Era o fotografie, evident. O poză alb-negru a chipului meu. Dar fusese mărită la dimensiuni reale. Probabil la un fotocopiator. Umplea aproape complet o foaie de hârtie de format letter, prinsă în pioneze pe perete. La un metru nouăzeci și cinci de podea. Sub ea fuseseră prinse de perete mai multe foi de hârtie, ca niște plăci de faianță, suprapunându-se pe alocuri, conturând gâtul, umerii, torsul, brațele, picioarele. Pe acele foi de hârtie, restul corpului meu fusese desenat de mână, cu un marker negru permanent, ca să se asorteze cu tonurile negricioase imprimate de fotocopiator feței mele. Un om în mărime reală, exact în fața mea, stând nemișcat, cu capul sus, cu degetele mari îndreptate în față, bine înfipt în pantofii desenați până la ultimul detaliu, cu tot cu șireturi.
Una peste alta, era o imagine reușită. N-ar fi păcălit-o pe maică-mea, dar nici prea departe nu era.
Avea un cuțit în piept. În dreptul inimii. Un cuțit mare de bucătărie, lung de vreo douăzeci și cinci de centimetri, dintre care șapte erau îngropați în peretele din lemn.
— Mai sunt și altele, a spus Casey Nice.
Stătea într-un alcov, probabil destinat unui pat. M-am apropiat și am găsit peretele din spate acoperit cu foi de hârtie. Toate erau legate de mine. Sus de tot se afla aceeași fotografie, în mărime reală. Dedesubt, locul de proveniență. Și anume pagina biografică din dosarul meu personal din cadrul armatei, cu poza micșorată lipită în colțul din dreapta sus, și ea fotocopiată foarte clar. Mai jos de pagina biografică erau alte zeci de pagini, toate fotocopiate, toate prinse în pioneze, una lângă alta, aranjate într-o anumită ordine.
Alese într-un anumit mod.
Erau eșecurile mele. În majoritate, erau rapoarte postacțiune, în care recunoșteam indiciile ratate, conexiunile neremarcate și riscurile greșit asumate. Treizeci de pagini erau legate de Dominique Kohl.
Eșecurile mele.
— Cine era Dominique? a întrebat Casey Nice.
— A lucrat pentru mine. Am trimis-o să aresteze pe cineva. A fost capturată, mutilată și ucisă. Ar fi trebuit să mă duc eu acolo.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
A studiat paginile preț de un minut și a spus:
— N-aveai de unde să știi.
— Avea exact vârsta ta, am spus.
— Mă tem că mai sunt și altele, m-a anunțat ea.
M-a dus în altă încăpere, unde pe o masă am văzut ceva ce părea a fi un suport artizanal, bun pentru prins ținte din hârtie, bun să-l pui pe o platformă din piatră, la 1 300 de metri de pușcă. O inițiativă admirabilă, doar că țintele din hârtie erau fotografia mea. Aceleași copii, în mărime reală. Erau două teancuri. Unele folosite, altele, nu. Exemplarele nefolosite erau la fel cu ceea ce văzusem. Chipul meu, fotocopiat, până la marginile foii de hârtie. Exemplarele folosite erau și mai puțin drăguțe. Multe dintre ele erau mai mult sau mai puțin complet distruse fie de impactul nimicitor al gloanțelor de calibru 50, fie de fragmentele de rocă ricoșate din stâncile aflate în spate, fie din ambele cauze. Dar unele rezistaseră mai bine. Una era aproape neatinsă, exceptând o gaură de un centimetru bine conturată, imediat sub pometul meu drept. O alta avea o gaură în colțul drept al gurii.
De la 1 300 de metri. La stânga și puțin prea jos; dar o ispravă meritorie.
Devenise mai bun.
Dintre foile aflate mai jos în teanc, la fel, multe erau complet distruse, dar cele tefere erau al naibii de bune, inclusiv trei cu gaura drept între ochi, una un pic mai la stânga, alta un pic mai la dreapta, iar ultima chiar în centru.
De la o mie trei sute de metri.
Mai bine de un kilometru și un sfert.
— Cât de veche e poza? a întrebat Casey Nice.
— Se poate să fi trecut douăzeci de ani, am zis.
— Deci e posibil să fi obținut dosarul înainte să intre la pușcărie.
Am clătinat din cap.
— Unele dintre lucrurile alea nasoale s-au întâmplat după ce a plecat. A pus mâna pe dosar când a ieșit.
— Pare de-a dreptul furios pe tine.
— Așa crezi?
— E la Londra.
— Poate că nu, am spus. De ce-ar fi? Dacă e atât de supărat pe mine, de ce să plece în străinătate?
— Dintr-o mulțime de motive. Mai întâi, banii, pentru că treaba i-ar aduce bani serioși, crede-mă. Dar al doilea motiv ar fi că nu poate da de tine. Ești greu de depistat. Ar putea să te caute o veșnicie. N-are atâta timp la dispoziție.
— Posibil. Dar chiar acum nu are nevoie să mă găsească. Am venit la ușa lui. Și sunt trei șanse din patru să fie aici.
