CAPITOLUL AL DOILEA

SINGURĂTATEA GLÓRIEI

(oftând la fereastră)

„Înapoiați și ignoranți, incapabili să înțeleagă vremurile noi, progresul, civilizația, acești oameni nu mai pot guverna.”

(Dintr-un articol al Doctorului în Diário de Ilhéus)

LAMENTAȚIA GLÓRIEI

Simt un foc în pieptul meu

oh, ce foc în pieptul meu

cin-se mistui-va-n el?

Bogății fără de număr

îmi dădu un colonel:

mobile stil Louis XV

fundu’ să-mi așez pe ele

și cămașă de mătase

bluză albă de Cambrai

Dar nici cea mai fină bluză,

de satin ori de Cambrai

focul nu poate să stingă,

ce singurătatea-mi arde

cuprinzându-mi pieptul, vai.

Am și umbrelă de soare

și bani de-aruncat în vânt,

Din vitrine scumpe cumpăr

mi se trece totu-n cont.

Am tot ce îmi pot dori

dar pe jar mă perpelesc.

La ce bun să ai de toate

când nu am ce îmi doresc?

Femei spatele-mi întorc,

bărbații se-uită de departe.

Toți știu: sunt a colonelului,

Glória, metresa moșierului.

Albe de in așternuturi

și un foc în pieptul meu.

În patul cel gol și mare

coapsele îmi sunt în flăcări,

sânii mi se perpelesc

gura, vai, de sete-mi moare,

Sunt Glória, a moșierului iubită

focul rău în piept mă doare

și-ntre albele așternuturi

cu singurătatea dorm.

Vrăjitori sunt ochii mei,

sânii-mi sunt de levănțică

și un foc arde în ei

și de pântec nu vorbesc,

că focul ce mă topește

s-a născut din jaru-aprins

în singurătatea lunii

din al Glóriei dulce pântec

taina lui n-o povestesc

nici a jarului nestins.

Un student să am doresc

cu mustața-abia mijită.

Ori un brav soldat viteaz

cu tunică găitănită

Aș vrea o iubire, aș vrea

focul să mi-l potolesc

singurătatea să izgonesc.

Ușa casei mi-o împinge

ivărul l-am ridicat

cheie n-am de încuiat.

Vino să-mi stingi jarul ăsta

și să arzi în focul meu

adu-mi un strop de iubire

multă am să-ți dărui eu.

Umple-mi golul patul meu.

Simt un foc în pieptul meu

oh, ce foc în pieptul meu

(cin-se mistui-va-n el?)

Despre ispita de la fereastră

Casa Glóriei se afla în colțul pieței și după-mesele Glória stătea aplecată la fereastră cu sânii ei opulenți și tari ca o ofrandă adusă trecătorilor. Acest lucru le scandaliza pe fetele bătrâne care veneau la biserică și dădea loc la aceleași comentarii, în fiecare zi, la ceasul de amurg al liturghiei.

— Fără rușine...

— Oamenii păcătuiesc chiar fără să vrea. Numai cu privirea.

— Până și privirile copiilor sunt dezvirginate...

Severa Dorotéia, îmbrăcată în negrul unei virtuți virginale, îndrăznea să murmure într-o sfântă exaltare:

— Și colonelul Coriolano putea să-i fi făcut casă țiitoarei pe o stradă mai lăturalnică. A venit și-a instalat-o chiar în nasul celor mai bune familii din oraș, chiar în ochii bărbaților...

— Lângă biserică. E o ofensă adusă și lui Dumnezeu...

Din barul plin, începând de la cinci după masă, bărbații își aruncau privirile spre fereastra Glóriei, de cealaltă parte a pieței. Profesorul Josué, cu o cravată fantezi albastră cu picouri albe, cu părul strălucind de briantină și trăsături adânci săpate de tuberculoză, înalt și zvelt („ca un trist eucalipt solitar”, cum se caracterizase el într-un poem), cu un volum de versuri în mână, a traversat piața și a luat-o pe trotuarul Glóriei. În colț, în fundul pieței, în mijlocul unei mici grădini bine îngrijite, cu trandafiri galbeni, crini albi și iasomie la intrare, se înălța casa cea nouă a colonelului Melk Tavares, obiect de profunde și acre discuții la Papetăria Modêlo. Era o casă în „stil modern”, prima construită de arhitectul adus de Mundinho Falcão, și opiniile intelectualității locale se împărțiseră, iar discuțiile se eternizau. Cu liniile ei clare și simple, contrasta cu casele rezidențiale greoaie și cu cele scunde, în stil colonial.

În grădină, îngrijind florile, în genunchi printre ele, mai frumoasă ca ele, visa Malvina, fiica unică a lui Melk, elevă la Colegiul Călugărițelor, după care ofta Josué. În fiecare după-amiază, odată terminate orele și indispensabila bârfă de la Papetăria Modêlo, profesorul venea să se plimbe prin piață, trecea de douăzeci de ori prin fața grădinii Malvinei, de douăzeci de ori își ațintea privirea rugătoare asupra fetei, într-o declarație mută. La barul lui Nacib, clienții obișnuiți îi urmăreau peregrinările cotidiene cu comentarii ironice:

— Profesorul e încăpățânat...

— Vrea să devină independent, să aibă plantații de cacao fără să fi muncit.

— Vine să-și ispășească pedeapsa... spuneau fetele bătrâne când îl vedeau sosind în piață grăbit, și simpatizau cu el, cu acea pasiune arzătoare neîmpărtășită.

— Știu eu cine-mi e: o înfumurată care-și dă importanță. Ce altceva așteaptă decât un băiat așa de inteligent?

— Dar sărac...

— Căsătoria pentru avere nu aduce fericirea. Un bărbat atât de bun, cu-atâta carte; scrie chiar și versuri.

În apropierea bisericii, Josué își încetinea pasul grăbit, își scotea pălăria și aproape că se frângea de mijloc salutând domnișoarele bătrâne.

— E-așa de bine crescut. Un băiat fin.

— Da’ bolnav de piept.

— Doctorul Plínio a spus că n-are nimic la plămâni. E doar slab.

— Ea e o cochetă, asta e. Pentru că are o fețișoară nostimă și un tată cu bani. Iar băiatul, săracul, e-atât de prins... Un oftat se înălța din pieptul scobit.

Urmărit de comentariile pline de simpatie ale domnișoarelor bătrâne și de nedreptele aprecieri emise la bar, Josué se apropia de fereastra Glóriei. Ca s-o vadă pe Malvina, frumoasă și rece, străbătea acel drum de douăzeci de ori, pe înserate, cu pași rari și cu o carte de versuri în mână. În trecere, însă, privirea sa romantică se odihnea pe sânii țepeni ai Glóriei așezați pe pervazul ferestrei ca pe o tavă albastră. Și de la sâni se urca spre chipul brun roșcat, cu buze cărnoase și lacome, ochii deschiși într-o permanentă invitație. Ochii romantici ai lui Josué se aprindeau de păcătoase și materiale dorințe și paloarea feței lui se acoperea de roșeața focului. Dar numai pentru o clipă, căci, odată trecută ispita de la fereastra rău famată, ochii lui își recăpătau expresia, de rugăciune și disperare, iar chipul îi devenea și mai palid, ochi și chip pentru Malvina.

Și profesorul Josué critica, în forul lui interior, nefericita idee a colonelului Coriolano Ribeiro, moșier bogat, de a-și instala concubina atât de râvnită și atât de dispusă să se dăruiască, în Piața São Sebastião, pe strada unde locuiau cele mai bune familii, la doi pași de casa colonelului Melk Tavares. Dacă ar fi fost altă stradă, oricare alta, mai departe de grădina Malvinei, ar fi putut risca, poate, într-o noapte fără lună, să culeagă toate promisiunile citite în ochii Glóriei, care-l chema cu buzele întredeschise.

— Pacostea a pus ochii pe băiat...

Fetele bătrâne, cu rochii lungi, negre închise pe gât, cu șaluri negre pe umeri, păreau păsări de noapte stând în fața pridvorului micii biserici. Priveau cum Glória îl însoțea din priviri pe Josué în plimbarea lui prin fața casei colonelului Melk.

— El e băiat cinstit. N-are ochi decât pentru Malvina.

— Am să dau un acatist Sfântului Sebastian, spunea durdulia Quinquina, să-l placă Malvina. Am s-aprind o lumânare mare.

— Am s-aprind și eu una... întărea Florzinha cea slabă. Întru totul solidară cu soră-sa.

La fereastră, Glória oftă adânc, aproape ca un geamăt. Neliniște, tristețe, indignare se amestecau în acest oftat ce murea în piață.

Pieptul îi era plin de indignare împotriva tuturor bărbaților, în general. Erau lași și ipocriți. Când, în ceasurile de zăduf de la mijlocul după-amiezei, piața era pustie și ferestrele de la casele familiilor bune închise, treceau singuri prin fața ferestrei deschise a Glóriei, îi zâmbeau, îi cerșeau o privire, o salutau cu vădită tulburare. Dar era de-ajuns să se afle cineva în piață, o singură domnișoară bătrână de era, sau să nu fie singuri, ca să-i întoarcă spatele, să privească în altă parte, în mod ostentativ, de parcă le-ar fi fost scârbă s-o vadă la fereastră, cu sânii tari ieșindu-i din bluza brodată de Cambrai. Își așterneau pe chip o jignită pudoare chiar și cei care, mai înainte, când trecuseră singuri, îi spuseseră vorbe dulci. Glóriei i-ar fi plăcut să le dea cu fereastra-n cap, dar, vai, n-avea puterea s-o facă; scânteia aceea de dorință, zărită în ochii bărbaților, era tot ceea ce avea în singurătatea ei. Mult prea puțin pentru foamea și setea ei. Dacă le-ar fi dat cu fereastra în cap, ar fi pierdut chiar și acele zâmbete, privirile cinice și cuvintele acelea timide și spuse în fugă. Nu exista femeie căsătorită în Ilhéus, unde femeia măritată trăia numai între pereții casei, îngrijind de cămin, atât de bine păzită și atât de inaccesibilă ca această prostituată. Colonelul Coriolano nu era om cu care să poți glumi. Atât de frică le era de el încât n-aveau curaj nici măcar s-o salute pe biata Glória. Doar Josué era altfel. De douăzeci de ori în fiecare după-masă privirea lui se aprindea când trecea pe sub fereastra Glóriei și se stingea romantică pe când ajungea la poarta Malvinei, Glória știa de pasiunea profesorului și o antipatiza și ea pe tânăra colegiană, indiferentă la atâta iubire și o considera plictisitoare și toantă. Știa de pasiunea lui Josué, dar asta n-o împiedica să-i surâdă cu același zâmbet ca o invitație și o promisiune și îi era recunoscătoare pentru că el nu-și întorcea niciodată privirea, chiar când Malvina era în poartă, sub iasomia în floare. Ah!, dacă el ar avea puțin mai mult curaj și ar împinge, în plină noapte, ușa dinspre stradă, pe care Glória o lăsa deschisă că cine știe de unde sare iepurele... Atunci l-ar face ea s-o uite pe domnișoara îngâmfată.

Josué nu îndrăznea să împingă masiva ușă dinspre stradă. Nimeni nu îndrăznea. Erau teama de limba ascuțită a fetelor bătrâne, de oamenii din oraș care bârfeau viețile celorlalți, teama de scandal, dar mai ales teama de colonelul Coriolano Ribeiro. Toți știau povestea lui Juca și-a Chiquinhei.

În ziua aceea, Josué venise mult mai devreme, la ceasul siestei, când piața era pustie. Clientela barului se reducea la câțiva comis-voiajori, Doctorul și Căpitanul, care jucau o partidă de dame. Enoch, ca să sărbătorească oficializarea colegiului, le dăduse elevilor după-masa liberă. Profesorul Josué fusese prin târg, asistase la sosirea unui numeros grup de pribegi la „piața de sclavi”, trecuse pe la Papetăria Modêlo și acum bea un cocteil la bar, stând de vorbă cu Nacib:

— O mulțime de pribegi. Seceta distruge totul în sertão.

Nacib se interesă:

— Și femei?

Profesorul a vrut să știe motivul acestui interes:

— Chiar așa ai ajuns?

— Nu glumi. Mi-a plecat bucătăreasa și caut alta. Uneori, printre pribegi, se găsește câte una...

— Sunt câteva femei, da. Sunt de groază oamenii ăia, îmbrăcați în zdrențe, murdari, parc-ar puți...

— Mai târziu trec pe-acolo să văd dacă găsesc ceva...

Malvina nu apărea la poartă, Josué era impacientat. Nacib l-a informat:

— Fata e pe bulevard, pe malul mării. A trecut, nu de mult, cu niște colege.

Josué a plătit și s-a ridicat. Nacib a rămas în ușa barului, privindu-l cum pleacă; pesemne că era plăcut să fii așa îndrăgostit. Chiar dacă fata nu-ți dă prea multă atenție; jinduiești și mai mult după ea. Mai devreme sau mai târziu, povestea o să se termine cu nuntă... Glória apăru la fereastră; ochii lui Nacib o priviră lacomi. Dacă într-o bună zi, colonelul o s-o lase, o să aibă loc o bătălie nemaivăzută în Ilhéus. Dar el tot n-ar apuca să se înfrupte, nu l-ar lăsa coloneii bogați... Tăvile cu gustări și prăjiturele sosiseră; clienții veniți pentru aperitiv o să fie mulțumiți. Numai că el, Nacib, nu putea să plătească, în continuare, o avere surorilor Dos Reis. Când n-o să mai fie atâta lume, la ora cinci, o să se ducă să vadă pribegii. Cine știe, poate are noroc și-o să găsească o bucătăreasă?...

Brusc, liniștea după-mesei a fost sfâșiată de țipete și o hărmălaie făcută de multă lume care vorbește laolaltă. Căpitanul s-a întrerupt din joc cu o piesă de dame în mână. Nacib a înaintat un pas; hărmălaia creștea.

Tuísca, negrișorul care vindea dulciurile făcute de surorile Dos Reis, a apărut în fugă dinspre bulevard, cu tava în echilibru pe cap. Striga ceva, dar nu se auzea ce spune. Căpitanul și Doctorul s-au întors curioși, clienții s-au ridicat. Nacib l-a văzut pe Josué împreună cu alte persoane, mergând grăbiți pe bulevard. În cele din urmă, negrișorul Tuísca s-a făcut înțeles:

— Colonelul Jesuíno i-a omorât pe dona Sinhazinha și pe doctorul Osmundo. Sunt acolo, într-o baltă de sânge...

Căpitanul a împins masa de joc și a ieșit aproape în fugă. Doctorul l-a însoțit. Nacib, după o clipă de nehotărâre, a pornit grăbit, să-i ajungă.

Despre legea nemiloasă

Vestea crimei se răspândi cât ai clipi din ochi. De pe dealul Unhão până pe colina Conquista, în casele elegante de pe malul mării, și în cocioabele din Ilha das Cobras, la Pontal și Malhado, în familiile bune și în bordeluri se comentau cele întâmplate. Pe deasupra era o zi de târg, orașul era plin de lume venită din provincie, din sate și de pe plantații să vândă și să cumpere. În prăvălii, la băcănii, la farmacii și la cabinetele medicale, în birourile avocaților, la firmele de export, la Biserica parohială São Jorge și la biserica São Sebastião, nu se discuta altceva.

Și mai ales în baruri, unde clientela sporise de îndată ce începuse să circule vestea. Și în special la barul Vesúvio, situat în apropierea locului tragediei. În fața casei dentistului, un mic bungalou pe malul mării, se adunaseră curioșii. Un polițist postat la intrare dădea explicații. O înconjuraseră pe servitoarea ce-și pierduse capul, voiau amănunte. Fete de la Colegiul Călugărițelor, excitate și vesele, se iviseră pe bulevard și-și șopteau secrete la ureche. Profesorul Josué profită ca să se apropie de Malvina și reamintea grupului de fete iubiri celebre: Romeo și Julieta, Eloisa și Abelard, Dirceu și Marilia.

Și toată lumea aceea sfârșea la barul lui Nacib, umplând mesele, comentând și discutând. Îi dădeau dreptate moșierului în unanimitate; nu se ridica nici un glas – nici chiar al vreunei femei în tinda bisericii – care s-o apere pe sărmana și frumoasa Sinhàzinha. Încă o dată, colonelul Jesuíno dovedise că e om dintr-o bucată, hotărât, curajos, integru, cum de altfel o dovedise cu prisosință în timpul luptelor pentru pământ. După cum se spunea, multe cruci din cimitir și de la marginea drumurilor se datorau pistolarilor săi, a căror faimă nu fusese uitată. Nu numai că se folosea de pistolari, dar îi comanda chiar el în ocazii deosebite, cum fusese întâlnirea aceea cu oamenii maiorului Fortunato Pereira la răscrucea de la Boa Morte, pe drumeagurile primejdioase din Ferradas. Era un bărbat fără frică și încăpățânat.

Acest Jesuíno Mendonça ce se trăgea din niște vestiți Mendonça din Alagoas, venise de tânăr la Ilhéus, pe când se dădeau luptele pentru pământ. Tăiase păduri și plantase arbori de cacao, luptându-se cu arma în mână ca să pună stăpânire pe pământuri; proprietățile lui se întinseseră, iar numele său ajunse să fie respectat. Se căsătorise cu Sinhàzinha Guedes, frumusețe locală, dintr-o veche familie din Ilhéus, orfană de tată și moștenitoarea unei plantații de cocotieri prin părțile Olivençei. Cu aproape douăzeci de ani mai tânără ca bărbatu-su, drăguță, clientă asiduă a prăvăliilor de stofe și încălțăminte, principala organizatoare a sărbătorilor la biserica São Sebastião, înrudită de departe cu Doctorul, petrecând lungi perioade de timp la moșie, Sinhàzinha nu dăduse niciodată prilej de vorbă, în toți acei ani de când era măritată, mulțimii de bârfitori din oraș. Și brusc, în acea splendidă zi însorită, la ceasul liniștit al siestei, colonelul Jesuíno Mendonça își descărcase revolverul în nevastă-sa și în amantul ei, tulburând orașul, readucându-l, încă o dată, în îndepărtatele timpuri ale vărsării de sânge și făcându-l până și pe Nacib să-și uite de foarte grava: problemă a bucătăresei. Căpitanul și Doctorul își uitară și ei preocupările politice și însuși colonelul Ramiro Bastos, informat despre nenorocire, încetă să se mai gândească la Mundinho Falcão. Vestea se răspândise cu iuțeala fulgerului, făcând să crească respectul și admirația care aureolau figura uscățivă și cam sumbră a moșierului. Pentru că așa era în Ilhéus; onoarea soțului înșelat nu putea fi spălată decât cu sânge.

Așa era. Într-o regiune care de-abia sfârșise cu încăierările și luptele frecvente, când drumurile pentru turmele de măgari și chiar pentru camioane se construiau pe urmele potecilor făcute de pistolari, marcate de crucile celor căzuți în înfruntări, unde viața omului n-avea mare valoare, nu se cunoștea altă lege pentru soția trădătoare decât moartea violentă. Lege veche, de pe vremea începuturilor cacauei; lege nescrisă, netrecută în codul penal, era mai puternică decât celelalte legi și jurații, reuniți să hotărască soarta ucigașului, o confirmau în unanimitate, de fiecare dată, impunând-o parcă legii scrise ce poruncea condamnarea celui ce-și ucide seamănul.

În ciuda recentei concurențe dintre cele trei cinematografe locale, a balurilor și a ceaiurilor dansante de la Clubul Progresso, a meciurilor de fotbal de duminică după-masă și a conferințelor – literați din Bahia și chiar din Rio, sosiți la Ilhéus să vâneze niște parale pe pământuri inculte și bogate –, ședințele tribunalului, de două ori pe an, erau cea mai însuflețită și cea mai populară distracție a orașului. Existau avocați celebri, ca doctorul Ezequiel Prado sau doctorul Maurício Caires, stagiarul João Peixoto, cu voce răsunătoare, oratori aplaudați, eminenți ce făceau asistența să freamăte și să plângă. Doctorul Mauricío Caires, omul bisericii și al popilor, președintele Confreriei São Jorge, era specialist în citate din Biblie. Fusese seminarist înainte de-a intra la facultate, îi plăceau citatele în latină și era lume care îl considera la fel de erudit ca pe Doctor. La tribunal, duelurile oratorice durau ore în șir, cu replici și răspunsuri la replici ce se prelungeau până dimineața și erau evenimentele culturale cele mai importante din Ilhéus.

Se făceau pariuri grase cu privire la achitare ori condamnare, oamenilor din Ilhéus le plăcea să-și încerce norocul și orice pretext era bun. În alte ocazii, acum mai rare, decizia juraților dădea naștere altor împușcături și morți. Colonelul Pedro Brandão, de pildă, fusese asasinat pe treptele primăriei, după ce fusese achitat de juriu. Fiul lui Chico Martins, pe care colonelul și pistolarii lui îl uciseră în mod barbar, și-a făcut dreptate cu mâna lui.

Nu se accepta, însă, nici un pariu, când juriul se întrunea ca să hotărască cu privire la omucidere în caz de adulter; toți știau că rezultatul fatal și drept era achitarea în unanimitate a soțului ultragiat. Veneau doar ca să asculte pledoariile acuzării și apărării și în speranța unor amănunte scabroase și picante, ce puteau ieși la iveală din dezbateri și din pledoariile avocaților. Condamnarea asasinului, asta niciodată! Era împotriva legii pământului ce poruncea ca onoarea pătată a soțului să fie spălată cu sânge.

