CAPITOLUL AL TREILEA

TAINA MALVINEI

(născută să aibă un viitor strălucit, captivă în grădina ei)

„Morala slăbește, obiceiurile degenerează, aventurierii veniți din alte părți...”

(Dintr-un discurs al doctorului Maurício Caires).

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU MALVINA

Dormi, copilă adormită

vis frumos tu să visezi.

Și din patu-ți adormită

vei pleca să navighezi.

În grădină sunt captivă

lanțurile sunt de flori.

Veniți! Vor să mă sugrume

să mă ia de pe-astă lume

un bărbat vor să îmi dea

într-o casă să mă-ngroape

la bucătărie-ar vrea

să gătesc și să deretic,

să mă duc la spovedanie

și să cânt frumos la pian.

Un bărbat ei vor să-mi dea.

Și din patu-ți adormită

vei pleca să navighezi.

Soțul meu, stăpânul meu

viața să mi-o poruncească.

Să-mi spună cum să mă-mbrac

colonia să-mi poruncească.

Să-mi spună ce pot dori

somnul să mi-l poruncească.

Trupului să-i poruncească

inimii să-i poruncească.

Doar a plânge-i dreptul meu

a ucide, dreptul său.

Și din patu-ți adormită

vei pleca să navighezi.

Veniți! Luați-mă cu voi

vreau un soț să îl iubesc

nu vreau soț doar să-l cinstesc.

Nu contează de-i sărac.

de-i urât ori de-i bogat,

de-i mulatru ori frumos

să mă ia de-aici aș vrea.

Roabă, eu nu vreau să fiu.

Veniți! Luați-mă cu voi.

Și din patu-ți adormită

vei pleca să navighezi.

voi pleca să navighez

singură ori însoțită.

Lăudată ori blestemată

voi pleca să navighez.

Să mă mărit voi pleca

voi pleca să navighez.

Să mă dărui voi pleca

voi pleca să navighez:

Să muncesc eu voi pleca,

voi pleca să navighez.

Să mă găsesc voi pleca

voi pleca pentru de-a pururi.

Dormi, copilă adormită

vis frumos tu să visezi.

Gabriela cu floarea

Florile se deschideau în piațetele din Ilhéus, straturi de trandafiri, crizanteme, dalii, margarete și nu-mă-uita; petalele florilor numite „ora unsprezece” se deschideau printre tufișuri, punctuale ca orologiul primăriei, stropind cu purpură verdele ierbii. Înspre Malhado, în mijlocul vegetației, în crângurile umede de pe Unhão și Conquista explodau fantastice orhidee. Dar mireasma ce se ridica deasupra orașului și pusese stăpânire pe el nu se răspândea din grădini, din crânguri, din florile îngrijite și orhideele sălbatice. Venea din magaziile de cacao, de pe cheiuri și de la firmele exportatoare, era parfumul fructelor de cacao uscate, atât de puternic încât îi amețea pe cei străini de oraș, dar atât de obișnuit încât nimeni nu-l mai simțea. Se revărsa deasupra orașului, râului și mării.

Pe plantații fructele de cacao se dezvoltaseră brusc, cu toată gama de galben, făcând ca peisajul să pară aurit. Se apropia vremea culesului, niciodată nu se mai pomenise o recoltă așa de bogată.

Gabriela aranja o tavă enormă cu dulciuri. Alta, și mai mare, cu acarajé, abará, chifteluțe de cod și alte gustări, era deja gata. Negrișorul Tuísca, trăgând dintr-un chiștoc de trabuc, aștepta să-i povestească discuțiile de la bar, micile evenimente, mai ales ceea ce îl impresionase cel mai mult: cele zece perechi de pantofi ai lui Mundinho Falcão, meciurile de fotbal de pe plajă, furtul de la o prăvălie de țesături și anunțul apropiatei sosiri a „Marelui Circ Balcanic”, cu elefanți, girafe, cămile, lei și tigri. Gabriela râdea, dar a devenit atentă, auzind de circ.

— Chiar vine?

— Au lipit deja afișele pe stâlpi.

— Mai demult a fost un circ și pe la noi. M-am dus să-l văd, cu mătușă-mea. Aveau un om care mânca foc.

Tuísca făcea planuri: când o să vină circul, el o să-l însoțească pe clovn prin oraș, călărind de-a-ndăratelea pe un măgar. Așa se întâmpla întotdeauna, de fiecare dată când un circ își înălța cortul pe terenul viran de lângă hala de pește. Clovnul îl întreba:

— „Ce e clovnul?”

Și ceata de copii răspundea:

— „E hoț de femei...”

Clovnul îi făcea un zbenghi cu var pe cap și seara intra la spectacol gratis. Asta, când nu-i ajuta pe îngrijitori să curețe arena, făcându-se indispensabil și prieten bun cu toți. În asemenea ocazii își părăsea lădița de lustragiu.

— Un circ a vrut să mă angajeze. M-a chemat directorul...

— Ca îngrijitor?

Tuísca s-a simțit aproape jignit:

— Nu. Ca artist.

— Ce-ar fi trebuit să faci? Fețișoara neagră i s-a luminat:

— Să ajut maimuțele, să apar cu ele. Și să dansez... Dar nu m-am dus din cauza maică-mii – negresa Raimunda era înțepată de reumatism, nu mai putea să-și facă meseria de spălătoreasă și copiii țineau casa: Filó, șofer de autobuz, și Tuísca, maestru în diferite arte.

— Și tu știi să dansezi?

— Nu m-ai văzut niciodată? Vrei să vezi?

A început imediat să danseze, avea dansul în el, picioarele născoceau pași, trupul îi plutea, palmele băteau ritmul. Gabriela privea și, cum și ea era la fel, nu s-a putut stăpâni. A lăsat tăvile și cratițele, gustările și prăjiturelele, și și-a adunat poalele cu mâna. Acum dansau amândoi, negrișorul și mulatra, sub soarele din curte. Nimic altceva nu mai exista pe lume. La un moment dat, Tuísca s-a oprit și a continuat doar să bată ritmul cu mâna într-o oală goală cu gura-n jos. Gabriela se învârtea, fusta plutea, mâinile i se mișcau într-un du-te-vino, corpul ei se frângea în două și iar se împreuna, șoldurile i se unduiau, gura îi zâmbea.

— Dumnezeule, gustările...

Au aranjat în grabă tăvile, cea cu dulciuri peste cele cu gustări, totul pe capul lui Tuísca și acesta a plecat fluierând melodia dinainte. Picioarele Gabrielei au mai schițat câțiva pași; era plăcut să dansezi. Un zgomot de ceva care fierbe a venit dinspre bucătărie și ea s-a grăbit într-acolo.

Când l-a auzit pe Chico Moleza intrând în casa de-alături, era deja gata; a luat oala, și-a pus sandalele și s-a îndreptat spre ușă. Se ducea să-i ducă mâncarea lui Nacib și să-l ajute cât lipsea băiatul. Totuși, s-a întors, a rupt un trandafir din curte, și l-a pus după ureche; simțea petalele catifelate atingându-i ușor fața.

Cizmarul Felipe – gură spurcată de anarhist, care-i înjura pe popi, dar bine crescut ca un nobil spaniol când vorbea cu o doamnă – o învățase moda aceea. „Cea mai frumoasă modă”, îi spusese.

— Toate fetele din Sevilla își pun o floare roja46 în păr...

Trăia de atâția ani în Ilhéus, punând pingele, și tot mai amesteca vorbe spaniolești în portugheza lui. Înainte venea la bar doar din când în când. Lucra mult; repara șei, hamuri, făcea cravașe, punea pingele la pantofi și cizme, iar în timpul liber citea broșuri cu copertei roșii și se încingea la discuții la Papetăria Modêlo. Venea la bar aproape numai duminicile, ca să joace table și dame; era un adversar redutabil. Acum venea în fiecare zi înainte de prânz, la ora aperitivului. Când sosea Gabriela, spaniolul își înălța capul cu părul alb rebel și râdea cu dantura lui perfectă, de om tânăr:

— Salve, la gracia, olé47.

Și din degete imita sunetul castanietelor.

Și alții, clienți ocazionali înainte, deveniseră clienți zilnici; barul Vesúvio cunoștea o deosebită înflorire. Faima gustărilor și a prăjiturilor făcute de Gabriela se răspândise, din primele zile, printre cei cu viciul aperitivului, aducând lumea din barurile din port și alarmându-l pe Plínio Araçá, patronul barului Pinga de Ouro. Nhó-Galo, Tonico Bastos, Căpitanul, fiecare pe rând, împărțiseră prânzul cu Nacib și plecaseră spunând că mâncarea era o minune. Fripturile învelite în frunze de banan, acel acarajé, chifteluțele picante erau cântate în proză și în versuri – în versuri, pentru că profesorul Josué le dedicase o strofă în care rima friptură cu băutură și bucătăreasă cu persoană aleasă. Mundinho Falcão o ceruse deja cu împrumut, într-o zi, când dăduse o masă la el acasă, cu ocazia trecerii întâmplătoare prin Ilhéus, la bordul navei companiei Ita, a unui prieten de-al său, senator de Alagoas.

Veneau pentru aperitiv, pentru pocherul cu zaruri, pentru acel acarajé piperat ori buletele sărate de cod ce deschideau pofta de mâncare. Mereu tot mai mulți, unii aducând pe alții, căci se dusese vestea despre deosebita calitate a preparatelor Gabrielei. Dar mulți dintre ei rămâneau acum ceva mai mult peste ora obișnuită, întârziind la prânz. Asta, de când Gabriela începuse să vină la bar cu sufertașul pentru Nacib.

Când intra în bar se auzeau exclamații; pasul acela de dans, ochii privind în pământ, zâmbetul ce i se desprindea de pe buze spre gurile tuturor. Intra dând bună ziua printre mese, se ducea direct la tejghea și lăsa sufertașul. În mod obișnuit, la ora aceea, clientela ar fi trebuit să fie minimă, ici-colo câte-un întârziat, grăbindu-se să plece acasă. Dar, încetul cu încetul, clienții își prelungeau ora aperitivului, măsurând timpul după sosirea Gabrielei și bând un ultim pahar după apariția ei la bar.

— Dă-mi un rabo-de-galo48, Bico-Fino.

— Două vermuturi, aici...

— Mai facem una? Zarurile sunau în paharul de piele, se rostogoleau pe masă. Trei popi...

Ea ajuta la servit, ca să se sfârșească mai repede aglomerația, căci altfel se răcea mâncarea în sufertaș și nu mai avea gust. Își aluneca sandalele pe ciment, cu părul strâns într-o panglică, nemachiată, cu șoldurile parcă dansându-i. Se mișca printre mese; unul îi făcea complimente, altul o privea cu ochi rugători, Doctorul o bătea cu palma pe mână și-i spunea „fata mea”. Ea le zâmbea tuturor, părea o fetiță, de n-ar fi fost șoldurile legănându-se. O bruscă însuflețire umplea barul, de parcă prezența Gabrielei l-ar fi făcut mai primitor și mai intim.

De la tejghea, Nacib o vedea apărând în piață, cu trandafirul prins în păr, la ureche. Ochii arabului se închideau pe jumătate; sufertașul plin cu mâncare gustoasă, la ceasul acela se simțea înfometat și se stăpânea să nu devoreze pateurile și gustările cu crevete și chifteluțele de pe tăvi. Și sosirea Gabrielei însemna încă un rând de băutură la aproape toate mesele, un câștig în plus. Și pe deasupra era o bucurie pentru ochi s-o vezi la miezul zilei, să-ți amintești noaptea trecută și să-ți imaginezi noaptea următoare.

În spatele tejghelei o ciupea, îi băga mâna sub fustă, o apuca de sâni. Gabriela râdea încetișor, îi plăcea.

Căpitanul o striga:

— Vino să vezi figura asta, eleva mea...

Îi spunea elevă, cu un fals aer patern, din ziua când, în barul aproape gol, încercase s-o învețe misterele tablelor. Ea râsese, dând din cap, în afară de „popa prostu’” nu reușea să învețe nici un alt joc. El însă, la încheierea unor partide prelungite în mutări încete, îi cerea să asiste la momentele-cheie ca s-o vadă cum se apropie:

— Vino să-mi porți noroc...

Uneori, norocul era de partea lui Nhô-Galo, a cizmarului Felipe sau a Doctorului:

— Mulțumesc, fata mea, să te facă Dumnezeu și mai frumoasă – Doctorul o bătea ușor pe mână.

— Și mai frumoasă? Imposibil, protesta Căpitanul, renunțând la aerul patern.

Nhô-Galo nu spunea nimic, de-abia o privea. Cizmarul Felipe îi lăuda trandafirul din păr:

— Ah, dac-aș avea douăzeci de ani...

Îl întreba pe Josué de ce nu făcea un sonet închinat florii aceleia, urechii, ochilor aceia verzi? Josué răspundea că un sonet e prea puțin, că o să scrie o odă, o baladă.

Se speriau când orologiul bătea de douăsprezece și jumătate și plecau, lăsând bacșișuri grase pe care Bico-Fino le strângea cu mâinile lui murdare și lacome. Plecau mânați din urmă de ceas, obligați parcă, împotriva voiei lor. Barul se golea. Nacib se așeza să mănânce. Ea îl servea, învârtindu-se în jurul mesei, deschizând sticla de bere, umplându-i paharul. Chipul oacheș strălucea când el, sătul, între două râgâituri – „face bine la sănătate”, explica – îi lăuda mâncărurile. Strângea crăticioarele; Chico Moleza se întorcea, era rândul lui Bico-Fino să meargă să mănânce. Gabriela întindea șezlongul în curtea plantată cu pomi din spatele barului, ce dădea spre piață. Spunea „la revedere, domnu’ Nacib” și se întorcea acasă. Arabul își aprindea trabucul São Felix, lua două ziare din Bahia, vechi de-o săptămână, stătea și-o privea până dispărea după biserică, cu pasul ei de dans, legănându-se ca un marinar. Nu mai avea floarea prinsă în păr, după ureche. El o găsea pe șezlong, poate căzuse când se aplecase fata, ori și-o scosese ea din păr și o lăsase acolo înadins? Trandafir roșu cu miros de garoafe, parfumul Gabrielei.

Despre așteptatul oaspete nedorit

Euforici, Căpitanul și Doctorul au apărut devreme la Vesúvio, împreună cu un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani, cu un chip simpatic și aer sportiv. Încă înainte de-a fi prezentat, Nacib a ghicit că era vorba de inginer. Apăruse, în sfârșit, persoana atât de așteptată și discutată...

— Doctorul Rômulo Vieira, inginer la Ministerul Drumurilor.

— Îmi pare bine, domnule doctor. La dispoziția dumneavoastră...

— Plăcerea e de partea mea.

Era acolo, cu fața arsă de soare, cu părul tuns scurt, aproape zero, cu o mică cicatrice pe cap. Strângea cu putere mâna lui Nacib. Doctorul surâdea, atât de fericit, de parcă i-ar fi prezentat o rudă apropiată și ilustră, ori o femeie de o frumusețe rară. Căpitanul glumea:

— Arabul ăsta e o instituție. El ne otrăvește cu băuturi falsificate, ne fură la pocher și cunoaște viața tuturora.

