ca să nu fiu doar fratele fraților mei. Ca să fiu cineva.

Umblase prin Rio de Janeiro. Pe la ministere, tutuindu-se cu miniștrii, intrând direct în cabinetele lor – de câte ori nu se întâlnise cu fiecare dintre ei acasă la el, așezați la masa prezidată de mama, sau acasă la Lourival, la São Paulo, zâmbindu-i Madeleinei? Când ministrul justiției, rivalul său cu ani în urmă în disputa pentru farmecele unei olandeze, îi spusese că i-a răspuns guvernatorului din Bahia că va putea obține recunoașterea oficială a colegiului Enoch de-abia la începutul anului, Mundinho râsese:

— Băiete, tu datorezi mult orașului Ilhéus. Dacă eu n-aș fi plecat acolo, niciodată nu te-ai fi culcat cu Berta, mica olandeză rea de muscă. Vreau oficializarea, acum. Guvernatorului poți să-i arăți legea. Mie nu. Eu vreau ce e ilegal, dificil, imposibil...

La Ministerul Drumurilor și al Lucrărilor Publice a cerut un inginer. I-a povestit ministrului toată istoria cu intrarea în portul Ilhéus, cu docurile din Bahia, interesele unor oameni de-ai ginerelui guvernatorului. Era imposibil. Just, fără îndoială, dar imposibil, dragul meu, totalmente imposibil, guvernatorul o să urle de furie.

— El te-a numit?

— Nu, bineînțeles.

— Te poate da jos?

— Cred că nu...

— Și atunci?

— Nu înțelegi?

— Nu. Guvernatorul e bătrân, iar ginere-su e un pungaș, nu fac doi bani. Sfârșitul unui guvern, sfârșitul unui clan. O să fii împotriva mea, împotriva celei mai prospere și mai puternice regiuni din stat? Prostii. Eu reprezint viitorul, guvernatorul, trecutul. Pe lângă faptul c-am venit la tine din prietenie. Știi bine că pot să mă duc mai sus. Dacă vorbesc cu Lourival și Emilio ai să primești ordin de la președintele republicii să trimiți un inginer. Nu-i așa?

Îl amuza șantajul acela, cu frații lui, cărora pentru nimic în lume nu le-ar fi cerut ceva. Seara a luat masa cu ministrul: muzică, femei, șampanie, flori. Luna următoare inginerul avea să fie în Ilhéus.

A stat trei săptămâni la Rio, revenind la viața de altădată: petreceri, chefuri, tinere din înalta societate, artiste de la teatrul de varietăți. Se mira că tot ceea ce reprezentase viața lui timp de ani și ani acum îl atrăgea atât de puțin și îl obosea. Adevărul e că îi lipseau Ilhéus-ul, biroul lui plin de lume, intrigile, bârfele, anumite personaje locale. Nu-și închipuise niciodată că se va adapta și se va atașa atât de mult. Maică-sa i-a prezentat domnișoare bogate, de familie bună, îi căuta o logodnică care să-l smulgă din Ilhéus, Lourival voia să-l ia cu el la São Paulo; Mundinho era încă asociatul lui la plantațiile de cafea și trebuia să le viziteze. Nu s-a dus, de-abia i se cicatrizase rana din suflet, de-abia se ștersese imaginea Madeleinei din visurile sale; nu voia s-o revadă, să fie urmărit de chipul ei. Pasiune devoratoare, nemărturisită vreodată, încercată mai mult de el decât de ea, mereu la un pas de-a se arunca unul în brațele celuilalt. Ilhéus îl vindecase și acum trăia pentru Ilhéus.

Lourival, flegmatic și blazat, atât de superior, atât de englez în suficiența lui, văduv al unei neveste milionare, fără copii, se căsătorise din nou, pe neașteptate, în timpul uneia din veșnicele lui călătorii în Europa, cu o franțuzoaică, manechin la o casă de modă. Între cei doi era o diferență de vârstă mare, iar Madeleine disimula cu greu motivele pentru care se căsătorise. Mundinho simțise că dacă nu pleacă definitiv, nu mai era nimic de făcut, nici considerațiile morale, nici scandalul, nici posibile remușcări nu puteau să-i împiedice să sfârșească unul în brațele celuilalt. Se urmăreau din priviri prin casă, când se atingeau aveau un tremur în mâini și în glasuri. Cu greu își putea imagina flegmaticul și raționalul Lourival că fratele lui cel mai mic, nebunaticul Mundinho, avea să renunțe la toate din cauza lui, datorită dragostei de frate.