Se comenta și se discuta cu înflăcărare despre tragedia Sinhàzinhei și a dentistului. Versiunile întâmplării erau diferite, amănuntele se contraziceau, dar toți erau de acord într-o privință: îi dădeau dreptate colonelului și-i lăudau gestul bărbătesc.

Despre ciorapii negri

În zi de târg sporea clientela la barul Vesúvio, dar în după-amiaza aceea cu moartea violentă era o aglomerație absolut ieșită din comun, o animație aproape sărbătorească, în afara clienților obișnuiți de la ora aperitivului și a celor veniți la târg, apăreau nenumărați alți clienți ca să afle și să comenteze noutățile. Se duceau până la malul mării să iscodească locuința dentistului și apoi se proțăpeau la bar:

— Cine-ar fi zis! Nu ieșea din biserică...

Nacib, agitându-se de la o masă la alta, își îmboldea salariații, calculând în gând câștigurile. O crimă din asta în fiecare zi și-ar putea să-și cumpere imediat plantația de cacao visată.

Mundinho Falcão, care avea stabilită o întâlnire cu Clóvis Costa la barul Vesúvio, s-a trezit în mijlocul comentariilor. Zâmbea indiferent, preocupat de proiectele sale politice, cărora li se dăruia cu trup și suflet. Așa era el; când se hotăra să facă un lucru, nu avea răgaz până nu-l vedea realizat. Însă atât Doctorul, cât și Căpitanul păreau insensibili la orice altceva în afară de crimă, de parcă nici n-ar fi discutat în cursul dimineții. Mundinho regretase moartea dentistului, vecinul său de pe plajă și unul dintre puținii companioni de băi în mare, fapt considerat pe atunci, în Ilhéus, aproape un scandal. Doctorul, al cărui temperament exaltat se simțea în elementul lui în acea ambianță tragică, readucea în discuție cazul Ofenísiei și-al împăratului, apropo de Sinhàzinha:

— Dona Sinhàzinha era înrudită și cu familia Avila. Familie cu femei romantice. Probabil c-a moștenit destinul verișoarei sale, vocația ei pentru nefericire.

— Care Ofenísia? Cine e? a vrut să știe un negustor din Rio do Braço, venit la Ilhéus la târg, dornic să se întoarcă în urbea lui cu amănunte cât mai bogate și mai complete de privind crima.

— O strămoașă de-a mea, o frumusețe fatală care l-a inspirat pe poetul Teodoro de Castro și de care s-a îndrăgostit Don Pedro al II-lea. A murit de dor că n-a putut pleca cu el.

— Unde?

— La dracu’, unde... a glumit João Fulgêncio. Într-un pat, unde se putea duce...

Doctorul explica:

— La curte. Nu-i păsa dacă ar fi devenit amanta lui și frate-su a trebuit s-o încuie cu șapte lacăte. Frate-su era colonelul Luís Antônio D’Avila, cel care a luptat în Paraguay. Ea a murit de inimă rea. Dona Sinhàzinha avea din sângele Ofenísiei, sângele familiei Avila purtând stigmatul tragediei!

Nhô-Galo a apărut agitat și a slobozit vestea în mijlocul tuturor:

— Jesuíno a primit o scrisoare anonimă la moșie.

— Cine o fi scris-o?

S-au pierdut într-o tăcere plină de presupuneri. Mundinho a profitat ca să-l întrebe pe Căpitan cu glas scăzut:

— Și Clóvis Costa? Ai vorbit cu el?

— Scria despre crimă. A întârziat și apariția ziarului. Am aranjat pentru astă-seară, acasă la dumneata.

— Atunci eu plec...

— Pleci? Cu toată povestea asta?

— Eu nu sunt de-aici, dragul meu... a râs exportatorul.

În fața unei asemenea indiferențe față de un eveniment atât de rar, hrană zeiască, savuroasă, uimirea era generală. Mundinho a traversat piața, s-a întâlnit cu grupul de fete de la Colegiul Călugărițelor escortate de profesorul Josué. La apropierea exportatorului, ochii Malvinei au strălucit, pe buze i s-a ivit un zâmbet și și-a aranjat rochia. Josué, fericit că se află în apropierea Malvinei, l-a mai felicitat o dată pe Mundinho pentru oficializarea colegiului:

— Ilhéus vă datorează și această binefacere...

— Eh! A fost foarte ușor... părea un prinț, împărțind cu mărinimie recompense, titluri de noblețe, bani și favoruri.

— Și dumneavoastră ce părere aveți despre crimă? l-a întrebat Iracema, brunetă focoasă cu amoruri la portița din grădină, comentate în târg.

Malvina s-a apropiat ca să audă răspunsul. Mundinho a deschis brațele:

— Întotdeauna e trist când afli de moartea unei femei frumoase. Mai ales, o moarte așa de oribilă. Femeia frumoasă e sfântă.

— Dar își înșela bărbatul a acuzat-o Celestina, foarte tânără, dar cu mentalitate de fată bătrână.

— Între moarte și iubire, prefer iubirea.

— Și dumneavoastră faceți versuri? a zâmbit Malvina.

— Cine? Eu? Nu, domnișoară, n-am asemenea har. Poet aici este profesorul nostru.

— Credeam. Fraza pe care ați spus-o pare un vers...

— O frază frumoasă, fără-ndoială, a întărit Josué. Pentru prima oară, Mundinho a privit-o cu atenție pe Malvina. Fată drăguță; nu-l slăbea din ochii ei adânci și misterioși.

— Spuneți așa pentru că nu sunteți însurat, a insistat Celestina.

— Nici dumneavoastră nu sunteți măritată, nu?

Au râs cu toții. Mundinho a plecat. Ochii Malvinei îl urmăreau, gânditori. Iracema a râs aproape obraznic:

— Domnul Mundinho ăsta... și cum exportatorul se îndepărta spre casă: O frumusețe de băiat!

La bar, Ari Santos – Ariosto în cronicile din Diário de Ilhéus, funcționar la o firmă exportatoare și președintele Asociației Rui Barbosa – s-a aplecat peste masă și dădea amănunte în șoaptă:

— Era goală-goluță...

— Toată?

— Complet? – glasul libidinos al Căpitanului.

— Toată, toată... Doar cu ciorapi negri.

— Negri? se scandaliza Nhô-Galo.

— Ciorapi negri, oh! a plesnit Căpitanul din limbă.

— Stricată... a condamnat-o doctorul Maurício Caires.

— Cred că era o frumusețe. Arabul Nacib, în picioare, a văzut-o deodată pe dona Sinhàzinha goală, cu ciorapi negri. A oftat.

Amănuntul o să fie înregistrat la proces. Extravaganțe de-ale dentistului, fără îndoială, băiat din capitală, născut și crescut la Bahia, de unde venise la Ilhéus după ce-și luase diploma, cu câteva luni înainte, atras de faima acelor pământuri bogate și prospere. Îi mergea bine, închiriase acel bungalou pe malul mării și tot acolo își instalase și cabinetul, în camera din față, așa că trecătorii puteau vedea, prin fereastra mare, de la zece la douăsprezece și de la trei la șase după-amiază, scaunul cel nou și strălucitor de metal, de fabricație japoneză, și pe dentistul elegant în halatul lui alb, lucrând la gurile pacienților. Taică-su îi dăduse bani pentru cabinet și în primele luni îi trimitea o sumă lunară ca să-l ajute; era comerciant bogat la Bahia, cu prăvălie pe strada Chile. Cabinet bine dotat în camera din față, dar moșierul își găsise nevasta în altă cameră, aproape goală – cum povestea Ari și se reținuse la proces – doar cu niște „ciorapi negri de curvă”. Cât despre doctorul Osmundo Pimentel, acesta era complet gol, fără ciorapi de vreo culoare și nici vreun alt veșmânt care să-i acopere aroganta tinerețe cuceritoare. Moșierul trăsese câte două gloanțe în fiecare – mortale. Trăgător renumit, obișnuit să-și nimerească ținta pe întuneric la margine de drum, ori în încăierările și ambuscadele nocturne. Lui Nacib nu-i mai ajungeau cele două mâini. Chico Moleza și Bico-Fino alergau de la o masă la alta în barul plin, servind pe unul și pe altul și prinzând din zbor, ici-colo, câte un amănunt din conversații. Negrișorul Tuísca îi ajuta, îngrijorat să știe cine îi va plăti nota săptămânală pentru dulciurile pe care le aducea în fiecare după-masă acasă dentistului – prăjiturile de mălai și yuca40 și cușcușul de manioc. Din când în când, privind barul supraaglomerat și știind că dulciurile și gustările trimise de surorile Dos Reis se terminaseră deja, Nacib o blestema pe bătrâna Filomena. Tocmai într-o zi ca asta, plină de atâtea noutăți și asemenea evenimente, se găsise să plece, lăsându-l fără bucătăreasă. Mergând de la o masă la alta, participând la discuții, bând cu prietenii, Nacib nu se putea dărui pe de-a-ntregul plăcerii comentariilor despre tragedie, așa cum ar fi dorit și cu siguranță ar fi făcut-o, dacă nu l-ar fi chinuit grija bucătăresei. Povești ca asta, cu iubiri tainice și răzbunări mortale, cu amănunte atât de picante, ciorapi negri, Doamne Dumnezeule, nu se întâmplau în fiecare zi. Și el care trebuia să plece peste puțin timp, să caute o bucătăreasă printre pribegii sosiți la „piața de sclavi”.

Chico Moleza, puturos incurabil, trecea cu sticle și pahare și cu urechile ciulite, oprindu-se să mai audă ceva. Nacib îl îmboldea:

— Hai, puturoșenie...

Chico se oprea la mese, că doar era și el creștin, și voia și el să audă noutățile, să afle cum e cu „ciorapii negri”.

— Extrem de fini, dragul meu, străini... Ari Santos adăuga detalii. Marfă din asta nu se găsește în Ilhéus...

— Cu siguranță că el i-a cumpărat de la Bahia. De la prăvălia lui taică-su.

— Ce chestie! Colonelului Manuel das Onças îi căzuse bărbia de spaimă. Câte se-ntâmplă în lumea asta!

— Erau unul în brațele celuilalt când a intrat Jesuíno. Nici nu l-au auzit.

— Deși servitoarea a țipat când l-a văzut pe Jesuíno...

— În asemenea momente n-auzi nimic... a zis Căpitanul.

— Foarte bine! Colonelul a făcut dreptate... Doctorul Maurício părea că se simte deja la tribunal:

— A făcut ceea ce ar face oricare dintre noi în asemenea situație. A procedat ca un om de bine. Nu s-a născut încornorat și nu există decât o modalitate de-a scăpa de coarne – cea folosită de el.

Conversația devenea generală, se vorbea de la o masă la alta și în acea zgomotoasă adunare, unde erau întrunite câteva din notabilitățile orașului, nu se ridica nici un glas în apărarea Sinhàzinhei – fruct pârguit și în călduri, treizeci și cinci de ani de dorințe adormite, trezite brusc de vorbele dulci ale dentistului și transformate în pasiune devoratoare. Farmecul dentistului și pletele lui ondulate, ochii lui mari, triști ca cei ai Sfântului Sebastian străpuns de săgeți din altarul cel mare al bisericuței din piață, de lângă bar. Ari Santos, coleg cu dentistul la ședințele literare ale Asociației Rui Barbosa, unde recitau versuri și citeau proză duminicile dimineața pentru un auditoriu restrâns, povestea cum a început totul; mai întâi, ei i s-a părut că Osmundo seamănă cu Sfântul Sebastian, căruia i se închina, aceiași ochi, leiți nu alta.

— Uite, la asta ajungi când te duci mult la biserică... a comentat Nhô-Galo, dușman declarat al clerului.

— Chiar așa... a aprobat colonelul Ribeirinho. Femeia măritată care se ține de fusta popilor e treabă necurată...

Trei dinți de obturat și vocea dulce a dentistului în ritmul motorașului japonez, vorbe frumoase și comparații ca niște versuri...

— Avea talent, afirma Doctorul. Mi-a recitat, o dată, niște sonete, o minunăție. Rime superbe. Demne de Olavo Bilac41.

Atât de diferit de soțul aspru și tăcut, cu douăzeci de ani mai bătrân ca ea, era dentistul, cu doisprezece ani mai tânăr! Și ochii aceia rugători ai Sfântului Sebastian... Dumnezeule! Ce femeie ar rezista, mai ales o femeie în plină floare, cu un bărbat bătrân ce stătea mai mult pe plantații decât acasă, sătul de nevastă, și umbla după fetele tinere de pe moșie, după mulatrele îmbobocite, cu gesturi din topor, și mai ales o femeie fără copii la care să se gândească și pe care să-i îngrijească. Cum să reziste?

— Nu-mi veni acum s-o aperi pe nerușinată, dragă domnule Ari Santos... i-a tăiat-o doctorul Maurício Caires. Femeia cinstită, fortăreață inexpugnabilă.

— Sângele... a zis Doctorul, cu o voce lugubră, purtând parcă greutatea unui blestem etern. Sângele teribil al familiei Avila, sângele Ofenísiei...

— Iar îi dai cu sângele... Compari o poveste platonică ce n-a trecut de niște priviri furișe, fără urmări, cu această orgie imundă. Compari o nobilă inocentă cu o bacantă și pe împăratul nostru, model de virtute, cu dentistul ăsta depravat...

— Dar cine compară? Eu vorbesc doar despre ereditate, de sângele familiei mele...

— Nu apăr pe nimeni, a afirmat Ari. Eu doar povestesc. Sinhàzinha a renunțat la sărbătorile bisericești și a început să frecventeze ceaiurile dansante de la Clubul Progresso...

— Factor de distrugere a obiceiurilor... l-a întrerupt doctorul Maurício.

...Și și-a prelungit tratamentul, acum fără bormașină și schimbând scaunul de metal strălucitor din cabinet cu patul negru din cameră. Chico Moleza, în picioare cu o sticlă și un pahar în mână, asculta avid amănuntele cu ochii de adolescent cât roata carului și gura deschisă într-un râs idiot. Ari Santos a terminat cu o frază ce i s-a părut demnă de un epitaf.

— Și astfel, destinul face dintr-o femeie cinstită, cu frica lui Dumnezeu și timidă, o eroină de tragedie...

— Eroină? Ia nu-mi veni cu literatura. N-o absolvi pe păcătoasă. Păi unde-o să ajungem? Doctorul Maurício a rămas cu mâna în aer, într-un gest amenințător. Toate astea sunt rezultatul degenerării ce începe să domnească la noi; baluri și seri dansante, petreceri peste tot, giugiuleli în întunericul cinematografelor. Filme care te învață cum să-ți înșeli bărbatul; degradare...

— Las-o dracului, doctore, nu da vina pe cinematografe și baluri. Și-nainte de-a exista toate astea, femeile își înșelau bărbații. Obiceiul ăsta vine de la Eva cu șarpele... a râs João Fulgêncio.

Căpitanul l-a sprijinit. Avocatul avea vedenii. Nici el, Căpitanul, n-o disculpa pe femeia căsătorită care-și uită îndatoririle. Dar de aici până la a da vina pe Clubul Progresso și cinematografe... De ce nu-i învinovățea pe anumiți soți care nu se îngrijeau de nevestele lor și le tratau ca pe niște servitoare, dar, în schimb, le dădeau de toate, bijuterii și parfumuri, toalete scumpe și luxoase, curvelor, prostituatelor pe care le întrețineau ori mulatrelor cărora le construiau casă? Era de-ajuns să privești aici în piață: Glória era mai luxoasă și mai bine îmbrăcată decât orice doamnă; oare colonelul Coriolano cheltuia tot atât și cu nevastă-sa?

— E o bătrână decrepită...

— Nu-i vorba de ea, ci de ceea ce se-ntâmplă. E-așa sau nu-i așa?

— Femeia măritată trebuie să stea acasă, să-și crească copiii, să aibă grijă de bărbat și de familie...

— Și târfele să ne toace banii?

— Eu nu-l găsesc așa de vinovat pe dentist. În fond... João Fulgêncio a întrerupt discuția; vorbele pline de indignare ale Căpitanului puteau să fie interpretate greșit de moșierii prezenți.

Dentistul era holtei, tânăr, cu inima nedată cuiva, dacă femeia găsise că seamănă cu Sfântul Sebastian, ce vină avea el? Nici măcar nu era catolic – împreună cu Diógenes reprezenta perechea de protestanți din oraș...

— Nici măcar nu era catolic, doctore Maurício.

— De ce nu s-a gândit, înainte de-a se culca cu o femeie măritată, la onoarea nepătată a bărbatului? a întrebat avocatul.

— Femeia e ispita, e dracul gol, sucește capul bărbaților.

— Și dumneata crezi că ea i s-a aruncat în brațe așa, nitam-nisam? Că el, nevinovatul, n-a făcut nimic?

Discuția dintre cei doi intelectuali admirați – avocatul și João Fulgêncio, unul solemn și agresiv, apărător sectar al moralei, celălalt, de treabă și vesel, pus pe glume și ironii, de nu știai niciodată când vorbește serios – entuziasma asistența. Nacib adora asemenea discuții. Cu atât mai mult când erau de față și puteau participa Doctorul, Căpitanul, Nhô-Galo, Ari Santos...

Nu, João Fulgêncio n-o credea pe Sinhàzinha în stare să se arunce în brațele dentistului, așa nitam-nisam. Că el i-o fi spus vorbe frumoase, era perfect posibil. Dar – întreba – nu e asta obligația minimă a unui bun dentist? Să le facă puțină curte pacientelor îngrozite de instrumente, de bormașină, de scaunul înfricoșător? Osmundo era dentist bun, printre cei mai buni din Ilhéus, cine putea nega? Și cine poate spune că dentiștii nu inspiră teamă? Vorbe ca să creeze atmosferă, să îndepărteze teama, să inspire încredere.

— Obligația dentistului e să trateze dinți, nu să recite versuri pacientelor drăguțe, amice. Afirm și subliniez: obiceiurile depravate de pe meleaguri în decadență vor să ne domine. În societatea din Ilhéus începe să pătrundă veninul, mai bine spus, mocirla distrugătoare...

— Ăsta-i progresul, doctore.

— Progresul ăsta eu îl numesc imoralitate... își plimba privirea fioroasă prin bar și Chico Moleza aproape că se cutremura.

S-a ridicat vocea fonfăită a lui Nhô-Galo:

— Despre ce obiceiuri vorbiți? De baluri și de cinema... Dar eu trăiesc aici de peste douăzeci de ani și întotdeauna în Ilhéus au existat cabarete, curve, s-au făcut beții de pomină și s-a jucat... Asta nu-i de-acuma, a existat dintotdeauna.

— Astea sunt treburi de bărbați. Nu că eu aș fi de acord cu ele. Dar nu sunt chestii care afectează familia, ca aceste cluburi unde fetele tinere și doamnele vin să danseze, uitând de obligațiile familiale. Cinematograful e o școală a depravării...

Acum, Căpitanul punea altă întrebare: cum putea un bărbat – și asta era, de asemenea, o chestiune de onoare – să refuze o femeie drăguță când ea, tulburată de vorbele lui, găsind că seamănă cu un sfânt de biserică, amețită de valurile de parfum răspândite de părul negru, îi cade în brațe, cu dinții obturați, dar cu inima rănită pe vecie? Bărbatul are și el onoarea lui de mascul. După opinia Căpitanului, dentistul era mai mult victimă decât vinovat, mai demn de a fi compătimit decât incriminat.

— Ce-ai face dumneata, dom’le doctor Maurício, dacă dona Sinhàzinha, cu trupul ăla pe care i l-a dat Dumnezeu, goală și cu ciorapi negri în picioare, s-ar arunca peste dumneata? Ai ieși fugind, cerând ajutor?

Câțiva din cei prezenți – arabul Nacib, colonelul Ribeirinho și chiar colonelul Manuel das Onças cu părul lui alb – au cântărit întrebarea și au găsit-o fără răspuns. Toți o cunoscuseră pe dona Sinhàzinha, o văzuseră traversând piața, cu rochia bine strânsă pe trup, când se ducea la biserică, cu un aer serios, de profundă reculegere... Chico Moleza, uitând să mai servească, a suspinat în fața imaginii Sinhàzinhei goală, aruncându-i-se în brațe. Așa că Nacib l-a repezit:

— La treabă, puștiule. Unde te crezi?

Doctorul Maurício se și vedea în plin proces:

— Vade retro!

Dentistul nu era nevinovatul pe care îl zugrăvea Căpitanul (aproape că-i venea să spună „distinsul coleg”). Și ca să-i răspundă, avea să caute în Biblie, cartea cărților, pilda lui Iosif...

— Care Iosif?

— Cel ispitit de femeia faraonului...

— Tipul era curist... a râs Nhô-Galo. Doctorul Maurício l-a fulgerat cu privirea pe funcționarul de la Percepție:

— Asemenea glume deplasate nu se potrivesc cu seriozitatea chestiunii. Nu era deloc un inocent acest Osmundo. Putea fi dentist bun, dar era un pericol pentru familiile din Ilhéus...