— Nu spune asta, Căpitane. Ce-o să creadă doctorul despre mine?

— E un prieten bun – se corecta Căpitanul. Un om de treabă.

Inginerul zâmbea, nițel forțat, privind cu neîncredere piața și străzile, barul, cinematograful, casele din apropiere, la ferestrele cărora apăreau priviri curioase. S-au așezat la una din mesele de afară. Glória a apărut la fereastră, udă încă după baie, cu părul nepieptănat, ca cineva de curând sculat din somn. De îndată ce l-a văzut pe străin, l-a săgetat cu privirea și a alergat înăuntru să se facă frumoasă.

— Pe cinste muiere, nu?

Căpitanul îi povestea despre Glória cea solitară.

Nacib a vrut să-i servească el, personal; a adus bucățele de gheață într-un castronaș, pentru că berea nu era rece. În sfârșit, sosise inginerul! Diário de Ilhéus anunțase în ajun, pe prima pagină, cu litere groase, că a doua zi avea să debarce de pe vasul companiei Bahiana și astfel, se adăuga în știre cu duritate, „râsul prostesc al celor de rea-credință și al netoților, acei profeți ai lucrurilor prost făcute, care, în acțiunea lor lipsită de patriotism, negau nu numai venirea inginerului, dar chiar și existența unui inginer la Minister, se va transforma într-un zâmbet strâmb. Mâine va fi ziua gurilor pecetluite, ziua orgoliului pedepsit”. Inginerul venise prin Bahia și debarcase în Ilhéus în dimineața aceea.

Violentă știrea din jurnal, plină de insulte la adresa adversarilor. Adevărul e însă că inginerul întârziase să vină, trecuseră mai bine de trei luni de când se anunțase apropiata lui sosire. Într-o zi – Nacib își amintea foarte bine, pentru că în ziua aceea plecase bătrâna Filomena și el o angajase pe Gabriela, Mundinho Falcão debarcase de pe un vapor al Itei, trâmbițând în cele patru vânturi, într-o demonstrație de prestigiu absolut, că va fi studiată și soluționată problema portului. Punctul de plecare inițial era iminenta sosire a unui inginer de la minister. În oraș vestea făcuse senzație, cel puțin tot atât de mare cât crima colonelului Jesuíno Mendonça. Fusese deschiderea campaniei politice pentru alegerile de la începutul anului următor. Mundinho Falcão își asumase șefia opoziției și târâse după el o grămadă de oameni. Diário de Ilhéus, sub al cărui titlu se putea citi „organ informativ și apolitic”, începuse să lovească în administrația municipală, să-l atace pe colonelul Ramiro Bastos, să înțepe guvernul local. Doctorul scrisese o serie de articole, pamflete feroce, fluturând venirea inginerului ca pe o spadă deasupra capului familiei Bastos.

La biroul său – unde tot parterul era ocupat de magaziile de cacao –, Mundinho Falcão stătea de vorbă cu moșierii, dar nu mai erau simple afaceri comerciale, vânzarea recoltei și modalități de plată. Discuta politică, propunea alianțe, anunța diverse planuri, considera alegerile ca și câștigate. Coloneii ascultau impresionați. Familia Bastos poruncea în Ilhéus de peste douăzeci de ani, apreciată de succesivele guverne statale. Și totuși Mundinho ocupa o poziție mai înaltă; el se bucura de prestigiu la Rio, la guvernul federal. Altfel, n-ar fi reușit, în ciuda împotrivirii guvernului statal, să aducă un inginer ca să studieze problema portului, până atunci de nerezolvat, și nu s-ar fi angajat s-o soluționeze în scurtă vreme.

Colonelul Ribeirinho, care niciodată nu făcuse caz de voturile sale, dându-i-le cu ochii închiși lui Ramiro Bastos, trecuse în rândurile noului șef, intrând, pentru prima oară, în politică. Și o făcea cu entuziasm, plecând în călătorii în provincie ca să discute cu oameni de-ai lui, să-i influențeze pe micii proprietari. Unii spuneau că prietenia aceea politică se născuse în patul Anabelei, balerina adusă în Ilhéus de exportator, și care îl abandonase pe partenerul ei, magician iluzionist, ca să danseze exclusiv pentru colonel. „Exclusiv, pe dracu’”, gândea Nacib. Dovedind o exemplară neutralitate politică, se culca cu Tonico Bastos, în vreme ce colonelul străbătea târguri și sate. Și-i trăgea pe sfoară pe amândoi când Mundinho Falcão, amator de variație, îi trimitea vorbă. În fond, pe el conta dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire prin locurile astea înspăimântătoare, cu obiceiuri brutale.

Alți moșieri, mai ales cei mai tineri, ale căror datorii față de colonelul Ramiro Bastos erau mai recente și nu purtau pecetea sângelui vărsat, erau de acord cu Mundinho Falcão în privința analizei și soluțiilor problemelor și nevoilor orașului Ilhéus: construirea unor șosele, distribuirea unei părți din buget districtelor din interiorul statului: Agua Preta, Pirangi, Rio do Braço, Cachoeira do Sul, să se ceară englezilor să termine tronsonul de cale ferată între Ilhéus și Itapira, unde lucrările nu se mai sfârșeau.

— De-ajuns cu atâtea piețe și grădini... Avem nevoie de șosele.

Erau tentați mai ales de perspectiva exportului direct, rada dragată și amenajată permițând intrarea navelor mari. Avea să crească bugetul municipiului și Ilhéus o să devină o adevărată capitală. Peste câteva zile, inginerul o să fie aici...

Adevărul e, însă, că timpul trecuse, săptămână după săptămână, o lună, încă o lună, și inginerul nu sosea. Entuziasmul moșierilor scădea, numai Ribeirinho se menținea pe poziție, discutând prin baruri, promițând și amenințând. Jornal do Sul, săptămânal al familiei Bastos, se întreba ce-i cu „inginerul fantomă, născocire a unor străini ambițioși, și rău intenționați, al căror prestigiu nu trecea dincolo de vorbăria de la bar”. Până și Căpitanul, sufletul întregii mișcări, oricât ar fi ascuns-o, era iritat, se enerva la table, pierdea partidele.

Colonelul Ramiro Bastos se dusese la Bahia, cu toate că prietenii și copiii îl sfătuiseră să renunțe la călătorie, periculoasă pentru vârsta lui. Se întorsese după o săptămână, victorios, și-și convocase partizanii acasă la el.

Amâncio Leal povestea cui voia să asculte, cu vocea lui moale, cum guvernatorul statului îi garantase colonelului Ramiro că nu există nici un inginer desemnat de minister pentru rada portului Ilhéus. Era o chestiune fără rezolvare; secretarul de la Drumuri la nivelul statului o studiase în amănunt. Nu exista nici o posibilitate, era timp pierdut să se încerce ceva. Soluția era să se construiască un port nou pentru Ilhéus, la Malhado, în afara radei. O lucrare de proporții uriașe care cerea ani de studiu înainte de a te gândi măcar la începerea ei. Costul lucrării s-ar ridica la miliarde de reali și ar necesita cooperarea dintre autoritățile federale, statale și municipale. La o asemenea lucrare, proiectele mergeau încet, nu se putea altfel. Prospecțiuni nenumărate, îndelungate și dificile. Dar începutul fusese făcut. Locuitorii din Ilhéus trebuiau să mai aibă puțină răbdare...

Jornal do Sul a publicat un articol despre viitorul port, elogiindu-i pe guvernator și pe colonelul Ramiro. Cât despre inginer, scria că „se împotmolise în radă pentru veșnicie...”. La sugestia lui Ramiro, primarul a dat dispoziție să se mai amenajeze o grădină publică, lângă noul edificiu ocupat de Banco do Brasil.

Amâncio Leal, ori de câte ori îi întâlnea pe Căpitan și pe Doctor, nu scăpa prilejul să-i întrebe, cu un zâmbet zeflemitor:

— Și când vine inginerul?

Doctorul îi răspundea sec:

— Cine râde la urmă râde mai bine.

Căpitanul adăuga:

— Nu pierzi nimic așteptând.

— Cât trebuie să aștept?

Sfârșeau prin a bea împreună un păhărel și Amâncio îi punea să plătească ei:

— Când vine inginerul, încep să plătesc eu.

A vrut să facă bancul ăsta și cu Ribeirinho, dar celălalt se montă, țipând tare în bar:

— Eu nu umblu cu găinării. Vrei să pariezi? Atunci pune rămășag de-adevăratelea, pe bani. Zece milioane că vine inginerul.

— Zece milioane? Douăzeci că nu vine într-un an. Sau vrei mai mult? – avea glasul blând, privirea rea.

Nacib și João Fulgêncio erau martori.

Căpitanul insista pe lângă Mundinho să se ducă la Rio, să-l preseze pe ministru. Exportatorul se eschiva. Avea să înceapă recolta, nu putea să-și lase afacerile baltă în momentul acela. Călătorie pe de altă parte inutilă, deoarece venirea inginerului era sigură; întârzia, cel mult, din cauza unor amănunte birocratice. Nu povestea despre dificultățile reale, despre spaima pe care o trăsese când aflase, din scrisoarea unui prieten, că ministrul nu-și mai ținea promisiunea, ca urmare a protestului guvernatorului din Bahia. Mundinho își pusese, atunci, în mișcare toate relațiile cu excepția propriei familii, pentru rezolvarea problemei. Scrisese scrisori, expediase o groază de telegrame, ceruse și promisese. Un prieten de-al lui vorbise cu președintele republicii și, ceea ce Mundinho n-a știut niciodată, factorul decisiv în rezolvarea problemei fusese prestigiul lui Lourival și al lui Emilio. Aflând numele autorului acestei scrisori și înrudirea lui cu influenții politicieni din São Paulo, președintele îi spusese ministrului:

— În fond, e o cerere justă. Guvernatorul e la sfârșitul mandatului, e la cuțite cu multă lume, nici nu știu dacă o să se aleagă candidatul lui. Nu trebuie să ne înclinăm mereu în fața guvernelor statale...

Mundinho trăise zile de teamă, aproape de panică. Dacă pierdea partida aceea, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să-și strângă bagajele și să plece din Ilhéus. Dacă nu voia să trăiască înfrânt, subiect de bârfe și anecdote. Să se întoarcă, cu capul plecat, învins, sub aripa fraților săi... Aproape că nu mai apărea prin baruri și cabarete, unde clevetirile creșteau.

Chiar și Tonico Bastos, foarte discret, evitând pe cât putea să atingă chestiunea respectivă în fața partizanilor lui Mundinho, nu se mai stăpânea și se bucura de proasta dispoziție a adversarilor. Odată a avut un schimb de cuvinte cu Căpitanul și a trebuit să intervină João Fulgêncio ca să împiedice ruperea relațiilor. Tonico propusese, pe când beau și stăteau de vorbă:

— De ce nu aduce Mundinho, în loc de inginer, încă o dansatoare? Cere mai puțin efort și e de folos prietenilor...

Chiar în seara aceea, Căpitanul trecuse pe acasă pe la exportator, pe neanunțate. Mundinho îl primise cam ciudat:

— Te rog să mă ierți, Căpitane, am pe cineva la mine. O tânără care-a venit de la Bahia, cu vaporul, chiar azi. Să mai uit de afaceri...

— Doar un minut îți răpesc – povestea aia cu târfa adusă din Bahia îl irita pe Căpitan. Știi ce-a spus Tonico Bastos, azi, la bar? Că nu ești bun decât să aduci femei în Ilhéus. Femei și nimic mai mult... Nu un inginer.

— Are haz – Mundinho râdea. Dar nu te supăra...

— Cum să nu mă supăr? Timpul trece, venirea inginerului...

— Știu tot ce vrei să-mi spui, Căpitane. Dumneata crezi că sunt un imbecil, că stau cu brațele încrucișate?

— De ce nu apelezi la frații dumitale? Au putere.

— Asta niciodată. Și nici nu-i nevoie. Astăzi le-am trimis un adevărat ultimatum. Du-te să te odihnești și iartă-mă că te-am primit așa.

— Eu te-am deranjat... – auzea pașii unei femei umblând prin cameră.

— Și întreabă-l pe Tonico dacă o vrea blondă sau brună...

După câteva zile sosea telegrama de la ministru, anunțând numele inginerului și data la care se îmbarca pentru Bahia. Mundinho i-a chemat pe Căpitan, pe colonelul Ribeirinho, pe Doctor. „A fost numit inginerul Rômulo Vieira.” Căpitanul a luat telegrama și s-a ridicat în picioare:

— Am să le-o bag sub nas lui Tonico și Amâncio...

— Douăzeci de milioane câștigate fără efort... – Ribeirinho ridica mâinile. O să facem un chef de pomină la Bataclán.

Mundinho i-a cerut telegrama înapoi; nu-l lăsă pe Căpitan s-o ia. Ba chiar i-a rugat să păstreze secretul câteva zile; efectul va fi mult mai mare dacă vor anunța în ziar când inginerul va fi deja la Bahia. De fapt, se temea de o nouă ofensivă a guvernatorului, că ministrul o să dea iarăși înapoi. Și, numai după o săptămână, când inginerul, deja la Bahia, își anunța sosirea cu prima navă a companiei Bahiana, Mundinho i-a convocat, din nou, și le-a arătat scrisorile și telegramele expediate și primite; fusese o bătălie dură și grea contra guvernului statal. Nu voise să-și alarmeze prietenii, de aceea nu-i ținuse la curent, mai dinainte, cu toate amănuntele. Dar acum, când învinseseră, merita să se știe adevărata amploare și valoare a acestei victorii.

La barul Vesúvio, Ribeirinho comandă de băut pentru toată lumea și Căpitanul, care-și redobândise buna dispoziție, ridică paharul în sănătatea „Doctorului Rômulo Vieira, eliberatorul radei din Ilhéus”. Vestea se răspândi, apoi se publică în ziar, mai mulți moșieri se entuziasmară din nou. Ribeirinho, Căpitanul și Doctorul citau fragmente din scrisori. Guvernul statal făcuse totul ca să împiedice venirea inginerului. Își pusese în joc tot prestigiul, toată puterea. Guvernatorul, datorită ginerelui său, se împotrivise personal. Și cine învinsese? El, cu puterea statală în mână, șeful statului, sau Mundinho Falcão, fără să se miște din biroul lui din Ilhéus? Prestigiul lui personal înfrânsese guvernul statal. Era un adevăr indiscutabil. Moșierii clătinau din cap, impresionați.

Primirea în port fusese festivă. Nacib, fiindcă se sculase târziu, ceea ce acum i se întâmpla frecvent, n-a putut să ia parte. Dar a aflat totul, de-abia ajuns la bar, de la Nhô-Galo. Veniseră pe chei Mundinho Falcão și prietenii lui, mai mulți moșieri și un mare număr de curioși. Atâta se vorbise despre acest inginer, că doreau să vadă cum arată, devenise aproape o ființă supranaturală. Apăruse chiar și un fotograf, angajat de Clóvis Costa. Adunase toată lumea într-un grup, cu inginerul la mijloc, își băgase capul sub pânza neagră și stătuse o jumătate de oră ca să facă fotografia. Din nenorocire, acest document istoric s-a pierdut; negativul se voalase; omul știa să fotografieze doar în atelierul lui.

