Șansele nu mai erau egale pentru că israelienii își găsiseră omul. Domnul Rozan fusese localizat. Plecat în vacanță, la Marea Roșie. Cei care-l supravegheau îi rataseră plecarea. Dar se întorsese acasă. Îi reconstituiseră deplasările și o mulțime de barmani și de angajați de prin restaurante îi confirmaseră varianta. Avea alibiuri solide. Nu fusese la Paris, deci nu putea fi el lunetistul. A fost tăiat de pe listă.
— Sarcina noastră devine și mai urgentă, a spus O’Day.
Acestuia îi plăceau și ședințele de după-amiază. Ne aflam cu toții în aceeași cameră de la etaj, cu mesele unite: O’Day, Shoemaker și Scarangello, toți la locurile lor. Ultimii sosiți eram eu și Casey Nice. În urechi încă ne vuiau motoarele cu reacție. Le-am spus ce găsiserăm în Arkansas și le-am dat eșantioanele de praf și pilitură de fier nu în flaconul de medicamente, ci într-o punguță specială pentru probe. Shoemaker era dezamăgit că nu găsiserăm pe nimeni supraveghind locul, așa, pentru orice eventualitate. Ar fi vrut ca manevra cu momeala să dea roade. Apoi O’Day a spus că obsesia lui Kott pentru mine era explicabilă.
— Aș vrea să știu cum a ajuns să aibă dosarul meu, am spus.
— Un prieten din administrație, probabil, a spus O’Day. E un dosar obișnuit, dintr-o arhivă oarecare din Missouri.
— N-are prieteni în administrație. N-avea prieteni nici măcar în unitatea lui. Niciunul n-ar fi mințit pentru el.
— Atunci, a cumpărat dosarul.
— Cu ce? Tocmai ieșise de la Leavenworth. După aia, s-a dus în curtea din spatele casei și a tras cam o mie de gloanțe de calibru cincizeci, care pot ajunge și la cinci dolari bucata. Chiar și în Arkansas. De unde a avut atâția bani?
— O să cercetăm.
— Cum? Nu sunteți dotați pentru așa ceva. Destul cu prostiile despre securitatea națională. Asta e de-acum o anchetă a poliției. A avut la dispoziție un poligon de antrenament lung de 1.300 de metri și o misiune plătită, de exact 1.300 de metri. Să fie o coincidență? Sau balconul ăla din Paris a fost ales cu mult timp în urmă? S-a antrenat anume pentru el? În cazul ăsta, ar putea fi vorba de o conspirație veche de aproape un an. Avem nevoie de informații. De exemplu, pentru început, al cui e apartamentul din Paris?
— Te oferi să fii polițistul nostru?
— Parcă eram momeala.
— Poți să fii și una, și alta.
— Niciodată să nu te oferi voluntar pentru nimic. E regula de bază a soldatului.
— Poate c-ar trebui. N-o să mai dormi liniștit după ce-ai văzut ce-ai văzut.
— Poate că pe lumea asta or mai fi vreo zece oameni care încă mai sunt supărați rău pe mine. De ce-ar trebui să-mi pese? Niciunul dintre ei n-o să mă găsească vreodată.
— Noi te-am găsit pe tine.
— Aia e altceva. Crezi c-aș răspunde la un anunț din partea lui Kott?
— L-ai lăsa în libertate?
Socratic.
— Nu sunt ofițerul lui de eliberare condiționată.
— Reacher, a spus O’Day, ai o condiție fizică foarte bună pentru vârsta ta. Fără îndoială că stilul de viață pe care l-ai ales îți oferă multe prilejuri pentru efort fizic. Presupun că e vorba mai ales de mersul pe jos. Din câte-am auzit, e cea mai bună formă de mișcare. Dar eu bănuiesc că nu o consideri o corvoadă. Face parte din farmecul vieții, nu-i așa? Drumuri întinse, zile-nsorite, orizonturi îndepărtate. Sau orașul, cu gălăgia și luminile sale, cu agitația și forfota permanente și câte-un spectacol cu bizarerii oriunde ai întoarce privirea. Îți place să te plimbi, să te bucuri de libertate.
— Unde bați? am întrebat.
— Păi, lucrurile stau altfel când știi că te pândește un lunetist.
Joan Scarangello s-a uitat drept la mine, parcă provocându-mă să-mi exprim dezacordul. O’Day a continuat:
— Mai ales când e vorba de un lunetist atât de dus cu pluta, încât practică yoga timp de cincisprezece ani și apoi face un desen mare pe peretele dormitorului.
N-am spus nimic.
— Ce fel de anchetă polițistă ai face? a vrut să știe O’Day.
— Și-a lăsat camionul acasă. Prin urmare, a fost luat cu mașina. Nu de un serviciu de transport, pentru că n-are telefon și nici semnal nu există acolo. Treaba a fost aranjată dinainte. E limpede că totul a fost aranjat dinainte, ceea ce înseamnă că pe aleea aia au circulat diverși indivizi, luni de zile. Cineva trebuie să fi văzut ceva.
— Vecinul n-a văzut.
— Așa spune acum. Pentru c-a fost mituit. Și pregătit.
— Crezi?
Am încuviințat din cap.
— A trebuit să admită că-l cunoaște pe vecin. În Arkansas, ar fi prea ciudat să nu-ți cunoști vecinii. Dar i s-a spus să-și țină pliscul în legătură cu sosirile și plecările. Cum l-am întrebat dacă a văzut străini prin preajmă, a schimbat subiectul. A insultat Corpul de Marină și a început să-i facă ochi dulci domnișoarei Nice.