Ilhéus îl vindecase, acum era vindecat; cine știe, poate ar putea, dac-ar vrea, să dea ochii cu Madeleine, nu mai încerca nici un sentiment pentru ea. Străbătu orașul cu binoclul și-l văzu pe arabul Nacib la fereastra casei. Zâmbi, pentru că proprietarul barului îi amintea de Căpitan – erau adversari veșnici la table și la dame. Căpitanul îl ajutase mult. Ajunsese cel mai bun prieten a lui și de mai multă vreme îi sugerase, pe ocolite, posibilitatea de-a intra în politică. În oraș nu era un secret ura Căpitanului pentru familia Bastos, care îl răsturnase pe taică-su din guvernul local și-l zdrobise în lupta politică, acum douăzeci de ani. Mundinho se făcea că nu pricepe; își pregătea încă terenul. Acum sosise momentul. Trebuia să-l determine pe Căpitan să-i vorbească deschis, să-i ofere conducerea opoziției. O să le arate fraților săi ce-i în stare. Fără să mai spunem că Ilhéus avea nevoie de un om ca el ca să se dezvolte în continuare într-un ritm accelerat; coloneii ăia nu știau de ce-are nevoie provincia.

Mundinho înapoie binoclul; pilotul urca la bord și nava se îndrepta spre port.

Despre sosirea vaporului

În ciuda orei matinale, o mică mulțime urmărea dificilele operații de despotmolire a navei. Eșuase pe bancul de nisip și părea ancorată acolo pentru totdeauna. De pe culmea dealului Unhão, curioșii îi vedeau pe comandant și pe pilot aferați, dând ordine, marinarii alergând, ofițerii trecând grăbiți. Mici șalupe sosite de la Pontal înconjurau vaporul.

Pasagerii se aplecau peste bord, majoritatea în pijama și papuci și, doar ici-colo, câte unul îmbrăcat pentru debarcare. Toți vorbeau, aproape țipând cu rudele care se sculaseră ca să-i aștepte în port, povestind despre călătorie și făcând bancuri despre eșuarea navei. De la bord, cineva anunța familia de pe chei:

— A murit în chinuri groaznice, sărăcuța!

Veste care smulse suspine unei doamne în negru, de vârstă mijlocie, venită cu un bărbat slab și trist, cu panglică de doliu la mânecă și la reverul hainei. Doi copii urmăreau vaporul fără să observe lacrimile mamei.

Printre spectatori se formau grupuri, se schimbau saluturi, se comenta evenimentul:

— E o rușine intrarea asta în port...

— E un pericol. Într-o bună zi o să rămână un vapor acolo pentru totdeauna și adio portul Ilhéus...

— Guvernul nu se interesează...

— Nu se interesează? Dinadins nu face nimic. Ca să nu intre vapoarele mari. Ca să exportăm marfa tot prin Bahia.

— Nici primăria nu face nimic. Primarul nu e activ. Nu știe decât să aprobe guvernul.

— Ilhéus trebuie să dovedească ce e în stare.

Grupul venit dinspre hala de pește era prins în conversație. Doctorul, cu obișnuita lui înfierbântare, chema poporul contra politicienilor, a autorităților din Bahia care tratau orașul cu dispreț de parcă n-ar fi fost cel mai bogat și cel mai prosper din tot statul, cel care contribuia cel mai mult la buget. Asta ca să nu mai vorbim de Itabuna, oraș ce crescuse ca ciupercile după ploaie, sacrificat și el din cauza incapacității, indolenței și relei voințe a autorităților cu privire la portul Ilhéus.

— Vina e a noastră, trebuie s-o recunoaștem, a spus Căpitanul.

— De ce?