Și l-a descris, ca și cum s-ar fi aflat în fața judecătorului și a juraților: vorbea frumos, se îmbrăca îngrijit; și de ce atâta eleganță într-un loc unde coloneii umblau în pantaloni de călărie și cizme înalte? Nu era asta o dovadă a decăderii obiceiurilor, factor de decadență morală? Imediat ce-a sosit în oraș, s-a dovedit că este un mare dansator de tangou argentinian. Ah! Acest club unde sâmbăta și duminica fete și băieți, ba chiar și femei căsătorite se duceau să se scălâmbăie... Acest Club Progresso, care mai bine s-ar numi Clubul Pipăielilor... Acolo dispăreau pudoarea și cinstea... Ca un fluturaș. În cele opt luni cât stătuse în Ilhéus, Osmundo sucise capul unei jumătăți de duzină de fete necăsătorite, dintre cele mai frumoase, zburând de la una la alta, inimă flușturatică. Pentru că nu-l interesau fetele de măritat, voia o femeie căsătorită ca să benchetuiască gratis la masa altuia. Un pungaș ca mulți alții care acum începuseră să apară pe străzile din Ilhéus. Și-a dres glasul și a înclinat din cap, mulțumind deja pentru aplauzele ce n-aveau să lipsească în rândul juraților, în ciuda faptului că judecătorul le interzisese în repetate rânduri.

Nici în bar n-au lipsit aplauzele:

— Bine vorbit... a aprobat moșierul Manuel das Onças.

— Fără îndoială, așa e... a spus Ribeirinho. A fost un bun exemplu. Jesuíno a procedat așa cum trebuie.

— Eu nu discut asta, a vorbit Căpitanul. Dar adevărul e că dumneata, doctore Maurício, și mulți alții sunteți împotriva progresului.

— De când progresul înseamnă nerușinare?

— Sunteți împotrivă, asta e și nu-mi vorbiți mie de nerușinare într-un loc plin de cabarete și de prostituate. Unde fiecare om bogat are o metresă. Dumneavoastră sunteți contra cinematografului, a unui club și chiar contra petrecerilor în familie. Vreți să vă țineți soțiile încuiate în casă, la bucătărie...

— Căminul este fortăreața femeii virtuoase.

— În ceea ce mă privește, eu nu sunt contra acestor chestii, a explicat Manuel das Onças. Ba îmi place chiar și câte un film că mă distrez, când e comedie. Să mă bâțâi, asta nu, nu mai e pentru vârsta mea. Dar asta-i una și să afirmi că femeia măritată are dreptul să-și înșele bărbatul, alta.

— Da’ cine-a zis asta? Cine e de acord cu asta? Nici chiar Căpitanul, om cu experiență, trăit la Rio și condamnând multe obiceiuri din Ilhéus, nici chiar el nu avea curaj să se împotrivească pe față legii nemiloase. Atât de nemiloasă și dură încât bietul doctor Felismino, un medic sosit cu câțiva ani mai înainte în Ilhéus, ca să-și deschidă o clinică, nu mai putuse practica după ce descoperise amorul soției sale, Rita, cu agronomul Raul Lima și i-o lăsase amantului. Fericit, pe deasupra, de neașteptata ocazie de a scăpa de-o femeie insuportabilă cu care nici el nu știa de ce se căsătorise. Rareori se simțise atât de mulțumit ca atunci când descoperise adulterul; agronomul, neștiind ce intenții are, fugise pe jumătate gol pe străzile din Ilhéus. Lui Felismino nici o răzbunare nu i s-a părut mai grozavă, mai rafinată și mai cumplită decât aceea de a-i lăsa amantului responsabilitatea cheltuielilor Ritei, înclinația ei pentru lux, insuportabila ei tiranie. Ilhéus nu avea, însă, atâta simț al umorului, nimeni nu l-a înțeles, toți l-au considerat un cinic, laș și imoral, pacienții de-abia câștigați au dispărut, unii nici nu-i mai dădeau bună ziua și l-au poreclit „Boul blând”. N-a avut ce să mai facă și a plecat de-acolo pentru totdeauna.

Despre legea pentru țiitoare

În ziua aceea, în barul însuflețit și aproape în sărbătoare, se amintiră multe povești, în afară de trista aventură a doctorului Felismino. Istorii groaznice, în general cu amoruri, trădări și răzbunări înfricoșătoare. Și cum era de așteptat, cu Glória la fereastră, la doi pași, plină de dorințe și singură, și cu servitoarea ei umblând printre grupurile de oameni pe malul mării și venind apoi la bar să mai afle noutăți, cineva și-a amintit de celebra poveste a lui Juca Viana și a Chiquinhei. Nu era vorba, bineînțeles, de un eveniment asemănător cu cel din după-masa asta, deoarece coloneii rezervau pedeapsa cu moartea doar soțiilor care îi înșelau. O metresă nu merita atâta. Așa gândea și colonelul Coriolano Ribeiro.

Când aflau de infidelitatea femeilor pe care le întrețineau – fie plătindu-le camera, mâncarea și luxul în pensiunile pentru prostituate, fie închiriindu-le case pe străzi mai puțin circulate –, se mulțumeau să le părăsească, să le înlocuiască în ambianța confortabilă pe care le-o oferiseră. Își luau alta. Cu toate acestea nu o dată se trăseseră focuri și muriseră oameni din cauza câte unei târfe. De pildă, colonelul Ananias și funcționarul din comerț Ivo, cunoscut sub numele de „Tigrul”, pentru măiestria lui ca centru înaintaș la F.C. Vera-Cruz, nu trăseseră oare unul în altul și încă de curând, la Pinga de Ouro, din cauza Joanei, pernambucana ciupită de vărsat?

Colonelul Coriolano Ribeiro fusese unul dintre primii care se stabiliseră în selvă și plantaseră cacao. Puține moșii se puteau compara cu a lui, pământuri minunate, arborii de cacao începeau să dea fruct după trei ani. Om cu influență, înrudit cu colonelul Ramiro Bastos, stăpânea unul dintre cele mai bogate districte din Ilhéus. Cu apucături simple, păstra obiceiurile timpurilor de demult, sobru în dorințe; singurul său lux era să aibă o casă pentru țiitoare. Trăia aproape tot timpul la moșie, apărând în Ilhéus călare, disprețuind confortul trenului și al recentelor autobuze, îmbrăcat în pantaloni de gata, o haină decolorată de ploi, pălărie de o vârstă respectabilă și cizmele murdare de noroi. Iubea câmpul, plantațiile de cacao, îi plăcea să dea ordine lucrătorilor, să umble prin pădure. Gurile rele spuneau că la moșie mânca orez doar duminica și în zilele de sărbătoare, în rest, se mulțumea cu fasole și câte-o bucată de pastramă, hrana lucrătorilor. Cu toate acestea, familia lui locuia la Bahia, în cel mai desăvârșit confort, într-o casă mare pe Barra, fiu-su făcea Dreptul, iar fiică-sa frecventa balurile Asociației Atletice. Nevastă-sa îmbătrânise înainte de vreme, în timpul luptelor, în nopțile de veghe, când colonelul pleca în fruntea pistolarilor săi.

— Un înger de bunătate, un diavol de urâțenie... spunea despre ea João Fulgêncio, când cineva îl critica pe Colonel pentru că își părăsise soția și se ducea la Bahia doar din timp în timp.

Chiar și pe vremea când familia lui locuia la Ilhéus – în casa unde, acum, o instalase pe Glória –, întotdeauna colonelul avusese o țiitoare cu casă plătită de el. Uneori, când venea de la moșie se ducea la „filială”, acolo descăleca mai înainte de-a se duce să-și vadă familia. Fătuțele acelea, mulatre în floarea vârstei, care-l tratau de parcă ar fi fost un rege, erau luxul și bucuria lui.

Când copiii au ajuns la vârsta liceului, și-a instalat familia la Bahia și el trăgea la casa țiitoarei. Acolo își primea prietenii, trata afaceri, discuta politică, întins într-un hamac și fumând o țigară din foi de porumb. Chiar și fiu-su – când făcea câte-o escapadă la Ilhéus și la moșie, în timpul vacanțelor – tot acolo trebuia să-l caute. Om care economisea și ultimul bănuț când era vorba de el, era mână spartă cu prostituatele, îi plăcea să le vadă luxoase, le deschidea conturi la prăvălii.

Înaintea Glóriei, multe altele se bucuraseră de bunele oficii ale colonelului, legături care, în general, durau o bucată de vreme. Țiitoarea lui stătea ferecată în casă; singură ieșea puțin, n-avea voie să aibă prietene, să primească vizite. „Un monstru de gelozie”, se spunea despre el.

— Nu-mi place să plătesc femei pentru alții... explica întotdeauna colonelul când venea vorba despre asta.

Aproape întotdeauna, femeia îl părăsea, sătulă de viața aceea de captivă, de roabă bine hrănită și bine îmbrăcată. Unele ajungeau prin bordeluri, altele se întorceau la câmp, una ajunsese la Bahia, cu un comis-voiajor. Cu toate acestea, uneori se sătura și colonelul; avea nevoie de un trup proaspăt. Aproape întotdeauna descoperea chiar pe moșia lui, sau prin sate, vreo mulatră nostimă și-o expedia pe cea dinainte. În astfel de cazuri o răsplătea bine. Uneia dintre ele, cu care trăise mai bine de trei ani, îi cumpărase o prăvălioară pe strada Sapo. Din când în când, se ducea pe la ea în vizită, stăteau de vorbă, se interesa cum îi merg afacerile. Despre țiitoarele colonelului Coriolano se povesteau o mulțime de istorii. Una, însă, despre o oarecare Chiquinha, foarte tânără și foarte timidă, rămăsese drept pildă. Fată tânără de șaisprezece ani, părând că se teme de toate, subțirică, cu ochi blânzi ce păreau că-i joacă pe chip, fusese descoperită și adusă de colonel de pe pământurile lui într-o casă de la periferie. Acolo își priponea el calul roib când venea la oraș. Colonelul avea vreo cincizeci de ani și Chiquinha era atât de timidă și rușinoasă încât îi cumpăra el personal pantofi, materiale de rochii și sticluțe de parfum. Ea chiar și în ceasurile de totală intimitate îi spunea respectuoasă „domnule” și „colonel”. Lui Coriolano îi lăsa gura apă de plăcere.

Student în vacanță, Juca Viana o descoperise pe Chiquinha într-o zi la o procesiune religioasă. A început să dea târcoale casei de pe strada prost luminată; prietenii l-au avertizat de primejdia care îl paște: nimeni nu se leagă de țiitoarea colonelului Coriolano, cu colonelul nu e de glumit. Juca Viana, student în anul al doilea la Drept, făcând pe viteazul, a ridicat din umeri. Timiditatea Chiquinhei s-a topit în fața îndrăzneței mustăți studențești, a hainelor elegante și a jurămintelor de amor. A început prin a deschide fereastra, aproape întotdeauna închisă când colonelul nu era acolo. Într-o noapte a deschis ușa. Juca a devenit asociatul colonelului la patul țiitoarei. Asociat fără capital și fără obligații, însușindu-și partea cea bună a câștigului într-o pasiune arzătoare care ajunsese să fie repede cunoscută și comentată de tot orașul.

Până și azi, povestea, cu toate amănuntele ei, e amintită la Papetăria Modêlo, în conversațiile fetelor bătrâne, ori în timpul partidelor de table. Juca Viana părăsise orice prudență, intra în plină zi în casa a cărei chirie o plătea Coriolano. Timida Chiquinha devenise o amantă îndrăzneață, ajungând să iasă noaptea la braț cu Juca, și făceau amândoi amor pe plaja pustie, sub clar de lună. Păreau doi copii ieșiți dintr-un poem bucolic, ea cu cei șaisprezece ani ai ei, el cu cei douăzeci neîmpliniți.

Gorilele colonelului sosiră la-nceputul serii, băură câteva rachiuri ca să se monteze, la barul rău famat a lui Toinho Cap de Țap, proferară amenințări și porniră spre casa Chiquinhei. Îndrăgostiții făceau dragoste în patul plătit de colonel, plini de pasiune și liniștiți, zâmbindu-și unul altuia, fericiți. Vecinii mai apropiați auzeau râsete și gemete întretăiate, din când în când, de glasul Chiquinhei într-un oftat: „Ah, iubitul meu!”. Gorilele intrară prin grădină, vecinii mai apropiați și mai depărtați auziră zgomote noi, toată strada se trezi de țipete și se adună în fața casei. După cum se povestește, le-au tras o sfântă de bătaie băiatului și fetei, și pe urmă i-au ras în cap pe amândoi – cozile lungi ale Chiquinhei și părul blond și creț al lui Juca Viana – și le-au poruncit, în numele colonelului indignat, să dispară chiar în noaptea aia și pentru totdeauna din Ilhéus. Juca Viana a ajuns procuror la Jequié; nici după ce și-a terminat facultatea nu s-a mai întors la Ilhéus. De Chiquinha nu se mai știe nimic.

Știind această poveste, cine ar îndrăzni, fără invitația expresă a colonelului, să calce pragul porții amantei sale? Mai ales poarta masivă a casei Glóriei, cea mai apetisantă și cea mai splendidă din câte ținuse Coriolano? Colonelul îmbătrânise, puterea lui politică nu mai era aceeași, dar amintirea pilduitoare a lui Juca Viana și a Chiquinhei dăinuia încă, și însuși Coriolano se însărcina s-o reamintească atunci când credea necesar. Recente erau întâmplările petrecute în biroul lui Tonico Bastos.

Despre simpatica pușlama

Tonico Bastos, bărbatul prin excelență elegant din oraș cu cearcăne negre și părul romantic înspicat de fire argintii, cu sacou bleumarin și pantaloni albi, cu pantofii strălucind de lustru, un adevărat dandi, tocmai intra în bar cu mersul lui de om lipsit de griji, când s-a pronunțat numele lui. S-a lăsat o tăcere jenantă în tot grupul și el a întrebat suspicios:

— Despre ce vorbeați? Mi-am auzit numele.

— Despre femei, despre ce altceva? a spus João Fulgêncio, și, vorbind de femei, s-a rostit numele tău. Nici nu se putea altfel...

Fața lui Tonico s-a luminat într-un zâmbet și și-a tras un scaun; faima aceea de cuceritor, de bărbat fatal era rațiunea existenței sale. În timp ce fratele lui, Alfredo, medic și deputat, consulta plozi în cabinetul lui din Ilhéus și ținea discursuri în Cameră, la Bahia, el bătea străzile, se ținea cu târfele și le punea coarne moșierilor în pat cu țiitoarele lor. Dacă era drăguță, Tonico Bastos îi dădea târcoale imediat și-i făcea curte galant și îndrăzneț oricărei femei recent sosit în oraș. Adevărul e că avea succes, și în discuțiile despre femei exagera cât putea aceste succese. Era prieten cu Nacib și venea, în general, în timpul după-amiezei, când barul dormita pustiu, să-l sperie pe arab cu poveștile și cuceririle lui, cu geloziile femeilor din cauza lui.

Părerile despre Tonico Bastos erau împărțite. Unii îl considerau băiat bun, un pic interesat și un pic fanfaron, dar cu o conversație plăcută și, în fond, inofensiv. Alții îl socoteau un imbecil plin de el, incapabil și laș, puturos și suficient. Dar, indiscutabil, era simpatic: zâmbetul acela de om mulțumit de viață, conversația lui fermecătoare. Chiar și Căpitanul spunea când vorbeau despre el.

— E o canalie simpatică, o lichea irezistibilă.

Tonico Bastos nu reușise să treacă de anul al treilea de Politehnică din cei șapte câți urmase la facultate la Rio unde-l trimisese colonelul Ramiro, sătul de scandalurile lui din Bahia. Obosit să-i tot trimită bani, luându-și gândul de a-l mai vedea cu diplomă și făcându-și meseria cu pasiune, ca Alfredo, colonelul l-a rechemat la Ilhéus, și i-a găsit cel mai bun post de notar din oraș și cea mai bogată nevastă.

Bogată, fiică unică a unei văduve, orfana unui moșier care-și pierduse viața în timpul luptelor, dona Olga era mai ales incomodă. Tonico nu moștenise curajul lui taică-su și nu o dată fusese văzut albindu-se la față și bâlbâindu-se când avea încurcături cu femeile pe stradă, dar chiar și-așa, tot nu se putea explica frica pe care i-o inspira nevastă-sa. Fără îndoială frica de un scandal care-i putea dăuna bătrânului Ramiro, om apreciat și respectat. Pentru că dona Olga trăia amenințând cu scandaluri, avea gura spartă, și, după părerea ei, toate femeile umblau după Tonico. Vecinii auzeau zilnic amenințările doamnei grase, predicile ținute bărbatului:

— Dacă aflu vreodată că te-ai încurcat cu vreuna!...

La ei nu stătea nici o servitoare; dona Olga le suspecta pe toate și le dădea afară pentru cel mai mic pretext: în mod cert râvneau la frumosul ei soț. Le privea cu neîncredere pe fetele de la Colegiul Călugărițelor, pe doamnele venite la balurile de la Clubul Progresso, gelozia ei devenise legendară în Ilhéus. Gelozia, proasta educație, apucăturile grosolane și gafele ei colosale.

Nu știa de aventurile lui Tonico, nu bănuia că ar fi la bordel când pleca seara ca să discute politică, așa cum îi explica ei. Dac-ar fi știut, s-ar fi prăbușit cerul. Tonico însă era abil, întotdeauna găsea un mod de-a o înșela, de a-i potoli gelozia. Nu exista bărbat mai atent când, după cină, făcea o plimbare cu nevastă-sa pe bulevard, pe malul mării, mâncau câte o înghețată la barul Vesúvio sau o ducea la cinema.

— Ia uitați-vă ce sobru e cu elefantul lui... zicea lumea, când îi vedea trecând, referindu-se la aerul său demn și la Olga, ale cărei rochii plezneau pe ea de grasă.

Era cu totul alt om după câteva minute, după ce o conducea acasă, pe strada Paralelipípedos, unde se afla și biroul, ca să „discute cu prietenii și să facă politică”. Se ducea să danseze prin cabarete, să petreacă prin bordeluri, foarte disputat, se băteau prostituatele pe el, se înjurau și ajungeau să se ia de păr.

— Într-o bună zi se dărâmă șandramaua... comenta lumea. Dacă află dona Olga o să fie sfârșitul pământului.

De câteva ori era să se întâmple. Dar Tonico Bastos își învăluia soția într-o plasă de minciuni, îi potolea bănuielile. Nu era mic prețul pe care trebuia să-l plătească pentru poziția lui de bărbat irezistibil, de cuceritorul numărul unu al orașului.

— Ei, ce părere ai despre crimă? l-a întrebat Nhô-Galo.

— Ce grozăvie! Așa ceva...

I-au povestit despre ciorapii negri. Tonico a făcut cu ochiul, expert. Iarăși își aminteau de cazuri asemănătoare, de colonelul Fabricio, care-și omorâse nevasta cu cuțitul și-și trimisese pistolarii să-l împuște pe amant, pe când se întorcea de la o întrunire masonică. Obiceiuri crude, tradiția răzbunării și a sângelui. O lege inexorabilă.

Arabul Nacib, în ciuda grijilor sale – prăjiturelele și gustările surorilor Dos Reis se evaporaseră –, lua parte și el la conversație. Și, ca întotdeauna, ca să spună că în Siria, patria părinților săi, era și mai cumplit. În picioare lângă masă, cu trupul său enorm, domina asistența. La celelalte mese s-a făcut tăcere, ca să fie mai bine auzit.

— În țara lui taică-meu e și mai rău... onoarea bărbatului e sfântă, nimeni nu se joacă cu așa ceva. Pedeapsa e...

— Care, arabule?

Își plimba privirea încet peste ascultători, clienții și prietenii săi, adopta un aer dramatic și-și azvârlea capul înainte:

— Femeia nerușinată e ucisă cu cuțitul pe îndelete. Tăiată în bucățele...

— În bucățele? – glasul fonfăit al lui Nhô-Galo.

Nacib își apropia de el fața dolofană, cu obraji de copil nevinovat, își lua o mutră ucigașă și-și răsucea vârfurile mustății:

— Da, amice Nhô, acolo, nimeni nu se mulțumește s-o omoare pe stricată, așa cu două-trei gloanțe trase în ea și în ticălos. Acolo e țara bărbaților adevărați și femeia nerușinată e altfel pedepsită: târâtura trebuie tăiată în bucăți, începând cu sfârcurile țâțelor...

— Cu sfârcurile țâțelor, ce grozăvie, până și colonelul Ribeirinho se simțea cutremurat.

— Ba nu-i groaznic deloc! Femeia care-și înșală bărbatul nu merită altceva. Eu, dac-aș fi căsătorit și nevastă-mea mi-ar pune coarne, ha, aș aplica legea siriană: aș face chifteluțe din ea... Asta aș face, nimic altceva.

— Și cu amantul? s-a interesat doctorul Maurício Caires, impresionat.

— Cel care-a pătat onoarea altuia? a rămas în picioare, aproape sumbru, a ridicat mâna, a scos un râset scurt, cavernos – mizerabilul, ah!... Ținut bine de câțiva oameni, sirieni din aceia zdraveni de la munte, i se dau jos pantalonii, i se îndepărtează coapsele... și soțul, cu un brici bine ascuțit... – a coborât mâna într-un gest iute ce descria restul.

