Despre surorile Dos Reis și despre ieslea lor de Crăciun

Surorile Dos Reis, durdulia Quinquina și subțiratica Florzinha, care se întorceau de la liturghia de șapte de la Catedrală, și-au iuțit pașii mărunți văzându-l pe Nacib așteptând în fața porții. Erau două bătrânele joviale și aveau împreună o sută douăzeci și opt de ani de bravă virginitate indiscutabilă. Gemene, erau ultimele descendente ale unei vechi familii din Ilhéus dinaintea epocii cacauei, descendente ale celor care le cedaseră locul oamenilor veniți din Sergipe, sertão16, Alagoa do Monteiro, arabilor, italienilor și spaniolilor, celor din Ceará. Moșteniseră o casă frumoasă, în care locuiau – râvnită de mulți colonei bogați – pe strada Colonel Adami și încă trei în Piața Bisericii parohiale; trăiau din chiriile de pe case și din dulciurile vândute după-masă de negrișorul Tuísca. Mari specialiste în dulciuri, mâini fermecate la bucătărie, acceptau uneori să pregătească prânzuri și banchete de mare lux, însă faima lor, care le transforma într-o adevărată instituție a orașului, era marea iesle de Crăciun17 pe care o făceau în fiecare an într-unul din saloanele din față ale casei zugrăvite în albastru. Lucrau un an întreg, tăind și lipind pe carton figuri din reviste, ca să-și mărească ieslea, distracția și obiectul lor de devoțiune.

— V-ați sculat devreme azi, domnule Nacib...

— Probleme.

— Și revistele pe care ni le-ați promis?

— O să le-aduc, dona Florzinha, o să le-aduc. Tot adun.

Florzinha, cea plină de nerv, cerea reviste de la toți cunoscuții; impasibila Quinquina surâdea. Păreau două caricaturi ieșite dintr-o carte veche, cu rochiile lor demodate, cu baticuri pe cap, săltărețe și vioaie.

— Și ce v-a adus pe la noi la ora asta?

— Aș vrea să discutăm o afacere.

— Atunci, poftiți înăuntru...

Poarta dădea spre o verandă unde creșteau flori și plante îngrijite cu multă dragoste. O servitoare, și mai în vârstă decât cele două fete bătrâne, îndoită de spate de povara anilor, trecea printre glastre, udându-le cu o stropitoare.

— Poftiți în salonul cu ieslea, l-a invitat Quinquina.

— Anastácia, servește-l cu un lichior pe domnul Nacib! a poruncit Florzinha. Ce preferați, de jenipapo18 sau de ananas? Avem și de portocale și de maracujá19...

Nacib știa din experiență că trebuia să bea un lichior – la ora aia, dimineața, Dumnezeule!, să-l laude, să le întrebe cum merge treaba la iesle, să se arate interesat de asta, dacă voia să-și ducă la bun sfârșit tratativele. Important era să aibă garantate gustările și dulciurile la bar pentru câteva zile și banchetul Întreprinderii de Autobuze de mâine seară. Până o să găsească o altă bucătăreasă bună.

Era una din acele case de pe timpuri cu două saloane pentru musafiri la stradă. Unul din ele nu mai slujea de mult scopului inițial și devenise salonul cu ieslea. Asta nu însemna că ieslea rămânea aranjată acolo tot anul. Era montată în decembrie și publicul o putea vizita până în preajma carnavalului, când Quinquina și Florzinha o demontau cu grijă și începeau imediat să se pregătească pentru următoarea iesle.

Nu era singura din Ilhéus. Mai existau și altele, unele frumoase și bogate, dar când cineva vorbea despre „iesle”, se referea la cea a surorilor Dos Reis, pentru că nici una din celelalte nu se putea compara cu a lor. Fusese făcută încetul cu încetul de-a lungul a peste cincizeci de ani. Ilhéus era încă o văgăună înapoiată; Quinquina și Florzinha erau fete tinere, neastâmpărate și amatoare de petreceri, foarte curtate de băieți (și-acum e un mic mister cum de-au rămas domnișoare bătrâne; poate că aleseseră prea mult) când și-au făcut prima și mica lor iesle. În acel uitat Ilhéus din alte timpuri, dinaintea perioadei cacauei, între familii avea loc o adevărată întrecere ca să se vadă cine are cea mai frumoasă, completă și bogată iesle de Crăciun. Crăciunul european cu Moș Crăciun într-o sanie trasă de reni, îmbrăcat ca pentru mers prin zăpadă și frig, aducând cadouri copiilor, nu exista în Ilhéus. Aici exista Crăciunul cu iesle, cu vizite cu masa întinsă, cu cina după liturghia de seară, cu începutul serbărilor populare – reisado, cele trei păstorițe20, bumba-meu-boi, văcarul și caapora21.

An de an, tinerele Dos Reis își îmbogățiseră ieslea. Și pe măsură ce le trecea vremea balurilor, consacrau tot mai mult timp ieslei, adăugându-i noi figuri, mărind estrada pe care o montau până ajunsese să ocupe un sfert din salon. Din martie până în noiembrie, tot timpul ce le rămânea după drumurile obligatorii la biserici (la șase dimineața pentru liturghie și la șase seara pentru împărtășanie), după pregătirea gustoaselor dulciuri vândute de negrișorul Tuísca unor clienți permanenți, după vizitele la prieteni și vagi rude și bârfele cu vecinii despre viața celorlalți, tot timpul liber decupau figuri din reviste și almanahuri, și le lipeau apoi pe carton. La aranjarea ieslei, la sfârșitul anului, erau ajutate de Joaquim, salariat la Papetăria Modêlo, toboșar la Societatea Euterpe 13 Mai, care din acest motiv se considera un temperament artistic. João Fulgêncio, Căpitanul Diógenes (proprietarul Cine-Teatrului Ilhéus și protestant), elevele de la Colegiul Călugărițelor, profesorul Josué Nhô-Galo, deși înfierbântat dușman al clerului, erau cei care le procurau cu asiduitate reviste. Când, în decembrie, era mai multă treabă, vecine și prietene, studente după ce-și dădeau examenele veneau să le ajute pe bătrâne. Marea iesle ajunsese să fie aproape proprietate colectivă a comunității, mândria localnicilor; ziua în care se inaugura era zi de sărbătoare, casa surorilor Dos Reis plină de lume și curioșii îngrămădiți în stradă, în fața ferestrelor deschise, ca să vadă ieslea iluminată cu lampioane multicolore, tot opera lui Joaquim, care în acea zi glorioasă se îmbăta cu vitejie cu lichiorurile dulci ale domnișoarelor bătrâne.

Ieslea reprezenta, așa cum era de așteptat, nașterea lui Christos în sărăcăciosul staul din îndepărtata Palestină. Dar, oh! Aridul pământ oriental era acum doar un amănunt în mijlocul unei lumi pestrițe unde se amestecau, în chip democratic, scenele și figurile cele mai felurite, din cele mai diferite perioade ale istoriei, lume ce se dezvolta an de an. Oameni celebri, politicieni, savanți, militari, literați și artiști, animale domestice și sălbatice, chipuri martirizate de sfinți alături de trupurile strălucitoare ale unor stele de cinema aproape goale.

Pe estradă se înălța un șir de dealuri, cu o mică vale în mijloc, unde se aflau staulul cu leagănul lui Iisus, Maria așezată lângă el și Sfântul Iosif, în picioare, ținând de căpăstru un măgar timid. Aceste chipuri nu erau nici cele mai mari, nici cele mai frumos împodobite din iesle. Din contră, păreau mici și sărăcăcioase alături de celelalte, dar cum făceau parte din prima iesle aranjată de ele, Quinquina și Florzinha voiau să le păstreze cu orice preț. Nu același lucru se putea spune despre marea și misterioasa vestitoare a nașterii Domnului, agățată cu fire de ață între staul și un cer de pânză albastră găurită de stele. Era capodopera lui Joaquim, ținta elogiilor ce îi umezeau ochii: o enormă stea cu coada roșie, toată din celofan, atât de bine concepută și realizată încât părea că răspândește întreaga lumină ce strălucea în ieslea imensă.

În apropierea staulului, vaci trezite de eveniment din pașnicul lor somn, cai, pisici, căței, cocoși, rațe și găini, animale felurite, un leu, un tigru și o girafă adorau pruncul. Și călăuziți de lumina stelei lui Joaquim sosiseră acolo și Cei Trei Crai, Gaspar, Melchior și Baltazar, aducând aur, tămâie și smirnă. Două figuri biblice, cei doi crai albi, fuseseră decupate dintr-un almanah cu mult timp în urmă. Cât despre craiul negru, al cărui chip fusese distrus de umezeală, îl înlocuiseră, de curând, cu portretul sultanului din Maroc, publicat mereu de ziarele și revistele din acea vreme. (Și într-adevăr, ce rege era mai indicat să-l înlocuiască pe mutilatul Melchior decât cel ce avea atâta nevoie să fie apărat, pentru că lupta cu arma în mână pentru independența regatului său?)

Un râu, un firișor de apă curgând în matca unui tub de cauciuc tăiat pe mijloc, cobora printre coline la vale și ingeniosul Joaquim concepuse și realizase chiar și o cataractă. Drumuri se încrucișau pe dealuri, îndreptându-se toate spre staul, ici și colo se înălțau mici așezări. Și pe drumeaguri, în fața caselor cu ferestre luminate, printre animale, se aflau bărbați și femei care, într-un fel sau altul, deveniseră celebri în Brazilia și în lume, ale căror portrete își meritau consacrarea în reviste. Se aflau acolo Santos Dumont lângă unul din rudimentarele lui avioane, cu o pălărie sport și aerul său nițel trist. Lângă el, pe costișa din dreapta a unui deal, stăteau de vorbă Irod și Pilat. Mai încolo, eroi militari: regele George al V-lea al Angliei, Kaiser-ul, mareșalul Joffre, Lloyd George, Poincaré, țarul Nicolae. Pe povârnișul stâng, splendida Eleonora Dusé22, cu diademă pe cap și brațele goale. Se mai aflau împreună Rui Barbosa23, J.J. Seabra, Lucien Guitry24, Victor Hugo, Don Pedro al II-lea, Emilio de Menezes25, baronul de Rio Branco26 Zola și Dreyfus, poetul Castro Alves și tâlharul Antônio Silvino. Alături de nevinovate poze colorate, care le făceau pe surori să exclame încântate când le vedeau în reviste:

— Ce frumusețe pentru iesle!

În ultimii ani crescuse mult numărul artiștilor de cinema, principala contribuție a elevelor de la Colegiul Călugărițelor, și William Farnum, Eddie Paolo, Lia de Putti, Rudolf Valentino, Carlitos, Lilian Gish, Ramón Novarro și William S. Hart amenințau serios să ajungă să domine drumurile de pe dealuri. Se afla acolo și Vladimir Ilici Lenin, temutul conducător al revoluției bolșevice. João Fulgêncio îi decupase portretul dintr-o revistă și i-l dăduse Florzinhei.

— E-un om important... Nu poate să lipsească din iesle.

Apăreau și personalități locale: fostul primar Cazuza Oliveira, a cărui administrație fusese faimoasă, ori răposatul colonel Horácio Macedo, cuceritor de noi pământuri. Un desen – făcut de Joaquim la insistențele Doctorului – o înfățișa pe neuitata Ofenísia. Pistolari din lut, scene de luptă, oameni cu carabina la umăr.

Pe o masă, lângă fereastră, erau împrăștiate reviste, foarfece, lipici și carton. Nacib era grăbit, voia să discute despre banchetul pentru Întreprinderea de Autobuze și despre gustările și dulciurile pentru bar. A sorbit din lichiorul de jenipapo și a lăudat lucrările la iesle:

— După cât se vede, anul ăsta o să fie formidabilă!

— Dac-o vrea Dumnezeu...

— Aveți multe figuri noi, nu-i așa?

— Oh, nici nu le știm socoteala.

Cele două surori s-au așezat pe o sofa, țepene, zâmbindu-i arabului și așteptând să le spună despre ce este vorba.

— Ei... Nici nu vă închipuiți ce mi s-a întâmplat azi... Bătrâna Filomena a plecat să locuiască cu fiu-su la Agua Preta.

— Nu mai spuneți... Chiar așa? Zicea ea că... vorbeau amândouă deodată; era o bârfă bună de răspândit.

— Nu mă așteptam la una ca asta. Și chiar azi; zi de târg, lume multă la bar și pe deasupra mi s-a comandat și un banchet pentru treizeci de persoane.

— O masă pentru treizeci de persoane?

— Oferită de rusul Jacob și de Moacir, cel cu garajul. Ca să sărbătorească inaugurarea Întreprinderii de Autobuze.

— Ah! a zis Florzinha, știu.