— Numai noi suntem vinovați, nimeni altcineva. Și e ușor de demonstrat; cine face politica în Ilhéus? Aceiași oameni de acum douăzeci de ani. Să alegem ca primar, deputat, senator pentru statul nostru ori deputat federal oameni care n-au nici o legătură cu Ilhéus; și n-au de plătit datorii de pe vremea când era bunica fată.

João Fulgêncio îl sprijinea:

— Are dreptate. Coloneii îi votează tot pe cei pe care i-au susținut pe vremuri.

— Rezultatul, Ilhéus să-și vadă singur de interesele sale.

— Datoria e datorie... s-a apărat colonelul Amâncio Leal. În vremurile de izbeliște am contat pe ei...

— Acum problemele sunt altele...

Doctorul amenința cu degetul:

— Dar această situație rușinoasă se va termina. O să alegem oameni care să reprezinte adevăratele interese ale regiunii.

Colonelul Manuel das Onças a râs:

— Și voturile de unde le scoți, Doctore?

Colonelul Amâncio Leal a spus cu glasul lui blând:

— Ascultă, Doctore! Se vorbește mult de progres, de civilizație, de nevoia de-a schimba totul în Ilhéus. De dimineață până seara n-aud altceva. Dar spune-mi un lucru: cui se datorează acest progres? Nu nouă, plantatorilor de cacao? Avem datoriile noastre, pe care ni le-am asumat în clipe grele și suntem oameni de cuvânt. Câtă vreme voi trăi, voturile mele i le dau prietenului meu Ramiro Bastos și cui îmi spune el. Nu mă interesează numele. El m-a ajutat când oamenii își riscau viața pe coclaurii ăștia...

Arabul Nacib s-a alăturat grupului, încă somnoros, preocupat și abătut:

— Despre ce-i vorba?

Căpitanul i-a explicat:

— Veșnica înapoiere... Coloneii nu înțeleg că au trecut vremurile de demult, că astăzi lucrurile sunt diferite. Că problemele nu mai sunt aceleași de acum douăzeci ori treizeci de ani.

Pe arab însă nu-l interesa, era departe de toată discuția aceea care l-ar fi pasionat în altă ocazie. Gândindu-se la ale lui – barul fără bucătăreasă, un dezastru! –, de-abia a înclinat din cap la spusele amicului său.

— Ești abătut. Ce-i cu fața asta de înmormântare?

— Mi-a plecat bucătăreasa...

— Poftim, motiv...

Căpitanul a revenit la discuția tot mai pasionată, care acum adunase mai multe persoane în jurul grupului.

Poftim, motiv... Poftim, motiv... Nacib a făcut câțiva pași, vrând parcă să se îndepărteze de discuția care îl perturba. Vocea Doctorului, oratorică, se încrucișa cu vocea blândă, dar hotărâtă a colonelului Amâncio. Ce-l interesau pe el primăria din Ilhéus, deputații și senatorii, îl interesa banchetul de-a doua zi cu treizeci de tacâmuri. Dacă surorile Dos Reis o să vrea să i-l pregătească, o să-i ceară o grămadă de bani. Și tocmai acum când toate mergeau ca pe roate...

Când a cumpărat barul Vesúvio, situat în Piața São Sebastião, în cartierul rezidențial – departe – departe nu, pentru că distanțele erau ridicole în Ilhéus –, ceva mai încolo de centrul comercial, de port, unde era cea mai mare concurență, câțiva prieteni și unchiu-su erau de părere că făcuse o prostie. Barul era într-o mizerie cumplită, gol, fără clienți, pustiu. Prosperau cârciumile din port, cu clientela obișnuită. Nacib, însă, nu voia să mai vândă țesături la tejgheaua din prăvălia unde lucra de la moartea lui taică-su. Nu-i plăceau munca aceea și, cu atât mai puțin, combinația cu unchiu-su și cumnatu-su (soră-sa se căsătorise cu un agronom de la Stațiunea Experimentală pentru Cacao). Câtă vreme trăise taică-su, prăvălia mersese bine, bătrânul avea inițiativă și era simpatic. Unchiu-su, dintr-o familie mare, tipicar, bătea pasul pe loc, temător, mulțumindu-se cu puțin. Nacib a preferat să-și vândă partea lui, a făcut niște tranzacții riscante – vindea și cumpăra cacao ca să-și fructifice capitalul și a sfârșit prin a cumpăra barul, îl cumpărase de la un italian în urmă cu cinci ani. Italianul plecase spre interiorul țării, atras de mirajul cacauei.