— Nu mai spune! Nu se poate!

— Ba chiar așa, doctore. Îl jugănești de tot. João Fulgêncio și-a frecat bărbia.

— Ciudate obiceiuri, Nacib. În fine, fiecare loc cu ale lui...

— Fir-ar să fie, a spus Căpitanul. Și cum sunt turcoaicele focoase, cred că sunt mulți scopiți pe-acolo...

— Cine-i pune să intre în casa altuia și să fure ce nu-i al lor? – aproba doctorul Maurício. E vorba de onoarea unui cămin.

Arabul Nacib triumfa; zâmbea, își privea cu drag clienții. Îi plăceau meseria asta de patron de bar, taclalele, discuțiile, partidele de table și dame, pocherașul.

— Hai să facem o partidă... l-a poftit Căpitanul.

— Azi, nu. E multă lume. Și în curând plec să-mi caut bucătăreasă.

Doctorul a acceptat invitația și s-a dus să se așeze la table cu Căpitanul. Nhô-Galo l-a însoțit; o să joace cu câștigătorul.

În timp ce așezau pulurile, Doctorul povestea:

— Un caz asemănător s-a petrecut și cu un Avila... S-a încurcat cu nevasta unui vechil, a ieșit scandal, soțul a aflat...

— Și l-a jugănit pe neamul ăla al dumitale?

— Cine-a spus că l-a castrat? Soțul a apărut înarmat, dar străbunicul meu a tras înainte...

Grupul se împrăștia încetul cu încetul. Se apropia ora cinci. Venind dinspre hotel spre cinema, apărură la fel ca dimineața Diógenes și cuplul de artiști. Tonico Bastos voia amănunte:

— În exclusivitate pentru Mundinho?

De la masa de table, simțindu-se într-un fel stăpân pe faptele lui Mundinho, Căpitanul l-a informat:

— Nu, n-are nimic cu ea. E liberă ca pasărea cerului, la dispoziție...

Tonico a șuierat printre dinți. Cuplul îi saluta. Anabela zâmbea.

— Mă duc la ei s-o salut în numele orașului...

— Nu amesteca orașul, dom’le pușlama.

— Fii atent la briciul soțului... a râs Nhô-Galo.

— Vin și eu cu dumneata... a spus colonelul Ribeirinho.

Dar n-au apucat să se ducă, pentru că a apărut colonelul Amâncio Leal și curiozitatea a fost mai puternică; toți știau că, după crimă, Jesuíno se refugiase în casa acestuia. După ce-și potolise setea de răzbunare, colonelul se retrăsese calm, ca să evite evenimentele ulterioare. Străbătuse orașul în fierbere datorită târgului, fără să grăbească pasul, se dusese acasă la prietenul și camaradul său de pe vremea luptelor și-l rugase să-l anunțe pe judecător că se va preda a doua zi. Ca să poată pleca apoi imediat, liniștit, urmând să aștepte procesul în libertate, așa cum era obiceiul în asemenea cazuri. Colonelul Amâncio căuta pe cineva din ochi; s-a apropiat de doctorul Maurício:

— Pot să-ți spun o vorbă, doctore?

Avocatul s-a ridicat și amândoi s-au îndreptat spre fundul barului; moșierul spunea ceva; Maurício dădea din cap; s-a întors să-și ia pălăria:

— Scuzați-mă. Trebuie să plec. Colonelul Amâncio a salutat:

— La revedere, domnilor.

Au luat-o pe strada Colonel Adami; Amâncio locuia în piața Școlii primare. Câțiva mai curioși s-au ridicat în picioare ca să-i vadă urcând strada, tăcuți, și gravi de parcă ar fi mers la o procesiune sau la o înmormântare.

— Îl angajează pe doctorul Maurício ca apărător.

— E pe mâini bune. La proces o s-avem parte de Vechiul și Noul Testament.

— Așa-i... Nici nu-i trebuie avocat. Achitare sigură. Căpitanul s-a întors și a spus:

— Maurício ăsta e un sac de ipocrizie... Un văduv nerușinat.

— Se zice că nici o femeie nu-l suportă...

— Am auzit...

— Are una, o negresă de pe dealul Unhão, care vine aproape în fiecare seară la el acasă.

La intrarea cinematografului au apărut, din nou, prințul și Anabela, însoțiți de Diógenes cu fața lui tristă. Femeia avea o carte în mână.

— Vin încoace... a șoptit colonelul Ribeirinho.

S-au ridicat la apropierea Anabelei, au invitat-o să ia loc. Cartea, un album cu coperte de piele, trecea din mână în mână. Conținea tăieturi din ziare și opinii manuscrise despre balerină.

— După primul spectacol o să vă cer părerea tuturor, domnilor – stătea în picioare, nu voise să se așeze („mergem la hotel”), sprijinită de scaunul colonelului Ribeirinho.

Avea să debuteze chiar în seara aceea la cabaret; iar a doua zi vor apărea ea și prințul, la cinema, cu numere de prestidigitație. El făcea hipnotism și era un as în telepatie. Tocmai făcuseră o demonstrație pentru Diógenes și patronul cinematografului mărturisea că niciodată nu mai văzuse așa ceva. În tinda bisericii, fetele bătrâne, excitate deja de dublul asasinat, priveau scena, arătând spre femeie:

— Încă una care-o să sucească mințile bărbaților...

Anabela întreba cu glas dulce:

— Am auzit că azi a avut loc o crimă.

— Așa e. Un moșier omorât pe nevastă-sa și pe iubitul ei.

— Biata de ea... a spus tulburată Anabela și acestea au fost singurele cuvinte de regret pentru soarta tristă a Sinhàzinhei în după-amiaza aceea în care discutaseră atâtea.

— Obiceiuri feudale... – a zis Tonico Bastos, întorcându-se spre dansatoare. Aici trăim încă în veacul trecut.

Prințul zâmbea disprețuitor; a aprobat din cap și a dat pe gât rachiul pur; nu-i plăceau amestecurile. João Fulgêncio a înapoiat albumul unde citise elogiile la adresa artei Anabelei. Cuplul pleca. Ea voia să se odihnească înainte de spectacol.

— Vă aștept pe toți, astă-seară, la Bataclán.

— O să fim acolo, cu siguranță.

Domnișoarele bătrâne umpleau pridvorul bisericii și, scandalizate, își făceau cruce. Loc de pierzanie, Ilhéus ăsta... În poarta casei colonelului Melk Tavares, profesorul Josué stătea de vorbă cu Malvina; Glória ofta solitară la fereastră. Seara se lăsa peste Ilhéus. Barul începea să se golească. Colonelul Ribeirinho plecase după artiști.

Tonico Bastos a venit să se sprijine de tejghea, lângă casă. Nacib și-a pus haina și le-a dat câteva ordine lui Chico Moleza și Bico-Fino. Tonico, dus pe gânduri, contempla fundul aproape gol al paharului.

— Te gândești la dansatoare? Marfă de lux, trebuie să cheltuiești o groază. Concurența o să fie mare. Ribeirinho și-a pus deja ochii pe ea...

— Mă gândeam la Sinhàzinha. Ce oroare, domnu’ Nacib...

— Auzisem ceva despre ea cu dentistul. Îți jur că n-am crezut. Era atât de serioasă.

— Dumneata ești un naiv – s-a servit singur, intim al barului, și-a umplut din nou paharul și a cerut să i se treacă în cont – plătea la sfârșitul lunii. Putea să fie mai rău, mult mai rău.

Nacib și-a coborât glasul:

— Și dumneata ai navigat pe apele acelea?

Tonico n-a avut curajul să spună „da”; îi ajungea să semene îndoiala, bănuiala. A făcut un gest cu mâna.

— Părea atât de serioasă... – glasul lui Nacib s-a ticăloșit. Ca să vezi ce se ascunde sub atâta seriozitate. Și dumneata, deci!

— Nu fi limbă ascuțită, arabule. Lasă morții în pace.

Nacib a deschis gura să spună ceva, dar n-a spus nimic, a oftat doar. Deci dentistul nu fusese primul... Tonico ăsta dat în mă-sa, cu meșa lui de păr argintiu, curvar ca nimeni altul, o ținuse și el în brațe, avusese parte de trupul ăla. De câte ori n-o petrecuse Nacib, cu ochii plini de jind și respect, când Sinhàzinha trecea prin fața barului spre biserică.

— De-asta nu mă însor și nici nu mă-ncurc cu femei căsătorite.

— Nici eu... a spus Tonico.

— Ești un păcătos...

S-a îndreptat spre stradă.

— Mă duc să văd poate găsesc o bucătăreasă. Au venit niște pribegi, cine știe, o fi vreuna pricepută.

La fereastra Glóriei, negrișorul Tuísca îi povestea noutățile, amănuntele crimei, tot ce auzise la bar. Recunoscătoare, mulatra îi zburlea părul creț și-l ciupea de obrăjori pe puști. Căpitanul câștigase partida și privea scena.

— Băftos negrișorul!

Despre ceasul trist al amurgului

Mergând spre calea ferată, la ceasul trist al amurgului, cu pălăria cu boruri mari și revolverul la brâu, Nacib se gândea la Sinhàzinha. Dinăuntrul caselor se auzea zgomot de mese puse, râsete și vorbe. Precis vorbeau de Sinhàzinha și de Osmundo. Nacib și-o amintea cu duioșie și dorea, în adâncul sufletului ca mizerabilul ăla de Jesuíno Mendonça, tip arogant și antipatic, să fie condamnat de justiție, lucru imposibil, bineînțeles, deși ar fi meritat-o. Sălbatice obiceiuri în Ilhéus...

Pentru că toate fandoselile lui Nacib, poveștile lui de groază din Siria, femeia tocată cu cuțitul, iubitul castrat cu briciul, erau vorbe goale. Cum putea el accepta ca o femeie tânără și frumoasă să merite moartea pentru că-și înșelase bărbatul bătrân și grosolan, în mod sigur, incapabil s-o iubească, să-i spună o vorbă de drag? Provincia asta, Ilhéus, patria lui, era departe de a fi realmente civilizată. Se vorbea mult de progres, banii curgeau gârlă, cacaua construia șosele, înălța așezări, schimba înfățișarea orașului, dar se păstrau obiceiurile vechi, ororile astea. Nacib n-avea curaj să spună asemenea lucruri cu voce tare, doar Mundinho Falcão își putea permite asemenea îndrăzneală, dar în acest ceas de melancolie, când se lăsa înserarea, se gândea și îl cuprindea tristețea, se simțea obosit.

Din această cauză și de alte motive, Nacib nu se însura; ca să nu fie înșelat, să nu fie obligat să omoare, să verse sângele altuia, să tragă cinci gloanțe în pieptul unei femei. I-ar plăcea grozav să se căsătorească. Simțea lipsa dragostei, a duioșiei, a unui cămin, o casă plină de prezența femeii care să-l aștepte la miezul nopții când închidea barul. Gândul acesta îl urmărea, din când în când, ca acum când mergea spre „piața de sclavi”. El nu era bărbat să umble să-și caute nevastă, nici n-avea timp măcar; toată ziua era la bar. Viața lui sentimentală se reducea la legături, mai mult sau mai puțin lungi, cu prostituate întâlnite prin cabarete, femei care erau ale lui și ale altora în același timp, aventuri fără importanță în care iubirea nu-și avea locul. Când era mai tânăr, avusese vreo două-trei iubite. Dar cum pe atunci nu se putea gândi la însurătoare, totul se limitase la vorbe de dragoste fără urmări, bilețele în care își dădeau întâlniri la cinema și timide sărutări la matinee.

Acum nu avea timp pentru iubire, barul îi ocupa toată ziua. Voia să câștige bani, să prospere, să-și poată cumpăra pământuri unde să planteze arbori de cacao. Ca toți cei din Ilhéus, Nacib visa plantații de cacao, pământuri cu arbori ale căror fructe galbene ca aurul valorau aur. Atunci poate o să se gândească la căsătorie. Deocamdată se mulțumea să-și clătească ochii întredeschiși cu frumoasele doamne ce treceau prin piață, cu inaccesibila Glória la fereastra ei, să descopere noutăți în genul Risoletei și să se culce cu ele.

A zâmbit la amintirea sergipenei42 din ajun, cu un ochi nițel zbanghiu și pricepută la pat. O să se ducă sau nu s-o vadă iarăși în noaptea asta? Cu siguranță că ea o să-l aștepte la cabaret, dar el era obosit și trist. S-a gândit iar la Sinhàzinha; de multe ori stătuse în fața barului și o privise trecând prin piață, intrând în biserică. Cu ochii poftind la bunul moșierului, pătând onoarea străină cu gândul, pentru că nu putea s-o păteze cu fapta și cu nebuniile. El nu știa vorbe frumoase ca o poezie, nu avea plete ondulate și nu dansa tangou argentinian la Clubul Progresso. Dacă ar fi făcut-o, poate că acum ar fi zăcut într-o baltă de sânge, cu pieptul găurit de gloanțe, alături de femeia cu ciorapi negri.

Nacib merge în amurg, din când în când răspunde la câte un „bună seara” cu gândurile departe. Pieptul găurit de gloanțe, sânii albi ai amantei sfâșiați de gloanțe. Vedea scena, cele două cadavre unul lângă altul, goale într-o baltă de sânge, ea cu ciorapi negri. Cu jartiere poate, ori fără, cum o fi fost? Fără jartiere i se părea mai elegant, ciorapi cu ochiuri fine, lipindu-se singuri pe carnea albă. Frumos! Frumos și trist. Nacib oftează; nu-l mai zărește pe dentistul Osmundo alături de Sinhàzinha. Îl vede chiar pe Nacib, ceva mai slab, fără burtă, întins mort, asasinat, alături de femeie. O frumusețe! Cu pieptul sfâșiat de gloanțe. A oftat din nou. Suflet romantic, poveștile de groază pe care le istorisea nu însemnau nimic. Nici revolverul pe care-l purta la cingătoare, ca orice bărbat din Ilhéus în vremea aceea. Obiceiul pământului... Ceea ce-i plăcea lui era să mănânce bine mâncăruri bune, condimentate, să-și bea berea rece, să joace o partidă bună de table și să-și petreacă diminețile cu gândul la pocher, temător să nu-și piardă câștigul de la bar pe care îl depunea la bancă, în speranța că-și va cumpăra pământ. Îi mai plăcea să boteze băuturile ca să câștige mai mult, să încarce cu grijă cu vreo mie de reali conturile celor ce plăteau la sfârșitul lunii, să meargă cu prietenii la cabaret, să-și încheie noaptea în brațele vreunei Risolete, oarecare, aventură de câteva zile. Astea-i plăceau, și brunetele cu pielea arsă. Și să stea de vorbă și să râdă.

Despre cum a angajat Nacib o bucătăreasă sau complicatele căi ale dragostei

Lăsă în urmă târgul, unde tarabele fuseseră strânse și mărfurile adunate. Trecu printre clădirile căii ferate. La poalele colinei Conquista se afla „piața de sclavi”. Așa-i spusese cineva, mai demult, locului unde se instalau pribegii așteptând să găsească de lucru. Numele prinsese și nimeni nu-i mai spunea altfel. Acolo se adunau acei sertanejos fugind de secetă, cei mai săraci dintre câți își părăseau gospodăriile și pământul la chemarea cacauei.

Moșierii cercetau grupul de-abia venit, pocnindu-se cu biciușca peste cizme. Acești sertanejos aveau faimă de oameni muncitori.

Bărbați și femei fără vlagă și famelici așteptau. Vedeau orașul ceva mai încolo și speranța le umplea inimile. Reușiseră să învingă drumul, caatinga, foamea și cobrele, bolile endemice și oboseala. Ajunseseră la pământurile îmbelșugate, zilele de mizerie păreau terminate. Auzeau povestindu-se istorii înspăimântătoare cu amoruri și violență, dar știau că prețul cacauei e în creștere, știau de oameni veniți ca și ei din sertão dându-și sufletul și care acum umblau cu cizme lustruite și cu cravașă cu mâner de argint. Proprietari de plantații de cacao.

În târg se iscase o încăierare, lumea alerga, un cuțit a strălucit în ultimele raze de soare, țipete ajungeau până aici. Întotdeauna era așa la spartul târgului – beții și bătăi. Dinspre grupul de sertanejos veneau sunetele melodioase ale unui acordeon; un glas de femeie cânta.

Colonelul Melk Tavares i-a făcut semn celui ce cânta la acordeon și s-a făcut liniște.

— Însurat?

— Nu, conașule.

— Vrei să lucrezi la mine? a arătat spre alți bărbați pe care îi alesese. Un muzicant bun nu e niciodată de prisos la moșie. Te înveselește la sărbători... a râs convingător. Se spunea despre el că se pricepe ca nimeni altul să aleagă muncitori buni. Moșiile lui erau în Cachoeria do Sul; canoele mari așteptau lângă podul de cale ferată.

— Ca arendaș sau cu plată?

— Cum vrei. Mai am de desțelenit niște pământ, am nevoie de lucrători. Cei din sertão preferă să ia în arendă o plantație de cacao nouă, posibilitatea de a câștiga bani pe cont propriu cu riscul de rigoare.

— Așa-i, conașule.

Melk l-a zărit pe Nacib și a glumit:

— Te-ai făcut moșier, Nacib, ai venit să angajezi oameni?

— Cine sunt eu, domn’ colonel... Eu caut o bucătăreasă, a mea a plecat azi...

— Ce spui de povestea cu Jesuíno?

— Eh... Așa ceva, pe negândite...

— Am trecut să-l salut acasă la Amâncio. Eu plec chiar azi la moșie, cu oamenii ăștia... Dacă-i soare o să avem o recoltă bună – a arătat spre oamenii pe care îi alesese, adunați acum lângă el. Ăștia din sertão sunt oameni harnici. Nu ca oamenii de pe-aici. Ai noștri nu se bagă la greu, vor doar să hoinărească prin oraș.

Un alt moșier trecea printre grupuri. Melk a continuat:

— Cei din sertão nu se tem de muncă, vor să câștige parale. La cinci dimineața sunt deja pe câmp și nu lasă din mână sapa decât după apusul soarelui. Dacă au fasole, pastramă, cafea și rachiu sunt mulțumiți. Pentru mine, nu există lucrători mai buni ca ei – a afirmat ca o autoritate în materie.

Nacib s-a uitat la oamenii angajați de colonel și i-a aprobat alegerea. Îl invidia pe celălalt, proprietar de pământuri, țanțoș în cizmele lui, angajând oameni pentru moșie. Cât despre el, căuta doar o femeie nu prea tânără, serioasă, în stare să deretice în căsuța lui de pe Ladeira de São Sebastiâo, să-i spele rufele, să-i gătească și să pregătească gustările pentru bar. Asta făcuse toată ziua, umblând de colo-colo.

— Problemă grea o bucătăreasă aici, la noi... – spunea Melk.

Instinctiv, Nacib căuta printre sertanejos una care să semene cu Filomena, mai mult sau mai puțin de vârsta ei, cu mutra ei cârcotașă. Colonelul Melk îi strângea mâna, canoele așteptau, deja, încărcate:

— Jesuíno a procedat cum se cuvine. Bărbat de onoare...

Nacib și-a vândut și el noutățile:

— Vine un inginer să vadă ce-i cu intrarea în port.

— Am auzit. Pierdere de timp, nu se poate face nimic.

Nacib a pornit mai departe printre sertanejos. Bătrâni și tineri îi aruncau priviri pline de speranță. Femei puține, aproape toate cu plozi agățați de fuste. În sfârșit, s-a oprit la una de vreo cincizeci de ani, mare, solidă, fără bărbat:

— A murit pe drum, conașule...

— Știi să gătești?

— Ca la casă mare, nu.

Dumnezeule, unde să găsească o bucătăreasă? Nu putea să plătească o avere, în continuare, surorilor Dos Reis. Și încă în zile de aglomerație, azi asasinate, mâine înmormântări. Și mai rău era că o să fie obligat să mănânce la prânz și seara la Hotel Coelho porcăria aia de mâncare fără gust. Soluția era să caute pe cineva la Aracajú și să-i plătească drumul. S-a oprit în fața unei bătrâne, dar era atât de bătrână încât cu siguranță că de-abia ar fi avut timp să moară până să ajungă la el acasă. Se sprijinea într-un ciomag, încovoiată; cum de reușise să străbată atâta cale până la Ilhéus? Ți se făcea milă, atât de bătrână și uscată era, o rămășiță de om. E-atâta nenorocire pe lume...

Atunci a apărut altă femeie, îmbrăcată în niște zdrențe mizerabile și așa de murdară că era imposibil să-i distingi trăsăturile feței, să-i dai o vârstă oarecare, cu părul încâlcit, îngălat de praf, cu picioarele desculțe. Aducea o tătarcă cu apă și-a pus-o în mâinile tremurânde ale bătrânei, care a băut cu poftă.

— Dumnezeu să-ți ajute...

— Pentru nimic, bunicuțo... – era un glas de femeie tânără, poate glasul care cânta când sosise Nacib.

Colonelul Melk și oamenii lui dispăreau în spatele vagoanelor din gară, omul cu acordeonul s-a oprit o clipă, făcând „adio” cu mâna. Femeia și-a ridicat mâna, a făcut un semn de rămas bun, apoi s-a reîntors spre bătrână și i-a luat cana goală. Dădea să plece când Nacib, încă uimit de bătrâna fără vlagă, a întrebat-o:

— E bunica dumitale?