— Da! a spus Quinquina. Am auzit. Se zice că vine și primarul din Itabuna.

— Cel de-aici, cel din Itabuna, colonelul Misael, directorul băncii, domnul Hugo Kaufmann, în fine, numai lume bună.

— Dumneavoastră credeți că povestea asta cu autobuzele o să dea rezultate? a vrut să știe Quinquina.

— Ce să dea... că dă deja. Peste puțin timp, nimeni n-o să mai meargă cu trenul. E-o oră diferență...

— Și nu-i periculos? întrebă Florzinha.

— De ce?

— Dacă se răstoarnă... Acum câteva zile s-a răsturnat unul la Bahia și au murit trei persoane; am citit în ziar...

— Eu nu mă urc în așa ceva. Automobilul nu-i pentru mine. Pot să mor de mașină dacă mă calcă pe stradă, dar să mă urc în ea, asta nu... a spus Quinquina.

— Mai ieri, cumătrul Eusébio voia să ne urce cu forța în mașina lui, să facem o plimbare. Până și cumătra Noca a zis că suntem înapoiate... a povestit Florzinha.

Nacib a râs:

— Până la urmă o să vedeți cum vă cumpărați automobil.

— Noi... Și dac-am avea bani...

— Să ne-ntoarcem la oile noastre.

Au refuzat, s-au lăsat rugate și, la sfârșit, au acceptat. Nu fără să spună că o fac doar pentru că este vorba de domnul Nacib, un tânăr distins. Unde s-a mai văzut să pregătești un banchet doar cu o zi înainte, pentru treizeci de persoane, toate importante? Fără să mai vorbim de cele două zile pierdute; n-o să aibă timp să decupeze nici măcar o poză pentru iesle.

— Eu vorbisem cu două fete s-o ajute pe Filomena...

— Nu. Noi le preferăm pe dona Jucundina și pe fetele ei. Ne-am obișnuit cu ea. Și gătește bine.

— Oare ea n-ar vrea să gătească pentru mine?

— Cine? Jucundina? Nici să nu vă gândiți, domnu’ Nacib; are casă, trei băieți mari, soț, cine să-i îngrijească? Așa, pentru noi, vine câteodată, din prietenie...

Cereau mult, o grămadă de bani. La prețul ăsta n-o să mai câștige nimic de pe urma banchetului. Dacă nu le-ar fi promis lui Moacir și rusului... El era om de cuvânt; nu putea să-și lase prietenii baltă, fără mâncare pentru invitați. Așa cum nu putea să lase barul fără gustări și prăjiturele. Dac-ar face asta, și-ar pierde clientela și paguba ar fi mai mare. Însă povestea asta nu putea dura mai mult de câteva zile; altfel unde-o să ajungă?

— E-așa de greu să găsești o bucătăreasă bună... s-a plâns Florzinha.

— Și când apare una, toți trag de ea... a completat Quinquina.

Era adevărat. O bucătărească bună în Ilhéus era aur; familiile bogate le aduceau din Aracajú, de la Feira-de-Sant’Ana, Estância.

— Atunci, rămâne cum am vorbit. Îl trimit pe Chico Moleza cu alimentele.

— Cât mai repede, domnu’ Nacib.

S-a ridicat și a dat mâna cu fetele bătrâne. S-a mai uitat o dată la masa plină de reviste, la ieslea ce aștepta să fie montată, la cutiile de carton ticsite de figuri:

— O să vă aduc revistele. Și vă mulțumesc mult că m-ați scos din încurcătură.

— N-aveți pentru ce. O facem pentru dumneavoastră. Ar trebui să vă căsătoriți, domnule Nacib. Dac-ați fi însurat, n-ați mai avea probleme din astea.

— Sunt atâtea fete tinere în oraș... și cuminți.

— Știu eu una perfectă pentru dumneavoastră, domnii Nacib. Fată cinstită, nu din astea flușturatice cărora le stă capul doar la filme și la dans... E distinsă, știe să cânte și la pian. Numai că e săracă...

Asta era mania bătrânelor: să pună la cale mariaje. Nacib a râs:

— Când m-oi hotărî să mă însor, vin direct aici să-mi caut nevastă.

Despre deznădăjduitele căutări

Și-a început deznădăjduitele căutări pe dealul Unhão. Cu trupul aplecat înainte, transpirând din abundență, cu haina pe braț, Nacib a străbătut orașul Ilhéus de la un cap la altul, în acea primă dimineață cu soare, după lunga perioadă de ploi. O veselă animație domnea pe străzi, unde plantatori, exportatori, negustori se salutau și se felicitau. Era zi de târg, prăvăliile erau pline, cabinetele doctorilor și farmaciile erau ticsite. Urcând și coborând drumurile în pantă, traversând străzi și piețe, Nacib blestema. Când ajunsese acasă azi-noapte obosit după o zi de muncă și de amorul cu Risoleta, își făcuse programul pentru a doua zi: să doarmă până la zece, când Chico Moleza și Bico Fino, după ce făcuseră curățenie în bar, începeau să servească primii clienți. Apoi să doarmă după-masă. Să joace o partidă de table sau de dame cu Nhô-Galo și Căpitanul, să stea la taclale cu João Fulgêncio ca să afle noutățile locale și cele din lumea largă. Să dea o raită pe la cabaret, după ce închidea barul, și să-și încheie noaptea, cine știe?, iar cu Risoleta. Și în loc de asta, alerga pe străzile din Ilhéus și se cățăra pe dealuri... La Unhão le-a anunțat să nu mai vină pe cele două fete angajate s-o ajute pe Filomena la pregătirea banchetului pentru Întreprinderea de Autobuze. Una din ele, râzând cu gura știrbă, i-a spus că știe să gătească lucruri obișnuite. Cealaltă nici măcar atâta... Acarajé, abará, prăjiturele, moqueca27 și crevete prăjit nu știa să facă decât Maria de São Jorge... Nacib a întrebat în dreapta și-n stânga, a coborât pe cealaltă parte a dealului. Bucătăreasă în Ilhéus în stare să se ocupe de bucătăria unui bar era lucru dificil, dacă nu imposibil.

A întrebat în port, a trecut pe la unchiu-su pe-acasă: „Nu cumva știu de vreo bucătăreasa?”. A ascultat-o pe mătușă-sa plângându-se: avusese una, așa și așa, nu era grozavă, dar plecase fără nici un motiv. Acum făcea ea, mătușa, bucătărie, până o să găsească alta. De ce nu venea Nacib la ei la prânz?

A aflat de una, renumită, care locuia pe colina Conquista. „Formidabilă” – îi spusese spaniolul Felipe, care i-o recomandase, un tip ce se pricepea să repare nu numai pantofi și cizme, dar și hamuri și șei. Palavragiu fără pereche, temut adversar la jocul de dame, acest Felipe, buruienos la gură și cu inima largă, reprezenta, în Ilhéus, extrema stângă, declara la fiecare pas că este anarhist, amenința că va curăța omenirea de capitaliști și de popi, dar era prieten și lua masa cu diverși moșieri, printre care și părintele Basílio. În timp ce bătea cuie în tălpile pantofilor, fredona cântece anarhiste, iar când juca dame cu Nhô-Galo merita să-i asculți cum îi înjură amândoi pe popi. Se arătase interesat de drama culinară a lui Nacib.

— O oarecare Mariazinha. O minune.

Nacib a luat-o spre Conquista; costișa era încă alunecoasă din cauza ploilor și un grup de negrese tinere a izbucnit în râs când a căzut și și-a murdărit turul pantalonilor. Din om în om, a dat de casa bucătăresei. În vârful dealului. O căsuță din lemn cu acoperiș de tablă. Acum nutrea o oarecare speranță. Domnul Eduardo, stăpânul unor vaci de lapte, îi confirmase meritele Mariazinhei. Lucrase o vreme la el și știa să gătească gustos. Unicul ei defect era băutura – era o bețivă de mâna-ntâi. Și când bea, parcă intra dracu’- n ea; nu mai era respectuoasă cu dona Mariana și de-asta Eduardo o concediase.

— Dar într-o casă de burlac, ca la dumneavoastră...

Bețivă sau nu, dacă era bucătăreasă bună, o s-o angajeze. Cel puțin, până o să găsească alta. În sfârșit, a zărit căsuța nenorocită și, așezată în portiță, pe Mariazinha, desculță, pieptănându-și părul lung și căutându-se de păduchi. Era o femeie de vreo treizeci-treizeci și cinci de ani, consumată de băutură, dar păstrând încă resturi de frumusețe pe chipul de metisă. L-a ascultat, cu pieptenele în mână. Pe urmă a râs, de parcă ar fi distrat-o propunerea:

— Nu mă interesează, domnu’. Acum gătesc numa’ pentru omu’ meu și pentru mine. Nici nu vrea s-audă de-așa ceva.

Vocea omului s-a auzit dinăuntru:

— Cine e, Mariazinha?

— Un doctor, caută bucătăreasă. Vrea să mă angajeze... Zice că plătește bine...

— Spune-i să se ducă la dracu’. Aici n-avem nici o bucătăreasă.

— Vedeți? Așa e el, nici nu vrea s-audă să mă angajez. E gelos. Pentru o nimica toată face un scandal de mama focului... E sergent de poliție – a spus cu mândrie, vrând parcă s-arate ce important este.

— Ce mai stai de vorbă cu străinii, muiere? Spune-i să se care până nu mă înfurii.

— E mai bine s-o luați din loc... A început să-și pieptene din nou părul, căutându-se de păduchi, cu picioarele întinse la soare. Nacib a ridicat din umeri:

— Nu știi vreuna?

Nici nu i-a răspuns; de-abia a mișcat din cap în semn că nu. Nacib a coborât colina Vitoria și a trecut pe la cimitir. Acolo jos, orașul strălucea în soare, plin de mișcare. Vaporul companiei Ita sosit de dimineață descărca. Al dracului loc! Atâta se vorbea de progres și nu puteai găsi o bucătăreasă. Tocmai de-asta – avea să-i explice João Fulgêncio când arabul s-a oprit la Papetăria Modêlo să se odihnească – mâna de lucru e greu de găsit și e scumpă. Cine știe, poate la târg?

Târgul săptămânal era o sărbătoare. Zgomotoasă și colorată. Un teren viran mare, în fața radei, se întindea până în apropierea căii ferate. Tarabe cu pastramă, afumături, porci, oi, căpriori, paca și cotia28, vânat felurit. Saci cu făină albă de manioc. Banane de culoarea aurului, bostani galbeni, jilo29 verde, quiabo30, portocale. La chioșcuri se serveau pe farfurii de cositor sarapatel31, feijoada32, moqueca de pește. Câțiva țărani mâncau cu stacanele de rachiu alături. Nacib a întrebat și pe-acolo. O negresă grasă, cu turban pe cap, mărgele și brățări, a strâmbat din nas:

— Să intru la stăpân? Doamne păzește...

Păsări cu penaj neverosimil, papagali care vorbesc.

— Cât vrei pe papagal, cucoană?

— Opt mii de reali, pentru dumneavoastră...

— E prea scump.

— Da’ vorbește de-adevărat. Știe toate porcăriile...

Papagalul, ca s-o dovedească parcă, își spărgea pieptul cântând „Ai, dom’le Mé”. Nacib a trecut printre munți de brânză; soarele strălucea în galbenul fructelor coapte ale arborilor de pâine. Papagalul țipa: „Țopârlane! Țopârlane!”. Nimeni nu auzise de vreo bucătăreasă.

Un orb, cu strachina cu bănuți pusă pe jos, îngâna la chitară istorii de pe vremea luptelor:

Amâncio, bărbat viteaz

ținta nicicând n-o greșește

Júca Ferreira doar

mai viteaz e când ochește,

Într-o noapte de pierzanie

În poiană se-ntâlniră

„Cine-i?” – Ferreira-ntreabă

„Oameni buni, doar nu dihanie”

Răspunse bravul Amâncio

Cu mâna pe carabină.

Chiar maimuțele fugiră.

În noaptea grea făr’ de lumină.

Uneori, orbii știu o mulțime de lucruri. Nici ei nu auziseră însă de vreo bucătăreasă. Unul dintre ei, venit din sertão, înjura mâncarea din Ilhéus. Nu știau să gătească; mâncare ca lumea era la Pernambuco, nu porcăria asta de-aici, unde lumea habar n-are ce e bun.

Arabi săraci, vânzători ambulanți își arătau valizele deschise cu mărunțișuri, bucăți ieftine de stambă, mărgele false și arătoase, inele lucitoare de sticlă, parfumuri cu nume străine fabricate la São Paulo. Mulatre și negrese, servitoare pe la casele mari, se îngrămădeau în fața geamantanelor deschise:

— Ia, coniță, ia. Ieftin... – pronunție hazlie și glas îmbietor.