— Când începeți? a vrut să știe Nacib.

— Imediat. Studiile preliminare. Trebuie să-mi aștept asistenții și instrumentele necesare, sosesc cu un vapor de la Lloyde, direct.

— O să dureze mult?

— Greu de prevăzut. O lună și jumătate, două luni, încă nu știu.

Inginerul se interesa și el:

— Plaja e frumoasă? E bună de făcut baie?

— Foarte bună.

— Dar e goală...

— Aici nu e obiceiul ăsta. Doar Mundinho și, mai demult, răposatul Osmundo, un dentist care-a fost asasinat... Dimineața, foarte devreme...

Inginerul a râs:

— Doar nu e interzis?

— Interzis? Nu. Doar că lumea nu obișnuiește. Fete de la Colegiul Călugărițelor, profitând de ziua de sărbătoare, umblau prin prăvălii după cumpărături și intrau la bar să caute bomboane și caramele. Printre ele, frumoasă și serioasă, Malvina. Căpitanul le prezenta:

— Tineretul studios, viitoarele mame de familie, Iracema, Heloísa, Zuleika, Malvina...

Inginerul dădea mâna cu ele, zâmbea, făcea complimente.

— Meleaguri cu fete frumoase.

— Ați întârziat mult, a spus Malvina, privindu-l cu ochii ei misterioși. Lumea credea că n-o să mai veniți.

— Dacă aș fi știut că sunt așteptat de domnișoare atât de frumoase, aș fi venit de multă vreme, chiar fără să fiu numit...

Ce ochi avea fata aia, frumusețea ei n-o constituiau doar chipul și trupul zvelt, ci părea că vine și dinăuntrul ei.

Grupul zglobiu a plecat. Malvina s-a întors de două ori să privească înapoi. Inginerul a anunțat:

— Am să profit de soarele ăsta și-am să fac o baie.

— Întoarceți-vă la ora aperitivului. Pe la unsprezece, unsprezece și jumătate... O să cunoașteți jumătate din Ilhéus.

Trăsese la Hotel Coelho. L-au văzut trecând, peste puțin timp, înfășurat într-un halat de baie, îndreptându-se spre plajă. S-au ridicat ca să-l vadă cum își scoate halatul; corp atletic, îmbrăcat doar într-un costum de baie, alergând spre mare, tăind apa cu mișcări iuți. Malvina s-a așezat pe o bancă pe bulevardul de pe țărm și l-a însoțit cu privirea.

Despre cum s-au născut nedeslușitele sentimente ale arabului Nacib

A citit câteva rânduri din ziar, aspirând fumul trabucului São Felix, parfumat. În general, nu reușea să fumeze toată țigarea, nici să citească mare lucru în ziarele din Bahia. Adormea imediat, legănat de briza mării, învins de mâncărurile devorate cu lăcomie, datorită inegalabilei priceperi a Gabrielei. Sforăia fericit printre mustățile stufoase. Acea jumătate de oră de somn, la umbra copacilor era una din plăcerile vieții lui, buna lui viață liniștită, fără spaime, fără complicații, fără probleme grave. Niciodată afacerile nu merseseră atât de bine, clientela la bar sporea, el strângea bani la bancă și visul acela cu un petic de pământ unde să planteze cacao prindea contur. Niciodată nu făcuse o afacere mai bună ca atunci când o angajase pe Gabriela la „piața de sclavi”. Cine-ar fi spus că e o bucătăreasă atât de pricepută, cine-ar fi spus că sub zdrențele murdare se ascundeau atâta grație și frumusețe, un trup atât de fierbinte, brațe mângâietoare și parfumul acela de garoafe ce te amețea?...

În ziua aceea, ziua sosirii inginerului, când curiozitatea pusese stăpânire pe bar, prezentări, complimente elogii grămadă – „sunteți un înotător excelent” –, când în toate casele din Ilhéus s-a întârziat cu prânzul, Nacib făcea socoteala pe zile, cât timp trecuse de când îi fusese anunțată sosirea. Gabriela se întorcea acasă, după ce-l rugase:

— Mă lași să merg la cinema, azi? Mă duc cu dona Arminda...

A scos din casă o hârtie de cinci mii de reali, generos:

— Plătește și biletul ei...

Văzând-o plecând, veselă și râzătoare (el o ciupise și-o pipăise chiar și în timp ce mânca), număra zilele: trei luni și optsprezece zile, exact. De supărări, șușoteli, agitație, îndoieli și speranțe pentru Mundinho și prietenii săi, pentru colonelul Ramiro Bastos și partizanii lui. Cu insulte în ziare, întâlniri secrete, rămășaguri, certuri, amenințări surde, o atmosferă de tensiune în continuă creștere. Erau zile în care barul părea un cazan gata să explodeze, când Căpitanul și Tonico se luau la harță, iar colonelul Amâncio Leal și colonelul Ribeirinho de-abia se mai salutau.

Ca să vezi ce-i și cu viața asta. Exact aceleași zile fuseseră zile de pace, de perfectă liniște sufletească, de dulce veselie pentru Nacib. Poate cele mai fericite din existența lui.

Niciodată nu dormise după-mesele atât de senin, trezindu-se zâmbitor la auzul vocii lui Tonico, nelipsit după prânz, la un deget de biter, ca să-l ajute la digestie, și pentru zece minute de taifas înainte de-a deschide biroul. Puțin după aceea, li se alătura João Fulgêncio, în drum spre papetărie. Vorbeau despre Ilhéus și despre lume; librarul era priceput la probleme internaționale, iar Tonico știa tot ce avea legătură cu femeile din oraș.

Trei luni și optsprezece zile întârziase inginerul până să sosească, exact timpul care trecuse de când o angajase pe Gabriela. În ziua aceea, colonelul Jesuíno Mendonça îi ucisese pe dona Sinhàzinha și pe dentistul Osmundo. Dar de-abia a doua zi, Nacib avusese siguranța că ea știa să gătească. Pe șezlong, cu ziarul lăsat pe jos și trabucul gata să se stingă, Nacib a zâmbit, amintindu-și... Trei luni și șaptesprezece zile de când mănâncă ce-i gătește ea; în întregul Ilhéus nu era bucătăreasă cu care s-o poți compara. Trei luni și șaptesprezece zile de când se culca cu ea, începând din a doua noapte, când razele lunii o mângâiau pe picior și în întunericul camerei tresalta un sân prin combinezonul rupt...

În după-masa aceasta, poate datorită aglomerației anormale, de la bar și a agitației stârnite de prezența inginerului, Nacib nu reușea să adoarmă, purtat de gânduri. La început nu dăduse prea mare importanță nici unuia dintre cele două lucruri; nici calității mâncării, nici trupului pribegei în nopțile de jar. Mulțumit de gustul și varietatea mâncărurilor, și-a dat seama de adevărata lor valoare când a început să sporească clientela, când a fost obligat să aducă mai multe gustări și dulciuri, când elogiile s-au succedat unanime și când Plínio Araçá, ale cărui metode comerciale erau dintre cele mai discutabile, îi propusese Gabrielei să o angajeze la el. Cât despre trupul ei – focul acela de iubire ce o mistuia în pat, acea nebunie a nopților fără somn –, pusese stăpânire pe el pe nesimțite. La început, o căuta doar în anumite nopți, când Risoleta era ocupată sau bolnavă și, ajuns acasă, nu se simțea obosit și nu-i era somn. Atunci hotăra să se culce cu ea; în lipsă de altceva mai bun. Dar această situație a durat puțin. Pe urmă se învățase atât de mult cu mâncarea făcută de Gabriela încât, invitat la masă de Nhô-Galo, la aniversarea lui, de-abia se atinsese de mâncăruri, simțind diferența de finețe în pregătirea lor. Și, fără să-și dea seama, se ducea tot mai des în camera din spate, uitând-o pe priceputa Risoleta, ajungând să nu mai suporte dragostea ei prefăcută, trucurile și veșnicele ei lamentații, ba chiar și acea știință a iubirii de care se folosea ca să-i smulgă banii. Până la urmă n-a mai căutat-o deloc, nu i-a mai răspuns la bilețele și, de atunci, de aproape două luni, nu a mai avut altă femeie în afară de Gabriela. Acum venea în camera ei în fiecare noapte, încercând să plece de la bar cât mai devreme posibil.

Timpuri bune, luni de viață veselă, de dorințe trupești satisfăcute, cu mâncare bună, gustoasă; cu sufletul mulțumit și fericit la pat. Pe lista virtuților Gabrielei, stabilită mental de Nacib la ceasul siestei, figurau dragostea de muncă și spiritul de economie. Cum își organiza ea timpul și forțele ca să spele rufele, să strângă în casă – niciodată nu fusese atât de curat! –, să pregătească gustările pentru bar, prânzul și cina pentru Nacib? Fără să mai vorbim că noaptea era proaspătă și odihnită, umedă de dorință, nu dăruindu-se, ci cerându-i, niciodată obosită, somnoroasă ori sătulă. Părea că ghicește gândurile lui Nacib, o lua înaintea dorințelor lui, îi pregătea surprize: anumite mâncăruri greu de făcut, care-i plăceau lui – pirão49 cu raci, vatapá50, specialități de berbec –, flori într-un vas lângă fotografia lui de pe măsuța din salon, banii puțini pentru coșniță și ideea asta de-a veni să-l ajute la bar.

Înainte, când se întorcea de la masă, Chico Moleza îi aducea sufertașul pregătit de Filomena. Burta lui număra orele, arabul aștepta nerăbdător. Rămânea singur, cu Bico-Fino, să servească ultimii clienți veniți pentru aperitiv. Într-o zi, fără să-l prevină, Gabriela apăruse cu sufertașul, venise să-i ceară voie să se ducă la o ședință de spiritism la care o invitase dona Arminda. Rămăsese să-l ajute la servit și a început să vină în fiecare zi. În seara aceea îi spusese:

— E mai bine să-ți aduc eu mâncarea, domnișorule. Așa mănânci mai devreme și pot să te și ajut. Te supără?

Cum să-l supere când prezența ei era o atracție în plus pentru clienți? Nacib și-a dat seama imediat; stăteau mai mult, cereau încă un rând, clienții ocazionali deveneau permanenți, venind în fiecare zi ca s-o vadă, să-i spună câteva vorbe, să-i zâmbească, să-i atingă mâna. La urma urmei, nu-i păsa, era doar bucătăreasa lui, cu care se culca, fără nici un fel de obligație. Ea îi servea mâncarea, îi întindea șezlongul, îi lăsa trandafirul cu parfumul ei. Nacib, mulțumit de viață, își aprindea trabucul, lua ziarele și adormea întru sfânta pace a Domnului, în briza mării ce îi mângâia mustățile stufoase.

Dar în acest început de după-amiază nu reușea să doarmă. Făcea în minte bilanțul acelor trei luni și optsprezece zile, agitate pentru oraș, calme pentru Nacib. Cu toate acestea, i-ar fi plăcut să picotească măcar vreo zece minute, în loc să-și amintească tot soiul de lucruri fără prea mare importanță. Deodată, a simțit că-i lipsește ceva, poate din cauza asta nu reușise să adoarmă. Îi lipsea trandafirul pe care-l găsea pe pânza șezlongului. Îl văzuse pe judecător, care, fără să-și respecte cum se cuvine funcția, i-l luase Gabrielei de după ureche și-l pusese la butonieră... Un om în vârstă, cu cei cincizeci de ani ai lui, profitând de învălmășeala din jurul inginerului ca să fure trandafirul, un judecător... Se temuse de vreun gest brusc de-al Gabrielei, dar ea se făcuse că nu observă. Judecătorul ăsta o luase razna de-a binelea. Înainte nu venea niciodată la bar la ora aperitivului, apărând doar, din când în când, pe seară, cu João Fulgêncio sau cu doctorul Maurício. Acum uitase de toate ideile preconcepute și, ori de câte ori putea, era acolo, la bar, bând un vin de Porto și dându-i târcoale Gabrielei. Dându-i târcoale Gabrielei... Nacib a rămas pe gânduri. Da, da, dându-i târcoale, și-a dat seama dintr-odată. Și nu era doar el, ci mulți alții... De ce rămâneau până după ora prânzului, să-i spună drăgălășenii, să-i atingă mâna, să-i facă propuneri, cine știe ce? În privința propunerilor, Nacib știa doar de cea făcută de Plínio Araçá. Dar aceea era adresată bucătăresei. O serie de clienți de la Pinga de Ouro se mutaseră la Vesúvio și Plínio îi oferise Gabrielei un salariu mai mare. Dar își alesese prost mijlocitorul, încredințându-i mesajul negrișorului Tuísca, fidel barului Vesúvio și loial lui Nacib. Așa că însuși arabul îi transmisese Gabrielei mesajul. Ea zâmbise:

— Nu vreau... Doar dacă domnu’ Nacib mă dă afară...

El o luase în brațe, era noapte, se învăluise în căldura ei. Și i-a mărit leafa cu zece mii de reali:

— Nu cer nimic... spusese ea.

Din când în când îi cumpăra niște cercei, o broșă de pus în piept, suvenire ieftine, unele nu-l costau nimic, le lua de la prăvălia lui unchiu-su. I le dădea seara, ea se înduioșa, îi mulțumea umilită, sărutându-i podul palmei cu un gest aproape oriental:

— Băiat bun, domnu’ Nacib...

Broșe de zece tostões, cercei de o mie cinci sute, cu asta îi răsplătea nopțile de amor, suspinele, clipele de extaz, focul acela pârjolind nestins. De două ori îi dăruise niște materiale ieftine de rochie, o pereche de sandale, atât de puțin pentru atențiile și delicatețile Gabrielei; mâncărurile pe gustul lui, sucurile de fructe, cămășile albe ca neaua, bine călcate, trandafirul căzut din plete pe șezlong. De sus, superior și distant, el o trata de parcă i-ar fi plătit regește pentru munca ei și i-ar fi făcut o favoare că se culcă cu ea.

Ceilalți îi dădeau târcoale la bar. Poate-i dădeau târcoale și acasă, pe Ladeira de São Sebastião, îi trimiteau bilețele, îi făceau propuneri, de ce n-ar fi așa? Nu toți o să-l folosească pe Tuísca în chip de mesager și el, Nacib, cum o să mai afle? Ce altceva căuta la bar judecătorul, dacă nu s-o ispitească? Țiitoarea judecătorului, o metisă de pe plantații, se îmbolnăvise de boli rușinoase și el o părăsise.