— Nu, domnișorule – s-a oprit și a zâmbit și abia atunci Nacib a observat că, într-adevăr, este tânără, pentru că îi luceau ochii când râdea. Am găsit-o noi pe drum, acum vreo patru zile.

— Noi, cine?

— Cei de-aici... – a arătat cu degetul spre un grup și a râs iarăși, cu un râs limpede, cristalin, neașteptat. Am plecat împreună, din același loc. Seceta a ucis tot ce era ființă vie, toate râurile au secat, pomii s-au transformat în surcele de foc. Pe drum am întâlnit și alți oameni. Și ei pribegiți.

— Ești rudă cu ei?

— Nu, domnișorule, sunt singură pe lume. Unchiu-meu, care venise cu mine, a închis ochii înainte de-a ajunge la Jeremoabo. Avea oftică... – și a râs de parcă asta era de râs.

— Nu dumneata cântai mai înainte?

— Ba da, domnule. Era un băiat cu acordeonul, s-a angajat pe plantații, zice c-o să se îmbogățească acolo. Oamenii cântă și mai uită de necazuri...

Cu mâna ținea tătarca sprijinită de șold. Nacib o examina sub stratul de jeg. Părea robustă și vioaie.

— Ce știi să faci?

— Câte puțin din toate, domnișorule.

— Știi să speli rufe?

— Cine nu știe? s-a mirat. E de-ajuns să ai apă și săpun.

— Și să gătești?

— Am fost chiar bucătăreasă la o casă boierească... – și a râs din nou, ca și cum și-ar fi amintit de ceva amuzant.

Poate pentru că râsese, Nacib a tras concluzia că nu e serioasă. Oamenii ăștia veniți din sertão, înfometați, erau în stare să spună orice minciună ca să găsească de lucru. Ce putea știi ea să gătească? Să prăjească pastrama și să facă o fasole, nimic altceva. El avea nevoie de-o femeie în vârstă, serioasă, curată și muncitoare ca bătrâna Filomena. Și bucătăreasă bună, pricepută să dea gust mâncării, să facă prăjituri. Fata rămăsese pe loc mai departe, așteptând, privindu-l în față. Nacib a dat din mână, fără să știe ce să spună:

— Bine... La revedere. Și noroc.

S-a întors cu spatele dând să plece, când a auzit în urmă-i vocea molcomă și caldă:

— Ce băiat frumos!

S-a oprit. Nu-și amintea ca cineva vreodată să-l fi găsit frumos, cu excepția bătrânei Zoraia, maică-sa, pe când era copil. A fost aproape un șoc.

— Așteaptă.

A cercetat-o din nou, era puternică, de ce să nu încerce.

— Chiar știi să gătești?’

— Domnișorul mă ia la el și-o să vadă...

Dacă n-o să știe să gătească, cel puțin o să deretice prin casă și-o să spele rufele.

— Cât vrei să câștigi?

— Dumneavoastră știți mai bine. Cât vreți să-mi plătiți...

— Să vedem întâi ce știi să faci și pe urmă stabilim leafa. De acord?

— Cum ziceți, pentru mine e bine.

— Atunci, ia-ți lucrurile.

Ea a râs din nou, arătându-și dinții albi, ascuțiți. El era obosit și începea deja să creadă că făcuse o tâmpenie. Pentru că i se făcuse milă de femeia aceea, o să rămână cu beleaua pe cap. Dar acum era prea târziu să se căiască. Măcar dacă ar ști să spele...

S-a întors cu o boccea; avea lucruri puține. Nacib a pornit agale. Cu bocceaua în mână, ea venea la câțiva pași în urma lui. Pe când dădeau să iasă de pe calea ferată, el a întors capul și a întrebat-o:

— Cum te cheamă?

— Gabriela, la dispoziția dumneavoastră.

Continua să meargă, el înainte, gândindu-se, iarăși, la Sinhàzinha, la ziua aceea agitată, la vaporul împotmolit și la crimă. Fără să mai vorbim de secretele Căpitanului, Doctorului și ale lui Mundinho Falcão. Era ceva cu ei, pe el, pe Nacib, nu-l duceau. În curând o să se întâmple ceva. Adevărul este că, după ce auzise de crimă, uitase de aerul conspirativ al celor trei și de furia colonelului Ramiro Bastos. Crima îi tulburase pe toți și celelalte rămăseseră pe planul doi. Bietul dentist, băiat simpatic, plătise scump pentru dorința de-a avea o femeie măritată. Riști mult când te-ncurci cu nevestele altora; sfârșești cu un glonț în piept. Tonico Bastos trebuia să aibă grijă, altfel, într-o bună zi, o să i se întâmple ceva asemănător. Oare s-o fi culcat într-adevăr cu Sinhàzinha sau erau doar vorbe de-ale lui; lăudăroșenii ca să-l impresioneze pe el? Oricum, Tonico risca să i se întâmple o nenorocire într-o zi. Nacib reflecta: cine știe, poate că merită să riști totul pentru o privire, un suspin, pentru sărutarea unei femei.

Gabriela mergea la câțiva pași în urma lui, cu bocceaua în mână, fără să se mai gândească la Clemente, bucuroasă că părăsește ceata de pribegi și mizeria aceea. Mergea și-i râdeau ochii și gura, alunecând aproape cu picioarele desculțe pe pământ și-ar fi avut poftă să îngâne cântece din sertão, dar n-o făcea pentru că poate nu i-ar fi plăcut domnișorului frumos și trist.

Despre canoea prin junglă

— Colonelul Jesuíno zice lumea că și-a omorât nevasta și pe-un doctor care se culca cu ea. Chiar e-adevărat, domn’ colonel? – l-a întrebat un vâslaș pe Melk Tavares.

— Și eu am auzit... a spus altul.

— E-adevărat, da. A prins-o pe nevastă-sa în pat cu dentistul. I-a împușcat pe amândoi.

— Femeia e calul dracului, numai nenorociri aduce. Canoea urca pe râu în sus, jungla acoperea râpele, cei din sertão priveau peisajul nou, cu o vagă spaimă în suflet. Noaptea se lăsa din copaci asupra apei, înfricoșătoare. Canoea era mai degrabă un barcaz mare, cobora încărcată cu saci de cacao și se întorcea plină cu de-ale gurii. Luntrașii se încovoiau într-un efort nemaipomenit; înaintau încet. Unul dintre ei a aprins un felinar la pupă; lumina roșiatică năștea umbre fantastice pe râu.

— În Ceará s-a întâmplat ceva la fel... a început să povestească un sertanejo.

— Femeia e vicleană, niciodată nu știi ce născocește femeia... Am cunoscut eu pe una, părea o sfântă, nimeni nu-și putea închipui... și-a amintit negrul Fagundes. Clemente era tăcut, Melk Tavares se îndemna la vorbă cu noii angajați, vrând să știe de fiecare, calitățile și defectele lucrătorilor săi, trecutul lor. Și acești sertanejos îi povesteau, istoriile lor se asemănau, același pământ sterp, ars de secetă, lanurile de porumb și de manioc pierdute, drumul nesfârșit. Erau cumpătați la vorbă. Zvonurile despre Ilhéus ajunseseră până la ei: pământuri mănoase, banul ușor de câștigat. Câmpuri cu viitor, încăierări și asasinate. Când îi lovea seceta, părăseau totul și porneau spre sud. Negrul Fagundes era mai vorbăreț, povestea întâmplări vitejești.

Dar voiau să afle și ei niște lucruri.

— Am auzit că sunt multe pământuri de desțelenit.

— De desțelenit, da. Dar de luat în stăpânire, nu mai sunt. Toate au stăpân, a râs un vâslaș.

— Dar mai sunt încă bani de câștigat, și mulți pentru cine-i muncitor, i-a consolat Melk Tavares.

— Doar că vremurile când veneai cu mâna goală și intrai în junglă cu curaj să plantezi cacaua s-au sfârșit. Era bine atunci... Era de-ajuns să fii fără teamă, să mergi înainte, să lichidezi vreo patru-cinci oameni care aveau aceleași intenții ca tine, și te îmbogățeai...

— Am auzit de vremurile acelea... a zis negrul Fagundes. Și de-asta am venit...

— Nu-ți place la sapă, tuciuriule? l-a întrebat Melk.

— Nu mă dau în lături, domnule, nu. Dar mă pricep mai bine la semănat plumbi... a râs mângâindu-și pușca.

— Mai sunt încă pământuri nelucrate și încă întinse. Acolo, spre munții Baforé, de pildă. Pământ bun pentru cacao, cum nu s-a mai văzut...

— Numai că trebuie cumpărată fiecare palmă de pământ. Totul e măsurat și înregistrat. Și dumneavoastră aveți pământuri pe-acolo.

— Un petic... a mărturisit Melk. Nimica toată. O să tai pădurea la anu’, dac-o vrea Dumnezeu.

— Acum Ilhéus nu face două parale, nu mai e ca înainte. A devenit o zonă importantă s-a plâns un vâslaș.

— Și de-asta nu face două parale?

— Înainte, un om se descurca, dacă era curajos. Acum nu se mai îmbogățesc decât turcii marchitani și spaniolii cu prăvălii. Nu mai e ca pe vremuri.

— Vremurile acelea s-au sfârșit, a explicat Melk. Acum a venit progresul, lucrurile sunt altfel. Dar un om muncitor tot se descurcă; e încă loc pentru toată lumea.

— Nu mai poți nici să tragi câteva focuri pe stradă. Imediat te arestează.

Canoea înainta încetișor, umbrele nopții o învăluiau, din junglă se auzeau țipete de animale, în copaci, papagalii stârneau larmă pe neașteptate. Numai Clemente stătea tăcut; toți ceilalți participau la conversație, povesteau întâmplări, discutau despre Ilhéus.

— Regiunea asta o să prospere și mai mult în ziua în care o să înceapă exportul direct.

— Așa e.

Cei din sertão nu înțelegeau; Melk Tavares le explica: toată cacaua pentru străinătate, pentru Anglia, Germania, Franța, Statele Unite, Scandinavia, Argentina, se exporta prin portul Bahia. O grămadă de bani din impozite, taxe de export, totul rămânea în capitală, iar Ilhéus nu apuca nici măcar fărâmăturile. Rada era strâmtă, puțin adâncă. Numai cu multă muncă – erau chiar persoane care spuneau că e imposibil – ar fi putut fi amenajată ca să intre vapoarele mari. Și când marile cargouri o să vină să încarce cacaua în portul Ilhéus, atunci se va putea vorbi eu adevărat de progres...

— Acum nu se vorbește decât de un oarecare domn Mundinho Falcão, domn’ colonel. Zice lumea că el o să rezolve... Că e dat dracului.

— Te gândești la fată? l-a întrebat Fagundes pe Clemente.

— Nici măcar nu mi-a spus „la revedere”... Nici nu mi-a aruncat o privire la plecare.

— Îți sucise capul. Nu mai erai tu.

— De parcă nici nu ne-am fi cunoscut... Nici măcar „la revedere”.

— Așa e femeia. Nu merită nimic.

— E un om foarte ambițios. Dar cum o să poată rezolva problema intrării în port, când nici cumătrul Ramiro n-a reușit? – Melk vorbea despre Mundinho Falcão.

Mâna lui Clemente mângâia acordeonul pe fundul bărcii; auzea vocea Gabrielei cântând. A privit în jur, căutând-o parcă; jungla înconjurând râul, copaci și liane încâlcite, răgete înspăimântătoare și țipetele rău prevestitoare ale cucuvelelor, o exuberanță de verde devenind negru, nu era ca cenușia și golașa caatinga. Un luntraș a întins degetul, arătând ceva în junglă:

— Pe-aici s-a dat lupta între Onofre și oamenii domnului Amâncio Leal... Au murit atunci vreo zece.

Se puteau câștiga bani buni în locurile acelea, dar nu trebuia să te temi de muncă. Să câștige bani și să se întoarcă în oraș s-o caute pe Gabriela. Trebuia s-o găsească, orice-ar fi.

— Mai bine nu te mai gândi la ea, scoate-ți-o din minte, l-a sfătuit Fagundes. Ochii negrului scrutau jungla și glasul i-a devenit mai blând vorbind despre Gabriela. Scoate-ți-o din cap. Ea nu e femeie pentru tine, nici pentru mine. Nu e ca astea, e...

— O am tot timpul în minte, să vreau și nu pot.

— Ești nebun. Ea nu e femeie cu care să trăiești.

— Ce tot spui?

— Nu știu... Eu așa gândesc. Poți să te culci cu ea, să faci ce vrei, dar s-o ai cu adevărat, să fii stăpânul ei cum se întâmplă cu altele, asta n-o să se întâmple niciodată.

— De ce?

— Nu știu, dracu’ știe. Nu există explicație.

Da, negrul Fagundes avea dreptate. Se iubeau noaptea, și-a doua zi parcă nici nu-și amintea, îl privea ca pe ceilalți, se purta cu el la fel cum se purta cu ceilalți. Ca și cum n-ar fi avut nici o importanță...

Umbrele acoperă și înconjoară canoea, jungla pare că se apropie și mai mult, închizându-se deasupra lor. Țipătul cucuvelelor sfâșie întunericul. Noapte fără Gabriela, fără trupul ei măsliniu, râsul ei fără motiv și gura ei ca o fragă. Nici nu i-a spus „la revedere”. Femeie de neînțeles. Un junghi străpunge pieptul lui Clemente. Și brusc, certitudinea că n-o s-o revadă niciodată, că n-o s-o mai țină în brațe, s-o strângă la piept, să-i audă suspinele de dragoste.

În tăcerea nopții s-a ridicat vocea colonelului Melk Tavares, poruncindu-i lui Clemente.

— Cântă ceva pentru oameni, băiete. Ca să ne treacă timpul. A luat acordeonul. Printre copaci, luna creștea deasupra râului. Clemente zărește chipul Gabrielei. În depărtare strălucesc lumini de felinare. Muzica se înalță într-un plâns de om pierdut, pentru totdeauna singur. În junglă, râzând, în razele lunii, Gabriela.

Gabriela adormită

Nacib a dus-o până acasă, pe Ladeira do São Sebastião. De-abia băgase cheia în broască și dona Arminda, agitată, a apărut la fereastră.

— Ce întâmplare, domnu’ Nacib’, eh? Părea atât de distinsă, așa de plină de nuri, în fiecare după-masă la biserică. De-asta zic eu întotdeauna... A dat cu ochii de Gabriela și a rămas cu vorba la jumătate.

— Am angajat o femeie. Să spele și să gătească. Dona Arminda o examina pe pribeagă, din cap până-n picioare, măsurând-o, cântărind-o, parcă. Își oferea serviciile:

— Dacă ai vreo nevoie, copilă, poți să mă strigi. De-aia suntem vecini, să ne ajutăm, nu? Doar că astă-seară n-o să fiu acasă. E zi de ședință acasă la cumătrul Deodoro și vine răposatul să vorbească cu mine... S-ar putea să vină chiar și dona Sinhàzinha... Ochii ei se plimbau de la Gabriela la Nacib. Tânără, eh? Acum nu mai vreți bătrâne ca Filomena... a râs complice.

— Asta am găsit...

— Și-așa cum vă spuneam, pentru mine n-a fost o surpriză; chiar zilele trecute l-am văzut pe dentist pe stradă. Ce coincidență, era tot zi de ședință, azi e fix săptămâna. M-am uitat la el și-am auzit vocea răposatului în ureche: „Ăsta nu mai e decât subiect de discuții, a murit deja”. Am crezut că răposatul glumea. De-abia azi, când am aflat, mi-am dat seama că răposatul mă anunțase.

S-a întors spre Gabriela. Nacib intrase deja:

— Orice ai nevoie, mă strigi. Mâine o să stăm de vorbă. Eu sunt oricând gata să te ajut; domnu’ Nacib e ca o rudă, e patronul lui Chico al meu...

Nacib i-a arătat camera din spate, ocupată înainte de Filomena și i-a explicat ce are de făcut: curățenie în casă, să spele rufele murdare și să-i gătească. N-a pomenit de gustările și dulciurile pentru bar, voia să știe, mai întâi, cum gătește. I-a arătat cămara, unde Chico Moleza lăsase cumpărăturile făcute la piață.

— Dacă nu te descurci, întreab-o pe dona Arminda. Era grăbit, venea seara, peste puțin barul o să fie, din nou, plin de lume și el mai trebuia să și mănânce. În cameră, Gabriela, cu ochii mari, privea marea în noapte; o vedea pentru prima oară. Nacib i-a spus la plecare:

— Și fă o baie; ai mare nevoie.

La Hotel Coelho i-a întâlnit pe Mundinho Falcão, pe Căpitan și pe Doctor luând masa împreună. S-a așezat, în mod firesc, la masa lor și le-a povestit imediat despre bucătăreasă. Ceilalți îl ascultau în tăcere. Nacib a înțeles că întrerupsese o discuție importantă. Au vorbit despre crima petrecută după-masă; el de-abia începuse să mănânce, când prietenii lui, care sfârșiseră deja, au plecat. A rămas pe gânduri. Cei trei puneau ceva la cale. Ce naiba, oare?

În seara aceea n-a avut o clipă de răgaz la bar. S-a învârtit ca un titirez printre mesele pline; toată lumea voia să comenteze evenimentele. Pe la ceasurile zece au apărut Căpitanul și Doctorul, însoțiți de Clóvis Costa, directorul publicației Diário de Ilhéus. Veneau de la Mundinho Falcão și au anunțat că exportatorul va trece pe la Bataclán, cam pe la miezul nopții, ca să asiste la primul spectacol al Anabelei. Clóvis și Doctorul vorbeau în șoaptă. Nacib a ciulit urechile.

La altă masă, Tonico Bastos povestea despre cina, adevărat banchet, de la Amâncio Leal. Cu diverși prieteni de-ai lui Jesuíno Mendonça, inclusiv doctorul Maurício Caires, însărcinat cu apărarea colonelului. Un festin de zile mari, cu vinuri portugheze și mâncare și băutură din belșug. Nhô-Galo găsea povestea absurdă. Cu nevastă-sa caldă încă, nu avea dreptul... Ari Santos a povestit despre priveghiul pentru Sinhàzinha, acasă la niște rude; priveghi trist și sărăcăcios – vreo jumătate de duzină de persoane. Cât despre Osmundo, ce să mai vorbim. De câteva ceasuri corpul dentistului zăcea vegheat doar de servitoare. Trecuse pe acolo, la urma urmei îl cunoscuse pe mort, deveniseră prieteni la întrunirile Asociației Rui Barbosa.

— O să trec și eu pe-acolo... a spus Căpitanul. Era băiat bun și nu-i lipsea talentul. Versuri încântătoare?

— O să vin și eu, s-a solidarizat Nhô-Galo.

Nacib și alți câțiva s-au dus cu ei, din curiozitate, în jur de unsprezece, când se mai rărise clientela la bar. Cu chipul golit de sânge, Osmundo zâmbea de dincolo de moarte. Nacib a rămas impresionat. Stătea cu mâinile încrucișate, livide.

— Gloanțele l-au nimerit în piept. În inimă.

A sfârșit prin a se duce la cabaret ca s-o admire pe dansatoare și să-și izgonească din minte imaginea mortului. S-a așezat la o masă cu Tonico Bastos. În jurul lor se dansa. Într-o altă încăpere, despărțită de un culoar, se juca. Doctorul Ezequiel Prado, destul de afumat deja, a venit să se așeze la masa lor. L-a împunse în piept pe Nacib cu arătătorul:

— Am auzit că te-ai încurcat cu aia zbanghie? o arăta pe Risoleta, care dansa cu un comis-voiajor.

— Încurcat? Nu. Ieri am fost cu ea, asta-i tot.

— Nu-mi place să mă bag peste iubitele amicilor. De-asta am întrebat. Dar dacă-i așa... E o bomboană de fată, nu-i așa?

— Și Maria, doctore Ezequiel?

— Face pe nebuna. Am cârpit-o. Azi nu mă duc la ea.

A luat paharul lui Tonico și a băut o înghițitură. Ciorovăielile avocatului cu metresa lui, o blondă pe care o întreținea de câțiva ani, aveau loc la trei zile o dată și erau bârfa permanentă a orașului. Cu cât o bătea, când era beat, mai tare se agăța de el, înnebunită; îl căuta prin cabarete, bordeluri și uneori îl scotea din patul alteia. Familia avocatului locuia la Bahia; era despărțit de nevastă-sa.

S-a ridicat bălăbănindu-se, s-a vârât în mijlocul dansatorilor și a despărțit-o pe Risoleta de perechea ei. Tonico Bastos a anunțat:

— Iese cu scandal.

Dar comis-voiajorul îl cunoștea pe doctorul Ezequiel și faima lui, așa că i-a lăsat femeia și a căutat alta din ochi. Risoleta se împotrivea, Ezequiel a apucat-o de încheietură și a strâns-o în brațe.

— Ți-a suflat-o... a râs Tonico Bastos.

— Îmi face un serviciu. N-am chef de ea azi, sunt mort de oboseală. Imediat după ce dansează aia, plec. Am avut o zi de groază.

— Și cum e cu bucătăreasa?