— Ne-ar fi putut omorî de zece ori până acum. Dar n-a făcut-o pentru că nu-i aici.
— A fost vreodată? Unde-i sunt lucrurile?
— Cred că n-are lucruri. Poate o pătură și-un rucsac. O existență de călugăr, sau cum s-or numi oamenii care meditează. Și-a făcut bagajul și l-a luat cu el la Paris. Și apoi la Londra.
Cumva, părea logic. Am încuviințat din cap. Kott nu avusese nimic timp de cincisprezece ani. Poate că s-a obișnuit așa. M-am uitat îndelung și atent la ținta găurită fix între ochi și am spus:
— Să mergem.
Pe drumul de întoarcere la camioneta roșie, m-am simțit mai bine decât aș fi crezut. Datorită copacilor. În pădure, e imposibil din punct de vedere geometric să nimerești o țintă aflată la mare distanță. Întotdeauna se găsește câte un copac care să se interpună sau să devieze glonțul incontrolabil. Era îndeajuns de sigur.
Lățimea drumului nu permitea întoarcerea camionetei și nu doream să mergem în marșarier până jos, așa că am mers până la casă, unde am întors pe peticul de pietriș și am făcut cale întoarsă. N-am văzut nimic și pe nimeni pe drumul pietruit, iar șoseaua cu două benzi era liberă. I-am spus dispozitivului de navigație să ne ducă înapoi la aeroport, lucru pe care l-a și făcut, ascultător. Aceiași 80 de kilometri, în sens invers.
— Îmi cer scuze, am spus.
— Pentru ce? a întrebat fata.
— Am făcut o eroare de încadrare. Am crezut că ești o angajată a Departamentului de Stat împrumutată CIA-ului pentru expunere și experiență. Și, prin urmare, ușor depășită de situație. Dar este invers, nu? Ești un agent CIA împrumutat Departamentului de Stat. Pentru expunere și experiență. În materie de pașapoarte, vize și tot felul de formulare. Prin urmare, nu ești deloc depășită de situație.
— Ce m-a dat de gol?
— Cam două lucruri. Semnalul de infanterie, pe care l-ai recunoscut imediat.
— Am petrecut mult timp la Fort Benning, a recunoscut ea.
— Și ai avut o atitudine foarte profesională.
— Nu ți-a spus Shoemaker că sunt mai dură decât par?
— Am crezut că încerca să justifice un risc nebunesc.
— Și, apropo, Departamentul de Stat face mult mai multe decât pașapoarte și vize. Printre altele, supraveghează operațiuni de tipul ăsta.
— Cum? Operațiunea asta înseamnă O’Day și alți doi oameni de la CIA. Tu și Scarangello. Departamentul de Stat nu e implicat.
— Eu sunt de la Departamentul de Stat. Cum ai zis și tu. Temporar. Și teoretic.
— Și să-nțeleg că-l ții la curent pe șeful tău temporar și teoretic?
— Nu în toate privințele.
— De ce?
— Pentru că treaba asta e prea importantă pentru Departamentul de Stat. Dacă e vorba de britanic, de rus sau de israelian, atunci sigur că îi vom lăsa pe cei de la Departamentul de Stat să se împăuneze cu victoria; dar până nu știm asta cu certitudine, rămâne un proiect foarte atent supravegheat.
— Așa i se spune acum?
— „Top secret“ a fost deja atribuit.
— E o știre-bombă. Cât de secretă poate fi?
— Mâine, știrea va fi deja fumată. Francezii vor face o arestare. Asta ar trebui să calmeze spiritele.
— Pe cine-or să aresteze?
— Pe vreun fraier. Nu contează. Găsesc ei pe cineva dispus să joace rolul de terorist descreierat timp de trei săptămâni, în schimbul unor favoruri în alt domeniu. Îmi închipui că se ocupă chiar acum de distribuirea rolului. Ceea ce ne va oferi spațiu și timp de lucru.
— E o distanță de 1 300 de metri, am spus. Asta contează, nu cine trage. Au nevoie de un perimetru. Să zicem, de cel puțin un kilometru și jumătate.
— Sau ar putea să se ascundă în niște gropi în pământ. Mai devreme sau mai târziu, s-ar putea să fie nevoiți să-l facă. Dar până atunci preferăm să nu stăm cu mâinile-n sân. Trebuie să-l avem pe John Kott în custodie. Cu siguranță, nu vrem să fim singurii care nu-și prind compatriotul.
— Ce fac ceilalți?
— Ai auzit ce-a spus O’Day de dimineață. Au nume, fotografii și istorice.
— Atât?
— Au ceea ce au. Până acum, șansele sunt egale pentru toată lumea.
Ne-am continuat drumul și în cele din urmă am returnat camioneta și-am mers până la o poartă din sârmă tăiată într-un gard de sârmă. Apoi ne-a luat un vehicul de golf și ne-a dus până la avion. Două ore mai târziu, eram înapoi la Pope, unde am aflat că șansele nu mai erau egale pentru toți.