Când Gabriela a început să vină la bar, el – idiotul! – se bucurase, gândindu-se doar la cât o să câștige de pe urma rândurilor de băutură repetate, fără să cugete la pericolul acestei ispite zilnic reînnoite. Nu putea s-o împiedice să vină, n-ar mai fi câștigat. Dar trebuia să fie cu ochii pe ea, să-i dea mai multă atenție, să-i facă un cadou mai serios, să-i promită c-o să-i mărească, iarăși, leafa. O bucătăreasă bună era lucru rar în Ilhéus, nimeni nu știa asta mai bine ca el. Multe familii bogate, patroni de baruri și de hoteluri râvneau probabil la angajata lui, dispuși să-i dea salarii scandaloase. Și cum ar fi mers barul fără dulciurile și gustările Gabrielei, fără zâmbetul ei din fiecare zi, fără scurta ei prezență de la miezul zilei? Și cum ar mai trăi el fără prânzul și cina Gabrielei, fără mâncărurile aromitoare, sosurile maronii cu piper, cușcușul de dimineață?

Și cum să trăiască fără ea, fără râsul ei timid și sincer, fără pielea ei rumenită, de scorțișoară, parfumul ei de garoafe, acele nopți în care murea în brațele ei, fără căldura sânilor și jarul coapselor ei? Și atunci a înțeles ce însemna Gabriela. Dumnezeule! Ce se întâmpla cu el, de ce acea bruscă spaimă să n-o piardă, de ce briza mării devenise vânt de gheață ce-i înfiora grăsimile? Nu, nici nu se gândea s-o piardă, cum să trăiască fără ea? Niciodată nu i-ar mai plăcea altă mâncare gătită și dreasă de alte mâini. Niciodată, ah, niciodată n-o să poată iubi așa, dori așa de mult, niciodată n-o să aibă o asemenea nevoie, urgentă, permanentă, de altă femeie, oricât de albă ar fi, mai bine îmbrăcată, mai îngrijită, mai bogată sau căsătorită. Ce însemna această teamă, această groază c-o va pierde, furia bruscă provocată de clienții care o priveau, îi atingeau mâna, de judecătorul hoț de flori, fără respect pentru funcția lui? Nacib se întreba neliniștit: în fond, ce simțea pentru Gabriela, nu era ea o simplă bucătăreasă, mulatră drăguță, de culoarea scorțișoarei, cu care se culca din plictiseală? Sau poate nu era chiar atât de simplu? Nu îndrăznea să caute răspunsul.

Vocea lui Tonico Bastos a venit – „din fericire!”, a respirat ușurat – să-l smulgă din aceste gânduri încâlcite și înspăimântătoare. Rămânea pentru altă dată să se scufunde în ele, să se lase năpădit cu violență de ele. Așa încât de-abia s-au sprijinit de tejghea, Tonico ca să-și pună un biter și Nacib ca să-și alunge melancolia, când acesta i-a spus:

— Deci, tipul a venit, în sfârșit... Mundinho a mai câștigat un punct, ăsta-i adevărul.

Tonico, sumbru, i-a aruncat o privire neagră.

— De ce nu-ți vezi de treburile dumitale, domnule turc? Cine te previne ți-e prieten. În loc să vorbești tâmpenii, de ce nu te ocupi de ale dumitale?

Tonico voia doar să evite chestiunea inginerului sau știa ceva?

— Ce vrei să spui cu asta?

— Păzește-ți comoara. Există oameni care vor să o fure.

— Comoara?

— Gabriela, prostovane. Vor să-i facă și casă.

— Judecătorul?

— Și el? Eu am auzit de Manuel das Onças.

N-o fi vreo sforărie de-a lui Tonico? Bătrânul colonel era foarte apropiat lui Mundinho... Dar era adevărat și că acum apărea mereu în Ilhéus și nu se mai clintea de la bar; Nacib se înfiora, vântul acela înghețat venea dinspre mare? A scos dintr-o ascunzătoare în tejghea o sticlă de coniac neamestecat și s-a servit cu o porție respectabilă. A vrut să-l mai tragă de limbă pe Tonico, dar notarul blestema orașul Ilhéus:

— Țară înapoiată și căcăcioasă care face pe ea când vine un inginer. De parcă ar fi ceva de pe altă lume...

Despre conversații și evenimente și un autodafé

Pe măsură ce trecea după-masa, creștea nostalgia în pieptul lui Nacib, de parcă Gabriela n-ar mai fi existat și plecarea ei ar fi fost inevitabilă. A hotărât să-i cumpere un cadou, avea nevoie de o pereche de pantofi. Umbla prin casă tot timpul desculță, venea în papuci la bar, nu se făcea. Odată, Nacib îi spusese: „Ia-ți niște pantofi”, zbenguindu-se în pat, gâdilând-o la tălpi. Timpul petrecut la țară, drumul din sertão spre sud, obiceiul de-a umbla desculță nu-i deformaseră picioarele, purta numărul 36, erau doar puțin lățite, cu degetul mare, nostim, într-o parte. Fiecare amănunt pe care și-l amintea îl umplea de duioșie și de dor, de parcă ar fi pierdut-o.

Venea pe stradă în jos, cu pachetul, niște pantofi galbeni care i se păruseră drăguți, și a văzut agitație la Papetăria Modêlo. N-a putut rezista, simțea nevoia să se destindă, așa că s-a îndreptat într-acolo. Puținele scaune din fața tejghelei, ocupate toate și lume în picioare. Nacib a simțit în adâncul lui că renaște, pâlpâind încă, flacăra curiozității. Probabil vorbeau despre inginer, făceau pronosticuri cu privire la lupta politică. A grăbit pasul, l-a văzut pe doctorul Ezequiel Prado agitându-și brațele. A ajuns și a auzit ultimele lui cuvinte:

— ...lipsă de respect față de societate și de popor...

Ciudat! Nu vorbeau despre inginer. Comentau neașteptata întoarcere în oraș a colonelului Jesuíno Mendoça, retras la moșia lui de când își asasinase soția și pe dentist. Nu cu multă vreme înainte trecuse prin fața primăriei și intrase în casă la colonelul Ramiro Bastos. Împotriva acestei întoarceri, considerată de el o jignire adusă onoarei celor din Ilhéus, clama avocatul. João Fulgêncio râdea:

— Ce naiba, Ezequiel, când ai văzut dumneata lumea de aici simțindu-se jignită că asasinii umblă în voia lor pe stradă? Dacă toți coloneii vinovați de crimă ar trebui să trăiască la moșiile lor, străzile din Ilhéus ar rămâne pustii, cabaretele și barurile și-ar închide porțile, iar prietenul nostru Nacib, aici de față, ar avea de suferit.

Avocatul nu era de acord. La urma urmei, asta era obligația lui, să nu fie de acord; fusese angajat de tatăl lui Osmundo să-l acuze pe Jesuíno la tribunal, comerciantul n-avea încredere în procuror. În cazul unei crime ca aceea, cu omor cauzate de adulter, acuzația era doar o simplă formalitate.

Tatăl lui Osmundo, comerciant bogat, cu relații serioase la Bahia, pusese în mișcare orașul Ilhéus timp de o săptămână. La două zile după înmormântare, debarcase de pe o navă, în cel mai negru doliu. Îl adora pe acel fiu, cel mai mare, a cărui licență de curând obținută fusese prilej de mari petreceri. Soția lui, neconsolată, era în grija medicilor. El venea la Ilhéus dispus să facă totul ca asasinul să nu rămână nepedepsit. Despre toate astea s-a aflat imediat în oraș și înfățișarea dramatică a părintelui îndoliat mișcase multă lume. Și s-a petrecut un lucru curios: la înmormântarea lui Osmundo nu venise aproape nimeni, de-abia fuseseră de-ajuns oameni ca să-i poarte sicriul. Una din primele măsuri luate de tată a fost organizarea unui pelerinaj la mormântul fiului său. A comandat coroane, o revărsare de flori, a chemat un pastor protestant din Itabuna și i-a invitat pe toți cei care, dintr-un motiv sau altul, avuseseră relații cu Osmundo. Până și la ușa surorilor Dos Reis se dusese să bată, cu pălăria în mână și durerea întipărită în ochii secați de lacrimi. Quinquina, într-o noapte când o apucase o teribilă durere de dinți, să înnebunească nu alta, fusese ajutată de dentist.

În salon, comerciantul le-a povestit fetelor bătrâne întâmplări din copilăria lui Osmundo, înclinația lui pentru învățătură, a vorbit despre biata mamă zdrobită, ce nu se mai bucura de viață, umblând prin casă ca o dementă. Până la urmă s-au pornit toți trei pe plâns, plus bătrâna servitoare care asculta la ușă, pe coridor. Surorile Dos Reis i-au arătat ieslea, l-au lăudat pe dentist:

— Băiat bun, atât de delicat.

Și n-a fost pelerinajul la cimitir un succes, contrariul înmormântării? Lume multă: negustori, Asociația Rui Barbosa în plen, conducerea Clubului Progresso, profesorul Josué și mulți alții. Erau acolo și surorile Dos Reis, foarte țepene, fiecare cu buchețelul ei de flori. Îl consultaseră pe părintele Basílio: e un păcat să te duci la mormântul unui protestant?

— Păcat e să nu te rogi pentru morți... răspunsese grăbitul preot.

E-adevărat că părintele Cecilio, slab și cu aerul său mistic, dezaprobase gestul. Aflând, părintele Basílio comentase:

— Cecilio e un pedant, se bucură mai mult de chinurile iadului decât de fericirea raiului. Nu vă faceți griji, fiicele mele, eu vă dau iertarea.

În jurul părintelui neconsolat și activ mergeau doctorul Ezequiel, Căpitanul, Nhô-Galo și însuși Mundinho Falcão. Nu fusese el aproape vecin cu dentistul, nu se duceau împreună să înoate în mare? Coroane funerare, câte lipsiseră la înmormântare, flori din abundență, de câte n-avusese parte coșciugul. O placă de marmură acoperea acum mormântul, pe care erau scrise numele lui Osmundo, data nașterii și a morții și, ca să nu fie uitată crima, câteva cuvinte săpate cu dalta: Asasinat în chip laș. Doctorul Ezequiel începuse să facă agitație în jurul cazului. Ceruse arestarea preventivă a moșierului, judecătorul refuzase, făcuse recurs la Tribunalul din Bahia, unde dosarul aștepta să fie judecat. Se spunea că tatăl lui Osmundo îi promisese cincizeci de milioane de reali – o avere! – dacă reușea să-l bage la pușcărie pe colonel.

Discuțiile despre Jesuíno Mendonça au durat puțin. Senzația zilei era inginerul. Ezequiel nu reușea să transmită auditoriului indignarea lui bine plătită și ajunsese și el să discute problema portului și consecințele ei.

— Foarte bine, să i se mai taie din nas banditului ăsta bătrân.

— N-o să-mi spui că și dumneata o să-l sprijini pe Mundinho Falcão? a întrebat João Fulgêncio.

— Și ce mă împiedică? a replicat avocatul. Am fost alături de familia Bastos o groază de timp, le-am pledat într-o serie de procese și care-a fost răsplata? Alegerea mea consilier? Cu ei sau fără ei, mă aleg de câte ori vreau. Când a fost să-l aleagă pe președintele Consiliului Municipal, l-au preferat pe Melk Tavares, analfabet după tată și după mamă și asta când se pronunțase deja numele meu și treaba era sigură.

— Faci foarte bine – glasul fonfănit al lui Nhô-Galo. Mundinho Falcão are altă mentalitate. Cu el la conducere, multe se vor schimba în Ilhéus. Dacă eu aș fi un om cu influență, de partea lui aș fi...

Nacib a comentat:

— E simpatic inginerul. Tip sportiv, nu? Pare mai degrabă artist de cinema... O să le sucească capul multor fete...

— E însurat a informat João Fulgêncio.

— Și despărțit de nevastă-sa... a completat Nhô-Galo.

De unde știau toate intimitățile acelea despre inginer? João Fulgêncio a explicat; chiar inginerul le povestise după prânz, când Căpitanul îl adusese la papetărie. Nevastă-sa era bolnavă, internată într-un sanatoriu.

— Știți cine stă de vorbă în acest moment cu Mundinho? a întrebat Clóvis Costa, până atunci tăcut, cu ochii în stradă, așteptând să-i vadă pe puști trâmbințând Diário de Ilhéus.

— Cine?

— Colonelul Altino Brandão... Anul ăsta îi vinde recolta lui Mundinho. Și s-ar putea să-i dea și voturile... – a schimbat tonul. De ce dracu’ n-a apărut încă ziarul?

Colonelul Brandão din Rio do Braço... Cel mai mare moșier din zonă după colonelul Misael. Cu el vota tot districtul, era un atu important în viața politică.

Clóvis Costa spunea adevărul. În biroul lui Mundinho, afundat în fotoliul moale de piele, moșierul cu cizme și pinteni savura lichiorul franțuzesc servit de exportator.

— Da, domnule Mundinho, anul ăsta s-a făcut atâta cacao, de mai mare plăcerea. Nu trebuie decât să treceți pe la moșie. Să stați câteva zile cu noi. Casa noastră e casă de oameni săraci, dar dacă doriți să ne faceți cinstea, n-o să muriți de foame, slavă Domnului! Să vedeți cacaotierii încărcați de roade, întinzându-se la picioarele noastre și strălucind. Am început culesul... Se bucură ochii de atât de multă cacao.

Exportatorul îl bătea pe genunchi pe moșier:

— Primesc invitația. O să vin într-o duminică, cu domnul...

— Veniți într-o sâmbătă, duminica oamenii nu lucrează. Și vă-ntoarceți luni. Dacă vreți, bineînțeles, casa mea e casa dumneavoastră...

— Ne-am înțeles, o să vin sâmbătă. Acum pot să mai ies nițel, eram pironit aici de istoria asta cu venirea inginerului.

— Se spune că a sosit. E chiar adevărat?

— Adevărul adevărat, colonele. Mâine începe să studieze rada. Pregătiți-vă să vedeți, în curând, cacaua de pe plantațiile dumneavoastră plecând direct din Ilhéus spre Europa, Statele Unite...

— Da, domnule... Cine-ar fi zis... – mai sorbea o înghițitură de lichior și-l privea pe Mundinho cu ochii lui șireți. Clasa-ntâi, rachiul ăsta, lucru fin. Nu e de pe-aici, așa-i? – și fără să aștepte răspunsul continuă. Se vorbește că o să candidați la alegeri? Mi-au povestit chestia asta și nu mi-a venit să cred.

— Și de ce nu, colonele?

Mundinho era mulțumit că bătrânul intrase direct în chestiune. Oare n-am nici o calitate? Chiar așa părere proastă aveți despre mine?

— Eu? Să am o părere proastă despre dumneavoastră? Dumnezeu să mă apere și să mă păzească. O meritați pe deplin. Doar că... – ținea în mână păhărelul de lichior, în bătaia soarelui. Numai că dumneavoastră, ca și rachiul ăsta, nu sunteți de pe-aici... – și-a ridicat ochii spre Mundinho, ca să-l studieze.

Exportatorul a clătinat din cap; argumentul acela nu era nou, se obișnuise deja cu el. Să-l respingă devenise ceva obișnuit, un soi de exercițiu intelectual:

— Dumneavoastră v-ați născut aici, colonele?