Tocmeli prelungite. Mărgele pe pieptul negru, brățări pe brațele mulatre, ce ispită! Sticla inelelor scânteia în soare ca diamantele.

— Sunt veritabile toate; cea mai bună calitate.

Nacib întrerupea tocmeala asupra prețului; nu știa nimeni vreo bucătăreasă bună? Era una, foarte bună, pricepută și la mâncăruri și la dulciuri, da’ era angajată la comandorul Domingos Ferreira, da, domnule. Și se purtau cu ea de parcă nici n-ar fi fost servitoare.

Vânzătorul i-a arătat lui Nacib niște cercei:

— Ia, cumetre, ia că suntem de-un neam, cadou pentru nevastă, pentru logodnică, pentru iubită.

Nacib își urma drumul, insensibil la orice ispită. Negresele cumpărau la jumătate de preț de două ori mai mult.

Un șarlatan cu o cobră îmblânzită și un mic caiman promitea unui grup care-l înconjura că-i vindecă de orice durere. Arăta o sticluță cu un leac miraculos, descoperit de indienii din pădurile de dincolo de plantațiile de cacao.

— Vindecă de tuse, răceală, ftizie, râie, vărsat de vânt, pojar, vărsat negru, friguri, dor de cap, buboaie și toate bolile urâte, câte și mai câte, rele de la lingurică și de reumă...

Pentru o nimica toată, o mie cinci sute de reali, vindea flaconul acela de sănătate. Cobra se urca pe brațul șarlatanului; caimanul stătea pe jos, nemișcat ca o piatră ciudată. Nacib întreba pe unul, pe altul.

— De bucătăreasă n-am auzit. Știu un zidar bun...

Urcioare de lut, oale, carafe pentru apă proaspătă, blide, străchini pentru cușcuș și cai, boi, câini, cocoși, bandiți cu carabine, bărbați călări, polițiști, scene de luptă, de înmormântare și de nuntă la preț de un tostão, doi, un cruzado33, operele mâinilor stângace și înțelepte ale meșterilor populari. Un negru aproape la fel de înalt ca Nacib a dat pe gât un pahar de rachiu dintr-o dată și a scuipat o flegmă mare pe jos:

— Băutură a-ntâia, fie lăudat Domnul nostru Iisus Christos!

A răspuns la întrebarea obosită:

— Nu știu, domnule, nu știu. Tu știi de vreo bucătăreasă, Pedro Paca? Pentru colonel...

Celălalt nu știa. Poate la „piața de sclavi”, numai că acum era pustiu și-acolo, nu venise nici un lot de sertanejos34 de curând.

Nacib nici măcar nu s-a mai omorât să se ducă la „piața de sclavi” din spatele căii ferate, unde se strângeau cei ce fugeau de seceta din sertão și veneau să caute de lucru. Acolo își angajau coloneii muncitori și vechili, iar familiile bogate servitoarele. Dar în perioada asta nu era suflet de om acolo. A fost sfătuit să se ducă la Pontal.

Cel puțin nu mai avea de urcat povârnișuri. A luat o barcă și a traversat rada. Străbătu puținele străzi cu nisip pe jos, prin soare, unde puștii jucau fotbal cu o minge de cârpă. Euclides, patronul unei brutării, i-a spulberat orice speranță:

— Bucătăreasă? Nici gând... Nici bună, nici proastă. La fabrica de ciocolată se câștigă mai bine. Nu mai căutați.

S-a întors la Ilhéus, obosit și somnoros. La ora asta, barul trebuia să fie deschis deja și fiind zi de târg era, probabil, plin. Prezența lui, atențiile față de clienți, conversația, animația și solicitudinea sa erau indispensabile. Cei doi angajați – niște idioți – nu făceau față singuri. La Pontal, însă, i se povestise despre o bătrână care gătea bine, lucra pe la diferite case și locuia cu o fată de-a ei căsătorită, pe lângă Piața Seabra. A hotărât să-și încerce norocul.

— Pe urmă, mă duc la bar...

Bătrâna murise de peste șase luni. Fiică-sa a vrut să-i povestească toată nenorocirea, dar Nacib n-avea timp s-o asculte. L-a cuprins sfârșeala și, dacă ar fi putut, s-ar fi dus acasă să se culce. A ajuns în Piața Seabra, unde se aflau sediul primăriei și Clubul Progresso. Mergea rumegându-și necazurile, când a dat de colonelul Ramiro Bastos așezat pe o bancă la soare, chiar în fața palatului municipal. S-a oprit să-l salute și colonelul l-a poftit să se așeze lângă el.

— De-o groază de timp nu te-am văzut, Nacib. Cum merge barul? Tot prosper, tot prosper? Așa sper, cel puțin.

— Mi s-a-ntâmplat o chestie azi, domnule colonel! Mi-a plecat bucătăreasa. Am alergat prin tot Ilhéus-ul, am ajuns până la Pontal și nu găsesc pe nimeni care să gătească...

— Nu e ușor. Doar să cauți prin alte părți. Sau pe plantații...

— Și cu banchetul de mâine pentru rusul Jacob...

— Așa e. M-a invitat și pe mine. Poate că o să mă duc. Colonelul surâdea, mulțumit de soarele ce se juca pe geamurile primăriei și îi încălzea trupul obosit.

Despre moșierul ce se încălzea la soare

Nacib n-a reușit să plece. Nu l-a lăsat colonelul Bastos. Și cine discuta un ordin de-al colonelului, chiar când îl dădea zâmbind, de parcă te-ar fi rugat ceva.

— E devreme. Hai să mai stăm nițel de vorbă.

În zilele cu soare, întotdeauna la ora zece, sprijinindu-se într-un baston cu mâner de aur, cu pași înceți, dar încă hotărâți, colonelul Ramiro Bastos ieșea din casă, traversa strada, intra în piața primăriei și se așeza pe o bancă.

— Cobra a venit să se încălzească la soare, zicea Căpitanul, privindu-l din ușa Fiscului, față în față cu Papetăria Modêlo.

Colonelul îl vedea și el, își scotea panamaua și-și înclina capul cu părul alb. Căpitanul răspundea la salut deși dorințele lui erau cu totul altele.

Acolo era cea mai frumoasă grădină publică din oraș. Gurile rele spuneau că primăria se ocupa în mod special de acel loc datorită vecinătății cu vila colonelului Ramiro. Adevărul era, însă, că în Piața Seabra se înălțau clădirea primăriei, sediul Clubului Progresso, cinematograful Vitoria, unde la etajul doi locuiau burlaci și într-o sală de vizavi era sediul Asociației Rui Barbosa. Pe lângă alte clădiri și edificii dintre cele mai elegante din oraș. Era natural ca autoritățile publice să îngrijească piața cu deosebită atenție. Grădina publică fusese amenajată în timpul unuia din mandatele colonelului Ramiro.

În ziua aceea, bătrânul era mulțumit și cu chef de vorbă. Soarele reapăruse în sfârșit, colonelul îl simțea în spatele adus, în mâinile osoase și chiar și-n inimă. La cei optzeci și doi de ani ai săi, soarele acela de dimineață era distracția lui, luxul lui, cea mai mare bucurie. În timpul ploilor se simțea nefericit, rămânea în salon, în jilțul său austriac, așteptând vizite, ascultând cereri, promițând rezolvări. Zilnic se perindau zeci de persoane. Dar când era soare, la ora zece, indiferent cine-ar fi fost la el, se ridica, se scuza, își lua bastonul și pornea spre piață. Se așeza pe o bancă din grădină și, la scurtă vreme, apărea cineva să-i țină tovărășie. Privirea i se plimba prin piață, se oprea la clădirea primăriei. Colonelul Ramiro Bastos privea toate acele locuri ca pe o proprietate personală. Și așa era într-o oarecare măsură, pentru că de mulți ani în Ilhéus conduceau el și oamenii săi.

Era un bătrân uscățiv, ce se împotrivea trecerii anilor. Ochii lui mici păstrau o scânteiere poruncitoare, de om obișnuit să dea ordine. Fiind unul din marii moșieri din regiune, devenise șef politic respectat și temut. Luase puterea în mână pe vremea luptelor pentru pământ, când Cazuza Oliveira se prăbușise. Îl sprijinise pe bătrânul Seabra și acesta îi dăduse toată regiunea pe mână. Fusese de două ori primar și acum era senator statal. Din doi în doi ani primarul se schimba în urma unor alegeri aduse din condei, pentru că, de fapt, nu se schimba nimic... Cel ce continua să poruncească era tot colonelul Ramiro, al cărui portret, în picioare, putea fi văzut în salonul de onoare al primăriei, unde se organizau conferințele și festivitățile. Prieteni de nădejde sau rude de-ale lui se schimbau în funcție și nu mișcau un deget fără aprobarea lui. Fiul său, medic pediatru și deputat statal, își crease faima de bun administrator. Construise străzi și piețe. Amenajase grădini publice și, în timpul administrației sale, orașul începuse să-și schimbe înfățișarea. Se spunea că toate astea aveau ca scop să-i faciliteze alegerea în Camera Statală. Cu toate acestea, adevărul era că el, colonelul Ramiro, iubea orașul în felul lui, așa cum își iubea grădina din fața casei, ori livada de la moșie. În grădinile lui de-acasă sădise până și meri, peri și plante aduse din Europa. Îi plăcea să vadă orașul curat (și de-aceea municipalitatea cumpărase camioane), asfaltat, cu grădini și un bun sistem de canalizare. Sprijinea construcțiile de case bune și se bucura când străinii vorbeau de frumusețea orașului Ilhéus, cu piațetele și grădinile sale. Pe de altă parte, însă, rămânea cu înverșunare surd la anumite probleme, la diferite cereri: construirea de spitale, înființarea unui gimnaziu municipal, construirea unor drumuri în interiorul provinciei ori a unor terenuri de sport. Strâmba din nas când auzea de Clubul Progresso și nici nu voia să audă de dragarea radei. De astfel de lucruri se ocupa doar când nu avea încotro, când simțea că prestigiul său se clatină. Așa se întâmplase cu șoseaua, operă a două municipalități – Ilhéus și Itabuna. Privea cu neîncredere anumite întreprinderi și, mai ales, anumite obiceiuri noi. Și cum opoziția se reducea la un mic grup de nemulțumiți fără putere și nereprezentativi, colonelul făcea aproape întotdeauna ce voia, cu un suprem dispreț pentru opinia publică. Cu toate acestea, în ciuda încăpățânării sale, în ultima vreme simțea că indiscutabilul său prestigiu, cuvântul lui cu putere de lege sunt într-o oarecare descreștere. Nu datorită opoziției, lipsită de platformă, ci datorită dezvoltării orașului și a regiunii care, uneori, păreau că vor să scape din mâinile sale, acum tremurânde. Nu-l criticau propriile lui nepoate pentru că determinase primăria să refuze un ajutor economic pentru Clubul Progresso? Și ziarul lui Clóvis Costa nu îndrăznise să ia în discuție chestiunea gimnaziului? Le auzise pe nepoate spunând: „Bunicul e un retrograd!”.

El înțelegea și accepta cabaretele; bordelurile, orgiile destrăbălate din timpul nopții în Ilhéus. Oamenii aveau nevoie de așa ceva; și el fusese tânăr. Ceea ce nu înțelegea era chestia asta cu un club unde tineri și tinere stăteau de vorbă până la ore târzii, dansau dansurile acelea moderne, și unde până și femei căsătorite se lăsau purtate în vârtej de alte brațe decât cele ale soților lor, ce indecență! Femeia e făcută să trăiască în casă, să îngrijească de copii și de cămin. Iar fetele tinere, să aștepte un soț, să știe să coasă, să cânte la pian, să supravegheze treburile bucătăriei. Nu putuse să împiedice înființarea clubului, deși se străduise. Mundinho Falcão ăsta, venit din Rio, îi scăpa de sub control, nu venea să-l viziteze, ori să-i ceară vreo părere, lua hotărâri de unul singur și făcea-ceea ce credea de cuviință. Colonelul simțea undeva în adâncul sufletului că exportatorul era un dușman și că o să-i mai dea dureri de cap. În aparență erau în relațiile cele mai bune. Când se întâlneau, ceea ce se întâmpla rar, schimbau cuvinte amabile, dovezi de prietenie, își ofereau serviciile unul altuia. Dar Mundinho ăsta începuse să-și bage nasul în toate, tot mai multe persoane îl înconjurau, vorbea despre Ilhéus, viața și progresul orașului, ca și cum asta ar fi fost treaba lui, de îndatoririle sale, de parcă ar fi avut vreo autoritate. Era dintr-o familie obișnuită să conducă în sudul țării, frații lui aveau un nume și bani. Pentru el, colonelul Ramiro parcă nici n-ar fi existat. Nu așa a procedat când a hotărât să construiască un bulevard pe malul mării? Apăruse pe neașteptate la primărie, în chip de proprietar al terenului, cu toate planurile gata.