— Am reușit să găsesc una, o sertaneja.

— Tânără?

— Știu și eu... Așa pare. Era așa de jegoasă că nu se vedea. Oamenii ăștia n-au vârstă. Până și fetițele par babe, dom’le Tonico.

— Drăguță?

— De unde să știu? Niște zdrențe, murdărie, părul țeapăn de praf. Poa’ să fie și-o cotoroanță, casa mea nu-i ca a dumitale, unde până și servitoarea pare domnișoară de lume.

— Dacă le-ar lăsa Olga, așa ar fi. Dar cum arată una omenește, se trezește în stradă acoperită de insulte.

— Cu dona Olga nu-i de glumit. Și bine face. Dumneata trebuie să fii ținut în frâu.

Tonico Bastos a schițat un gest de falsă modestie:

— Nu exagera, dom’le. Cine te-aude...

Mundinho Falcão a sosit cu colonelul Ribeirinho și s-au așezat la masa Căpitanului.

— Și Doctorul?

— Nu vine niciodată la cabaret. Nici cu forța. Nhô-Galo s-a apropiat de Nacib.

— I-ai lăsat tipa lui Ezequiel?

— Astă-seară vreau să dorm.

— Eu mă duc la Zilda. Am auzit că are o pernambucană, prima-ntâi, plescăi din limba. Poate dai pe-acolo...

— Una cu cozi?

— Așa. Cu fundul mare...

— E la Trianon. În fiecare noapte e-acolo... l-a lămurit Tonico. E favorita colonelului Melk, el a adus-o de la Bahia. Hai, că-ți curg balele...

— Colonelul a plecat azi la moșie. L-am văzut când a plecat, i-a informat Nacib. A angajat lucrători la „piața de sclavi”.

— O-ntind la Trianon...

— Înainte de dansatoare?

— Imediat după aia.

Bataclán și Trianon erau principalele cabarete din Ilhéus, frecventate de exportatori, plantatori, comercianți, reprezentanți ai marilor firme. Pe străzile de la periferie însă erau altele, unde se adunau muncitori din port, oameni veniți de pe plantații, femei mai ieftine. Jocurile de noroc erau permise în toate, garantându-le veniturile.

O mică orchestră însuflețea dansul. Tonico s-a dus să invite o femeie, Nhô-Galo se uita la ceas, era deja ora balerinei; era nerăbdător. Voia să meargă la Trianon, s-o vadă pe tipa colonelului Melk, aia cu cozi.

Era aproape unu noaptea când orchestra a tăcut și luminile s-au stins. Rămăseseră aprinse doar câteva lămpi albastre; din sala de joc a sosit lume multă, răspândindu-se pe la mese, ori rămânând în picioare, pe lângă uși. Anabela a apărut din fund, cu niște evantaie enorme de pene în mâini. Evantaiele o acopereau și-o descopereau, lăsând să se vadă părți din trupul ei.

Prințul, în smoking, cânta la pian. Anabela dansa în mijlocul sălii, zâmbind printre mese. Un adevărat succes. Colonelul Ribeirinho cerea un bis, aplauda în picioare. Luminile se aprindeau din nou, Anabela mulțumea pentru aplauze, îmbrăcată într-un maiou de culoarea pielii.

— O porcărie... Lumea crede că-i vede pielea și când colo, e mătase roz... a comentat Nhô-Galo.

În ropotul aplauzelor, ea s-a retras, ca să se întoarcă după câteva minute pentru al doilea număr și mai senzațional: îmbrăcată în văluri multicolore, care cădeau unul după altul, așa cum spusese Mundinho. Și timp de un scurt minut, când a căzut ultimul văl și luminile s-au aprins din nou, au putut vedea trupul zvelt și bine făcut, aproape gol, cu un cache-sexe minuscul și o fâșie purpurie peste sânii mici. Sala urla în cor, cerea bis, Anabela trecea în fugă printre mese. Colonelul Ribeirinho a comandat șampanie.

— Acum, da, merită...

Până și Nhô-Galo era entuziasmat. Anabela și prințul s-au așezat la masa lui Mundinho Falcão. „Eu plătesc totul”, spunea colonelul Ribeirinho. Orchestra a început să cânte din nou, doctorul Ezequiel o trăgea după el pe Risoleta, împiedicându-se de scaune. Nacib s-a hotărât să plece. Tonico Bastos, cu ochii la Anabela, s-a mutat la masa lui Mundinho. Nhô-Galo dispăruse. Balerina a zâmbit și a ridicat cupa cu șampanie:

— În sănătatea tuturor! Pentru progres în Ilhéus!

Au aplaudat. Celelalte mese îi priveau cu invidie. Mulți se duseseră alături, în sala de joc. Nacib a coborât scările.

A străbătut străzile tăcute. Acasă la doctorul Maurício Caires se vedea lumină la ferestre. Probabil că începuse să studieze cazul lui Jesuíno, să-și pregătească datele pentru apărare, s-a gândit Nacib, amintindu-și de indignarea avocatului la bar. Dar un râset de femeie a răzbătut prin fereastra întredeschisă și a murit în stradă. Se spunea că văduvul aducea noaptea acasă la el negrese de pe deal. Dar chiar așa fiind, Nacib nu putea ghici că la acea oră, omul legii, poate din interes pur profesional, îi cerea unei muieruște din Unhão, mulatră știrbă și speriată, să se culce goală, doar cu niște ciorapi negri de bumbac în picioare.

— Mare-i grădina lui Dumnezeu... râdea femeia cu dinți căzuți și putreziți.

Nacib simțea oboseala acelei zile grele. Reușise să afle, în sfârșit, motivul acelui du-te-vino al lui Mundinho, secretele lui cu Căpitanul și Doctorul, întâlnirea tăinuită cu Clóvis. Erau în legătură cu portul. Surprinsese fragmente de conversație. Din câte spuneau, o să sosească ingineri, drage, remorchere. S-o supăra, nu s-o supăra careva, marile nave străine vor intra în port, vor veni după cacao, vor începe exporturile directe. Și cine putea să se supere? Nu cumva era o luptă pe față cu familia Bastos, cu colonelul Ramiro? Căpitanul dorise întotdeauna să dirijeze politica locală. Dar nu era moșier, n-avea bani de cheltuit. Așa se explica prietenia lui cu Mundinho Falcão; se anunțau evenimente importante. Colonelul Ramiro, în ciuda vârstei, nu era omul care să rămână cu brațele încrucișate, să se predea fără luptă. Nacib nu voia să se bage în povestea asta. Era prieten și cu unii, și cu alții, cu Mundinho și cu colonelul, cu Căpitanul și cu Tonico Bastos. Un patron de bar nu se poate vârî în politică. N-are decât de pierdut. E mai periculos chiar decât să te încurci cu o femeie măritată.

Sinhàzinha și Osmundo n-o să vadă remorcherele și dragele amenajând rada. N-o să vadă aceste vremuri de mare progres, de care vorbea Mundinho. Așa e făcută lumea, din bucurii și necazuri.

A ocolit biserica și a început să urce alene panta. Oare, într-adevăr, Tonico s-o fi culcat cu Sinhàzinha? Sau o spusese ca să-și dea importanță? Nhô-Galo afirma că Tonico mințea cu nerușinare. În general, el nu se încurca cu femei căsătorite. Cu o curviștină, da, nu respecta amanții titulari. Era un tip norocos. Și elegant, cu părul lui argintiu, glasul învăluitor. Tare i-ar fi plăcut lui Nacib să fie ca el, dorit de femei, stârnind gelozii violente. Să fie iubit nebunește, așa cum îl iubea pe Tonico Lidia, țiitoarea colonelului Nicodemos. Îi trimitea bilețele, ieșea pe stradă să-l vadă, ofta după el, iar el, sătul de atâta devotament, nici nu-i mai dădea atenție. Lidia își risca situația în fiecare zi pentru el, pentru o privire ori vreo vorbă de-a lui. Tonico nu respecta metresa nimănui, cu excepția Glóriei, și toată lumea știa de ce. Dar cu vreo femeie măritată nu știa să se fi încurcat.

A băgat cheia în broască, gâfâind din cauza urcușului; camera era luminată. O fi vreun hoț? Sau noua lui servitoare uitase să stingă lumina?

A intrat încetișor și a văzut-o adormită pe un scaun, cu părul lung căzându-i pe umeri. După ce și-l spălase și se pieptănase, se transformase într-un păr lung, negru, ondulat. Se îmbrăcase cu niște zdrențe mai curate, cu siguranță din bocceluță. Fusta avea o sfâșietură și pe-acolo se vedea o parte din coapsă, de culoarea scorțișoarei; sânii i se înălțau și coborau ușor, în ritmul somnului, iar fața îi surâdea.

— Doamne, Dumnezeule!

Nacib a rămas încremenit; nu-i venea să-și creadă ochilor.

O privea cu o uimire nemăsurată; cum se putea ascunde atâta frumusețe sub colbul drumului? Cu brațul rotunjit căzut, cu chipul brun zâmbind în somn, acolo, adormită pe scaun, părea o cadră. Câți ani să aibă? Trup de femeie tânără, trăsături de copilă.

— Doamne, ce minunăție! a murmurat arabul aproape cu fervoare.

La auzul glasului său, ea s-a trezit speriată, dar imediat a zâmbit și toată încăperea parcă a râs odată cu ea. S-a ridicat în picioare, netezindu-și cu mâna zdrențele cu care era îmbrăcată, umilă și luminoasă ca o geană de lună.

— De ce nu te-ai dus să te culci, să dormi? a fost tot ce a reușit să spună Nacib.

— Băiatul nu mi-a spus nimic...

— Care băiat?

— Dumneavoastră, domnișorule... Am spălat rufele, am făcut curat în casă. Și pe urmă v-am așteptat și m-a luat somnul – vorbea cântat ca cei din nord-est.

Răspândea un parfum de garoafe, poate părul sau gâtul, cine știe.

— Știi să gătești, într-adevăr?

Lumină și întuneric în părul ei, ochii plecați, piciorul drept mângâia podeaua de parcă ar fi vrut să danseze,

— Da, domnule, știu. Am lucrat la o familie de bogătași, m-au învățat acolo. Ba chiar îmi place să gătesc... – a zâmbit și totul a zâmbit odată cu ea, până și arabul Nacib, lăsându-se să cadă pe-un scaun.

— Dacă știi să gătești cu-adevărat, o să-ți dau o groază de bani. Cincizeci de mii de reali pe lună. Pe aici se plătește douăzeci, maximum treizeci. Dacă ți se pare prea greu, poți să angajezi o fată să te ajute. Bătrâna Filomena n-a vrut niciodată vreuna. Zicea că nu-i pe moarte ca să aibă nevoie de ajutor.

— Nici mie nu-mi trebuie.

— Și de leafă, ce zici?

— Cât vreți dumneavoastră să-mi plătiți, eu sunt mulțumită...

— Să vedem mâncarea de mâine. La prânz trimit băiatul să mi-o aducă... Mănânc la bar. Acum...

Ea aștepta, cu zâmbetul pe buze, cu o rază de lună în păr și parfumul acela de garoafe.

— ...Acum te duci la culcare, că e deja târziu.

Ea a plecat și el i-a studiat picioarele, corpul ce se legăna în mers, bucata de coapsă de culoarea scorțișoarei. Ea a întors capul:

— Atunci, noapte bună, domnișorule...

A dispărut în întunericul culoarului. Lui Nacib i s-a părut că o aude mestecând vorbele „băiat frumos...”. S-a ridicat, gata s-o strige. Nu, asta spusese după-masă, în târg. Dacă o cheamă, s-ar putea să se sperie, avea un aer ingenuu, poate o fi chiar fată mare... Era timp pentru toate. Nacib și-a scos haina, a pus-o pe scaun și s-a dezbrăcat de cămașă. Parfumul rămăsese în încăpere, un miros de garoafe. Mâine o să-i cumpere o rochie de stambă și niște pantofi. I le va face cadou, n-o să i le scadă din leafă.

S-a așezat pe pat și și-a scos pantofii. Fusese o zi grea. Se întâmplaseră o mulțime de lucruri. Și-a pus cămașa de noapte. Brună și frumoasă servitoarea asta a lui. Niște ochi, Dumnezeule mare... Și culoarea aia roșiatică, cum îi plăcea lui. S-a culcat și a stins lumina. L-a răzbit somnul, un somn agitat, o visa pe Sinhàzinha, goală, cu ciorapi negri, moartă, întinsă pe puntea unui vapor străin care intra în port. Osmundo fugea cu un autobuz, Jesuíno trăgea în Tonico, Mundinho Falcão se ivea cu dona Sinhàzinha, acum vie, zâmbindu-i lui Nacib, întinzând brațele spre el, dar era dona Sinhàzinha cu chipul brunet al noii lui servitoare. Dar Nacib n-o putea ajunge; ea dansa la cabaret.

Despre înmormântări și banchete cu o paranteză pentru a povesti o întâmplare pilduitoare

Soarele recucerit în ajun era sus pe cer, când, la strigătele donei Arminda, Nacib și-a amintit:

— Hai să ne uităm la înmormântări, copilă. Merită!

— Nu pot, coniță. Domnișoru’ încă nu s-a sculat.

A sărit din pat; cum să piardă înmormântările? A ieșit din baie gata îmbrăcat; Gabriela tocmai pusese cănile aburinde cu cafea cu lapte. Pe fața de masă albă, cușcuș de mălai cu lapte de nucă de cocos, banane prăjite, ñame43 și yuca. Ea a rămas în ușa bucătăriei, întrebătoare:

— Domnișoru’, trebuie să-mi spuneți ce vă place...

Înghițea cușcușul cu ochi înduioșați – lăcomia îl ținea lipit de masă, dar îl îmboldea curiozitatea –, era ora înmormântărilor. Cușcușul era divin, feliile de banană prăjită, sublime. S-a smuls cu greu de la masă. Gabriela își legase părul cu o panglică; probabil că era plăcut să-i muști gâtul brun. Nacib a plecat aproape în goană spre bar. Vocea Gabrielei l-a însoțit pe drum, cântându-i:

Nu te duce dragul meu

că-i potecă printre stânci,

ai s-aluneci și-ai să cazi

trandafirul o să-l frângi.

Cortegiul funebru pentru Osmundo se ivea în piață, venind dinspre bulevardul de pe malul mării.

— Nu e lume nici măcar să poarte sicriul... a comentat cineva.

— Adevărat. Era greu să-ți închipui o înmormântare cu mai puțină lume. Doar persoanele cele mai atașate de Osmundo avuseseră curajul să-l însoțească în această ultimă plimbare pe străzile din Ilhéus. A-l conduce pe dentist la cimitir era aproape un afront adus colonelului Jesuíno și societății. Ari Santos, Căpitanul, Nhô-Galo, un redactor de la Diãrio de Ilhéus și încă alți câțiva purtau coșciugul cu rândul.

Mortul n-avea familie în Ilhéus, dar în lunile cât trăise acolo își făcuse multe relații; om simpatic, amabil, prezent la balurile de la Clubul Progresso, la întrunirile Asociației Rui Barbosa, la petrecerile de familie și în baruri și cabarete. Și totuși era dus la cimitir ca un fitecine, fără coroane și lacrimi. Un comerciant primise o telegramă de la tatăl lui Osmundo, cu care avea relații de afaceri, rugându-l să facă tot ce trebuie pentru înmormântare și anunțându-l că va sosi cu primul vapor. Negustorul comandase coșciugul și groapa, angajase câțiva oameni din port să ducă sicriul, în caz că nu apărea nici un prieten, și nu găsise necesar să cheltuiască bani pe coroane și flori.

Nacib nu avea relații strânse cu Osmundo. Din când în când, dentistul trecea pe la bar, dar locul lui preferat era Barul Chic. Bea câte un păhărel, aproape întotdeauna cu Ari Santos sau cu profesorul Josué. Recitau sonete, își citeau fragmente de proză, discutau literatură. Uneori se întâmpla ca arabul să se așeze la masa lor; auzea fragmente de cronici și versuri despre femei. Ca toată lumea, era de părere că dentistul e un băiat bun, priceput în meserie, după cum se spunea; avea tot mai mulți pacienți. Acum, văzând acea înmormântare meschină, lipsa oamenilor și a florilor, coșciugul acela sărăcăcios, se simțea trist. La urma urmei, era o nedreptate, ceva penibil pentru întregul oraș. Unde erau cei care-i lăudau talentul de poet, pacienții care îi ridicau în slăvi mâna ușoară la extracții, colegii lui din Asociația Rui Barbosa, prietenii de la Clubul Progresso, amicii de la bar? Le era frică de colonelul Jesuíno, de bârfelile domnișoarelor bătrâne, ori că orașul îi va socoti solidari cu Osmundo.

Un puștan trecu prin cortegiu, împărțind reclamele cinematografului care anunțau primul spectacol, chiar în seara aceea, al „faimosului magician hindus, prințul Sandra, cel mai mare iluzionist al secolului, fachir și hipnotizator, aclamat de publicul din Europa, și al frumoasei sale asistente, Madame Anabela, medium cu darul prezicerii și mare specialistă în telepatie”. Dusă de vânt, una din reclame zburătăcea deasupra sicriului. Osmundo n-o va cunoaște pe Anabela, nu va face parte din suita ei de admiratori, nu va participa la competiția pentru trupul ei. Înmormântarea a trecut pe lângă tinda bisericii și Nacib a intrat în cortegiu. N-o să meargă până la cimitir, nu putea lăsa barul, în seara aceea era banchetul pentru Întreprinderea de Autobuze. Dar o să însoțească sicriul măcar vreun colț, două: se simțea obligat s-o facă.

Înmormântarea a luat-o pe strada Parelelipípedos; a cui o fi fost ideea? Drumul cel mai direct și mai scurt era pe strada Colonel Adami, de ce să treacă prin fața casei unde era priveghiul pentru Sinhàzinha? Asta pesemne că a aranjat-o Căpitanul. De la fereastra ei, Glória, cu un halat peste cămașa de noapte, privea sicriul trecând pe sub sânii ei de-abia ascunși de pânza de Cambrai.

În poarta colegiului Enoch, unde copiii se îngrămădeau curioși, profesorul Josué l-a înlocuit pe Nhô-Galo la unul din mânerele sicriului. Ferestre pline de lume, comentarii. În fața casei verilor Sinhàzinhei stăteau câteva persoane îmbrăcate în negru. Coșciugul lui Osmundo înainta încet cu cortegiul său mizer. Trecătorii își scoteau pălăriile. De la o fereastră a casei în doliu, cineva a strigat:

— N-au găsit alt drum? Nu i-a ajuns c-a nenorocit-o pe biata femeie?

La Piața Bisericii parohiale, Nacib s-a întors. S-a oprit câteva minute la priveghiul Sinhàzinhei. Sicriul încă nu era închis; în încăpere erau lumânări și flori, câteva coroane. Femeile plângeau; pentru Osmundo, însă, nu plânsese nimeni.

— Trebuie să mai așteptăm un timp. Să apuce să-l înmormânteze pe celălalt, a explicat o rudă.

Stăpânul casei, soțul unei verișoare de-a Sinhàzinhei, se plimba pe coridor, fără să-și ascundă plictiseala. Povestea asta însemna o complicație neașteptată în viața lui: corpul moartei nu putea fi scos din casa lui Jesuíno și nici din casa dentistului; nu era decent. Nevastă-sa era singura rudă a Sinhàzinhei care locuia în oraș, celelalte erau la Olivenga; nu avea altă soluție decât să-i lase să aducă cadavrul acolo și să-i facă priveghiul. Și tocmai el, prieten cu colonelul Jesuíno, cu care avea și niște afaceri.

— Un necaz... explica.

O zi și-o noapte de neplăceri, fără să mai vorbim de cheltuieli. Cine-o să plătească?

Nacib s-a dus să privească moarta: ochii închiși, trăsăturile feței senine, părul lăsat liber, mătăsos, picioarele bine făcute. Și-a mutat privirea, nu era momentul să se uite la picioarele Sinhàzinhei. Figura solemnă a Doctorului a apărut în încăpere. A rămas o clipă în fața moartei și i-a spus lui Nacib, ca să audă toți:

— Avea sângele familiei Avila, sânge blestemat, sângele Ofenísiei – și-a coborât vocea. Era rudă cu mine.

În fața privirilor uimite ale străzii îngrămădite la uși și la ferestre, Malvina a intrat cu un buchet de flori culese din grădina ei. Ce căuta acolo, la funeraliile unei soții ucise pentru adulter, această fată necăsătorită, elevă, fiică a unui moșier? Nici măcar nu fuseseră prietene intime. O dezaprobau din ochi, șușoteau pe la colțuri. Malvina i-a zâmbit Doctorului, a pus florile la picioarele sicriului, și-a mișcat buzele într-o rugăciune și a ieșit cu capul sus, așa cum intrase.

— Fata asta a lui Melk Tavares are tupeu.

— E în vorbă cu Josué.

Nacib a însoțit-o cu privirea; îi plăcuse gestul ei. Nu știa ce-i cu el în această zi; se trezise bine dispus, se simțea solidar cu Osmundo și Sinhàzinha, iritat că nu venise lume la înmormântarea dentistului, de tânguielile stăpânului casei unde se afla coșciugul celei ucise.

A sosit părintele Basílio, strângând mâini și comentând apariția soarelui strălucitor și sfârșitul ploilor.