— Eu? Sunt din Sergipe, sunt „hoț de cai”, cum spune prostimea de-aici. Examina reflexele cristalului în soare. Numai că eu am venit în Ilhéus de peste patruzeci de ani.

— Eu am venit doar de patru, aproape cinci. Și sunt la fel de localnic ca și dumneavoastră. De-aici nu mai plec...

Își etala argumentele, amintea în treacăt toate afacerile care-l legau de provincie, diferitele investiții în care era amestecat sau pe care le făcuse. Ca să încheie cu chestiunea portului și venirea inginerului.

Moșierul asculta, răsucindu-și o țigară din foi de porumb și tutun, scrutând, din timp în timp, chipul lui Mundinho cu ochii lui vii, cântărindu-i parcă sinceritatea.

— Aveți multe merite... Alții care sosesc aici nu vor decât să câștige bani, nu se mai gândesc la nimic altceva. Dumneavoastră vă gândiți la toate, la nevoile regiunii. Păcat că nu sunteți căsătorit.

— De ce, colonele? Luă sticla, aproape o operă de artă, ca să servească iarăși.

— Vă rog să mă iertați... Fină băutura asta. Dar ca să fiu franc cu dumneavoastră, prefer un rachiu cinstit... Băutura asta e înșelătoare: parfumată, dulce, parc-ar fi băutură pentru femei. Și e tare de te trăsnește, te îmbeți fără să-ți dai seama. Rachiul, nu-i așa, îl știi imediat, nu înșală pe nimeni.

Mundinho a scos din dulap o sticlă de rachiu:

— Cum doriți, colonele. Dar de ce ar trebui să fiu căsătorit?

— Dacă îmi permiteți, o să vă dau un sfat: căsătoriți-vă cu o fată de-aici, cu fata cuiva. Nu vă propun nici o fată de-a mea; sunt toate trei măritate, și măritate bine, slavă Domnului. Dar sunt multe fete bune aici și-n Itabuna. Așa, toată lumea o să vadă că n-ați venit aici în vizită, doar ca să trageți foloase.

— Căsătoria e un lucru serios, colonele. Întâi trebuie să găsești femeia pe care o visezi, căsătoria se face din dragoste.

— Sau de nevoie, nu? Pe plantații lucrătorul se însoară și c-o scândură, dacă poartă fustă. Ca să aibă o femeie în casă, cu care să se culce și să schimbe o vorbă. Femeia e de mare ajutor, nici nu vă închipuiți. Te ajută chiar și în politică. Îți dăruiește copii, impune respect. Pentru celelalte, sunt țiitoarele...

Mundinho râdea:

— Vreți să mă faceți să plătesc un preț foarte mare pentru alegeri. Dacă victoria depinde de însurătoare, teamă mi-e că sunt deja înfrânt. Nu așa vreau să câștig, colonele. Vreau să câștig cu programul meu.

Și îi vorbi, așa cum mai făcuse cu atâția alții, despre problemele regiunii, prezentând soluții, trasând direcții și perspective cu un entuziasm contagios.

— Aveți toată dreptatea. Tot ce-ați spus e asemeni cărții legilor, adevărul curat. Cine vă poate contrazice? Acum privea în pământ, de multe ori se amărâse pentru părăsirea în care trăiau cei din interiorul provinciei, uitați de familia Bastos. Dacă oamenii de-aici sunt cu judecată, o să câștigați. Acum, dacă o să vă recunoască și guvernul, nu știu, asta-i altă poveste... Mundinho a zâmbit, socotind că l-a convins pe colonel.

— Doar că mai e un lucru: aveți de partea dumneavoastră dreptatea, dar colonelul Ramiro are relațiile, a făcut bine la multă lume, are multe rubedenii și prieteni, toată lumea e obișnuită să voteze cu el. Vă rog să mă iertați, dar de ce nu faceți un aranjament cu el?

— Ce aranjament, colonele?

— Să vă uniți amândoi. Dumneavoastră cu capul și cu ochii care știu să vadă, el cu prestigiul și cu alegătorii. Are o nepoată drăguță, n-o cunoașteți? Cealaltă e încă prea mică.... Fetele doctorului Alfredo.

— Nu-i vorbă de asta, colonele. Eu gândesc într-un anume fel, îmi cunoașteți ideile. Colonelul Ramiro gândește în alt fel, pentru el a guverna înseamnă doar să pavezi străzi și să faci grădini publice în oraș. Nu văd nici un acord posibil. Eu vă propun un program de lucru, de gospodărire. Nu pentru mine vă cer voturile, ci pentru Ilhéus, pentru progresul acestei regiuni a cacauei.

Moșierul s-a scărpinat în capul cu părul nepieptănat:

— Am venit aici să-mi vând cacaua, domnule Mundinho..., am vândut-o bine și sunt mulțumit. Sunt mulțumit și că am stat de vorbă, am aflat ce gândiți – îl privea pe exportator. Votez cu Ramiro de peste douăzeci de ani. N-am avut nevoie de el în timpul încăierărilor. Când am sosit în Rio do Braço, încă nu venise nimeni; cei care-au apărut după aceea erau niște rahați, i-am alungat fără să am nevoie de ajutor. Dar m-am obișnuit să votez cu Ramiro, nu mi-a făcut niciodată vreun rău. Odată, când s-au luat de mine, mi-a dat dreptate.

Mundinho a vrut să spună ceva, dar un gest al colonelului l-a oprit:

— Nu vă promit nimic, promit doar când mă țin de cuvânt. Dar o să vin să mai stăm de vorbă. Asta v-o garantez.

A plecat, lăsându-l pe exportator iritat, regretând timpul pierdut, o bună parte a după-amiezei. Asta i-a spus Căpitanului, care a apărut la câteva momente după plecarea seniorului absolut din Rio do Braço:

— Un bătrân imbecil care vrea să mă însoare cu o nepoată a lui Ramiro Bastos. Mi-am pierdut timpul de pomană. „Nu promit nimic dar o să vin să mai vorbim” – imita accentul cântat al moșierului.

— A zis că o să mai vină? Ăsta-i un semn excelent – s-a însuflețit Căpitanul. Dragul meu, dumneata încă nu-i cunoști pe coloneii noștri. Și, mai ales, nu-l cunoști pe Altino Brandão. Ăsta-i om dintr-o bucată. Ți-ar fi spus în față că e împotriva noastră dacă vorbele dumitale nu l-ar fi impresionat. Și dacă ne sprijină el...

La papetărie, discuția se prelungea. Clóvis Costa era tot mai neliniștit; era trecut de patru și încă nu apăruseră colportorii cu Diário de Ilhéus.

— Mă duc la redacție să văd ce dracu’ se-ntâmplă.

Câteva fete de la Colegiul Călugărițelor, printre care și Malvina, întrerupseseră pălăvrăgeala, frunzăreau cărți din colecția Bibliothèque rose; João Fulgêncio se ocupa de ele. Malvina își plimba privirea pe rafturile cu cărți, răsfoia romane de Eça, de Aluísio Azevedo. Iracema s-a apropiat, cu un zâmbet malițios:

— Am acasă Crima părintelui Amaro. Am luat-o s-o citesc, dar frate-meu nu m-a lăsat, zice să asta nu e o carte pentru fete... – fratele ei era student la Medicină la Bahia.

— Și de ce el poate s-o citească și tu nu? – au scânteiat ochii Malvinei cu licărul acela ciudat și rebel.

— Domnu’ João, aveți Crima părintelui Amaro?

— Da, avem. O vreți? Un roman mare...

— Îl iau, da. Cât costă?

Iracema a rămas impresionată de curajul prietenei sale.

— O cumperi? Ce-o să spună lumea?

— Și ce mă interesează?

Diva cumpărase un roman pentru tinere domnișoare și le promisese c-o să-l împrumute celorlalte. Iracema o întreba pe Malvina:

— După ce-l citești, mi-l împrumuți? Dar să nu spui la nimeni. Am să-l citesc la tine.

— Fetele din ziua de azi... a comentat unul din cei prezenți. Cumpără până și cărți imorale. De-asta se-ntâmplă povești ca aceea a lui Jesuíno.

João Fulgêncio a întrerupt discuția:

— Nu mai vorbi prostii, Maneca, dumneata nu pricepi nimic. E o carte foarte bună, n-are nimic imoral. Asta e o fată inteligentă.

— Cine e inteligentă? a vrut să știe judecătorul, așezându-se pe scaunul lăsat liber de Clóvis.

— Vorbeam despre Eça de Queiroz, Excelență, a răspuns João Fulgêncio, strângând mâna magistratului.

— Un autor foarte instructiv... pentru judecător, toți autorii erau „foarte instructivi”. Cumpăra cărți cu kilogramele, jurisprudență, literatură, știință și spiritism, de-a valma. După cum se spunea, cumpăra ca să-și umple biblioteca, să-și facă un nume în oraș, nu citea nici o carte. João Fulgêncio obișnuia să-l întrebe:

— Deci, Excelență, v-a plăcut Anatole France?

— Un autor foarte instructiv, răspundea imperturbabil judecătorul.

— Nu vi s-a părut nițel cam ireverențios?

— Ireverențios? Da, nițeluș. Dar, totuși, foarte instructiv...

Cu prezența judecătorului au reapărut supărările lui Nacib. Babalâc libidinos... Ce făcuse cu trandafirul Gabrielei, unde-l lăsase? Era ora la care se aglomera barul, gata cu taifasul.

— Pleci deja, dragul meu prieten? s-a interesat judecătorul. Ți-ai găsit o servitoare foarte bună... Te felicit. Cum ziceai c-o cheamă?

Plecă. Babalâc libidinos... Și culmea culmilor, să-l întrebe de numele Gabrielei, bătrân cinic, fără respect pentru funcția pe care-o ocupa. Și mai umbla vorba să fie numit magistrat suprem...

Când a ajuns în piață, a zărit-o pe Malvina stând de vorbă cu inginerul pe bulevardul de pe malul mării. Fata era așezată pe o bancă. Rômulo stătea în picioare lângă ea. Ea râdea cu un hohot prelung, Nacib nu mai auzise niciodată asemenea râs. Inginerul era căsătorit, nevastă-sa era nebună, într-un ospiciu. Malvina o să afle în curând. Din bar, Josué urmărea și el scena, abătut, ascultând hohotul cristalin ce răsuna în blândețea serii. Nacib s-a așezat lângă el, solidar, simpatizând cu tristețea lui. Tânărul profesor nu încerca să-și ascundă durerea ascuțită ce-i sfâșia sufletul. Arabul se gândi la Gabriela: judecătorul, colonelul Manuel das Onças, Plínio Araçá și mulți alții dându-i târcoale. Nici chiar Josué nu făcea altceva, când îi scria versuri. O liniște fără margini punea stăpânire pe piață, în amurgul cald din Ilhéus. Glória se apleca pe fereastră. Josué, stăpânit de gelozie, s-a ridicat de pe scaun și s-a întreptat spre fereastra prohibită, cu dantele și sâni. Și-a scos pălăria și a salutat-o pe Glória cu un gest necugetat și scandalos.

Malvina râdea pe plajă, în dulcea după-masă tihnită.

Alergând pe stradă, purtător de vești bune și proaste, negrișorul Tuísca, gâfâind, se opri în dreptul meselor:

— Domnu’ Nacib! Domnu’ Nacib?

— Ce e, Tuísca?

— Au dat foc ziarului Diário de Ilhéus.

— Cui? Clădirii? Mașinilor?

— Nu, domnule. Ziarelor, au strâns o grămadă pe stradă, au aruncat cu gaz și-au făcut un foc, că nici în noaptea de Sfântu’ Ion...

Despre foc și apă pentru ziare și inimi

Câțiva norocoși reușiseră să scoată din cenușa stinsă cu apă câteva exemplare ale ziarului, aproape întregi. Ceea ce nu mistuise focul se îmbibase de apa adusă în vase și găleți de muncitori, funcționari și voluntari inimoși, ca să stingă pălălaia. Cenușa se împrăștia pe stradă, zbura purtată de briza înserării, răspândind un miros de hârtie arsă.

Cățârându-se pe o masă adusă din redacție, Doctorul, alb la față de indignare, cu glasul gâtuit, vorbea pentru curioșii îngrămădiți în fața redacției Diário de Ilhéus:

— Suflete ca al lui Torquemada, Neroni de bâlci, cai precum ai lui Caligula, li se năzare să lupte și să înfrângă ideea, să învingă lumina gândirii scrise cu focul criminal al incendiatorilor, obscuri obscurantiști!

Câteva persoane au aplaudat, mulțimea de puștani amuzați țipa, bătea din palme, fluiera. Doctorul, în fața acestui entuziasm, cu pince-nezul pierdut prin haină, întindea brațele spre cei ce-l aplaudau, vibrant și emoționat:

— Popor, o poporul meu din Ilhéus, pământ al civilizației și al libertății! Nu vom permite niciodată, doar dacă se va trece peste cadavrele noastre, ca aici să se instaureze neagra Inchiziție și cuvântul scris să fie persecutat. Vom ridica baricade pe străzi, tribune la fiecare colț....

De la o masă instalată lângă una din intrări, la Pinga de Ouro, aflată în apropiere, colonelul Amâncio Leal asculta discursul pompos al Doctorului, sclipindu-i ochiul sănătos, și i-a spus, zâmbind, colonelului Jesuíno Mendonça:

— Doctorul e inspirat astăzi...

Jesuíno s-a mirat:

— Încă n-a pomenit de familia Avila. Un discurs de-al lui fără Avila nu e discurs...

De acolo, de la masa aceea, asistaseră la întreaga desfășurare a evenimentelor. Sosirea oamenilor înarmați, pistolari aduși de pe plantații, postându-se în apropierea redacției, așteptând momentul. Perfecta încercuire a puștanilor ce ieșeau din redacție cu ziarele. Unii mai apucaseră să strige:

— Diário de Ilhéus! Cumpărați Diário... sosirea inginerului, guvernul cu botul pe labe...

Ziarele le-au fost smulse puștanilor speriați. Câțiva pistolari intraseră în redacție și în birouri și ieșiseră cu restul ediției. După aceea s-a povestit că bătrânul Ascendino, biet profesor de portugheză care câștiga câteva parale în plus corectând articolele lui Clóvis Costa, editorialele și știrile, făcuse pe el de frică și se ruga cu mâinile împreunate:

— Nu mă omorâți, am familie...

Bidoanele cu gaz erau într-un camion staționat lângă trotuar; totul fusese prevăzut. Focul a izbucnit, a crescut în pălălăi înalte, lingând amenințător fațadele caselor; oamenii se opreau să privească scena fără să înțeleagă. Pistolarii, ca să nu-și piardă obiceiul și să-și asigure retragerea, au tras câteva focuri în aer, împrăștiind asistența. S-au urcat în camion și șoferul a străbătut străzile din centru claxonând, călcându-l aproape pe exportatorul Stevenson. Mergea ca un nebun și a dispărut în direcția șoselei.