Nacib i-a povestit ultimele noutăți; colonelul aflase deja că vaporul Itei eșuase.

— A venit și Mundinho Falcão cu vaporul. Zice el povestea cu intrarea în port...

— Venetic... i-a tăiat vorba colonelul. Ce dracu’ o căuta în Ilhéus cu care n-are nimic de-a face? – era glasul dur al bărbatului care pusese foc moșiilor, dăduse năvală peste așezări și lichidase oameni fără milă. Nacib s-a cutremurat.

— Venetic...

Ca și cum Ilhéus n-ar fi fost un meleag de venetici, de oameni veniți din toate părțile. Dar nu era același. Ceilalți veneau modești, se înclinau imediat în fața autorității familiei Bastos, voiau să câștige bani, să se stabilească, să ajungă pe plantații. Nu se apucau să se îngrijească de „progresul orașului și al regiunii”, să ia hotărâri privind trebuințele orașului Ilhéus. Cu câteva luni înainte, colonelul Ramiro Bastos fusese căutat de Clóvis Costa, proprietarul unui hebdomadar. Voia să creeze o societate care să publice un cotidian. Avea și utilajul necesar la Bahia, îi trebuia doar capitalul. I-a dat lungi explicații: o publicație cotidiană însemna un nou pas pe calea progresului în Ilhéus și ar fi primul ziar din stat, în afară de cele din capitală. Ziaristul voia să obțină bani de la moșieri, să fie toți societari ai ziarului, organ în slujba apărării intereselor din regiunea cacauei. Lui Ramiro Bastos nu i-a plăcut ideea. Apărare contra cui sau contra ce? Cine amenința Ilhéus? Poate guvernul? Opoziția nu prezenta importanță, era vrednică de dispreț. Un cotidian i se părea un lux de prisos. Dacă avea nevoie de el pentru orice altceva, îi stătea la dispoziție. Pentru un ziar, însă, nu...

Clóvis plecase descurajat și se plânsese lui Tonico Bastos, celălalt fiu al colonelului, notarul orașului. Ar putea scoate niște bani de la câțiva moșieri, dar refuzul lui Ramiro însemna refuzul majorității. Fiecare l-ar fi întrebat:

— Colonelul Ramiro cât a dat?

Colonelul nu se mai gândise la povestea asta. Chestia cu ziarul era un pericol. Era de-ajuns ca, într-o zi, să-l refuze cu ceva pe Clóvis și ziarul să treacă de partea opoziției, să se vâre în treburile municipalității, despicând firul în patru și terfelind cine știe ce nume. Prin refuzul lui, înmormântase definitiv această idee. Asta îi spusese lui Tonico în seara când acesta venise să-i vorbească despre afacere, povestindu-i de ieremiadele lui Clóvis.

— Ție îți trebuie un cotidian? Nici mie. Deci Ilhéus n-are nevoie de ziar – și a schimbat vorba.

Mare nu i-a fost însă surpriza, când a văzut pe stâlpii din piață și pe ziduri, după câteva zile, afișe ce anunțau apropiata apariție a ziarului. L-a chemat pe Tonico:

— Ce-i cu povestea cu ziarul?

— Cu Clóvis?

— Da. Am văzut afișe care anunțau că apare.

— Mașinile au și sosit și acum le instalează.

— Cum așa? Eu l-am refuzat. Unde a găsit bani? La Bahia?

— Chiar aici, tată. Mundinho Falcão...

Și cine încurajase crearea Clubului Progresso, cine le dăduse bani salariaților din comerț să înființeze cluburile de fotbal? Umbra lui Mundinho Falcão se întindea în toate părțile. Numele lui răsuna tot mai insistent în urechile colonelului. Chiar și-acum, arabul Nacib îi vorbea de el și de sosirea lui, când anunțase că o să vină niște ingineri de la Ministerul Drumurilor să studieze chestiunea radei portului. Cine îi ceruse ingineri, cine îl pusese să rezolve problemele orașului? De când reprezenta el autoritățile?

— Cine l-a pus să se ocupe de asta? – glasul repezit al bătrânului îl întreba pe Nacib, de parcă acesta ar fi avut vreo vină.

— Ah, asta nu știu... Eu vând ce-am cumpărat...

Florile colorate din parc străluceau în lumina zilei minunate și păsărele ciripeau în pomii din jur. Colonelului i s-a întunecat chipul și Nacib nu avea curaj să plece. Bătrânul era furios; brusc a început să vorbească. Dacă își închipuie că el e terminat, se înșală. Încă n-a murit și nici nu s-a ramolit. Vor să lupte? Păi atunci o să ne luptăm; toată viața asta a făcut. Cum și-a plantat arborii de cacao, cum și-a întins hotarele moșiilor sale, cum și-a construit imperiul? Nu moștenind de la părinți, nici crescând la umbra fraților, în marile capitale, ca acest Mundinho Falcão... Cum și-a lichidat adversarii politici? Pătrunzând în junglă cu revolverul în mână și cu pistolarii după el. Oricare om mai în vârstă din Ilhéus poate povesti. Nimeni n-a uitat încă aceste istorii. Mundinho Falcão ăsta se înșală foarte tare; vine din altă parte, nu cunoaște trecutul orașului Ilhéus, era mai bine să se fi informat mai întâi... Colonelul bătea cu vârful bastonului în asfaltul aleii. Nacib îl ascultă în tăcere.

Vocea prietenoasă a profesorului Josué îl întrerupe:

— Bună ziua, domnule colonel! Ați ieșit la soare? Colonelul zâmbește și-i întinde mâna tânărului:

— Stau la povești cu amicul Nacib. Stai jos. I-a făcut loc pe bancă: La vârsta mea, nu-mi mai rămâne decât să ies la soare...

— Ei, domnule colonel, puțini tineri se pot compara cu dumneavoastră.

— Tocmai îi spuneam lui Nacib că încă n-am murit. Deși sunt persoane care cred că nu mai fac doi bani.

— Nimeni nu crede așa ceva, domnule colonel, a spus Nacib.

Ramiro Bastos a schimbat vorba și l-a întrebat pe Josué:

— Cum merge colegiul Enoch?

Josué era profesor și director adjunct al colegiului.

— Foarte bine, foarte bine. A fost oficializat. Acum Ilhéus are gimnaziul său. E un eveniment important.

— A fost oficializat? Nu știam... Guvernatorul îmi transmisese că nu se va putea face decât la începutul anului. Că, prin lege, ministerul nu poate să-l oficializeze mai devreme. M-am interesat mult de problema asta.

— Într-adevăr, domnule colonel, oficializările se fac, în principiu, întotdeauna la începutul anului, înainte de începerea cursurilor. Dar Enoch l-a rugat pe Mundinho Falcão când s-a dus la Rio...

— Ah!

— ...și a obținut o derogare de la minister. La examenele de anul ăsta va participa deja un delegat din partea guvernului federal. E un mare eveniment pentru Ilhéus...

— Fără-ndoială... Fără-ndoială...

Tânărul profesor continua să vorbească, Nacib profită de ocazie ca să plece, iar colonelul nici nu-i auzea. Gândurile lui erau departe. Ce dracului făcea fiu-su, Alfredo, la Bahia? Deputat statal, putând să intre la Palat și să-i vorbească guvernatorului în orice moment, ce naiba făcea? Nu-i ceruse el oficializarea colegiului? Lui, și nimănui altcuiva, i-ar fi datorat Enoch și orașul oficializarea colegiului, dacă guvernatorul, împins de la spate de Alfredo, s-ar fi interesat realmente de asta. În ultima vreme, el, Ramiro, aproape că nu se mai ducea la Bahia la sesiunile Senatului; o călătorie din asta era un sacrificiu. Și uite rezultatul: cererile sale adresate guvernului dormeau pe la ministere, se târau pe cărările normale ale birocrației, în timp ce... Colegiul va fi neapărat oficializat: la începutul anului îi trimisese vorbă guvernatorul, de parcă s-ar fi grăbit să-i îndeplinească rugămintea. Și el fusese mulțumit și-i dăduse vestea lui Enoch, subliniind promptitudinea cu care guvernatorul răspundea solicitărilor sale.

— La anu’, colegiul dumneavoastră va avea statut federal.

Enoch îi mulțumise, dar regretase:

— Ce păcat că n-ați obținut oficializarea chiar acum, domnule colonel. Pierdem un an și mulți copii o să se ducă la Bahia.

— Nu-i bună perioada, dragul meu. La mijlocul anului școlar e imposibilă oficializarea. Trebuie doar să mai așteptăm puțin.

Și acum, dintr-odată, vestea. Colegiul oficializat înainte de termen, mulțumită lui Mundinho Falcão. O să se ducă la Bahia și-o să-i spună câteva guvernatorului... El nu era omul cu care să glumești, să te poți juca cu prestigiul lui. Și fiu-su ce dracu’ făcea în Cameră? Băiatul n-avea stofă de politician; era un medic bun, bun administrator, dar era moale, nu semăna cu el, nu știa să se impună. Celălalt, Tonico, era cu gândul doar la muieri, nu voia să știe de nimic altceva... Josué pleca.

— Pe curând, fiule. Transmite-i lui Enoch felicitările mele. Așteptam vestea asta dintr-un moment într-altul.

Rămase, din nou, singur în piață. Nu mai simțea veselia soarelui, chipul i se întunecase. Se gândea la vremurile trecute, când asemenea lucruri se rezolvau ușor. Când cineva devenea incomod, era de-ajuns să chemi un om de încredere, să-i promiți niște hani și să-i spui numele tipului. În ziua de azi era altfel. Dar Mundinho Falcão ăsta se înșela. Ilhéus se schimbase mult în acești ani, e foarte adevărat. Colonelul Ramiro căuta să înțeleagă această viață nouă, acest Ilhéus ce se năștea din celălalt care fusese al său. Credea că îl înțelesese, că-i pătrunsese problemele, nevoile. Nu înfrumusețase orașul, nu construise piețe și parcuri, nu asfaltase străzi, nu construise până și șoseaua, în ciuda promisiunilor făcute englezilor de la căile ferate? Și-atunci, de ce așa, dintr-odată, orașul părea că-i scapă din mâini? De ce începeau toți să facă ce voia fiecare, pe cont propriu, fără să-l asculte, fără să aștepte ca el să le dea ordine? Ce se întâmpla în Ilhéus și el nu mai înțelegea și nu mai comanda?

Nu era omul care să se lase învins în luptă. Acela era pământul lui, nimeni nu făcuse mai mult pentru el decât Ramiro Bastos și nimeni n-o să-i ia bastonul de mareșal oricine-ar fi fost. Simțea că se apropie o nouă perioadă de lupte. Diferită de cea de altădată mai grea, poate. S-a ridicat și s-a îndreptat din spate ca și cum n-ar fi simțit povara anilor. Putea fi bătrân, dar încă nu intrase în mormânt și câtă vreme va trăi, el o să poruncească acolo. A părăsit grădina și s-a îndreptat spre palat. Polițistul de la intrare i-a prezentat onorul. Colonelul Ramiro Bastos a zâmbit.

Despre conspirația politică

La ceasul când colonelul Ramiro Bastos intra în clădirea primăriei și arabul Nacib ajungea la barul Vesúvio, fără să fi găsit bucătăreasă, Mundinho, în casa lui de pe malul mării, îi povestea Căpitanului:

— O bătălie, dragul meu. N-a fost deloc ușor.

A dat la o parte cana, și-a întins picioarele și s-a lăsat pe spate în fotoliu, a lene. Trecuse în fugă pe la birou și-l adusese pe prietenul său acasă, sub pretext că trebuie să-i povestească noutățile. Căpitanul a sorbit o înghițitură de cafea și a vrut să știe amănunte:

— Dar care-i cauza acestei înverșunări? În fond, Ilhéus nu e un orășel oarecare. E un oraș cu un venit de peste un miliard.

— Ei bine, dragul meu, un ministru nu e atotputernic. Trebuie să țină seamă de interesele guvernatorilor. Și guvernul din Bahia e dispus să asculte orice, în afară de problema portului Ilhéus. Fiecare sac de cacao care pleacă din portul Bahia înseamnă bani pentru docurile de acolo. Și ginerele guvernatorului e în relații cu cei de la docuri. Ministrul mi-a spus: domnule Mundinho, din cauza dumitale o să mă pun prost cu guvernatorul din Bahia.

— E un nesimțit ginerele ăsta. Asta nu vor să înțeleagă coloneii. Chiar azi discutam, în timp ce vaporul de la Ita era repus pe linia de plutire. Ei sprijină un guvern care suge totul din Ilhéus și nu ne dă nimic.

— Ba nu... Politicienii de aici nu mișcă nici un deget.