În sfârșit, cortegiul a ieșit pe poartă, cu mai multă lume decât la Osmundo, dar tot mizer, cu părintele Basílio îngânându-și rugăciunile, familia venită din Olivenga plângând și stăpânul casei răsuflând ușurat. Nacib s-a întors la bar. De ce să nu-i fi îngropat pe amândoi împreună, cu sicriele ieșind pe poartă la aceeași oră, din aceeași casă și în aceeași groapă? Așa ar fi trebuit să facă. Viață nemernică, plină de ipocrizie, oraș fără inimă, unde doar banul conta.

— Domnu’ Nacib, servitoarea dumitale e o bomboană. O frumusețe! – vocea molatecă a lui Chico.

— Du-te dracului! Nacib era trist.

Mai târziu a aflat că sicriul Sinhàzinhei intrase pe poarta cimitirului exact în clipa când plecau puținii oameni veniți pentru Osmundo. Aproape la aceeași oră când colonelul Jesuíno Mendonça, asistat de doctorul Maurício Caires, bătea la ușa judecătorului, ca să se predea. După aceea, avocatul apăruse la bar, refuzând orice băutură în afară de apă minerală:

— Ieri m-am făcut rău acasă la Amâncio. Avea un vin portughez, clasa întâi...

Nacib s-a îndepărtat; nu voia să audă relatarea festinului din ajun. S-a dus la surorile Dos Reis să vadă cum merg pregătirile pentru banchet și le-a găsit preocupate, încă, de crimă:

— Ieri dimineață era la biserică, nefericita, a spus Quinquinha, făcându-și cruce.

— Când ați venit la noi, tocmai ne despărțiserăm de ea la biserică, la liturghie, s-a cutremurat Florzinha.

— Așa ceva... De-asta nu mă însor.

L-au dus la bucătărie, unde Jucundina și fetele ei se speteau. „Nu vă faceți griji pentru banchet, totul o să fie bine.”

— Apropo de asta, am angajat o bucătăreasă.

— Bravo. E bună?

— Cușcuș știe să facă. Cât despre mâncare, o să văd în curând, la ceasul prânzului.

— Nu mai vreți gustări?

— Câteva zile, încă...

— Din cauza ieslei, vă întreb... Avem mult de lucru. Când s-a mai potolit lumea la bar, l-a trimis pe Chico Moleza să mănânce:

— Când te-ntorci, adu-mi și mie sufertașul.

La ceasul prânzului, barul se golea. Nacib făcea casa, își calcula câștigul și socotea cheltuielile. Întotdeauna, primul care apărea după prânz era Tonico Bastos, care lua un rachiu cu biter pentru digestie. În ziua aceea au vorbit despre înmormântări, pe urmă Tonico i-a povestit ce se întâmplase la cabaret în ajun, după plecarea arabului. Colonelul Ribeirinho băuse atât de mult încât aproape că au fost nevoiți să-l ducă acasă în spate. Pe scară vomitase de trei ori, murdărindu-și hainele.

— I s-au aprins călcâiele după dansatoare...

— Și Mundinho Falcão?

— A plecat devreme. M-a asigurat că n-are nimic cu ea, că drumul e liber. Și atunci, e clar...

— Te-ai aruncat...

— Am practicat stilul meu.

— Și ea?

— Eh! E interesată. Dar până nu pune gheara pe Ribeirinho face pe sfânta. Am priceput tot.

— Și bărbatu-su?

— E de partea colonelului cu trup și suflet. Știe deja totul despre Ribeirinho. De mine nu vrea s-audă. Dacă nevastă-sa îi zâmbește lui Ribeirinho, dansează cu el strâns, ori îl ține de frunte să verse, porcului i se pare minunat. Dar e de-ajuns să mă apropii eu și îl cuprinde frica. Tipul e un pește de primă clasă.

— I-e frică să nu-i strici combinațiile.

— Eu? Eu vreau doar firimiturile. Să plătească Ribeirinho și eu mă mulțumesc cu zilele de relaș... Cât despre soț, nu-ți face griji. La ora asta probabil că știe deja că sunt fiul liderului politic al regiunii. Că trebuie să se poarte bine cu mine.

Chico Moleza venea cu mâncarea. Nacib a părăsit tejgheaua și s-a așezat la o masă, punându-și un șervet la gât:

— Să vedem cum se comportă bucătăreasa...

— Cea nouă? Tonico s-a apropiat curios.

— În viața mea n-am văzut o brunetă așa frumoasă! Chico Moleza lăsa vorbele să alunece alene.

— Și mi-ai spus că e o cotoroanță, domnule arab nerușinat. Va să zică ascunzi prietenilor adevărul?

Nacib desfăcea sufertașul și scotea mâncărurile.

— Oh! a exclamat în fața aromelor ce se înălțau din tocănița de măruntaie de pasăre, din peștele prăjit, orezul, fasolea și bucățelele de prăjitură de banană.

Tonico l-a întrebat pe Chico Moleza:

— E drăguță, de-adevărat?

— Drăguță...

S-a aplecat peste farfurii:

— Și nu știe să gătească, nu-i așa? Dom’le turc mincinos... Îmi lasă gura apă...

Nacib l-a invitat:

— Ajunge pentru amândoi. Ia o înghițitură.

Bico-Fino a deschis o sticlă de bere și a pus-o pe masă.

— Ce făcea? l-a întrebat Nacib pe Chico.

— Tăifăsuia pe-ndelete cu bătrâna. Vorbesc de spiritism. Mai exact, mama vorbește și ea doar ascultă și râde. Când râde, domnule Tonico, te prostește de-a binelea.

— Oh! a exclamat din nou Nacib, după prima îmbucătură. Mană cerească, domnu’ Tonico. De data asta, am avut mare noroc, Doamne-ajută.

— La masă și la pat, eh, dom’le turc...

Nacib a mâncat pe săturate și pe urmă, după ce a plecat Tonico, s-a întins pe șezlong, așa cum făcea în fiece zi, la umbra unor copaci în spatele barului. A luat un ziar din Bahia, apărut cu aproape o săptămână în urmă, și și-a aprins o țigară de foi. Și-a mângâiat mustața mulțumit de viață; tristețea dimineții cu înmormântări i se risipise. Mai încolo o să se ducă la prăvălia lui unchiu-su și o să ia o rochie ieftină și o pereche de sandale. Și-o să discute cu bucătăreasa problema gustărilor și a dulciurilor pentru bar. Nu și-ar fi închipuit că pribeaga aceea, plină de praf și îmbrăcată în zdrențe, știe să gătească... Și că sub colb se ascunde atâta farmec, atâta frumusețe... A adormit în pace. Briza mării îi mângâia mustățile.

Orologiile încă nu bătuseră de cinci după-masă, Percepția era în plină activitate, când Nhô-Galo a intrat în bar agitat, cu un exemplar din Diãrio de Ilhéus în mână. Nacib i-a servit un vermut și se pregătea să-i povestească despre noua bucătăreasă, când celălalt a spus fonfăit:

— A început distracția!

— Ce?

— Uite ziarul de azi. De-abia a ieșit. Citește...

Pe prima pagină era un articol lung, cu litere mari. Titlul era pe patru coloane: „Scandaloasă indiferență față de rada portului”. Un atac în regulă la adresa primăriei, a lui Alfredo Bastos, „deputat statal ales de poporul din Ilhéus ca să apere interesele sacre ale regiunii cacauei”, care a uitat aceste interese și a cărui palidă elocință se făcea auzită doar pentru a preamări acțiunile guvernului, parlamentar ce spunea doar „foarte bine” și „de acord”, la adresa primarului, o rubedenie de-a colonelului Ramiro, de o „mediocritate inutilă și servilism fără seamăn în fața ștabilor, a celor atotputernici”, învinovățindu-i pe oamenii politici aflați la putere de situația radei din Ilhéus. Pretextul articolului era eșuarea vaporului companiei Ita în ziua precedentă. „Cea mai importantă și mai arzătoare problemă a regiunii, care reprezintă încununarea progresului local și va însemna bogăție și civilizație, ori înapoiere și mizerie, problema intrării în portul Ilhéus, sau, cu alte cuvinte, problema portului direct al cacauei”, nu există pentru cei care „în împrejurări speciale puseseră mâna pe posturile de conducere”. Și îi dădea tot așa, teribilă catilinară, ce sfârșea cu o evidentă aluzie la Mundinho, amintind că, totuși, „persoane cu un înalt sentiment civic, în fața acestui criminal dezinteres al autorităților municipale, erau gata să ia problema în mână și s-o rezolve. Poporul, acest glorios și curajos popor din Ilhéus, purtător al altor tradiții, va ști să judece, să pedepsească, să răsplătească!”.

— Băiete... treaba e serioasă...

— E scris de Doctor.

— Pare, mai degrabă, de Ezequiel.

— Doctorul e, sunt sigur. Ieri, doctorul Ezequiel se îmbătase la cabaret. O să fie discuții...

— Discuții! Ești optimist. O să fie un scandal pe cinste.

— Numai să nu înceapă azi, aici, la bar.

— De ce, aici?

— E banchetul Întreprinderii de Autobuze, ai uitat? O să vină toată lumea: primarul, Mundinho, colonelul Amâncio, Tonico, Doctorul, Căpitanul, Manuel das Onças, ba chiar și colonelul Ramiro Bastos a spus că s-ar putea să vină.

— Colonelul Ramiro? Nu mai iese seara.

— A zis c-o să vină. E dat dracului și-acum de-abia o să vină, cu siguranță, o să vezi. E posibil ca banchetul să sfârșească într-o încăierare...

Nhô-Galo își freca mâinile:

— O să fie amuzant...

Se întorcea la Percepție, lăsându-l pe Nacib îngrijorat. Patronul barului era prieten cu toți, trebuia să rămână departe de acea luptă politică.

Soseau chelnerii angajați să servească la banchet și s-au apucat să aranjeze sala, alipind mesele. Aproape în același timp, judecătorul, cu un teanc de cărți sub braț, s-a așezat afară cu João Fulgêncio și Josué. O admirau pe Glória la fereastră; judecătorul considera că spectacolul e un adevărat scandal. João Fulgêncio râdea, nu era de acord:

— Glória, domnule judecător, e o necesitate socială, ar trebui ca primăria s-o socotească o instituție publică, ca Asociația Rui Barbosa, Euterpe 13 Mai ori Sfânta Casă a Mizericordiei. Glória are o funcție importantă în societate. Prin simpla ei prezență la fereastră, sau apariția ei, din când în când, pe străzi, ridică la un nivel superior unul din aspectele cele mai serioase ale vieții orașului: viața sexuală. Le formează tinerilor gustul pentru frumusețe și conferă demnitate viselor bărbaților cu neveste urâte, din nefericire, în majoritate în orașul nostru, și obligațiilor lor matrimoniale care, altfel, ar fi un insuportabil sacrificiu.

Judecătorul a catadicsit să aprobe:

— Frumoasă pledoarie, dragul meu, demnă de cine o face și de cine a provocat-o. Dar, între noi fie vorba, nu e totuși absurd, atâta carne de muiere pentru un singur bărbat? Și încă unul scund, slab... Cel puțin, dacă n-ar sta la vedere toată ziua, așa cum stă...

— Și ce crezi dumneata, domnule? Că nimeni nu face amor cu ea? Te înșeli, dragul meu judecător, te înșeli...

— Nu mai spune, João? Și cine îndrăznește?

— Majoritatea bărbaților, Excelență... Când se culcă cu nevestele lor, se gândesc la Glória. Cu ea fac amor.

— Fir-ai să fii, dom’le João Fulgêncio, trebuia să ghicesc imediat că e vorba de un paradox...

— Oricum, această doamnă de aici e o ispită, a spus Josué. Mai lipsește să agațe lumea cu privirea...

Cineva a apărut vânturând un exemplar din Diãrio de Ilhéus:

— Ați văzut?

João Fulgêncio și Josué citiseră deja. Judecătorul a luat ziarul și și-a pus ochelarii. Și la celelalte mese se făceau comentarii.

— Ei, ce ziceți?

— Politica o să distrugă totul...

— Banchetul de azi o să fie distractiv.

Josué continua să vorbească despre Glória:

— Ceea ce e de mirare e că nimeni nu îndrăznește să se combine cu ea. Pentru mine e un mister.

Profesorul Josué era nou pe aceste meleaguri, adus de Enoch când înființase colegiul. Deși se adaptase imediat, frecventa Papetăria Modêlo și barul Vesúvio, apărea prin cabarete, ținea discursuri la festivități, ori cina la bordeluri, încă nu știa multe din istoriile din Ilhéus. Și pe când ceilalți discutau articolul din Diãrio, João Fulgêncio i-a povestit cele întâmplate cu colonelul Coriolano și Tonico, puțin înainte de venirea lui Josué în oraș, când colonelul o instalase pe Glória în casă.

Paranteză de avertizare

De îndată ce colonelul o adusese și-o instalase pe Glória în oraș – povestea João Fulgêncio, adevărată enciclopedie a întâmplărilor și istoriilor din Ilhéus – în cea mai frumoasă dintre casele sale, cea în care locuise familia lui înainte de-a se muta în capitală, scandalizând fetele bătrâne, Antoninho Bastos, notar public, soț al unei neveste geloase și tată a doi copii drăguți, băiat atât de elegant încât duminica purta vestă, un Don Juan local, fiul mult iubit al colonelului Ramiro Bastos, a început să-i facă ochi dulci mulatrei.

Nu era vorba de o reeditare a idilei dintre Juca Viana și Chiquinha. Josué auzise vorbindu-se de această poveste veche? I se povestiseră amănuntele comice și triste, totodată? Mai mult triste decât comice, umorul ăsta al celor din Ilhéus era cam macabru. În cazul de față n-au fost plimbări pe plajă, nici strângeri de mână pe cheiurile portului, Tonico încă nu se aventurase să împingă poarta Glóriei, în miez de noapte. Venea doar după-amiezele, destul de des, acasă la țiitoare cu mici daruri – bomboane cumpărate la barul lui Nacib, s-o întrebe de sănătate și dacă are nevoie de ceva. Și priviri pierdute și vorbe dulci. Mai mult nu îndrăznea maestrul Tonico.

O veche prietenie îl lega pe colonelul Coriolano de familia Bastos. Ramiro Bastos îi botezase un fiu, erau camarazi de partid, se vedeau mereu. De asta profitase Tonico, ca să-i explice nevestei sale, acestei grăsane și supergeloase dona Olga, că este obligat, datorită legăturilor de prietenie și intereselor politice care-l legau de colonel, să facă acele suspecte vizite, imediat după prânz, în casa rău famată. Dona Olga își sălta pieptul monumental amenințătoare:

— Dacă ești obligat să te duci, dacă ți-a cerut colonelul, du-te Tonico, nu-ți face griji, din cauza mea. Dar ai grijă! Dacă aflu ceva, ah, dacă aflu...

— Atunci, fata mea, dacă ai o urmă de îndoială, mai bine nu mă duc. Atât doar, că i-am promis lui Coriolano... Limbă de aur, Tonico ăsta, cum spunea Căpitanul. Pentru dona Olga nu exista bărbat mai pur, biata de ea, urmărit de toate femeile din oraș, prostituate, fete nemăritate, femei căsătorite, toate niște târfe, fără excepție. Și totuși, ca să fie mai sigură, ca să-l împiedice să cadă în ispită, îl ținea sub control. Habar n-avea ea...

Și-așa, cu răbdare și bomboane, Tonico „își pregătea patul unde să se culce”, cum se șoptea deja la papetărie și la bar. Dar înainte de a se întâmpla ceea ce cu siguranță ar fi trebuit să se întâmple, colonelul Coriolano a aflat de vizite, de caramele și de privirile pierdute. A apărut pe neașteptate la Ilhéus, la mijlocul săptămânii, și a intrat pe poarta casei lui Tonico, unde se afla și biroul lui, plin de lume la ora aceea.

Antoninho Bastos și-a primit prietenul cu dovezi zgomotoase de prietenie și bătându-l pe umăr, fiindcă era așa cum era, un tip deosebit de cordial și simpatic. Coriolano l-a lăsat s-o facă, a acceptat un scaun, s-a așezat și, plesnindu-se cu cravașa peste cizmele pline de noroi, a spus fără să ridice glasul:

— Domnule Tonico, mi-a ajuns la urechi că domnia ta dai târcoale casei în care stă protejata mea. Eu îți prețuiesc prietenia, domnule Tonico. Te știu de când erai mic în casa cumătrului Ramiro. De-asta am să-i dau un sfat domniei tale, un sfat de prieten vechi: nu mai trece pe-acolo. Eu îl prețuiam mult și pe Juca Viana, fiul răposatului Viana, partenerul meu de pocher, și îl știam și pe el de mic. Îți amintești ce i s-a întâmplat? E regretabil, bietul de el, dar s-a încurcat cu femeia altuia...

În birou s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Tonico a îngânat:

— Dar, colonele...

Coriolano a continuat, fără să-și schimbe tonul, jucându-se cu cravașa:

— Domnia ta ești un băiat drăguț și prezentabil, ai femei multe, nu duci lipsă de-așa ceva. Eu sunt obosit și bătrân, femeia mea cu pirostrii a îmbătrânit, sărăcuța de ea, n-o mai am decât pe Glória. Îmi place fata asta și-o vreau numai pentru mine. Afacerea asta cu plătitul femeilor pentru alții n-a fost niciodată pe placul meu.

I-a zâmbit lui Tonico Bastos:

— Sunt prietenul dumitale și de-asta te previn; nu mai da târcoale pe-acolo.

Notarul era palid, în birou se făcuse o liniște mormântală. Cei de față schimbau priviri între ei, Manuel das Onças, care venise să înregistreze un înscris, afirma după aceea că simțise în aer un „miros a mort” și el avea un nas format pentru asemenea miros, avea pe conștiință câteva cadavre din vremea încăierărilor. Tonico a început să se explice: erau calomnii, niște calomnii mizerabile ale dușmanilor săi și ale dușmanilor lui Coriolano. El trecea pe acasă pe la Glória ca să-și ofere serviciile protejatei colonelului, disprețuită tot timpul de toată lumea. Erau aceiași care îl criticau pe Coriolano pentru că o instalase în Piața São Sebastiâo, în casa unde locuise familia lui, oameni care-i întorceau spatele fetei, care scuipau când trecea ea, aceiași umblau cu intrigi și acum. Ei voise doar să-și arate în mod public stima și solidaritatea lui cu colonelul. N-avea nimic cu fata, nici măcar vreo intenție. Limbă de aur, Tonico ăsta.

— Că n-ai nimic cu ea, asta știu. Dacă ai fi avut, n-aș fi fost aici să stăm de vorbă, discuția ar fi fost altfel. Însă nu pun mâna în foc că n-ai vreun gând. Dar cum intențiile nu păgubesc și nici nu pun coarne cuiva... Mai bine ar fi ca domnia ta să faci ca ceilalți, să-i întorci spatele. Așa îmi place mie. Și-acum, că domnia ta ești prevenit, să nu mai vorbim despre asta.

Imediat a început să vorbească de afaceri, de parcă n-ar fi spus nimic, a intrat în casă să-i spună „bună ziua” donei Olga și să-i ciupească de obraji pe copii. Tonico Bastos n-a mai trecut nici măcar pe trotuarul Glóriei și de atunci, ea trăia și mai melancolică și singuratică. Orașul glosase povestea: „patul se prăbușise înainte de-a fi apucat să se culce în el”, se spunea „și căzuse făcând zgomot”, adăugau unii – lumea din Ilhéus fără simțire și milă. Avertismentul colonelului Coriolano nu-i slujise doar lui Tonico; mulți se hotărâră să rămână la intenții care, în nopțile monotone, se transformau în vise agitate, alimentate de contemplarea bustului Glóriei la fereastră și de zâmbetul ei coborându-i dinspre ochi spre gură „umed de dorință”, așa cum spunea atât de bine în versuri chiar Josué. Și cine câștiga din asta după João Fulgêncio, care își încheia povestirea, erau nevestele, femeile bătrâne și urâte, pentru că, așa cum îi spusese judecătorului, Glória era o instituție publică, o necesitate socială, ridicând la un nivel superior viața sexuală a acestui oraș Ilhéus, atât de feudal, deși nimeni nu nega ciuda mult lăudatul și inegalabilul progres...

Închisă paranteza, se ajunge la banchet

În ciuda curiozității și a temerilor lui Nacib, banchetul Întreprinderii de Autobuze s-a desfășurat în perfectă pace și armonie. Încă dinainte de ora șapte, când ultimii clienți veniți pentru aperitiv s-au retras, rusul Jacob, frecându-și mâinile și râzând cu toată gura, se-nvârtea prin jurul lui Nacib. Și el citise articolul din ziar și se temea pentru reușita petrecerii. Locuitorii din Ilhéus se aprindeau ușor... Asociatul său Moacir Estrela aștepta la garaj sosirea autobuzului cu invitații de la Itabuna, zece persoane, între care primarul și judecătorul. Și tocmai acum, nenorocitul ăsta de articol care crea zâzanie, neîncredere și disensiuni între invitații săi.

— Chestia asta o să mai provoace multe discuții.