Un bar era o afacere bună în Ilhéus, mai bună chiar decât un cabaret. Meleag cu lume mereu în mișcare, cu oameni sosind atrași de faima bogățiilor, o mulțime de comis-voiajori umplând străzile, popor mult în trecere, cu numeroase afaceri încheiate la mese prin baruri, cu oameni ce beau pe cinste și cu obiceiul adus de englezi odată cu construirea căii ferate, de a lua un aperitiv înainte de prânz și de cină, câștigat la o partidă de pocher cu zaruri, obicei ce se răspândise în rândul întregii populații masculine.

Înainte de amiază și după cinci după-masă barurile gemeau.

Barul Vesúvio era cel mai vechi din oraș. Era situat la parterul unei clădiri pe colț, într-o mică și cochetă piață spre mare, unde se înălța biserica São Sebastião. În colțul celălalt se inaugurase recent Cine-Teatrul Ilhéus. Decăderea barului Vesúvio nu era cauzată de poziția sa în afara străzilor comerciale, unde prosperau Café Ideal, Barul Chic și Pinga de Ouro a lui Plínio Araçá, cei trei principali concurenți ai lui Nacib. Decăderea barului era cauzată mai ales de italian, cu gândul la plantațiile de cacao. Nu se interesa de bar, nu-și reînnoia stocurile de băuturi și nu făcea nimic ca să fie pe placul clienților. Până și un gramofon vechi cu discuri cu arii din opere aștepta să fie reparat, acoperit de pânze de păianjen. Scaune desfăcute din încheieturi, mese cu picioare rupte, o masă de biliard cu postavul sfâșiat. Până și numele barului, pictat cu litere de foc deasupra imaginii unui vulcan în erupție, se ștersese cu timpul. Nacib a cumpărat toată mizeria asta, plus numele și locul cu bani puțini. Italianul a păstrat doar gramofonul și plăcile.

A zugrăvit totul din nou, a comandat mese noi, scaune, a adus măsuțe pentru jocul de dame și table, a vândut masa de biliard unui bar din Macuco și a construit un separeu în spate pentru jucătorii de pocher. Un bogat sortiment de băuturi, înghețată pentru cei ce ieșeau la plimbare cu familia pe noul bulevard de pe țărmul mării la ceasul înserării sau la ora ieșirii de la cinematografe, dar mai ales gustări și dulciuri pentru aperitiv. Un amănunt aparent fără importanță: toate acele acarajé13, abará14, turtițe de manioc și puba, gustările din siri15, crevete și cod, prăjiturelele din manioc și mălai fuseseră ideea lui João Fulgêncio:

— De ce nu faci din astea pentru bar? îl întrebase într-o zi, mestecând niște acarajé pregătit de bătrâna Filomena pentru plăcerea exclusivă a arabului Nacib, iubitor de mâncăruri bune.

La început veneau la bar doar prietenii: grupul de la Papetăria Modêlo, ce sosea după închidere să stea acolo la taclale, amatorii de table și de dame și câteva persoane mai respectabile, ca de pildă judecătorul și doctorul Maurício, puțin tentați să apară prin barurile din port, cu lume pestriță, unde, nu arareori, izbucneau încăierări violente, cu bătăi și focuri de revolver. Pe urmă au început să vină și bărbați cu familiile lor, atrași de înghețată și de sucurile de fructe. Însă de-abia după ce a introdus prăjiturelele și gustările la ora aperitivului, clientela a început să crească cu adevărat și barul să prospere. Partidele de pocher din separeu aveau mare succes. Pentru clienții de aici – colonelul Amâncio Leal, bogătașul Maluf, colonelul Melk Tavares, Ribeirinho, sirianul Fuad, proprietarul magazinului de încălțăminte, Osnar Faria, a cărui singură ocupație era să joace pocher și să țină calea negreselor pe colina Conquista, doctorul Ezequiel Prado și alții –, Nacib păstra pentru miezul nopții gustări, turtițe și prăjiturele. Băutura curgea din plin, caniota casei era substanțială.