— Așa e. Și pun bețe-n roate unor lucrări indispensabile pentru oraș. E o tâmpenie fără seamăn. Ramiro Bastos își încrucișează brațele, n-are orizont și ceilalți îl aprobă.

Graba care-l cuprinsese pe Mundinho la birou, făcându-l să-și părăsească clienții și să amâne pe după-masă importante întâlniri de afaceri, dispărea acum, când acesta observase nerăbdarea Căpitanului. Trebuia neapărat ca celălalt să-i ofere șefia politică, trebuia să se lase rugat, să fie luat prin surprindere, implorat. S-a ridicat, s-a dus până la fereastră și a contemplat marea ce se spărgea de țărm în ziua însorită.

— Uneori, stau și mă întreb. Căpitane, ce dracu’ caut eu aici? În fond, aș putea să mă bucur de viață la Rio sau la São Paulo. Chiar și-acum, frate-meu Emilio, deputatul, m-a întrebat: „Încă nu te-ai plictisit de nebunia asta cu Ilhéus-ul? Nu știu ce te-a apucat de te-ai vârât în văgăuna aia”. Dumneata știi că familia mea face comerț cu cafea, nu știai? Acum mulți ani...

Bătea cu degetele în fereastră și-l privea pe Căpitan:

— Să nu crezi că mă plâng; cacaua e o afacere bună. Foarte bună. Dar nu se poate compara viața de-aici cu viața de la Rio. Și totuși, nu vreau să mă întorc. Și știi de ce?

Căpitanul se bucura de acel ceas de intimitate cu exportatorul, se simțea mândru de acea prietenie cu un om important:

— Îți mărturisesc curiozitatea mea. Care nu e numai a mea, ci a tuturor. Ăsta-i unul din misterele locale: de ce-ai venit aici...

— De ce-am venit n-are importanță. De ce-am rămas, asta e întrebarea. Când am debarcat aici și am tras la Hotel Coelho, în prima zi, îmi venea să mă așez în stradă și să plâng.

— Înapoierea.

— Ei bine, cred că tocmai asta m-a prins. Exact asta... Un pământ nou, bogat, unde totul trebuie făcut, totul e la început. Ceea ce s-a făcut, în general, e prost făcut și trebuie schimbat. Aici, ca să spun așa, trebuie creată o civilizație.

— Trebuie creată o civilizație, bine zis... îl aproba Căpitanul. Pe vremuri, în timpul încăierărilor, se spunea că cine vine în Ilhéus nu mai pleacă niciodată. Ți se afundau picioarele în mierea dulce de cacao și rămâneai prins acolo pe vecie. N-ai auzit povestea?

— Ba da, dar cum eu sunt exportator, și nu plantator, cred că picioarele mele s-au afundat în noroiul străzilor. Și asta m-a făcut să rămân ca să construiesc ceva. Nu știu dacă mă înțelegi.

— Perfect.

— Bineînțeles că dacă n-aș fi câștigat bani, dacă, n-ar fi fost cacaua o afacere bună așa după cum e, n-aș fi rămas. Dar asta n-ar fi fost de-ajuns ca să mă țină aici. Cred că am vocația pionieratului, a râs el.

— De-asta te bagi în atâtea? Acum înțeleg... Cumperi terenuri, construiești case, investești în cele mai felurite afaceri...

Căpitanul continua să înșire afacerile lui Mundinho și, în același timp, își dădea seama cât de întinse erau, de faptul că exportatorul era prezent în aproape tot ceea ce se făcea în Ilhéus: deschiderea unor noi filiale ale unor bănci, Întreprinderea de Autobuze, bulevardul de pe malul mării, ziarul, agronomii aduși pentru îngrijirea plantațiilor, arhitectul extravagant care-i construise casa și acum era la modă, copleșit de atâta lucru.

— ...până și artiști de teatru ai adus... A încheiat râzând, aluzie la balerina sosită cu Ita, de dimineață.

— Drăguță, nu? Săracii. I-am întâlnit pe amândoi la Rio; nu știau ce să mai facă. Voiau să plece undeva, dar n-aveau nici bani de drum. M-am transformat în impresar...

— În condițiile astea, dragul meu, e avantajos. Și eu m-aș face impresar. Soțul pare a face parte din Confreria...

— Ce confrerie?

— Confreria Sfântului Corneliu, ilustra confrerie a soților cu coarne împăcați cu soarta, a nevinovaților de treabă...

Mundinho a făcut un gest cu mâna.

— Aiurea... Nici nu sunt căsătoriți; oamenii ăștia nu se căsătoresc. Trăiesc împreună, dar fiecare cu-ale lui. Ce crezi dumneata că face ea când n-are unde dansa? Pentru mine a fost un amuzament, așa ca să alung monotonia călătoriei. S-a terminat. E la dispoziția dumneavoastră. Trebuie doar să plătești, dragul meu.

— Coloneii o să-și piardă capul... Nu contează că nu sunt căsătoriți cu pirostrii. Idealul oricărui colonel e să se culce cu o femeie căsătorită. Dar dacă cineva ar vrea să se culce cu nevasta vreunuia din ei, Dumnezeule... Revenind la problema portului... Dumneata ești hotărât să mergi mai departe?

— Pentru mine e o chestiune personală acum. La Rio am intrat în legătură cu o companie suedeză de cargouri. Sunt dispuși să înființeze o linie directă pentru Ilhéus. Când în port vor putea intra vase de pescaj mai mare.

Căpitanul asculta atent, rumegând niște gânduri care-l urmăreau de multă vreme, anumite planuri politice. Venise momentul să le pună în aplicare. Sosirea lui Mundinho în Ilhéus fusese o binecuvântare a cerului. Dar cum o să primească propunerea? Trebuia să fie atent ca să-i câștige încrederea, să-i convingă. Mundinho se simțea înduioșat de admirația celuilalt, era pornit pe confidențe, se lăsa dus de val:

— Ascultă, Căpitane, când am venit aici... – a tăcut o clipă, de parcă ar fi șovăit dacă să vorbească sau nu – ...am venit ca fugar. O nouă pauză. Nu fugeam de poliție! Fugeam de o femeie. Într-o zi am să-ți spun toată povestea, dar azi nu. Știi ce înseamnă pasiune? Mai mult decât pasiune, nebunie. De-aceea am venit aici și am abandonat totul. Mi se vorbise de Ilhéus, de cacao. Am venit să văd cum era și n-am mai plecat. Restul îl știi: firma exportatoare, viața mea aici, prietenii buni pe care mi i-am făcut, entuziasmul meu pentru aceste locuri. Nu e doar o chestiune de afaceri, de bani, mă înțelegi? Puteam să câștig tot atât, sau mai mult, exportând cafea. Aici, însă, simt că fac ceva, că sunt cineva, pricepi? Cu mâinile mele... – și-și privea mâinile îngrijite, fine, cu manichiura făcută, ca mâinile unei femei.

— Despre asta voiam să-ți vorbesc...

— Stai un pic. Lasă-mă să termin. Am venit din motive personale, fugind. Dar am rămas, datorită fraților mei. Sunt cel mai tânăr dintre noi trei, mezinul, mult mai tânăr, m-am născut târziu. Totul era făcut, eu nu trebuia să mă zbat pentru nimic. Doar să las lucrurile să meargă înainte. Eu eram întotdeauna al treilea. Întâi, ceilalți doi. Și asta nu-mi plăcea.

Căpitanul era în culmea bucuriei; confidențele acelea veneau la țanc. Se împrietenise cu Mundinho Falcão, de îndată ce exportatorul sosise în Ilhéus, datorită înființării noii firme exportatoare. El era inspector financiar federal și trebuia să-i dea o serie de indicații exportatorului. Au început să-și petreacă timpul împreună și el îi servea de ghid. L-a dus la moșia lui Ribeirinho, la Itabuna, Pirangi, Agua Preta, i-a explicat obiceiurile locului, ba i-a recomandat chiar și femei. Mundinho, la rândul lui, nu-și dădea aere, era un om cordial, cu care te împrieteneai ușor. La început, Căpitanul era doar mândru de intimitatea lui cu acel bogătaș din sud, dintr-o familie cu o poziție importantă în economie și politică, un frate deputat și rude în diplomație. Fratele mai mare fusese chiar propus pentru postul de ministru al economiei. De-abia după aceea, odată cu trecerea timpului și cu multiplele activități ale lui Mundinho, a început să cugete și să facă planuri: ăsta era omul indicat să înfrunte familia Bastos și s-o răstoarne....

— Am fost un copil răsfățat. La firmă n-aveam nimic de făcut; frații mei rezolvau totul. Deși ajunsesem om în toată firea, pentru ei eram tot prâslea. Mă lăsau să mă distrez, pentru că mai târziu o să vină și „vremea responsabilităților mele” – cum spunea Lourival... – chipul i s-a posomorât când l-a pomenit pe fratele lui mai mare. Înțelegi? Am obosit să nu fac nimic, să fiu fratele mai mic. Poate că n-aș fi reacționat niciodată și m-aș fi complăcut în starea aceea de lenevie, de trai bun. Dar a apărut o femeie... O problemă fără rezolvare... – acum se întorsese spre mare, în fața ferestrei deschise, dar privea dincolo de orizont, amintiri și chipuri pe care el le zărea.

— Drăguță?

— Ar însemna s-o jignești. E o frumusețe, Căpitane, știi? Perfecțiunea. Despre asemenea femeie nu poți spune că-i drăguță.

Și-a trecut mâna peste față, ca să alunge nălucile:

— În fine... În fond, sunt mulțumit. Astăzi nu mai sunt fratele lui Lourival și al lui Emilio Mendes Falcão. Sunt eu însumi. Aici e locul meu, am firma mea și-am să întorc pe dos Ilhéus ăsta, să fac din el o...

— ...o capitală, cum spunea chiar azi Doctorul... l-a întrerupt Căpitanul.

— De data asta, frații mei m-au privit cu alți ochi. Și-au pierdut speranța că o să mă vadă întorcându-mă învins, cu capul plecat. Adevărul e că nu mă descurc prea rău, nu?

— Rău? Pe naiba; păi ai sosit mai ieri și ai ajuns deja cel mai mare exportator de cacao.

— Încă nu. Kaufmann exportă mai mult. Și Stevenson. Dar o să le-o iau înainte. Și totuși, ceea ce mă ține aici sunt aceste locuri aflate la începuturile lor, această primă etapă în care totul e încă de făcut și faptul că eu pot să fac asta. Cel puțin – s-a corectat – să ajut să se facă. Pentru un om ca mine ăsta-i un stimulent.

— Dumneata știi ce se spune prin târg?

Căpitanul se ridicase și străbătea încăperea; sosise momentul.

— Ce?

Mundinho aștepta, ghicea cuvintele celuilalt.

— Că ai ambiții politice. Chiar azi...

— Ambiții politice? Niciodată nu m-am gândit serios la așa ceva. Vreau să câștig bani și să încurajez progresul acestor meleaguri.

— Toate astea sunt foarte bune și frumoase. Dar n-ai să reușești să faci nici jumătate din ceea ce gândești dacă nu intri în politică și nu se schimbă situația actuală de aici.

— De ce?

Cărțile erau pe masă; începea jocul.

— Chiar dumneata ai spus-o: ministrul trebuie să țină seama de guvernator. Guvernul n-are nici un interes; politicienii de aici sunt niște imbecili. Coloneii nu văd nici un pas în fața ochilor. Pentru ei totul e să planteze și să recolteze cacaua. Restul nu-i interesează. Aleg niște idioți în Cameră și votează pe cine poruncește Ramiro Bastos. Primăria trece din mâinile unui fiu în cele ale unei rude de-a lui Ramiro.

— Dar colonelul face mereu câte ceva...

— Asfaltează străzi, construiește piețe, sădește flori. Și atât. Drumuri, nici gând. Pentru șoseaua spre Itabuna s-a dat o adevărată luptă. Că are obligații față de englezii de la căile ferate, că așa și pe dincolo... Portul? Că i-a promis guvernatorului... De parcă Ilhéus ar fi rămas pe loc de douăzeci de ani încoace... Acum era Mundinho cel care asculta în tăcere. Căpitanul vorbea cu o doză de înflăcărare, vrând să fie convingător. Mundinho se gândea: are dreptate, nevoile coloneilor nu mai corespund cu cele ale regiunii în progres rapid.

— Ai dreptate...

— Bineînțeles că am – îl bătea pe umăr pe exportator. Chiar dacă nu vrei, n-ai altă soluție decât să intri în politică...

— De ce?

— Pentru că ți-o cer Ilhéus, prietenii dumitale, poporul!

Căpitanul vorbea solemn, întinsese brațul de parcă ținea un discurs. Mundinho Falcão a aprins o țigară:

— Trebuie să mă gândesc...