Curioșii se îngrămădeau la ușile prăvăliilor, ale magazinelor, se îndreptau spre ziar. Amâncio și Jesuíno nici nu se ridicaseră, masa lor avea o poziție strategică. Pe un tip care se așezase în ușă, împiedicându-i să vadă, Amâncio l-a rugat cu glasul lui moale:

— Dă-te la o parte, te rog...

Cum omul nu auzise, l-a apucat de braț:

— Dă-te la o parte, am zis...

După ce a trecut camionul, Amâncio a ridicat paharul cu bere și i-a surâs lui Jesuíno:

— Operațiune de curățare...

— Bine executată...

Au rămas la bar, fără să dea importanță curioșilor din jur, lumii care se oprea pe trotuarul de pe cealaltă parte a străzii, ca să-i privească. Diverse persoane îi recunoscuseră pe pistolarii lui Amâncio, Jesuíno, Melk Tavanes. Iar cel ce condusese toată acțiunea, comandând oamenii, fusese un anume Loirinho, fin de-al lui Amâncio, bătăuș de meserie, care trăia din scandalurile făcute în bordeluri.

Clóvis Costa ajunsese când focul începea să fie stins. Și-a scos revolverul și s-a postat eroic în ușa redacției. La masa din bar, Amâncio a comentat cu dispreț.

— Nici măcar nu știe să țină revolverul...

Au început să sosească prieteni și s-a improvizat acea întrunire. Tot timpul după-amiezei, diverse personalități au venit să-și ofere ajutorul.

Mundinho a sosit împreună cu Căpitanul și l-a îmbrățișat pe Clóvis Costa. Ziaristul repeta:

— Riscurile meseriei...

În după-masa aceea, cel care s-a oprit sub fereastra Glóriei ca să-i potolească foamea de noutăți n-a fost negrișorul Tuísca, foarte ocupat să comande ceata de puștani din fața redacției. A fost profesorul Josué, care abandonase prudența și conveniențele, cu chipul mai palid ca de obicei, cu ochii romantici încercănați și inima cernită. Malvina se plimba cu inginerul pe bulevard, Rômulo îi arăta marea, poate îi vorbea despre profesiunea lui. Fata asculta cu interes și, din când în când, râdea. Nacib l-a târât pe Josué până la ziar, dar profesorul a stat doar câteva minute; ceea ce-l interesa realmente erau evenimentele de pe plajă, conversația Malvinei cu inginerul. Domnișoarele bătrâne croncăneau deja în poarta bisericii, în jurul părintelui Cecilio, vorbind despre incendiu. Râsul Malvinei în fața mării, neinteresându-se de ziarele arse, l-a înfuriat, până la urmă, pe Josué. În fond, nu inginerul era vinovatul? Proaspăt venitul aici nu se sinchisea de brusca agitație din oraș, stând nepăsător de vorbă cu Malvina. Josué a străbătut piața, a trecut printre fetele bătrâne și s-a apropiat de fereastra Glóriei; buzele cărnoase ale mulatrei se deschideau într-un zâmbet.

— Bună seara.

— Bună seara, profesore. Ce s-a întâmplat?

— Au dat foc ediției din Diário. Oamenii familiei Bastos. Din cauza idiotului de inginer care-a sosit azi...

Glória a privit spre bulevardul de pe țărm:

— Băiatul care vorbește cu iubita dumitale?

— Iubita mea? Nici vorbă. Suntem simple cunoștințe. În Ilhéus nu există decât o singură femeie care nu mă lasă să dorm...

— Cine e, se poate ști?

— Pot să-ți spun?

— Nu te jena...

În poarta bisericii, domnișoarele bătrâne priveau cu ochii cât cepele, dar Malvina, pe bulevard, nici nu observase scena.

Gabriela în centrul atenției

Era un motan vagabond de pe colină, aproape sălbatic. Cu blana murdară de noroi, cu smocuri smulse, o ureche ruptă, alergând după pisicile din vecinătate, luptător fără rival, cu mutră de aventurier. Fura din toate bucătăriile de pe stradă, dușmănit de gospodine și de servitoare, sprinten și neîncrezător, niciodată nu fusese prins de careva. Cum reușise Gabriela să-l cucerească, să-l facă s-o însoțească mieunând, să vină să i se culce în poală? Poate, pentru că nu-l gonise cu țipete și lovituri de mătură când se ivea, îndrăzneț, dar prudent, în căutarea resturilor de la bucătărie. Îi arunca bucăți de carne, cozi de pește, măruntaie de la păsări. El se învățase și acum stătea cea mai mare parte a zilei în curte, dormind la umbra guayabelor. Nu mai părea atât de jigărit și murdar, deși își păstrase libertatea nopților sale cutreierând colina și acoperișurile, bătăuș și fecund.

Când Gabriela se întorcea de la bar și se așeza să mănânce, el venea să se frece de picioarele ei și să toarcă. Mesteca sătul bucățile pe care i le dădea ea, mieunând recunoscător când Gabriela întindea mâna și îl mângâia pe cap sau pe burtă.

Pentru dona Arminda, asta era o adevărată minune. Niciodată nu-și închipuise că era posibil să îmblânzești un animal atât de sălbatic, să-l faci să-ți mănânce din mână, să se lase luat în brațe și să doarmă în poala cuiva. Gabriela strângea motanul la piept, își freca obrazul de chipul lui sălbatic, el mieuna încetișor, cu ochii pe jumătate închiși, zgâriind-o ușor cu ghearele. Pentru dona Arminda nu exista decât o explicație: Gabriela era un medium cu un fluid puternic, necultivat, nici măcar descoperit, diamant brut ce trebuia șlefuit la „ședințe” ca să devină un aparat perfect de comunicare cu lumea cealaltă. Ce altceva dacă nu fluidul ei ar fi putut îmblânzi un animal atât de sălbatic?

Stăteau amândouă în pragul ușii, văduva cârpind ciorapi, Gabriela jucându-se cu motanul, și dona Arminda încerca s-o convingă:

— Fata mea, știi ce trebuie să faci, să nu pierzi nici o ședință. Chiar mai ieri, cumătrul Deodoro m-a întrebat de dumneata. „De ce n-a mai venit sora aceea a noastră? Spiritul ei e o călăuză foarte bună. Era în spatele scaunului ei.” Așa a spus, cuvânt cu cuvânt. E o coincidență, dar și eu mă gândisem la fel. Și, fii atentă, cumătrul Deodoro e priceput în materie. Nu pare, e atât de tânăr. Dar e așa de intim cu spiritele, că trebuie să vezi ca să crezi. Face ce vrea cu ele. Dumneata poți ajunge să fii și medium văzător...

— Nu vreau... Nu vreau, dona Arminda. La ce bun? E mai bine să n-ai de-a face cu morții, să-i lași în pace. Nu-mi place așa ceva... Scărpina motanul pe burtă și el torcea mai tare.

— Să știi că faci foarte rău, fata mea. Așa, călăuza dumitale nu te poate sfătui, nu înțelegi ce-ți spune. O să mergi prin viață ca o oarbă. Pentru că spiritul e ca o călăuză pentru orb. Îți arată drumul, te ferește de obstacole...

— Nu e cazul, dona Arminda. Ce obstacole?

— Nu-i vorba doar de obstacole; ci și de sfaturile pe care ți le dă. Acum câteva zile am avut o naștere grea, cu dona Amparo. Fătul era răsucit, nu voia să iasă. Eu nu știam ce să fac, domnul Milton zicea că o să cheme medicul. Cine m-a ajutat? Răposatu’ bărbatu-meu, care-i mereu cu mine, nu mă lasă. Acolo sus – arăta spre cer – știu de toate, chiar și medicină. El îmi șoptea la ureche și eu făceam ce îmi spunea. S-a născut o frumusețe de băiat...

— Cred că e bine să fii moașă... Să-i ajuți să se nască pe pruncii nevinovați.

— Cine-o să te sfătuiască? Mai ales pe dumneata, care ai atâta nevoie...

— Am nevoie, dona Arminda, de ce? Nu știam...

— Fata mea, tu ești o proastă, iartă-mă că-ți spun. Mare proastă. Nu știi să te folosești de ce ți-a dat Dumnezeu.

— Nu mai spune așa ceva, dona Arminda, că nici nu te-nțeleg. Mă folosesc de tot ce am. Chiar și de pantofii pe care mi i-a dat domnu’ Nacib. Mă duc cu ei la bar. Dar, nu-mi plac, nu, îmi plac mai mult papucii. Nu-mi place să port pantofi...

— Da’ ce, de pantofi e vorba, prostuță? Tu n-ai văzut că domnu’ Nacib e mort după tine, făcut grămadă, că nu mai știe pe ce lume se află...

Gabriela a râs, strângând motanul la piept:

— Domnu’ Nacib e băiat bun, de ce să mă tem? N-are de gând să mă dea afară și eu vreau doar să-i fiu pe plac...

În fața unei asemenea orbiri, dona Arminda s-a înțepat cu acul în deget:

— M-am și-nțepat... Ești mai proastă decât îmi închipuiam. Domnu’ Nacib poate să-ți dea tot ce vrei... E bogat domnu’ Nacib! Dacă-i ceri mătăsuri, îți dă; dacă-i ceri o fată să te ajute la treabă, imediat angajează două, dacă vrei bani, câți vrei îți dă.

— N-am nevoie... Pentru ce?

— Tu crezi c-ai să fii frumoasă toată viața? Dacă nu profiți acum, pe urmă o să fie prea târziu. Aș putea să jur că nu-i ceri nimic lu’ domnu’ Nacib. Nu-i așa?

— Îi cer voie să merg la cinema, când mergeți și dumneavoastră. Ce altceva să-i cer?

Dona Arminda și-a pierdut calmul, a aruncat ciorapul cu oul de lemn, motanul s-a speriat și a săgetat-o cu ochi răi.

— Totul! Totul, fetiță, tot ce vrei să-ți dea – și-a coborât glasul într-un murmur. Dacă ești deșteaptă, se și însoară cu tine...

— Să se însoare cu mine? De ce? N-are nevoie, dona Arminda, de ce să se însoare? Domnu’ Nacib trebuie să se însoare cu o fată bună, de familie, cu calități. De ce să se însoare cu mine? N-are nevoie.

— Tu nu vrei să fii o doamnă, să comanzi într-o casă; să ieși la braț cu soțu’, să fii cineva?

— Ar trebui să umblu încălțată cu pantofi toată ziua. Nu-mi place... să port pantofi. Să mă mărit cu domnul Nacib, asta chiar mi-ar plăcea. Să gătesc toată viața pentru el, să-l ajut – surâdea, îi torcea motanului, îi mângâia botișorul umed și rece. Dar ce vorbă, domnu’ Nacib are altceva mai bun de făcut. N-o să se însoare cu o oarecare, ca mine, găsită pe drumuri... Nici nu vreau să mă gândesc la asta, dona Arminda. Doar de-ar fi nebun...

— Ascultă-mă ce-ți spun, fata mea, totul e să vrei și să știi să tragi sforile cu cap, mai dând, mai refuzând, să ajungă să-i lase gura apă. El e deja speriat. Chico al meu mi-a povestit că judecătorul zice că vrea să-ți facă o casă. L-a auzit pe domnu’ Nhô-Galo spunând că domnu’ Nacib e tare necăjit...

— Nu vreau... zâmbetul i-a murit pe buze. Nu-mi place de judecător. Bătrân fără haz.

— Uite, altul... a șoptit dona Arminda.

Colonelul Manuel das Onças, cu mersul lui de țăran, urca strada. S-a oprit în fața femeilor. Și-a scos panamaua și și-a șters sudoarea cu o batistă colorată

— Bună seara.

— Bună seara, domnule colonel, a răspuns văduva.

— Asta-i casa lui Nacib, nu-i așa? Am recunoscut-o după fată – o arăta pe Gabriela. Umblu să găsesc o servitoare, vreau să-mi aduc familia în Ilhéus... Nu știți pe careva?

— Servitoare la ce, domnu’ colonel?

— Hm... să gătească...

— E greu de găsit!

— Cât îți plătește Nacib?

Gabriela și-a ridicat privirea candidă:

— Șaizeci de mii de reali, domnule...

— Plătește bine, nici vorbă.

A urmat o tăcere lungă, moșierul privea spre coridor, dona Arminda și-a strâns lucrurile, a salut și a rămas să tragă cu urechea în spatele ușii casei ei. Colonelul a zâmbit satisfăcut:

— La drept vorbind, n-am nevoie de bucătăreasă. Când o să-mi vină familia, aduc una de pe plantație. Dar e păcat ca o fată frumoasă ca dumneata să stea la bucătărie.

— De ce, domnule colonel?

— Îți strici mâinile. De dumneata depinde să renunți la cratițe. Dacă vreau, pot să-ți ofer totul; o casă cum se cuvine, servitoare, cont deschis la prăvălie. Îmi place cum arăți.

Gabriela s-a ridicat, zâmbind în continuare, aproape mulțumindu-i.

— Ce zici de propunerea mea?

— Nu vreau, să mă ierte conașu’. N-am nimic cu dumneavoastră, nu mi-o luați în nume de rău. Dar mă simt bine aici, nu-mi lipsește nimic. Cu permisiunea dumneavoastră, domnule colonel...

Deasupra zidului scund din fundul curții a apărut capul donei Arminda strigând-o pe Gabriela:

— Ai văzut ce coincidență? Nu-ți spuneam eu? Și el vrea să-ți facă o casă...

— Nu-mi place... Nici dac-aș muri de foame.

— Eu ți-am spus: totul e să vrei...

— Nu vreau nimic...

Era mulțumită cu ce avea, cu rochiile de stambă, sandalele, cerceii, broșa, o brățară; pantofii nu-i plăceau, o strângeau. Mulțumită de curte, de bucătărie și de mașina de gătit, de cămăruța unde dormea, de veselia cotidiană de la bar, cu băieții ăia drăguți – profesorul Josué, domnu’ Tonico, domnu’ Ari – și bărbații aceia fini – domnu’ Felipe, Doctorul, Căpitanul –, mulțumită de negrișorul Tuísca, prietenul ei, și de motanul adunat de pe colină.

Mulțumită cu domnu’ Nacib. Era bine să dormi cu el, cu capul pe pieptul lui păros, să simți pe coapse greutatea piciorului unui bărbat mare și voinic, un băiat frumos. O gâdila cu mustața la ceafă. Gabriela se înfiora, era așa de bine să te culci cu un bărbat, dar nu cu un bărbat bătrân, pentru casă și masă, rochii și pantofi. Cu un om tânăr, să te culci de drag, cu un bărbat puternic și frumos ca domnu’ Nacib.

Dona Arminda asta, de atâta spiritism, se țicnise. Ce idee fără cap și coadă să se mărite cu domnu’ Nacib. Că era plăcut să te gândești, ah, asta da... să meargă de braț cu el, pe stradă. Chiar cu pantofi care te strâng. Să intre la cinema, să se așeze lângă el, să-și lase capul pe umărul lui moale ca o pernă. Să meargă la o petrecere, să danseze cu Nacib. Cu verighetă pe deget...