Căpitanul, care apăruse mai înainte, ca să-și termine partida de table, i-a mărturisit lui Nacib că articolul e doar un început. Primul dintr-o serie și că lucrurile nu vor rămâne doar pe hârtie; Ilhéus va trăi zile mărețe. Doctorul, cu degetele murdare de cerneală și ochii strălucind de mândrie, trecuse pe-acolo în fugă, declarând că este foarte ocupat. Cât despre Tonico Bastos, nu se mai întorsese la bar și se pare că fusese chemat de urgență de colonelul Ramiro.

Primii invitați veniți au fost cei din Itabuna, lăudând călătoria cu autobuzul, voiajul făcut într-o oră și jumătate, deși drumul nu era complet uscat. Priveau cu o curiozitate condescendentă străzile, casele, biserica, barul Vesúvio, provizia de băuturi, Cine-Teatrul Ilhéus, găsind că în Itabuna totul era mai bun: nu erau biserici ca la ei, cinematograf ca al lor, case pe potriva noilor clădiri din Itabuna, baruri atât de bine aprovizionate cu băuturi și cabarete atât de frecventate. Pe vremea aceea începuse deja rivalitatea între cele două orașe principale din zona plantațiilor de cacao. Cei din Itabuna vorbeau de progresul nelimitat, de dezvoltarea formidabilă a provinciei lor, până acum câțiva ani simplu district aparținând de Ilhéus, un sat cunoscut sub numele de Taboca. Discutau cu Căpitanul despre problema portului.

Diverse familii se îndreptau spre cinema să asiste la spectacolul magicianului Sandra, priveau lumea de la bar, personalitățile importante adunate acolo și masa mare în formă de T. Jacob și Moacir primeau invitații. Mundinho Falcão a sosit împreună cu Clóvis Costa și s-a produs o oarecare agitație datorită curiozității. Exportatorul îi îmbrățișa pe cei din Itabuna; printre ei se aflau clienți de-ai lui. Colonelul Amâncio Leal, însoțit de Manuel das Onças, povestea că Jesuíno plecase la moșie, cu încuviințarea judecătorului și că va aștepta acolo desfășurarea procesului. Colonelul Ribeirinho nu-și lua ochii de la intrarea cinematografului, în speranța c-o va vedea venind pe Anabela. Conversația devenea generală, se vorbea de înmormântări, de crima din ziua precedentă, de afaceri, de sfârșitul ploilor, de perspectivele recoltei, despre prințul Sandra și Anabela, și se evita cu grijă orice aluzie la chestiunea portului și la articolul din Diãrio de Ilhéus. Ca și cum toți s-ar fi temut că vor începe ostilitățile și nimeni n-ar fi vrut să-și asume o astfel de răspundere.

Când în jurul orei opt se așezau deja la masă, cineva a anunțat din ușa barului:

— Vine colonelul Ramiro cu Tonico.

Amâncio Leal le-a ieșit în întâmpinare. Nacib s-a speriat; atmosfera a devenit mai încordată, râsetele sunau fals și el distingea revolverele pe sub haine, Mundinho Falcão stătea de vorbă cu João Fulgêncio; Căpitanul s-a apropiat de ei. De cealaltă parte a pieței, profesorul Josué putea fi văzut la poarta Malvinei. Colonelul Ramiro Bastos, cu pași obosiți, sprijinindu-se în baston, a intrat în bar și înainta, salutând pe fiecare în parte. S-a oprit în fața lui Clóvis Costa și i-a strâns mâna:

— Cum merge ziarul, Clóvis? Bine?

— Bine, domnule colonel.

S-a oprit nițel la grupul format din Mundinho, João Fulgêncio și Căpitan. A vrut să știe cum a fost călătoria lui Mundinho, îi reproșa lui João Fulgêncio că nu mai trecuse în ultima vreme pe-acasă pe la el, a glumit cu Căpitanul. Nacib se simțea plin de admirație pentru bătrân; probabil că era nebun de furie în adâncul sufletului, dar nu lăsa să se vadă nimic. Își privea adversarii, pe cei ce se pregăteau să lupte contra puterii lui, ca să-i smulgă posturile, de parcă ar fi fost copii fără minte care nu reprezentau o primejdie. A fost așezat în capul mesei între cei doi primari, și, imediat după el, Mundinho între cei doi judecători. Au început să fie servite mâncărurile surorilor Dos Reis.

La început, nimeni nu se simțea în largul lui. Mâncau, beau, stăteau de vorbă, dar plutea o neliniște asupra mesei, de parcă toți ar fi așteptat un eveniment. Colonelul Ramiro Bastos nu s-a atins de mâncare și de-abia a gustat din vin. Ochii săi mici se plimbau de la un comesean la altul. S-au întunecat când s-au oprit la Clóvis Costa, la Căpitan și la Mundinho. Deodată a vrut să știe de ce nu venise Doctorul și i-a regretat absența. Încetul cu încetul atmosfera a devenit mai veselă și mai senină. Se spuneau bancuri, se vorbea despre spectacolul Anabelei și era lăudată mâncarea surorilor Dos Reis.

Și, în sfârșit, a sosit ora discursurilor. Rusul Jacob și Moacir îl rugaseră pe doctorul Ezequiel Prado să vorbească în numele Întreprinderii care dădea banchetul. Avocatul s-a ridicat, băuse mult și avea limba încleiată, dar cu cât bea mai mult, cu atât vorbea mai bine. Amâncio Leal îi șoptise ceva în taină doctorului Maurício Caires. Fără îndoială îi spusese să fie atent. Dacă Ezequiel, a cărui loialitate politică față de colonelul Ramiro devenise îndoielnică de la ultimele alegeri, se apucă să comenteze chestiunea portului, atunci el, Maurício, trebuia să răspundă la atac. Dar doctorul Ezequiel, fiind într-o zi de mare inspirație, își alesese ca temă principală prietenia între Ilhéus și Itabuna, orașe înfrățite din zona plantațiilor de cacao, legate acum și prin noua Întreprindere de Autobuze, această „monumentală realizare” a unor oameni întreprinzători ca Jacob, „venit din stepele înghețate ale Siberiei ca să impulsioneze progresul în acest colț de țară brazilian – frază la care lui Jacob, născut, în realitate, într-un ghetou din Kiev, i s-au umezit ochii –, și Moacir, „om ce s-a format prin propriul său efort, exemplu de muncitor onest” – Moacir și-a plecat ochii, modest, în vreme ce în jur răsunau aplauze. Și-așa mai departe, dându-i întruna cu civilizația și progresul, prevăzând viitorul zonei menite „să ajungă rapid la cele mai înalte culmi ale culturii”.

Primarul din Ilhéus, încâlcit și interminabil, i-a salutat pe locuitorii din Itabuna, atât de bine reprezentați. Primarul din Itabuna, colonelul Aristóteles Pires, a mulțumit în câteva cuvinte. Studia ambianța, pensativ. Se ridică doctorul Maurício, dându-și drumul la gură și servindu-le Biblia ca desert. Ca să încheie cu un toast pentru „acest onorabil locuitor din Ilhéus, căruia îi datorează atât de mult regiunea noastră, bărbat cu deosebite virtuți, bun gospodar, tată de familie exemplar, conducător și prieten, colonelul Ramiro Bastos”. Au băut toți; Mundinho a ciocnit cu colonelul. De-abia s-a așezat doctorul Maurício că s-a ridicat Căpitanul, cu o cupă în mână. Și el voia să țină un toast, a spus, profitând de această petrecere care marca un pas înainte pe calea progresului în zona plantațiilor de cacao. A închinat pentru un om venit din marile orașe ale sudului ca să-și folosească în regiunea aceasta averea și extraordinara lui energie, clarviziunea sa de om de stat și patriotismul său. În cinstea acestui om, căruia Ilhéus și Itabuna îi datorează deja atâtea, al cărui nume e legat, în mod anonim, de această Întreprindere de Autobuze, ca, de altfel, de tot ceea ce au realizat cei din Ilhéus în acești ultimi ani, în cinstea lui Raimundo Mendes Falcão, ridică paharul. A fost rândul colonelului să ciocnească cu exportatorul. După cum s-a povestit după aceea, tot timpul toastului rostit de Căpitan, Amâncio Leal ținuse mâna pe revolver.

Și nu s-a mai întâmplat nimic. Totuși, înțeleseseră cu toții că Mundinho își asuma, din ziua aceea, șefia opoziției și va începe lupta. Dar nu o luptă ca pe timpuri, din vremea cuceririi pământurilor. Acum carabinele și încăierările, notariatele incendiate și înscrisurile false nu mai erau hotărâtoare. João Fulgêncio i-a spus judecătorului:

— În loc de împușcături, discursuri... E mai bine așa. Dar judecătorul se îndoia:

— Asta tot cu împușcături se termină, ai să vezi. Colonelul Ramiro Bastos s-a retras imediat, însoțit de Tonico. Ceilalți s-au împrăștiat pe la mesele din bar și au continuat să bea. S-a format o masă de pocher în separeu; unii au pornit spre cabarete. Nacib umbla de la un grup la altul, îmboldindu-i pe ospătari; băutura curgea. În mijlocul acelei harababuri, un puști îi aduse un bilet de la Risoleta. Voia să-l vadă neapărat în noaptea aceea și o să-l aștepte la Bataclán. Semna „turturica ta Risoleta”; arabul a zâmbit satisfăcut. Lângă tejghea era pachetul pentru Gabriela: o rochie de stambă înflorată și o pereche de sandale.

Când s-a terminat spectacolul la cinema, barul s-a umplut. Nacib nu mai prididea cu servitul. Acum conversația era axată pe comentariile despre articol. Mai erau unii care vorbeau despre crima din ajun, familiile lăudau prestidigitatorul. Dar aproape la toate mesele tema era articolul din Diário de Ilhéus. Clienții au rămas până târziu, era trecut de miezul nopții când Nacib a făcut casa și s-a îndreptat spre cabaret. La o masă, cu Ribeirinho, Ezequiel și alții, Anabela le cerea să-și scrie impresiile în albumul ei. Nhô-Galo, romantic, a scris: „Tu ești, oh, balerină, însăși personificarea artei”. Doctorul Ezequiel, beat pulbere, a adăugat cu un scris tremurat: „Ce n-aș da să fiu amantul artei”. Prințul Sandra fuma cu țigaretul lui lung, imitație de fildeș. Ribeirinho, foarte intim, îl bătea pe spate și-i povestea minunățiile moșiei lui.

Risoleta îl aștepta pe Nacib. L-a tras într-un colț al salonului. I-a povestit necazurile sale: se sculase bolnavă, îi reapăruse o complicație mai veche care-i amăra zilele, trebuia să cheme doctorul. Și n-avea nici un ban, nici pentru medicamente. N-avea cui să ceară, nu cunoștea aproape pe nimeni. Apelase la Nacib, el fusese atât de drăguț în noaptea aceea. Arabul i-a dat o bancnotă, bombănind; ea l-a mângâiat pe păr.

— O să mă fac bine repede, în două-trei zile, și te anunț...

A plecat grăbită. O fi într-adevăr bolnavă ori jucase comedia asta ca să-l tapeze de bani și să-i toace cu vreun student ori vreun amploiat, plătind o masă stropită cu mult vin? Nacib se simțea iritat, spera să se culce cu ea, să uite în brațele ei ziua tristă a înmormântărilor, ziua obositoare și agitată a banchetului și a intrigilor politice. O zi să te facă praf. Sfârșită cu această decepție. Ținea în mână pachetul pentru Gabriela. Luminile se stingeau, dansatoarea a apărut cu penele ei. Colonelul Ribeirinho a chemat chelnerul și a comandat șampanie.

Noaptea Gabrielei

A intrat în cameră și și-a scos pantofii. Stătuse o bună parte a zilei în picioare, alergând de la o masă la alta. O plăcere să-ți scoți pantofii, ciorapii, să-ți miști degetele de la picioare, să faci câțiva pași desculț și să-ți pui papucii vechi din blană de pisică. În cap îi năvăleau sentimente și imagini. Anabela probabil că își terminase numărul și-o fi stând la masă cu Ribeirinho, bând șampanie. Tonico Bastos nu apăruse în seara asta. Și prințul? Se numea Eduardo da Silva; pe cartea lui de vizită scria: „artist”. Un cinic, asta era. Făcându-i curte moșierului, împingând-o pe femeie în brațele lui, făcând comerț cu trupul ei. Nacib ridică din umeri. Poate că era un biet nenorocit, poate că Anabela nu reprezenta mare lucru pentru el, o simplă legătură întâmplătoare, datorită meseriei. Asta era afacerea lui, așa își câștiga pâinea, după chip părea că suferise mult de foame. Murdară meserie, fără îndoială, dar care e curată? De ce să-l judece și să-l condamne? Cine știe dacă el nu e mai bine crescut decât prietenii lui Osmundo, amicii lui de bar, de literatură proastă, de baluri la Clubul Progresso și de bârfe despre femei, toți cetățeni onorabili, dar care n-au fost în stare să petreacă la cimitir cadavrul prietenului lor?... Corect era Căpitanul. Sărac, fără alte venituri decât leafa lui de inspector federal, fără plantații de cacao, își menținea punctul de vedere și înfrunta pe oricine. Nu era prieten bun cu Osmundo și totuși fusese la înmormântare, ținuse coșciugul de unul din mânere. Și discursul de la banchet? Le aruncase la toți în față numele lui Mundinho. În prezența colonelului Ramiro Bastos.

Amintindu-și de banchet, Nacib s-a cutremurat. Putea să iasă cu împușcături, a fost un noroc că se terminase cu bine. Și ăsta era doar începutul, chiar Căpitanul o spusese. Mundinho avea bani, se bucura de prestigiu la Rio, avea prieteni în guvernul federal, nu era „un fitecine de căcat” ca doctorul Honorato, medic bătrân și ramolit, șeful opoziției, care-i datora favoruri lui Ramiro și-i cerea slujbe pentru fiii lui. Mundinho o să târască multă lume după el, o să-i dezbine pe moșieri, stăpâni pe voturi, o să creeze probleme. Dacă reușea, cum promisese, să aducă ingineri și drage ca să amenajeze portul... Putea să devină stăpân în Ilhéus, să-i ostracizeze pe Bastos. Bătrânul era pe ducă, Alfredo mai era în Cameră doar pentru că era fiul lui, medic pediatru bun și nimic mai mult. Cât despre Tonico... ăsta nu se născuse pentru politică, să comande și să ordone, să facă și să desfacă. Decât atunci când era vorba de femei. Nu apăruse la cabaret în seara asta. Cu siguranță, ca să nu participe la discuțiile cu privire la articol, nu știa să lupte. Nacib a clătinat din cap. Prieten cu unii și cu alții, cu Căpitanul și cu Tonico, cu Amâncio Leal și cu Doctorul, cu ei bea, juca, stătea de vorbă, se ducea la casele de curve. De la ei îi veneau banii pe care îi câștiga. Și acum erau dezbinați, fiecare în altă grupare. Într-o singură privință erau toți de acord: femeia adulteră trebuie ucisă, nici măcar Căpitanul n-o apărase pe Sinhàzinha. Nici măcar vărul ei, în casa căruia fusese adus cadavrul înainte de înmormântare. Ce dracului căutase acolo fata colonelului Melk Tavares, pentru care ofta plin de pasiune Josué, cu chip frumos, tăcută și ochi plini de neliniște, de parcă ar fi ascuns o taină, un mister? Odată, João Fulgêncio spusese, văzând-o împreună cu alte colege cumpărând ciocolată de la bar:

— Fata asta e altfel decât celelalte, are caracter.

De ce altfel, ce voia să spună João Fulgêncio, om atât de inteligent, cu chestia aia că „are caracter”? Adevărul e că venise la priveghi cu flori, taică-su îl vizitase pe Jesuíno, „trecuse să-l salute”, cum îi spusese chiar el lui Nacib la „piața de sclavi”. Iar fiică-sa, fată nemăritată și elevă, în așteptarea unui logodnic, ce dracului căuta lângă sicriul Sinhàzinhei? Toți erau dezbinați; tatăl de-o parte, fiica de cealaltă. Tare-i complicată viața, înțeleag-o cine poate, pentru el era peste puteri, nu era decât patron de bar, de ce să se gândească la toate astea? El trebuia să câștige bani, ca într-o bună zi să-și cumpere o plantație de cacao. Dacă l-o ajuta Dumnezeu, o s-o cumpere. Atunci, poate, va putea, să privească chipul Malvinei, să încerce să-i dezlege enigma. Sau, cel puțin, să-i cumpere casă unei metrese ca Glória.

Îi era sete, s-a dus să bea apă din cana din bucătărie. A văzut pachetul cu rochia și sandalele aduse de la prăvălia lui unchi-su. Era nehotărât. Cel mai bine era să i le dea mâine. Sau să le lase la ușa cămăruței din fund ca să le găsească servitoarea când s-o trezi. Ca de Crăciun... a zâmbit și a luat pachetul. În bucătărie a sorbit apa cu înghițituri prelungi, băuse mult toată ziua, la banchet, ajutând la servit.

Luna, sus pe cer, lumina grădina cu mamoni44 și guayabos. Ușa de la camera servitoarei era deschisă. Poate din cauza căldurii. Pe vremea Filomenei era încuiată cu cheia, bătrâna se temea de hoți, bogăția ei erau icoanele. Lumina lunii intra în cameră. Nacib s-a apropiat; o să lase pachetul la picioarele patului și ea o să se sperie mâine dimineață. Și, poate, noaptea următoare...

Ochii scrutau întunericul. Razele de lună urcau pe pat, îi luminau o parte din picior. Nacib a rămas cu ochii țintă, excitat. Sperase să se culce în brațele Risoletei. În noaptea aceea se dusese la cabaret cu convingerea asta, bucurându-se dinainte de iscusința ei de prostituată de oraș mare. Rămăsese cu dorința. Acum vedea trupul brun al Gabrielei, piciorul atârnându-i din pat. Mai mult îl ghicea decât îl vedea, sub pătura peticită, acoperindu-i doar în parte combinezonul rupt, pântecele și sânii. Un sân tresălta pe jumătate gol; Nacib încerca să vadă mai bine. Și mirosul acela de garoafe care te amețea.

Gabriela se mișcă în somn; arabul intrase în cameră. Stătea cu mâna întinsă, n-avea curaj să atingă trupul adormit. De ce să se grăbească? Dacă o să strige, o să facă scandal, o să plece? O să rămână fără bucătăreasă și alta ca ea n-o să mai găsească niciodată. Cel mai bine era să lase pachetul la marginea patului. Mâine o să stea mai mult pe-acasă, o să-i câștige încrederea încetul cu încetul și, în cele din urmă, o s-o cucerească.

Când a vrut să lase pachetul, aproape că-i tremura mâna. Gabriela a tresărit, a deschis ochii, a vrut să spună ceva, dar l-a văzut pe Nacib în picioare, privind-o. A căutat pătura cu mâna, instinctiv, dar n-a reușit decât – de spaimă ori în mod intenționat? – s-o dea jos. S-a ridicat în capul oaselor și a rămas așa zâmbind timid. Nu încerca să-și ascundă sânul, vizibil acum la lumina lunii.

— Am venit să-ți aduc un cadou, a îngânat Nacib. Voiam să-l pun pe pat. Acum am sosit...

Ea zâmbea – de frică sau ca să-i dea curaj? Putea fi și una, și alta; părea un copil, cu coapsele și sânii dezveliți, ca și cum n-ar fi văzut nimic rău în asta, ca și cum n-ar fi știut nimic despre asemenea lucruri, inocența întruchipată. A luat pachetul din mâna lui:

— Mulțumesc, domnișorule. Dumnezeu să te răsplătească.

A desfăcut sfoara! Nacib o privea; a despăturit rochia și-a întins-o peste ea, a zâmbit, apoi a mângâiat-o cu palma:

— Frumoasă...

S-a uitat la sandalele ieftine; Nacib gâfâia.

— Sunteți așa de bun...

Dorința urca în pieptul lui Nacib, îl sufoca. Ochii i s-au tulburat, parfumul de garoafe îl amețea; ea a luat rochia s-o privească mai bine și goliciunea ei nevinovată s-a ivit din nou.

— Frumoasă... Am stat trează, v-am așteptat să-mi spuneți ce mâncare să fac mâine. S-a făcut târziu și am venit să mă culc...

— Am avut mult de lucru – cuvintele-i ieșeau cu greu din gură.

— Bietul de el... Nu sunteți obosit?

A împăturit rochia și a pus sandalele pe podea.

— Dă-mi-o s-o pun în cuier.

Mâna lui a atins-o pe cea a Gabrielei; ea a râs.

— Ce mână rece...

El n-a mai putut, a apucat-o de braț și cu cealaltă mână i-a căutat sânul ce înflorea în lumina lunii. Ea l-a tras mai aproape:

— Băiat frumos...

Parfumul de garoafe umplea încăperea, o căldură ce venea din trupul Gabrielei îl învăluia pe Nacib, îi ardea pielea și razele lunii mureau în pat. Într-un murmur, printre sărutări, se stingea glasul Gabrielei:

— Băiat frumos...

40 Manioc.

41 Olavo Bilac (1865–1918), poet brazilian, remarcabil pentru perfecțiunea sa tehnică.

42 Locuitor sau originar din statul Sergipe.

43 Plantă din familia Dioscaraceelor, cu tuberculi comestibili.

44 Arbore american din familia Euforbiaceelor.