Și se vedea în Camera Federală, ales deputat al regiunii cacauei, așa cum îi spusese lui Emilio.

— Nici nu-ți imaginezi... Căpitanul s-a așezat din nou, mulțumit de sine însuși. Nu se vorbește decât de asta. Toți cei care se interesează de progresul orașului Ilhéus, al Itabunei, al întregii zone. O mulțime de oameni, nici nu-i poți socoti.

— E o problemă de discutat; nu spun nici da, nici nu. Nu vreau să mă vâr într-o aventură ridicolă.

— Aventură? Dacă ți-aș spune că o să fie ușor, că n-o să ne luptăm, te-aș minți. O să fie o luptă grea, fără-ndoială. Dar un lucru e sigur: putem câștiga de departe.

— Trebuie gândit... a repetat Mundinho Falcão.

Căpitanul a zâmbit; Mundinho se arăta interesat și de-aici până să se hotărască era doar un pas. Și, în Ilhéus, doar Mundinho Falcão, el și nimeni altul, putea să facă față puterii colonelului Ramiro Bastos, doar el îl putea răzbuna pe Căpitan. Nu familia Bastos îl răsturnase pe bătrânul Cazuzinha, ruinându-l într-o luptă politică lipsită de glorie și lăsându-l pe Căpitan fără nici o moștenire, depinzând de un salariu de la stat?

Mundinho Falcão a zâmbit și el; Căpitanul era acolo și-i oferea puterea sau, cel puțin, mijloacele de a pune mâna pe putere. Așa cum își dorise.

— De gândit? Alegerile se apropie. Trebuie să începem imediat.

— Dumneata chiar crezi că o să fiu sprijinit, că vor fi oameni care mă vor sprijini?

— Totul e să te hotărăști. Vezi, povestea asta cu portul poate fi decisivă. E o chestiune care preocupă pe toată lumea. Și nu numai aici. La Itabuna, Itapira, în toată provincia. O să vezi: sosirea inginerului va face senzație.

— Și după inginer o să vină dragele, remorcherele...

— Și cui îi datorează Ilhéus toate astea? Îți dai seama că ai victoria în mână? E mai grozav decât dac-ai avea niște cărți măsluite. Știi care-i prima măsură de luat?

— Care?

— O serie de articole în Diário, care să demaște guvernul, primăria și să arate importanța portului. Vezi, avem până și ziar!

— Eh, nu-i al meu. Am dat bani ca să-l ajut, dar Clóvis Costa n-are nici o obligație față de mine. Cred că e prieten cu familia Bastos. Cel puțin, cu Tonico; i-am văzut împreună...

— E prieten cu cine plătește mai bine. Lasă-l în seama mea.

Exportatorul a vrut să pară că mai are o ultimă îndoială:

— Oare chiar merită? Politica e întotdeauna așa de murdară... Dar dacă e pentru binele acestor locuri... Se simțea ușor ridicol. Poate c-o să fie nostim, a dres-o.

— Dragul meu, dacă vrei să-ți realizezi proiectele, să slujești Ilhéus-ul, n-ai altă soluție. Idealismul nu-i de-ajuns.

— Ai dreptate...

Se auzeau bătăi la ușă și servitoarea se duse să deschidă. Figura de neconfundat a Doctorului exclama:

— Am fost la birou să-ți spun bun venit. Nu te-am găsit, așa că am trecut pe-aici să te salut. Transpira sub gulerul tare cu vârfurile răsfrânte și cămașa cu piepții scrobiți.

Căpitanul s-a grăbit:

— Ce-ai zice, Doctore, să-l avem pe Mundinho Falcão candidat la viitoarele alegeri?

Doctorul a ridicat brațele:

— O veste formidabilă! Senzațională! s-a întors spre exportator. Dacă modestele mele servicii vă pot fi de folos...

Căpitanul s-a uitat la Mundinho vrând parcă să-i spună: „Vezi că nu te mințeam? Cei mai de nădejde oameni din Ilhéus...”.

— Dar deocamdată e secret, Doctore.

S-au așezat toți trei și Căpitanul a început să explice mecanismul politic din acele locuri, legăturile între cei ce dispuneau de voturi, interesele aflate în joc. Doctorul Ezequiel Prado, de pildă, persoană cu mulți prieteni printre moșieri, era nemulțumit de familia Bastos pentru că nu-l făcuse președintele Consiliului municipal...

Despre arta de a vorbi de viața altora

Nacib și-a suflecat mânecile cămășii și a examinat clientela. La ora aceea, aproape toți clienții erau străini, în trecere prin oraș, datorită târgului. Erau și câțiva pasageri de pe vasul companiei Ita, în tranzit spre porturile din nord; pentru clienții obișnuiți era încă devreme. L-a apucat de braț pe Bico-Fino și i-a luat sticla din mână:

— Ce-nseamnă asta? Era o sticlă de coniac portughez. Unde s-a mai văzut așa ceva? S-a îndreptat spre tejghea cu băiatul. Să-i servești pe mitocani cu coniac veritabil... A luat altă sticlă, la fel, cu aceeași etichetă, în care era coniac portughez amestecat cu coniac autohton – rețete de-ale arabului ca să-și sporească câștigul.

— Nu era pentru ăștia, domn’ Nacib. Pentru echipajul vaporului.

— Și ce? Ăia-s mai buni decât ăștialalți? Coniacul pur, vermutul neamestecat, Porto-ul și Madeira nebotezate erau rezervate pentru clienții siguri, cei de fiecare zi, pentru prieteni. Cum lipsea de la bar, angajații lui încurcau borcanele; dacă n-ar fi fost tot timpul acolo și-ar fi pierdut toți banii, până la urmă. Deschise sertarul casei de bani. O să fie o zi cu aglomerație! Și cu multe taclale. Plecarea Filomenei însemna nu doar o pierdere materială, ci și oboseală. Îi răpea liniștea sufletească, îl împiedica să se dedice pe de-a-ntregul multiplelor noutăți și întâmplări demne de a fi comentate când îi vor sosi prietenii. Noutăți cu ghiotura și, după părerea lui Nacib, nimic nu era mai plăcut – cu excepția mâncării și a femeilor – decât să comentezi noutățile și să faci speculații. Suprema artă, suprema desfătare a orașului era să vorbească despre viața altora. Artă ridicată la incredibile rafinamente de fetele bătrâne. „S-a întrunit Congresul Limbilor de Viperă” – spunea João Fulgêncio când le vedea în fața bisericii, la ora împărtășaniei. Dar oare nu la Papetăria Modêlo, unde împărățea João Fulgêncio printre cărți, caiete, creioane și tocuri, se întruneau talentele locale, limbile la fel de ascuțite ca acelea ale fetelor bătrâne? Acolo și la baruri, pe cheiurile din port, la mesele de pocher, peste tot, se vorbea de viața celorlalți, se comentau evenimentele. Odată îi spuseră lui Nhô-Galo că se vorbea despre aventurile lui la casele de toleranță. Răspunsese cu glasul lui fonfăit:

— Băiete, nu mă deranjează. Știu că lumea mă bârfește, dar toată lumea e bârfită; de-abia fac și eu un efort să vă dau un subiect de conversație, ca un bun patriot.

Asta era principala distracție a orașului. Și cum nu toți aveau umorul lui Nhô-Galo, uneori se auzeau palme prin baruri, unii mai colerici cereau explicații, scoteau revolverul. Așa că nu era o artă gratuită, lipsită de pericole.

În ziua aceea erau multe de comentat: în primul rând, problema portului, chestiune complexă, cu o mulțime de detalii cum ar fi eșuarea vaporului Itei, sosirea inginerului, activitatea lui Mundinho Falcão („Ce vrea ăsta, de fapt?” – întreba colonelul Manuel das Onças), marea supărare a colonelului Ramiro Bastos. Numai povestea asta complicată era de-ajuns de pasionantă. Dar cum să-i treci cu vederea pe cei doi artiști, pe femeia cea frumoasă și pe prințul ăla de coate-goale cu mutra lui de șobolan înfometat? Chestiune delicată și savuroasă, care va stârni glumele Căpitanului și ale lui João Fulgêncio, sarcasticele comentarii ale lui Nhô-Galo și plăcute hohote de râs. Tonico Bastos n-o să întârzie să-i dea târcoale dansatoarei, dar, de data asta, o să se înfrunte cu Mundinho Falcão. Că doar nu de dragul dansurilor ei o adusese exportatorul, cu soțul ăla al ei cu tot, cu țigaret lung, plătindu-le cu siguranță și biletele. Mai era și banchetul de a doua zi pentru Întreprinderea de Autobuze. Să afle pentru ce motive nu fusese invitat cutare ori cutare. Și fetele noi de la cabaret, noaptea petrecută cu Risoleta...

Ca la comandă, în bar a intrat Nhô-Galo. Nu era ora lui obișnuită, acum ar fi trebuit să fie la Percepție:

— Am făcut tâmpenia să mă întorc acasă după sosirea Itei și-am dormit până acum. Dă-mi un păhărel, că mă duc la treabă...

I-a servit porția obișnuită de vermut cu rachiu.

— Și cum e cu zbanghia? a râs Nhô-Galo. Erai măreț aseară, arabule! – a zis ca cineva care face o constatare:

— Gagicele de la noi au început să fie de calitate, nu-ncape îndoială.

— N-am mai întâlnit femeie așa expertă. Nacib îi șoptea diverse detalii.

— Nu mai spune, dom’le!

Negrișorul Tuísca a sosit cu lădița lui de lustragiu și i-a transmis un mesaj din partea surorilor Dos Reis: totul era în ordine, Nacib putea să se odihnească. După-masă o să trimită două tăvi.

— Apropo de tăvi, dă-mi ceva de ronțăit. O gustărică, ceva.

— Nu vezi că n-am? De-abia după masă. Mi-a plecat bucătăreasa...

Nhô-Galo a făcut un banc:

— De ce nu o angajezi pe Machadinho sau pe Miss Pirangi?

Era vorba de doi pederaști oficiali din oraș. Mulatrul Machadinho, întotdeauna curat și pus la punct, spălătoreasă de meserie, în ale cărui mâini delicate își depozitau familiile lenjeria de in, de bumbac alb, cămășile fine, gulerele tari. Și un negru înfricoșător, servitor la pensiunea lui Caetano, a cărui siluetă era văzută noaptea pe plajă, căutând să-și potolească viciul. Puștii aruncau cu pietre în el și îl strigau: „Miss Pirangi! Miss Pirangi!”.

Nacib s-a înfuriat pentru sfatul batjocoritor:

— Du-te dracului!

— Mă duc, mă duc la slujbă. Să mă fac că muncesc. Mă-ntorc repede; vreau să știu cum a fost azi-noapte, de la A la Z.

Barul se aglomera. Nacib i-a văzut apărând dinspre mare pe Căpitan și pe Doctor. Încadrându-l pe Mundinho Falcão. Vorbeau cu aprindere. Căpitanul gesticula, întrerupt, din când în când, de Doctor. Mundinho asculta, aproba cu capul. Se întâmplă ceva... – s-a gândit Nacib. Ce dracu’ făcea exportatorul acasă (pentru că venea de-acasă, în mod cert), la ora aia, în tovărășia celor doi? Sosit în dimineața aceea, după o absență de aproape o lună, Mundinho ar fi trebuit să fie la birou, să-i primească pe colonei, să discute afaceri, să cumpere cacao. Mundinho Falcão ăsta te zăpăcea; făcea totul altfel decât ceilalți. Acum, de parcă n-ar fi avut de rezolvat afaceri și de discutat cu clienții, stătea de vorbă cu cea mai mare însuflețire cu cei doi prieteni. Nacib l-a lăsat la casă pe Bico-Fino și a ieșit pe trotuar.

— Ai găsit bucătăreasă? l-a întrebat Căpitanul, așezându-se.

— Am umblat prin tot Ilhéus-ul. Nici urmă...

— Coniac, Nacib. Veritabil! a comandat Mundinho.

— Și niște chifteluțe de cod...

— Numai după-masă...

— Ei, arabule, ce-i decăderea asta?

— Așa o să-ți pierzi clienții. Schimbăm barul... a zis Căpitanul.

— După-masă o să am. Am comandat ceva la surorile Dos Reis.

— Tot e bine...

— Bine? Cer o groază de bani... Îmi pierd tot câștigul.

Mundinho Falcão îl sfătuia:

— Știi ce-ar trebui să faci dumneata, Nacib? Să-ți modernizezi barul. Să aduci un frigorifer, să ai gheață proprie, instalații moderne...

— Eu am nevoie de-o bucătăreasă...

— Caută la Sergipe.

— Și până sosește?