În scurtă vreme, Vesúvio redevenise prosper. A depăși Barul Chic, Café Ideal și era întrecut doar de Pinga de Ouro. Nacib nu se putea plânge; muncea ca un rob, e-adevărat, ajutat de Chico Moleza și Bico-Fino uneori și de negrișorul Tuísca, care-și instala lădița de lustruit pantofii pe lunga terasă a barului dinspre piațetă, lângă mesele în aer liber. Totul mergea bine, îi plăcea munca asta, la bar se vorbea despre toate noutățile, se comentau și cele mai mici întâmplări din oraș, veștile din țară și din lume. Nacib era simpatizat de toată lumea, „om cinstit și muncitor”, cum spunea judecătorul așezându-se seara, după cină, la o masă de afară să privească marea și lumea din piață.

Totul mergea foarte bine până azi, când nebuna de Filomena și-a dus la îndeplinire vechea amenințare. Cine să gătească acum pentru bar – și pentru el, pentru Nacib, al cărui viciu era să mănânce bine – mâncăruri gustoase și condimentate? Era absurd să se gândească la angajarea permanentă a surorilor Dos Reis; nu numai că ele n-ar accepta, dar nici el nu le-ar putea plăti. Erau scumpe; s-ar fi dus tot câștigul lui. Trebuia să angajeze, chiar azi, dacă era posibil, o bucătăreasă, și încă una bună, altminteri...

— S-ar putea să arunce încărcătura în mare ca să iasă – comentă un bărbat în cămașă. E împotmolit bine. Pentru o clipă Nacib a uitat de grijile lui; motoarele vaporului urlau în van.

— Asta o să se termine... se auzi vocea Doctorului în mijlocul discuției.

— Nimeni nu știe foarte exact nici măcar cine e acest Mundinho Falcão... ataca mereu blând Amâncio Leal.

— Nu știe? E omul de pe acest vapor, omul de care are nevoie Ilhéus.

Nava se zguduia, chila se târa pe nisip, motoarele gemeau, pilotul dădea ordine. Pe puntea de comandă a apărut un bărbat încă tânăr, bine îmbrăcat, cu mâinile streașină la ochi, încercând să-și recunoască prietenii printre spectatori.

— Uite-l acolo... Mundinho! a spus Căpitanul.

— Unde?

— Acolo, sus...

Strigătele s-au repetat:

— Mundinho! Mundinho!

Celălalt a auzit, s-a uitat să vadă de unde vin glasurile și a făcut semne cu mâna. Pe urmă, a coborât scările, a dispăru câteva clipe și a reapărut printre pasagerii aplecați peste bord. A duse mâinile pâlnie la gură ca să anunțe:

— Trebuie să sosească și inginerul!

— Ce inginer?

— De la Ministerul Drumurilor, ca să studieze rada. Vești bune...

— Eh, vedeți? Ce vă spuneam eu?

În spatele lui Mundinho Falcão a apărut chipul unei femei necunoscute, cu o pălărie mare, verde și părul blond. Surâzătoare, îl ținea de braț pe exportator.

— Ptiu, ce femeie! Mundinho nu-și pierde timpul.

— Ce bucățică! Nhô-Galo a dat aprobator din cap.

Vaporul se clătină tare, speriind pasagerii – femeia blondă scoase un mic țipăt –, chila se desprinsese din nisip, strigăte de veselie izbucniră pe țărm și la bord. Un bărbat brunet și foarte slab, cu o țigară de foi în gură, privea indiferent, alături de Mundinho. Exportatorul i-a spus ceva și el a râs.

— Mundinho ăsta e dat naibii... a comentat cu simpatie colonelul Ribeirinho.

Nava a șuierat, un șuier lung de libertate, și s-a îndreptat spre port.

— E un aristocrat, nu-i ca noi, a răspuns, fără simpatie, colonelul Amâncio Leal.