La ce bun să se gândească? Nu merita... Domnu’ Nacib era făcut să se însoare cu o fată distinsă, pusă la șapte ace, care poartă pantofi, ciorapi de mătase și se dă cu colonie. Cu o fată mare, care nu s-a dedat la bărbați. Gabriela era bună să gătească, să facă ordine în casă, să spele rufe, să se culce cu un bărbat. Nu bătrân și urât și nu pe bani. Să se iubească de plăcere; Clemente pe drum, Nhôzinho la țară și Zé de Carmo. În oraș, Bebinho; era student, în casa aceea atât de bogată. Venea încetișor, în vârful picioarelor, de teamă să nu-l audă maică-sa. Primul, când era mică, a fost chiar unchiu-su. Ea era mică și noaptea venea la ea unchiu-su, bătrân și bolnav.

Despre lumina felinarului

Sub soarele arzător, cu spatele gol, cu secerile legate de prăjini lungi, lucrătorii culegeau fructele de cacao. Cădeau cu un sunet surd fructele galbene, iar femeile și copiii le adunau și le desfăceau cu lama cuțitelor. Se îngrămădeau boabele de cacao moi, albe de miere și erau încărcate în coșuri mari de nuiele, purtate pe spinările măgarilor spre zăcători. Lucrul începea când se crăpa de ziuă și sfârșea la lăsatul serii, o bucată de pastramă prăjită în făină și-un fruct copt de arbore de pâine, mâncate în fugă la ceasul când soarele bătea în creștetul capului. Glasurile femeilor se înălțau în triste melopee închinate muncii:

„Viață duc ca de mișel

pe plantație – muncitor.

Spune-mi, dom’le colonel,

Nu mă lăsa, zău, să mor,

când îi vremea să culeg

Nemilosul meu amor?”

Iar corul bărbaților de pe plantație răspundea:

„Să culegem am pornit

La cacao să culegem...”

Strigătele oamenilor îndemnau măgarii de îndată ce turma încărcată cu cacaua moale ajungea la drum: „Hei, dar-ar boala în tine de măgar! Hai, mai repede, Diamante!”. Călare pe cal, urmat de vechil, colonelul Melk Tavares străbătea plantațiile, supraveghind lucrul. Descăleca și striga la femei și la copii:

— Ce vă mișcați așa încet? Mai repede, femeie, cu încetul te cauți doar de păduchi.

Și erau mai repezi loviturile ce spărgeau în două fructele de cacao ținute în palmă și, de fiecare dată, lama ascuțită a cuțitului amenința degetele. Se făcea mai iute și ritmul cântecului ce umplea plantația, îmboldindu-i pe culegători:

„Dulce e cacaua zău,

pe plantație-s numa’ flori.

Spune-mi, dom’le colonel,

Nu mă lăsa, zău, să mor,

când îi vremea să mă culc

în pat cu al meu amor?”

Printre copaci, pe drumul șerpilor, călcând frunzele uscate, creștea glasul oamenilor culegând mai repede:

„Să culegem am pornit

La cacao să culegem...”

Colonelul examina arborii, vechilul striga la oameni, munca grea de zi cu zi continua. Melk Tavares s-a oprit dintr-odată și a întrebat:

— Cine-a cules aici?

Vechilul a repetat întrebarea, lucrătorii s-au întors să privească și negrul Fagundes a răspuns:

— Eu.

— Vino încoa’!

Arăta arborii de cacao prin funzișul des, pe ramurile cele mai înalte se vedeau fructe neculese:

— Tu ce faci aici, ai grijă de maimuțe? Crezi că pentru ele plantez eu cacaua? Puți de lene, nu ești bun decât să faci scandal...

— Așa-i, conașule. N-am băgat de seamă...

— N-ai băgat de seamă, pentru că nu-i plantația ta; și nu pierzi tu banii: fii atent de-acum înainte.

Și-a văzut de drum, negrul Fagundes a ridicat secera, însoțindu-l pe colonel cu ochi blânzi și buni. Ce-i putea răspunde? Melk îl scosese din mâinile poliției când fusese în sat și, beat, făcuse praf casa de curve. Nu era el omul să asculte și să tacă, dar colonelului nu-i putea răspunde. Nu-l dusese el nu de mult la Ilhéus să dea foc unor gazete, chestie distractivă, și nu-l plătise bine? Și nu-i spusese că veniseră iarăși vremurile încăierărilor, vremuri bune pentru oamenii curajoși și trăgători buni ochitori, cum era negrul Fagundes? În așteptare, culegea cacao, țopăind pe boabele puse la uscat pe barcazele mari, asudând la căldura sobei, cu picioarele pline de miere în zăcătoare, întârziau anunțatele încăierări, focul acela din oraș de-abia îl zădărâse. Dar și-așa fusese bine, văzuse lume, mersese cu camionul, trăsese câteva focuri în aer, doar așa ca să sperie lumea și dăduse cu ochii de Gabriela de cum sosise. Trecea prin fața unui bar și-o auzise râzând, nu putea fi decât ea. Pe urmă, îi duseseră într-o casă unde trebuiau să stea până la ora stabilită. Tipul care-i dusese, Loirinho îi spunea, îi răspunsese la întrebare:

— E bucătăreasa arabului, o dulceață.

Negrul Fagundes a încetinit pasul și a rămas în urmă s-o vadă. Loirinho l-a îmboldit, cu draci:

— Hai, tuciuriule. Nu te mai fâțâi la vedere, că se duce de râpă planul nostru. Haide.

Când s-a întors la moșie, în noaptea imensă plină de stele, când sunetele acordeonului plângeau singurătatea, i-a povestit lui Clemente. Lumina roșietică a felinarului plăsmuia năluci în negura plantației și ei vedeau imaginea Gabrielei, cu trupul ei parcă dansând, cu picioare lungi, mereu gata de drum.

— Era frumoasă, s-o fi văzut...

— Lucrează într-un bar?

— Gătește pentru bar. Lucrează la un turc, un grăsan cu mutră de bou. Era gătită, cu sandale, proaspăt spălată.

De-abia îl distingea pe Clemente la lumina felinarului, aplecat să audă, tăcut și gânditor.

— Râdea când am trecut eu. Râdea cu un tip, un bogătan din ăia. Știi, Clemente? Avea un trandafir după ureche, în viața mea n-am văzut așa ceva.

Cu trandafirul la ureche, Gabriela pierdută în lumina felinarului. Clemente s-a închis în el ca într-o carapace.

— M-am băgat în camerele din spate în casa colonelului. Am văzut-o pe nevastă-sa, e bolnavă, părea o nălucă. Am văzut-o și pe fiică-sa, frumoasă foc, da’ mândră, trecea pe lângă noi fără să ne bage-n seamă. Un boboc de fată, da’ îți spun eu, Clemente, ca Gabriela nu e alta. Ce-are ea, Clemente? Spune-mi...

Ce-are ea? De unde să știe? Nu-i slujise la nimic că se culcase cu ea, ea pe pieptul lui, în nopțile de drum, în sertão, în caatinga și apoi prin câmpurile verzi. Nu aflase, n-o să știe niciodată. Rămăsese cu un singur lucru: era imposibil s-o uite. Culoarea de scorțișoară? Parfumul de garoafe? Felul ei de-a râde? Cum să știe? Îl ardea un foc, îi ardea pielea, îl ardea pe dinăuntru, ca un rug.

— Am făcut un rug de hârtii, a ars într-o clipă. Eu voiam s-o văd pe Gabriela, să stau de vorbă cu ea. Dar nu s-a putut, deși tare am vrut.

— N-ai mai văzut-o?

Lumina felinarului lingea întunericul și noaptea creștea fără Gabriela. Urlete de câini, țipete de cucuvele, șuier de cobre. În tăcere, doar dorul amândurora. Negrul Fagundes a luat felinarul și s-a dus să se culce. În umbra nopții, imensă și solitară, mulatrul Clemente a regăsit-o Gabriela. Chipul ei surâzător, picioarele ei vioaie, șoldurile cafenii, sânii tari, pântecele ca noaptea, parfumul ei de garoafe, culoarea ei de scorțișoară. A luat-o în brațe și a dus-o pe patul lui de scânduri. S-a culcat împreună cu ea, ea cu capul pe pieptul lui.

Despre bal și întâmplarea cu englezii

Unul dintre cele mai importante evenimente ale anului acela în Ilhéus a fost inaugurarea noului sediu al Asociației Comerciale. Noul sediu care, de fapt, era și primul, pentru că Asociația, înființată de câțiva ani, funcționase până atunci în biroul lui Ataúlfo Passos, președinte și reprezentant al firmelor din sudul țării. În ultima vreme, Asociația devenise un element important în viața orașului, factor de progres, încurajând inițiativa și folosindu-și influența. Noul sediu, clădire cu două etaje, se afla în apropiere de barul Vesúvio, pe strada care lega Piața São Sebastiâo de port. Lui Nacib i s-au comandat băuturile, prăjiturile și gustările pentru petrecerea dată cu prilejul inaugurării. De data asta n-a avut altă soluție decât să angajeze două fete care s-o ajute pe Gabriela, comanda era mare.

Alegerile pentru consiliul de conducere s-au desfășurat înaintea mutării. Mai demult era nevoie să li se caute în coarne comercianților, importatorilor și exportatorilor, ca să accepte ca numele lor să figureze în consiliul de conducere. Acum se băteau pe scaune; o astfel de funcție însemna prestigiu, credite la bănci, dreptul de a-și da cu părerea cu privire la administrarea orașului. S-au prezentat două liste: una de către oamenii familiei Bastos, cealaltă de către prietenii lui Mundinho Falcão. Acum așa era în orice împrejurare: de-o parte familia Bastos, de cealaltă, Mundinho. În Diário de Ilhéus a apărut o declarație semnată de exportatori, diferiți comercianți, proprietari ai unor firme de import, care prezenta o listă în frunte cu Ataúlfo Passos, propus să fie reales președinte, Mundinho Falcão, vicepreședinte, și Căpitanul ca purtător de cuvânt oficial. Completau lista alte nume cunoscute. O declarație asemănătoare a publicat și Jornal do Sul, semnată, de asemenea, de diverși membri imporțanți ai Asociației, prezentând altă listă. Ca președinte, Ataúlfo Passos; în jurul numelui său nu erau discuții. Nu era politician și lui i se datora dezvoltarea Asociației. Ca vicepreședinte, sirianul Maluf, proprietarul celui mai mare magazin din Ilhéus, prieten intim cu Ramiro Bastos, pe a cărui moșie începuse cu o mică băcănie. Ca purtător de cuvânt oficial, doctorul Maurício Caires. În afară de numele lui Ataúlfo Passos, un altul se repeta în ambele liste, pentru aceeași modestă funcție de al patrulea secretar: cel al arabului Nacib A. Saad. Se aștepta o luptă acerbă, forțele erau echilibrate. Dar Ataúlfo, om abil și bine văzut, a declarat că va accepta să-și depună candidatura doar dacă adversarii se vor înțelege între ei și vor cădea de acord asupra unei liste unice reunind personalități din cele două grupuri. N-a fost ușor să-i convingă. Ataúlfo, însă, era mare sforar; l-a vizitat pe Mundinho, i-a lăudat spiritul civic, interesul său constant pentru regiune și pentru Asociație, și i-a spus că s-ar simți onorat să-l aibă ca vicepreședinte. Dar nu credea exportatorul că obligația lor era să mențină Asociația Comercială departe de luptele politice, ca un teren neutru pe care forțele rivale să poată colabora pentru binele regiunii Ilhéus și al patriei? Ceea ce propunea el era contopirea celor două liste, creându-se două funcții, de vicepreședinte, cu două secretariate și două funcții de trezorier, de purtător de cuvânt și de bibliotecar. Asociația, factor de progres, cu un amplu program de realizat pentru a face din Ilhéus un adevărat oraș, trebuia să fie deasupra lamentabilelor disensiuni politice.

Mundinho a fost de acord, dispus chiar să renunțe la candidatura lui ca vicepreședinte, pentru care fusese propus fără știrea lui. Dar trebuia să se consulte cu prietenii; spre deosebire de colonelul Ramiro, el nu dădea ordine și nu hotăra nimic fără să-i consulte pe partizanii săi.

— Cred că vor fi de acord. Ați vorbit cu colonelul?

— Am vrut să știu mai întâi părerea dumneavoastră. O să trec pe la el după-masă.

Cu colonelul Ramiro a fost mai greu. Bătrânul s-a arătat de la început insensibil la orice argument, furios:

— Venetic, fără rădăcini în pământul ăsta. N-are nici măcar un arbore de cacao...

— Nici eu nu am, domnule colonel.

— Cu dumneavoastră e altceva. Sunteți aici de peste cincisprezece ani. Sunteți un om respectabil, tată de familie, n-ați venit aici ca să suciți capul nimănui, n-ați adus bărbați căsătoriți care să le facă fetelor noastre curte, nu vreți să schimbați totul de parcă nimic n-ar fi bun.

— Domnule colonel, dumneavoastră știți că eu nu fac politică. Nu sunt nici măcar alegător. Vreau să trăiesc bine cu toți, am relații și cu unii, și cu alții. Dar, fără îndoială, trebuie schimbate multe în Ilhéus, nu mai trăim vremurile de altădată. Și cine a schimbat cele mai multe lucruri în Ilhéus, dacă nu dumneavoastră?

Bătrânul, a cărui furie era în creștere, gata să explodeze, s-a înmuiat la ultimele cuvinte ale comerciantului en gros:

— Așa e, cine a schimbat cele mai multe lucruri în Ilhéus?... – a repetat. Aici era o văgăună, o mizerie, vă amintiți cu siguranță. Astăzi nu există oraș ca Ilhéus în tot statul. De ce nu așteaptă măcar până mor? Sunt la un pas de groapă. De ce atâta ingratitudine, acum, la sfârșitul vieții? Ce rău am făcut? Cu ce l-am jignit pe acest domn Mundinho, pe care de-abia îl cunosc?

Ataúlfo Passos nu știa ce să răspundă. Acum vocea colonelului era tremurată, voce de om bătrân, sfârșit.

— Să nu credeți că sunt împotriva anumitor schimbări, împotriva noului. Dar de ce atâta grabă, disperarea asta de parcă s-ar sfârși lumea? E timp pentru toate – redevenea proprietarul de pământuri, invincibilul Ramiro Bastos. Nu mă plâng. Sunt învățat să lupt, nu mi-e frică. Acest domn Mundinho își închipuie că Ilhéus s-a născut odată cu debarcarea lui aici. Vrea să ascundă trecutul și asta n-o poate face nimeni. O să sufere o înfrângere amară, o să-mi plătească scump porcăria asta... O să înving în alegeri și o să-l dau afară din Ilhéus. Și nimeni n-o să mă poată împiedica.

— În chestii din astea, domnule colonel, eu nu mă bag. Eu vreau doar să rezolv problema Asociației. De ce să amestecăm Asociația în disputa asta? La urma urmei, e ceva fără importanță, se ocupă doar de afaceri, de interesele comerțului. Dacă va începe să se ocupe de politică, se va duce de râpă. De ce să ne irosim forțele cu prostia asta?