Iscodea cu un aer complice pe cei trei, zâmbetul satisfăcut al Căpitanului, conversația întreruptă, sfârșită brusc. Chico Moleza a sosit cu tava cu băuturi. Nacib s-a așezat:

— Domnu’ Mundinho, ce dracul i-ați făcut colonelului Ramiro Bastos?

— Colonelului? Nu i-am făcut nimic. De ce?

A fost rândul lui Nacib să fie discret:

— Așa...

Căpitanul, interesat, l-a bătut pe spate, autoritar:

— Dă-i drumul, arabule. Ce-a fost?

— L-am întâlnit azi, în fața primăriei. Stătea pe o bancă la soare. Am vorbit despre una, despre alta, i-am spus că domnu’ Munhindo a venit azi, c-o să sosească inginerul... Bătrânul parcă era o fiară. Voia să știe ce legătură are domnu’ Mundinho cu chestia asta, de ce se bagă unde nu-i fierbe oala.

— Vezi? l-a întrerupt Căpitanul. Portul...

— Nu e numai asta, nu. În timp ce vorbea cu mine a sosit profesorul Josué și i-a povestit că a fost oficializat colegiul, și-atunci a explodat. Se pare că ceruse și el guvernului același lucru și nu reușise. Bătea cu bastonul în caldarâm, furios pe toată lumea.

Nacib savura tăcerea prietenilor, impresia produsă de povestea lui, se răzbuna pentru aerul conspirativ cu care sosiseră. N-o să întârzie să afle ce puneau la cale. Căpitanul a spus:

— Furios, da? Eh, o să fie și mai furios, bătrânul vrăjitor, își închipuie că e stăpân aici...

— Pentru el, Ilhéus parcă face parte din moșia lui. Iar noi, cei din Ilhéus, suntem simpli argați și slujbași... a precizat Doctorul.

Mundinho Falcão nu spunea nimic; surâdea. La intrarea cinematografului au apărut Diógenes și perechea de artiști. I-au văzut pe ceilalți la masă, la terasa barului, și s-au îndreptat spre ei. Nacib a adăugat:

— Chiar așa. Pentru el, domnu’ Mundinho e un „venetic”.

— A zis el venetic? a întrebat exportatorul.

— Venetic, da. Ăsta-i cuvântul pe care l-a folosit. Mundinho Falcão l-a luat de braț pe Căpitan:

— Poți să-l cauți pe tip, Căpitane. M-am hotărât. O să cântăm, să joace bătrânul... a spus ultima frază pentru Nacib.

Căpitanul s-a ridicat și și-a golit paharul; sosea cuplul de artiști. Ce naiba or fi plănuind ăștia? – se gândea Nacib. Căpitanul se scuza:

— Iertați-mă, tocmai plecam. Ceva urgent.

Bărbații s-au ridicat și au adus scaune. Sub umbreluța deschisă, Anabela zâmbea, cochetă. Prințul, cu țigaretul său lung, întindea o mână interminabilă, piele și os, nervoasă.

— Când va fi premiera? a întrebat Doctorul.

— Mâine... Am stabilit cu domnul Diógenes.

Patronul cinematografului, nebărbierit, dădea explicații cu vocea lui veșnic fără vlagă și plângăreață, de cântăreț de biserică:

— Cred că el o să aibă succes. Copiilor le plac trucurile astea de prestidigitație. Și chiar și oamenilor mari. Ea însă...

— De ce ea nu? a întrebat Mundinho, în vreme ce Nacib servea încă un rând de băuturi.

Diógenes își frecă bărbia:

— Știți dumneavoastră, aici suntem încă înapoiați. Dansurile astea ale ei, aproape goală... oamenii cu familie n-o să vină.

— O să fie plin de bărbați... a zis Nacib.

Diógenes era încurcat. Nu știa cum să le explice, nevrând să mărturisească faptul că el însuși, protestant și pudibond, era scandalizat de îndrăznețele dansuri ale Anabelei.

— Asta-i ceva pentru cabaret... Nu merge la cinema. Doctorul, foarte politicos și fin, scuza orașul în fața surâzătoarei artiste:

— Iertați-ne. Meleaguri înapoiate, unde inovațiile artei nu sunt înțelese. Li se pare totul imoral.

— Dansuri artistice, se auzi vocea cavernoasă a prestidigitatorului.

— Bineînțeles, bineînțeles... Dar...

Mundinho Falcão se amuza:

— Ei, domnule Diógenes...

— La cabaret câștigă mai mult. Lucrează la cinema cu soțul ei, la numerele de iluzionism, și pe urmă dansează la cabaret...

La vorbele „câștigă mai mult”, privirea prințului s-a luminat. Anabela voia să știe părerea lui Mundinho:

— Ce părere ai?

— Bună, nu? Iluzionism la cinema și dans la cabaret... Perfect.

— Dar patronul cabaretului? Crezi că o să-l intereseze?

— Asta o s-o aflăm imediat... i s-a adresat lui Nacib: Fă-mi un serviciu, Nacib, trimite un băiat să-l cheme pe Zeca Lima, că vreau să vorbesc cu el. Repede, să vină imediat.

Nacib l-a strigat pe negrișorul Tuísca și acesta a pornit în fugă. Mundinho dădea bacșișuri grase. Arabul se gândea la glasul poruncitor al exportatorului; părea vocea colonelului Ramiro Bastos când era mai tânăr, dând întotdeauna ordine, decretând legi. Trebuia să se întâmple ceva.

Barul se aglomera, soseau noi clienți, la mese era animație, Chica Moleza alerga dintr-o parte în alta, Nhô-Galo a reapărut și s-a alăturat grupului. A sosit și colonelul Ribeirinho, care-o sorbea din ochi pe balerină. Anabela strălucea între toți acei bărbați. Prințul Sandra, cu figura lui de subalimentat, foarte demn pe scaun, calcula câți bani o să câștige aici... Era un loc unde puteau să stea, să mai iasă din mizerie.

— Ideea asta cu cabaretul nu e rea...

— Ce idee? a vrut să știe Ribeirinho.

— Să danseze la cabaret...

— La cinema, nu?

— La cinema, doar iluzionism. Pentru familii. La cabaret, dansul celor șapte văluri...

— La cabaret? Foarte bine... O să fie ticsit... Da’ de ce nu dansează la cinema? Eu credeam...

— Sunt dansuri moderne, dom’le colonel. Vălurile cad unul câte unul...

— Unul câte unul? Toate șapte?

— S-ar putea să nu placă familiilor respectabile...

— Ah! Asta e... Unul câte unul... Toate? E chiar mai bine la cabaret... E mai multă animație.

Anabela râdea și-l privea pe colonel cu ochi promițători. Doctorul repeta:

— Meleaguri înapoiate. Unde arta e exilată în cabarete.

— Nici bucătăreasă nu găsești, s-a plâns Nacib. Profesorul Josué cobora strada împreună de João Fulgêncio. Era ora aperitivului. Barul era ticsit de lume. Chiar și Nacib era obligat să servească la mese. Clienții cereau gustări și dulciuri, arabul repeta explicațiile, și-o blestema pe bătrâna Filomena. Rusul Jacob, leoarcă de sudoare, cu părul blond vâlvoi, voia să știe ce-i cu banchetul de-a doua zi:

— Nu-ți face griji. Nu sunt curviștină să-ți iau banii de pomană.

Josué, foarte de lume, i-a sărutat mâna Anabelei. João Fulgêncio, care nu frecventa cabaretul, protesta contra pudibonderiei lui Diógenes:

— Ce scandal, nici vorbă de-așa ceva. Ăsta-i fanatismul protestantului...

Mundinho Falcão privea spre stradă, așteptând întoarcerea Căpitanului. Din timp în timp, schimba câte-o privire cu Doctorul. Nacib urmărea privirile acelea și nerăbdarea exportatorului. Pe el nu-l duceau; se uneltea ceva. Vântul dinspre mare a luat umbreluța Anabelei, lăsată deschisă alături de masă. Nhô-Galo, Josué, Doctorul și colonelul Ribeirinho s-au repezit s-o prindă. Doar Mundinho Falcão și prințul Sandra au rămas pe scaune. Dar cel care a adus-o a fost doctorul Ezequiel Prado, care tocmai sosea cu ochii injectați de alcool.

— Respectele mele, doamnă...

Ochii Anabelei, cu lungi gene negre, treceau de la un bărbat la altul și se opreau la Ribeirinho.

— Lume distinsă! a zis prințul Sandra.

Tonico Bastos, venit de la notariat, îl îmbrățișa pe Mundinho Falcão, călduroasă dovadă de prietenie:

— Și, cum e la Rio? Acolo viață...

Ochii lui o măsurau pe Anabela, ochii lui de cuceritor, de bărbat irezistibil în oraș.

— Cine mă prezintă? a întrebat.

Nhô-Galo și Doctorul s-au așezat la o partidă de table. La o altă masă, cineva îi povestea lui Nacib minunății despre o bucătăreasă. Gust la mâncare cum dădea ea nu se mai văzuse... Doar că era la Recife, în slujba unei familii Coutinho, pernambucani de vază.

— Cu ce dracu’ mă servești?

Gabriela pe drum

Peisajul se schimbase, neprimitoarea caatinga35 ceda locul pământurilor fertile, pășunilor verzi, pădurilor umbroase ce trebuiau străbătute, râurilor și pâraielor, cu ploaia căzând din abundență. Înnoptaseră în apropierea unei poverne; câmpuri de trestie se legănau în vânt. Un lucrător le dăduse explicații amănunțite despre drumul de urmat: în mai puțin de o zi de mers vor ajunge la Ilhéus, călătoria groazei se va termina și vor începe o viață nouă.

— Toți pribegiții trag în apropiere de port, înspre calea ferată, la capătul târgului.

— O să găsim de lucru, nu? a întrebat negrul Fagundes.

— E mai bine să aștepți; imediat vin oameni să te angajeze. Pentru plantațiile de cacao sau în oraș...

— Și în oraș? s-a interesat Clemente, cu chipul întunecat, acordeonul în spate și privirea îngrijorată.

— Da, dom’le. Cine știe-o meserie; zidar, tâmplar, zugrav. Se construiesc atâtea case în Ilhéus, adevărată risipă.

— Numai meseriași?

— Sunt slujbe și la magaziile de cacao, la docuri.

— Eu, spuse un sertanejo robust, de vârstă mijlocie, mă duc pe plantații. Se zice că acolo poți să strângi bani.

— Mai demult așa era. Acum e mai greu.

— Am auzit că cine știe să tragă cu pușca e plătit bine... a zis negrul Fagundes, plimbându-și mâna pe pușcă, parcă mângâind-o.

— Așa era pe vremuri.

— Și-acum nu mai e?

— Se mai întâmplă.

Clemente n-avea nici o meserie. Lucrase întotdeauna la câmp; tot ce știa era să sape pământul, să semene, să culeagă recolta. Și pe urmă, venise cu gândul să plece pe plantațiile de cacao, prea auzise multe povești despre oameni sosiți ca el, fugind de secetă, aproape morți de foame, care se îmbogățiseră, în scurtă vreme, pe acele meleaguri. Așa se spunea în sertão; faima orașului Ilhéus ajunsese departe, orbii îi cântau măreția acompaniindu-se la chitară, comis-voiajorii vorbeau despre acele locuri de belșug și vitejie, acolo un om se aranja în doi timpi și trei mișcări, nu exista muncă mai rentabilă decât cea de pe plantațiile de cacao. Cetele de pribegi coborau din sertão, cu seceta pe urmele lor, își părăseau pământurile sterpe, unde animalele mureau și câmpurile nu rodeau, și porneau pe poteci spre sud. Mulți rămâneau pe drum, nu suportau pribegia plină de orori, alții mureau când ajungeau în zona ploilor, unde îi așteptau tifosul, frigurile, vărsatul. Ajungeau decimați, resturi de familii, aproape morți de foame, dar cu inimile clocotind de speranța acelei ultime zile de marș. Încă un mic efort și aveau să ajungă la acel oraș bogat, cu viață ușoară. Pământul cacauei, unde banii se aruncau pe fereastră.

Clemente era încărcat. Pe lângă boarfele lui – acordeonul și un sac de pânză plin pe jumătate – ducea și bocceaua Gabrielei. Mergeau încet, aveau bătrâni cu ei și chiar și tinerii erau la capătul puterilor și nu mai puteau. Unii de-abia se mai târau, îmboldiți doar de speranță.