— Hai să vedem ce vești ne-aduce Mundinho, a propus Căpitanul.

— Eu mă duc la pensiune să mă schimb și să beau o cafea, a zis în chip de despărțire Manuel das Onças.

— Și eu la fel...

Și Amâncio Leal îl însoți. Mulțimea s-a îndreptat spre port. Grupul de prieteni comenta vestea adusă de Mundinho:

— După cât se pare, a reușit să miște ceva la minister. Era și timpul.

— Omul are trecere, fără discuție.

— Ce femeie! Ruptă din soare... a suspinat colonelul Ribeirinho.

Când au ajuns pe chei, vaporul făcea deja manevrele de ancorare. Pasagerii pentru Bahia, Aracaju, Maceió, Recife priveau curioși. Mundinho Falcão a fost printre primii care au coborât, îmbrățișat de îndată de prieteni. Arabul se frângea în salamalecuri.

— Te-ai îngrășat...

— Ai mai întinerit.

— La Rio de Janeiro întinerești...

Femeia blondă – mai puțin tânără decât părea în realitate, dar și mai frumoasă, bine îmbrăcată și bine machiată, „o păpușă din străinătate”, cum a categorisit-o colonelul Ribeirinho – și bărbatul scheletic rămăseseră așteptând, lângă grup. Mundinho a făcut prezentările, pe un ton săltăreț, ca o reclamă de circ:

— Prințul Sandra, magician vestit, și soția sa, balerina Anabela... O să joace o stagiune aici.

Bărbatul care de la bord anunțase dureroasa moarte a cuiva, îmbrățișându-se acum cu familia pe chei, povestea amănunte triste:

— O lună s-a chinuit pe patul de moarte, biata de ea! Niciodată n-am văzut atâta suferință... Gemea ziua și noaptea, de-ți sfâșia inima.

Plânsetul femeii s-a întețit. Mundinho, artiștii, Căpitanul, Doctorul, Nacib, moșierii au pornit pe chei spre ieșire. Treceau hamali cu geamantane. Anabela a deschis o umbrelă. Mundinho Falcão i-a spus lui Nacib:

— Nu vrei să angajezi fata să danseze la bar? Are un număr, dragă, dansul vălurilor, ar fi un succes...

Nacib a ridicat mâinile.

— La bar? Asta-i pentru cinematografe sau pentru cabarete... Eu am nevoie de-o bucătăreasă.

Au râs cu toții. Căpitanul l-a luat de braț pe Mundinho:

— Ce-i cu inginerul?

— La sfârșitul lunii e-aici. Mi-a garantat ministrul.

1 Novena (în pg. și sp.), ciclu de rugăciuni care se rostesc nouă zile la rând.

2 Denumirea veche a unității teritorial-administrative din coloniile portugheze, deci și din Brazilia.

3 Joc de cuvinte intraductibil în română: pg. onça înseamnă uncie, măsură de greutate, dar și numele unor mamifere din familia felinelor.

4 Mâncare braziliană, un fel de terci din făină de grâu sau de manioc, cu zahăr, ouă și alte ingrediente.

5 Locuitoare din Bahia.

6 Tip de cușcuș din tapiocă fermentată în apă.

7 Arroba (în pg. și sp.), unitate de măsură egală cu 14,688 kg.

8 Dans popular, un fel de cavalcadă, cu care se sărbătorește ziua de 6 ianuarie, când, potrivit tradiției, sosesc Cei Trei Crai de la Răsărit (în pg.).

9 Dans și reprezentație dramatică populară, în formă de cortegiu, în care personajele principale sunt boul, căluțul-de-mare și doctorul (în pg.).

10 Reprezentare la scară redusă a Ieslei de la Bethleem, care se instalează în case, instituții și locuri publice de Crăciun.

11 Pedro al II-lea, împărat al Braziliei între 1831–1889.

12 Un fel de gogoși din tapiocă.

13 Un fel de terci din fasole albă, prăjit în ulei de dendê (specie de palmier).

14 Mâncare foarte asemănătoare cu cea anterioară, dar condimentată, mai ales cu piper.

15 Numele a mai multor specii de crustacee.