— Ce propuneți?

I-a explicat, și colonelul Ramiro Bastos l-a ascultat, cu bărbia sprijinită în baston, cu chipul lui uscățiv și zbârcit bine ras, cu o urmă de mânie scânteindu-i în ochi.

— Ei bine, nu vreau să se spună că am făcut rău Asociației. Eu vă stimez foarte mult. Fiți liniștit, o să-i explic chiar eu amicului Maluf. Amândoi o să fie egali, fără chestii cu prim-vicepreședinte și al doilea?

— Egali. Vă mulțumesc, domnule colonel.

— Ați discutat cu domnul Mundinho?

— Încă nu. Întâi am vrut să știu părerea dumneavoastră; acum mă duc să vorbesc cu el.

— E în stare să nu accepte.

— Dumneavoastră, care sunteți cine sunteți, ați acceptat; de ce să refuze el?

Colonelul Ramiro Bastos a surâs; el era primul!

Așa s-a văzut ales Nacib ca al patrulea secretar al Asociației Comerciale din Ilhéus, coleg cu Ataúlfo, Mundinho, Maluf, bijutierul Pimenta și alte persoane importante, inclusiv doctorul Maurício și Căpitanul. Rezolvarea problemei purtătorului de cuvânt oficial îi dăduse aproape mai mult de furcă lui Ataúlfo Passos decât toate celelalte. Mult i-a trebuit ca să-l convingă pe Căpitan să se mulțumească cu postul de bibliotecar, ultimul de pe listă. Dar nu era el, oricum, oratorul oficial al Societății Euterpe 13 Mai? Doctorul Maurício nu era oratorul nici unei asociații. Și pe lângă asta, cu substanțialul fond votat pentru bibliotecă, cine altcineva dacă nu Căpitanul era cel mai competent pentru a alege și a achiziționa cărți? În realitate, asta va fi biblioteca publică din Ilhéus, unde tineri și bătrâni vor veni să citească și să se instruiască, deschisă întregii populații.

— Sunteți foarte amabil. Dar îl aveți pe João Fulgêncio, pe Doctor. Elemente excepționale...

Dar nu sunt candidați. Doctorul nici măcar nu e membru al Asociației, iubitul nostru João nu acceptă nici o funcție... Numai dumneavoastră puteți fi, pe cine să punem?... Oricum sunteți cel mai mare orator din oraș.

Petrecerea pentru inaugurarea sediului și instalarea noii conduceri a fost demnă de a fi văzută și comentată. După masa cu șampanie și discursuri în marea sală care ocupa tot parterul, unde urma să funcționeze biblioteca, au avut loc întruniri și conferințe (la etajul întâi se aflau diversele birouri și secretariatul) și noua conducere și-a luat în primire funcțiile. Nacib își comandase un costum nou, special pentru eveniment. Cravată roșu flamme, pantofi lustruiți, un solitar în deget, părea un colonel, proprietar de moșii.

Seara avu loc balul cu bufet asigurat de el (Plínio Araçá a răspândit zvonul că Nacib se folosise de funcția lui ca să câștige o sumă mare de bani, minciună rău intenționată), variat și gustos. Băuturi pe alese, în afară de rachiu. Pe scaunele așezate pe lângă pereți, într-o larmă de râsete, fetele așteptau să fie invitate la dans. În saloanele de la primul etaj, toate deschise și iluminate, doamne și domni, mestecând prăjiturelele și gustările Gabrielei, conversau și spuneau că nici la Bahia nu se făceau petreceri atât de elegante.

Orchestra de la Bataclán ataca valsuri, tangouri, foxtroturi și polci militare. În noaptea aceea nu se dansa la cabaret. Dar nu erau acolo, la Asociație, toți coloneii, comercianții, exportatorii, funcționarii din comerț, medicii și avocații? Cabaretul dormita pustiu cu câteva femei într-o așteptare inutilă.

Bătrâne și tinere șușoteau în sala de bal, bârfind rochiile, bijuteriile, gătelile, legăturile amoroase și prevăzând căsătorii. În cea mai frumoasă rochie de seară, comandată la Bahia, Malvina era întruchiparea celui mai viu și comentat scandal. Nimeni din oraș nu mai ignora condiția de bărbat căsătorit a inginerului venit pentru port, despărțit, însă, de nevastă-sa. Nebună incurabilă, internată într-un ospiciu, foarte adevărat. Dar asta nu conta, el n-avea dreptul să se uite la o domnișoară de măritat. Ce putea el să-i ofere, în afară de dezonoare și, în cel mai bun caz, să ajungă s-o bârfească toată lumea și să nu se mărite niciodată. Cu toate acestea, ei erau tot timpul împreună, cea mai constantă pereche, fără să piardă un vals, o polcă, un foxtrot. Rômulo dansa tangoul argentinian mai bine decât răposatul Osmundo. Malvina, cu obrajii îmbujorați, cu ochii adânci, parcă purtată de-un vis, ușoară, părea că zboară în brațele atletice ale inginerului. Un murmur trecea printre scaunele sprijinite de pereți, urca pe scări, se răspândea prin saloane. Dona Felicia, mama Iracemei, bruneta focoasă cu curtezanii la poartă, îi spunea fiicei sale să nu mai umble cu Malvina. Profesorul Josué amesteca băuturile, vorbea tare, afișa indiferență și veselie. Sunetul muzicii murea în piață și intra prin fereastra Glóriei culcate cu colonelul Coriolano, care venise să asiste la inaugurarea de după-amiază. La baluri nu se ducea, asta era pentru tineri. Balul său era ăla, în patul Glóriei.

Mundinho Falcão cobora spre sala de dans. Dona Felicia a ciupit-o pe Iracema și i-a șoptit la ureche:

— Domnul Mundinho se uită la tine. Vine să te invite la dans.

Aproape că o împingea pe fiică-sa în brațele exportatorului. Ce partidă mai bună exista în Ilhéus? Exportator de cacao, milionar, conducător politic și holtei? Dar holtei bun de însurătoare.

— Îmi faceți onoarea? a întrebat Mundinho.

— Cu plăcere... dona Felicia s-a ridicat puțin, în semn de politețe.

Iracema, cu carnea tare, languroasă și prefăcută, se lipea de el. Mundinho simțea sânii fetei, coapsele ce-l atingeau și a strâns-o ușor.

— Ești regina balului... i-a spus.

Iracema s-a lipit mai tare în el, răspunzându-i:

— Săraca de mine... Nimeni nu se uită la mine.

Dona Felicia zâmbea pe scaun. Iracema o să-și termine școala la Colegiul Călugărițelor la sfârșitul anului, venea vremea să se mărite.

La evenimentul de după-masă, colonelul Ramiro Bastos fusese reprezentat de Tonico. Celălalt fiu, Alfredo, era la Bahia, ocupat la Cameră. Seara, la bal, Tonico venise cu dona Olga, cu slăninile înghesuite într-o rochie roz, tinerească, ridicolă! Venise cu ei și nepoata cea mare, cu ochi de-un albastru deschis și pielea fină ca o perlă. Foarte pătruns și respectuos, Tonico nici nu se uita la femei, ocupat să învârtească pe muzică acel munte de carne pe care Dumnezeu și colonelul Ramiro i-l dăduseră de nevastă.

Nacib bea șampanie. Nu ca să se consume mai multă băutură scumpă și să câștige mai mulți bani, cum ar fi mârâit invidiosul de Plínio Araçá. Ci ca să-și uite necazurile, să îndepărteze spaima care nu-l mai părăsea, teama ce-l urmărea zi și noapte. Cercul în jurul Gabrielei creștea și se strângea. Primea mesaje, propuneri, bilețele de amor. I se ofereau salarii mirobolante bucătăresei fără pereche; casă și toalete de lux amantei fără pereche.

Cu câteva zile înainte chiar, când Nacib se simțea mai puțin trist datorită faptului că fusese ales secretar patru, se întâmplase un lucru care dovedea până unde mergea îndrăzneala acestor oameni.

Soția lui Mister Grant, director la căile ferate, nu se sfiise să vină acasă la Nacib și să-i facă o propunere Gabrielei. Acest Grant era un englez bătrân, slab și tăcut, care locuia în Ilhéus din 1900. Lumea îl știa și-i spunea simplu Mister. Nevastă-sa, străină înaltă și foarte blondă, cu apucături libertine și nițel masculine, nu suporta Ilhéus-ul și trăia la Bahia de mai mulți ani. De pe vremea când era în oraș rămăsese amintirea figurii ei, pe atunci foarte tânără, și un teren de tenis pe care-l construise lângă calea ferată, năpădit de buruieni după plecarea ei. La Bahia dădea mari petreceri în casa ei de pe Barra Avenida, umbla în automobil, fuma țigări de foi și era dovedit că-și primea amanții în plină zi. Mister nu ieșea din Ilhéus, adorând bunul rachiu fabricat aici, jucând pocher cu zaruri, îmbătându-se cu regularitate în fiecare sâmbătă la Pinga de Ouro și ducându-se în fiecare duminică la vânătoare în împrejurimi. Locuia într-o casă frumoasă, în mijlocul unei grădini, doar el cu o indiancă cu care avusese un băiat. Când soția lui apărea în Ilhéus, de două-trei ori pe an, îi aducea cadouri indiencei grave și tăcute ca un idol. Și imediat ce puștiul a împlinit șase ani, englezoaica l-a luat cu ea la Bahia, unde îl creștea de parcă ar fi fost copilul ei. În zilele de sărbătoare, pe un catarg înfipt în grădina lui Mister, unduia steagul Angliei, pentru că Grant era în Ilhéus viceconsul al Înaltei sale Majestăți Britanice.

Străina debarcase de curând, cum de aflase de Gabriela? Trimisese după gustări și dulciuri la bar și într-o zi urcase pe Ladeira do São Sebastiâo, bătuse la ușa lui Nacib și o examinase pe zâmbitoarea servitoare:

— Very well!

Femeie fără rușine, se spuneau orori despre ea: bea la fel sau mai mult ca un bărbat, se ducea la plajă pe jumătate goală, îi plăceau adolescenții, aproape copii, și se zvonea că-i plac chiar și femeile. I-a propus Gabrielei s-o ducă la Bahia, să-i dea un salariu de neconceput în Ilhéus, s-o îmbrace elegant și să-i dea liber duminicile. Nu umblase cu politețuri, venise să bată la ușa lui Nacib. Venetică neobrăzată...

Și judecătorul nu-ncepuse acum să se plimbe pe Ladeira, după ședințele de la tribunal? Câți nu visau să-i aranjeze casă, s-o aibă țiitoare? Alții, mai modești, suspinau doar pentru o noapte cu Gabriela, în spatele stâncilor de pe plajă, unde se plimbau, pe întuneric, perechi suspecte. Deveneau tot mai îndrăzneți, pe zi ce trecea. Își pierdeau capul la bar șoptindu-i vorbe la ureche, drumul spre casa lui Nacib devenise aglomerat. Îi ajungeau vorbe la ureche arabului, la tejghea. În fiecare după-masă, Tonico îi povestea ceva nou și Nhô-Galo îi vorbise deja despre primejdia crescândă:

— Orice femeie, și cea mai credincioasă, are o limită...

Dona Arminda, cu spiritismul și coincidențele ei, îi spusese că Gabriela e o proastă că refuză atâtea oferte tentante.

— În fond, nu v-ar deranja dac-ar pleca, nu-i așa domnu’ Nacib?

Nu-l deranja... Nu se mai gândea la altceva, căuta soluții, își pierduse somnul, nu mai dormea după-masa, rumegându-și temerile în șezlong. Dumnezeule mare, își pierduse până și pofta de mâncare, slăbea! În timp ce primea felicitări la petrecere, bătăi pe umăr, îmbrățișări și urări, își îneca în șampanie frica, întrebările care-i năvăleau în suflet. Ce însemna Gabriela în viața lui, până unde trebuia să meargă ca s-o păstreze? Căută compania melancolică a lui Josué; profesorul naufragiase în vermut, indignat:

— De ce dracu’ n-au rachiu la căcatul ăsta de petrecere? – unde erau vorbele lui frumoase, versurile lui ritmate?

Au fost și senzații la bal. Una, când Mundinho Falcão, săturându-se repede de ușuratica Iracema (el nu era bărbat să spună vorbe dulci la portiță sau să meargă la matineu la cinema, pentru pupături și pipăieli), a observat-o pe fata blondă cu pielea fină ca de perlă și ochii de culoarea cerului.

— Cine e? întrebase.

— Nepoata colonelului Ramiro, Jerusa, fiica doctorului Alfredo.

Mundinho a zâmbit, i se părea nostimă ideea. Stătea, frumusețe adolescentină, lângă unchiu-su și dona Olga. Mundinho a așteptat să înceapă orchestra, a pornit spre ei și a pus mâna pe brațul lui Tonico:

— Dă-mi voie să le salut pe soția și pe nepoata dumitale. Tonico s-a bâlbâit în prezentări, dar imediat s-a controlat, ca un om de lume. Au schimbat câteva cuvinte amabile. Mundinho a întrebat-o pe tânără:

— Dansați?

A răspuns cu o scurtă aplecare a capului, zâmbitoare. S-au dus să danseze și tulburarea a fost atât de mare în salon încât câteva perechi au pierdut ritmul, răsucindu-se să privească. Murmurul doamnelor a crescut, lumea de la etajul de deasupra a coborât să vadă...

— Deci dumneavoastră sunteți zmeul cel rău? Nu păreți...

Mundinho a râs:

— Sunt un simplu exportator de cacao.

Era rândul fetei să râdă, conversația continua.

Cealaltă senzație a fost Anabela. Ideea lui João Fulgêncio, care n-o văzuse niciodată dansând, pentru că nu mergea la cabaret. La miezul nopții, când petrecerea era în toi, s-au stins aproape toate luminile, salonul a rămas în penumbră și Ataúlfo Passos a anunțat:

— Balerina Anabela, cunoscută artistă din Rio de Janeiro.

Pentru domnișoarele și doamnele care aplaudau entuziasmate, a dansat cu pene și cu voaluri. Ribeirinho, lângă nevastă-sa, triumfa. Bărbații de față știau că acel corp zvelt și agil îi aparține, pentru el dansa fără maiou, fără pene și voaluri.

Doctorul, solemn, a lăsat să cadă afirmația:

— Ilhéus se civilizează cu pași de uriaș. Până acum câteva luni chiar, arta era expulzată din saloane. Această talentată Terpsichoră era alungată în cabarete, arta se exila în mizerie.

Asociația Comerțului scosese arta din mizerie, o aducea în mijlocul celor mai bune familii. Au izbucnit aplauze.

46 Roșie (în sp. în orig.).

47 Cu plecăciune, frumoaso, olé (în sp. în orig.).

48 Cocteil preparat din vermut și rachiu.

49 Pastă groasă din făină de manioc fiartă.

50 Mâncare tipică din Bahia, din pesmet sau făină, ienupăr, ardei, arahide, lapte de cocos, ulei de palmier (dendê) și ceapă, care se servește cu creveți, pește sau carne de vită.