Numai Gabriela părea că nu simte oboseala drumului; picioarele ei parcă alunecau pe potecile tăiate uneori chiar atunci prin jungla virgină, cu lovituri de machete36. De parcă n-ar fi existat pietre, rădăcinile copacilor tăiați, desișul de liane. Pulberea drumurilor din caatinga o acoperise atât de tare încât era imposibil să-i mai distingi trăsăturile. În păr nu-i mai intra nici măcar vârful pieptenelui, atâta praf se adunase. Părea o nebună rătăcind pe drumuri. Dar Clemente știa cum arată cu adevărat și-i cunoștea fiecare părticică a trupului ei, din vârful degetelor până la sâni. Când cele două grupuri se întâlniseră, la începutul călătoriei, culoarea feței Gabrielei și a picioarelor sale se mai distingea încă, iar părul i se învolbura pe spate răspândindu-i parfumul. Chiar și acum, dincolo de murdăria care o acoperea, el o vedea așa cum o zărise în prima zi, sprijinită de un copac, cu trupul drept și chipul zâmbitor, mușcând dintr-o guayaba37.

— Tu parcă n-ai veni de departe.

Ea a râs:

— Aproape c-am ajuns. Nu mai e mult. Ce bine că ajungem.

El s-a posomorât și mai mult:

— Nu cred, nu.

— De ce nu? și-a ridicat spre fața aspră a bărbatului ochii ei, când timizi și candizi, când insolenți și provocatori. N-ai plecat ca să vii să muncești pe plantațiile de cacao, să câștigi bani? Numai de asta vorbești.

— Știi bine de ce, a mormăit el furios. Pentru mine, drumul ăsta ar fi putut dura toată viața. Nu conta...

În râsul ei se simțea o oarecare amărăciune, nu era chiar tristețe, de parcă ar fi fost împăcată cu soarta:

— Și ce e bun, și ce e rău până la urmă tot se sfârșește.

O furie lăuntrică neputincioasă punea stăpânire pe el. Controlându-și vocea, a repetat încă o dată întrebarea pe care i-o pusese de-a lungul drumului și în nopțile de veghe:

— Nu vrei totuși să vii cu mine undeva la țară? Să lucrăm un petic de pământ, să plantăm cacao împreună, amândoi? În scurtă vreme o să avem plantația noastră, o să începem să trăim cu-adevărat. Vocea Gabrielei era caldă, dar hotărâtă:

— Ți-am spus ce intenții am. Vreau să rămân la oraș, nu mai vreau să trăiesc la țară. Mă angajez bucătăreasă, spălătoreasă sau femeie în casă...

Adăugă, amintindu-și cu plăcere:

— Am mai fost servitoare într-o casă de oameni bogați; am învățat să gătesc.

— Acolo n-ai să ajungi nimic. La câmp, cu mine, am pune niște bani deoparte, ne-am mai sălta și noi.

Ea n-a răspuns. Mergea pe drum, aproape țopăind. Părea o nebună cu părul acela încâlcit, plină de jeg, cu picioarele pline de răni și veșmintele zdrențuite pe trup. Dar Clemente o vedea zveltă și frumoasă, cu părul în vânt și chipul delicat, cu picioarele lungi și bustul mândru. Fața i s-a întunecat și mai mult; voia s-o aibă lângă el pentru totdeauna. Cum să trăiască fără căldura Gabrielei?

Când, la începutul călătoriei, cetele se întâlniseră, o remarcase imediat. Venea împreună cu un unchi, sfârșit și bolnav, scuturat din vreme în vreme de tuse. În primele zile o observase de departe, fără să aibă curaj să se apropie măcar de ea. Ea mergea de la unul la altul, spunând o vorbă bună, ajutând, consolând.

În nopțile petrecute în caatinga, stăpânite de șerpi și spaime, Clemente își lua acordeonul și muzica umplea singurătatea. Negrul Fagundes istorisea povești despre bandiții cu care umblase și cum omorau oameni. O privea pe Gabriela cu ochi grei și umili și o asculta fără șovăială când ea îi cerea să aducă o căldare de apă.

Clemente cânta pentru Gabriela, dar nu îndrăznea să-i vorbească. Ea a fost cea care a venit la el, într-o noapte, cu pasul ei de dans și ochi nevinovați, să stea de vorbă. Unchiu-su dormea agitat, n-avea aer; ea s-a sprijinit de un copac. Negrul Fagundes povestea:

— Erau cinci soldați, cinci maimuțoi pe care i-am tăiat cu cuțitul, ca să nu-mi irosesc munițiile...

În noaptea neagră și înfricoșătoare, Clemente simțea în apropiere prezența Gabrielei, dar nu îndrăznea nici măcar să se uite la copacul de care se sprijinea, un ombú38. Sunetele acordeonului s-au stins, glasul lui Fagundes s-a auzit mai tare în tăcere. Gabriela a spus încetișor:

— Cântă mai departe, altfel o să se trezească.

A început să cânte un cântec din sertão; i se pusese un nod în gât și-și simțea sufletul trist. Fata a început să cânte și ea în surdină. Era târziu, focul se stingea în jăratic când ea s-a culcat lângă el în cel mai firesc mod. Noaptea era atât de neagră că aproape nu se vedeau.

Din noaptea aceea minunată Clemente trăia cu groaza c-o va pierde. La început își spusese că, după cele întâmplate, ea n-o să-l părăsească, o să-și încerce norocul pe aceste pământuri ale cacauei. Dar în curând și-a pierdut iluziile. De-a lungul drumului, ea se purta de parcă n-ar fi fost nimic între ei, îl trata la fel ca pe ceilalți. Era o fire veselă, îi plăcea să glumească, făcea glume până și cu negrul Fagundes, împărțea zâmbete și obținea de la toți orice voia. Dar când sosea noaptea, după ce se îngrijea de unchiu-su, venea în colțișorul depărtat unde se așeza el și se culca alături de el, de parcă întreaga zi n-ar fi trăit decât pentru asta. Se dăruia toată, lăsându-se în mâinile lui, murind în suspine și râzând.

A doua zi, când el, subjugat de Gabriela ca și cum ea ar fi fost propria lui viață, voia să facă planuri de viitor, ea râdea de el, aproape că-l lua peste picior și pleca să-l ajute pe unchiu-su, tot mai obosit și mai slab.

Într-o după-masă au fost nevoiți să se oprească din drum; unchiul Gabrielei era pe moarte, scuipa sânge și nu mai putea merge. Negrul Fagundes l-a săltat pe umeri, ca pe un balot, și l-a dus așa o bucată de drum. Bătrânul se sufoca; Gabriela mergea pe lângă el. A murit pe înserat, vărsând sânge pe gură; câțiva urubu39 se roteau deasupra cadavrului.

Atunci Clemente a văzut-o orfană și singură, neajutorată și tristă. Pentru prima dată a crezut că o înțelege; nu era altceva decât o biată fată, aproape copil, pe care trebuia s-o protejeze. S-a apropiat de ea și i-a vorbit îndelung despre planurile sale. I se povestise mult despre acele pământuri ale cacauei spre care se îndreptau. Știa de oameni care plecaseră, din Ceará, fără o para și se întorseseră după câțiva ani, în plimbare, azvârlind cu banii. Asta voia și el să facă. Să desțelenească pământul, mai erau locuri, să planteze arbori de cacao, să aibă peticul lui, să câștige bine. Gabriela o să vină cu el și când o să treacă un preot prin părțile acelea, o să se căsătorească. Ea a făcut semn din cap că „nu”; acum nu râdea cu râsul ei batjocoritor, ci a spus doar:

— Nu mă duc la țară, Clemente.

Au murit și alții și trupurile le-au rămas pe drum, hrană pentru urubu. Caatinga se sfârșea, începeau pământurile roditoare, cădeau ploi. Ea continua să se culce cu el, să geamă și să râdă, să doarmă pe pieptul lui gol. Clemente vorbea, tot mai posomorât, îi explica avantajele, dar ea râdea și își clătina capul într-un nou refuz. Într-o noapte, a împins-o într-o parte cu bruschețe, reproșându-i:

— Tu nu mă iubești!

Pe neașteptate, nu se știe de unde, s-a ivit negrul Fagundes, cu arma în mână și fulgere în priviri. Gabriela i-a spus:

— Nu s-a întâmplat nimic, Fagundes.

Se lovise de trunchiul copacului la poalele căruia se culcaseră. Fagundes și-a lăsat capul în jos și s-a îndepărtat. Gabriela râdea, furia punea stăpânire pe Clemente. S-a apropiat de ea și a prins-o de încheieturile mâinilor; ea era culcată pe jos; se lovise la față.

— Îmi vine să te omor și să mă omor și eu...

— De ce?

— Pentru că nu mă iubești.

— Ești un prost.

— Ce-o să fac, Dumnezeule?

— Nu contează, a spus și l-a tras spre ea. Acum, în acea ultimă zi a călătoriei, dezorientat și pierdut, se hotărâse în cele din urmă. O să rămână în Ilhéus, o să renunțe la planurile lui; singurul lucru important era să rămână lângă Gabriela.

— Dacă tu nu vrei să vii cu mine, am să găsesc o soluție să rămân în Ilhéus. Partea proastă e că n-am nici o meserie, nu știu să fac nimic decât să lucrez pământul.

Ea l-a luat de mână cu un gest neașteptat și el s-a simțit victorios și fericit.

— Nu, Clemente, să nu rămâi, la ce bun?

— La ce bun?

— Tu ai venit aici să câștigi bani, să plantezi arbori de cacao, să ajungi, într-o zi, fermier. Asta îți dorești. De ce să rămâi în Ilhéus și s-o duci prost?

— Ca să te văd, să fim împreună.

— Și dacă n-o să ne putem vedea? E mai bine să nu rămâi; tu mergi pe drumul tău, eu pe-al meu. Cine știe, poate, într-o zi o să ne-ntâlnim din nou. Tu o să fii bogat și nici n-o să mă mai recunoști.

Spunea totul cu calm, ca și cum nopțile petrecute împreună n-ar fi existat, de parcă de-abia se cunoscuseră.

— Gabriela, dar...

Nu știa ce să-i răspundă, își uitase argumentele, ba chiar și vorbele grele, dorința de-a o lovi ca să-i arate că nu trebuie să te joci cu un bărbat. Nu reușea să spună decât:

— Tu nu mă iubești...

— A fost bine că ne-am întâlnit; drumul a fost mai scurt.

— Deci, nu vrei să rămân?

— De ce? Ca să o duci prost? Nu merită. Tu ai intențiile tale, urmează-ți drumul tău.

— Și intențiile tale care sunt?

— La țară nu vreau să mă duc. Restul, Dumnezeu știe.

El a rămas tăcut, cu o durere în piept și dorința de-a o ucide, de a-și pune capăt propriei vieți înainte de sfârșitul călătoriei. Ea i-a zâmbit:

— Nu contează, Clemente.

16 Zonă aridă, necultivată, îndepărtată, din interiorul țării.

17 În Spania, Portugalia și țările ibero-americane, de Crăciun se construiesc reprezentări ale ieslei de la Bethleem, cu nașterea Pruncului și sosirea Celor Trei Crai de la Răsărit, în case, în spații publice, instituții etc.

18 Arbore din familia rubiaceelor și fructul său, asemănător cu o portocală verzuie cu miezul roșu-închis dulce-acrișor.

19 Plantă din familia pasifloraceelor și fructul ei, foarte parfumat.

20 Reprezentație dramatică în care personajele principale sunt zeița Diana, păstorița în roșu și păstorița în albastru.

21 Geniu rău în mitologia indigenă, care trăiește în junglă și aduce nenorociri celor care-l zăresc.

22 Celebră actriță italiană (1858–1924).

23 Politician, jurist și scriitor brazilian (1849–1923), partizan al Republicii și al abolirii sclaviei.

24 Lucien-Germain Guitry (1860-1925), mare actor francez.

25 Emilio Meneses (? -1906), industriaș spaniol, inventatorul „argintului Meneses”.

26 Jose Maria de Silva Paranhos, baron de Rio Branco (1845-1912), politician și diplomat brazilian, militant pentru abolirea sclaviei.

27 Mâncare de pește sau scoici, cu ulei și piper.

28 Mamifere rozătoare din America de Sud.

29 Legumă verde, cu gust amărui.

30 Plantă malvacee folosită în bucătărie.

31 Mâncare preparată din sânge, ficat, rinichi, bojoci și inimă de porc sau berbec.

32 Mâncare din regiunea Rio de Janeiro pregătită din fasole neagră cu carne de porc sau cârnați și orez.

33 Tostão, cruzado, vechi monede braziliene.

34 Locuitori din sertão.

35 Teren sălbatic, necultivat, cu vegetație rară.

36 Cuțit mare, asemănător cu un iatagan, cu lama lată, folosit la muncile câmpului și ca armă.

37 Fruct tropical relativ dulce, de diferite culori, cu multe semințe mici negre și o aromă foarte puternică, al unui arbore din familia Mirtaceelor.

38 Arbore din América de Sud, din familia Fitolaceelor, cu lemn moale și spongios.

39 Specie de vultur denumită în popor și corb, datorită culorii sale. Cunoscut sub numele de aura, zopilote, gallinazo în țările de limbă spaniolă.