O’Day s-a întors spre Casey Nice și a spus:
— Așa s-a întâmplat?
— M-am descurcat, a replicat ea.
— Ce-a spus despre pușcașii marini?
— Că-s niște fanfaroni care vânează gloria cu orice preț.
— A făcut parte din Marina Militară americană?
— Nu, din Forțele Aeriene.
O’Day a încuviințat înțelept din cap și s-a întors către mine, spunând:
— Concluzia?
— Vecinul avea un sac plin cu bani în șifonier.
— Nu le putem descoperi sursa.
— Poate că da, poate că nu. Dar el știe de la cine i-a primit. Și alți bani, din aceeași sursă, sunt în registrul de vânzări al unui dealer de muniție, care își va aminti că a vândut o mie de gloanțe de calibru cincizeci. Asta-i o comandă mare.
— Poate că s-a dus la mai mulți dealeri.
— Exact. Și, ca să se risipească urmele, poate că a pus mai mulți inși diferiți să cumpere. Și cu cât mai mulți intermediari a folosit, cu atât mai numeroase sunt zborurile spre și dinspre Little Rock și Texarkana, cu atât mai multe mașini închiriate, cu atât mai multă benzină cumpărată la benzinăriile locale — și, poate, amenzi de parcare —, amenzi pentru depășirea vitezei și filmări efectuate de mașinile poliției, mai multe mese luate în restaurantele locale și mai multe nopți petrecute în motelurile din zonă. Toate aceste lucruri trebuie verificate. Precum și ce anume știe vecinul.
O’Day a dat să spună ceva, deschizând și închizând gura ca și cum ar fi făcut repetiție pentru răspunsuri diferite, dar în final n-a spus decât:
— OK.
— Nu pot să fac eu lucrurile astea. N-am niciun statut. Nimeni n-ar sta de vorbă cu mine.
— O va face FBI-ul.
— Am crezut că treaba asta e strict secretă. Sau atent supravegheată.
— Dezbină și cucerește, a spus O’Day. Toți or să capete câte o porție micuță. Cu condiția ca nimeni să n-aibă destul ca să poată vedea ansamblul.
— Atunci, aș recomanda să-nceapă treaba de ieri.
— Mai devreme de mâine n-avem cum.
Și-a notat ceva pe o foaie de hârtie și a continuat:
— Rușii nu fac niciun progres. Tovarășul Datsev a dispărut cu desăvârșire. Britanicii cred că omul lor, Carson, călătorește cu un pașaport obținut de curând, pe căi ilegale. Așa încât caută oameni cu pașapoarte nou-nouțe care s-au deplasat la Paris în intervalul orar relevant. Trenuri, avioane, automobile și ambarcațiuni. Au aproape o mie de nume.
— Unde-a fost văzut ultima oară Carson?
— La el acasă, acum o lună. Cei de la Divizia Specială au trecut pe-acolo, într-o deplasare de rutină.
— Și Datsev?
— La fel, în Moscova. Cam cu o lună în urmă. Diferența e că niciunul dintre ei nu și-a dovedit măiestria de la o distanță de o mie trei sute de metri. Am sentimentul neplăcut că e vorba de omul nostru.
— Carson sau Datsev e posibil să se fi antrenat în străinătate. N-ar avea nevoie de un timp la fel de lung precum Kott. El a avut de recuperat. Poate că s-au întâlnit cu toții undeva. Poate că a avut loc o probă înainte de probă. Poate că a fost o competiție cu trei concurenți, câștigătorul primind misiunea.
— O mulțime de „poate“, a remarcat O’Day.
— Avem fotografii?
O’Day a deschis un dosar roșu, de unde a scos patru fotografii portret, toate color. A luat una din teanc și a lăsat-o pe masă. Un bărbat cu părul creț, bronzat și cu un zâmbet deschis. Probabil că era Rozan, evreul, care nici nu se mai afla pe lista suspecților. O’Day a împins către mine celelalte trei poze. Prima era a unui tip ras în cap, cu o față la fel de inexpresivă ca o scândură și ochi negri, înclinați ușor spre colțurile exterioare. Ceva sânge mongol, pesemne.
— Fiodor Datsev, a spus O’Day. Cincizeci și doi de ani. Născut în Siberia.
A urmat un tip care, la origine, era posibil să fi avut tenul palid, dar soarele și vântul îi bronzaseră și îi ridaseră fața. Părul castaniu, tuns scurt, o privire atentă, un nas turtit și un zâmbet schițat care putea fi ori ironic, ori amenințător, în funcție de cum alegeai să-l interpretezi.
— William Carson, a spus O’Day. Născut la Londra. Patruzeci și opt de ani.
Ultimul era Kott. Pe unii oameni, vârsta îi face mai corpolenți, umflați și pufoși, ca în cazul lui Shoemaker, de exemplu; dar Kott devenise mai pipernicit, mai vânos, numai mușchi și tendoane. Pomeții lui cehești erau proeminenți, iar gura — o tăietură subțire. Doar ochii i se măriseră și mă priveau înflăcărați din poză.
— Asta e poza de la ieșirea din închisoare, a precizat O’Day. Cea mai recentă pe care o avem.
Un trio dezgustător. Am strâns pozele într-un teanc și i le-am înapoiat, spunând:
— S-au apucat britanicii să sape șanțul ăla?
— N-au de gând să securizeze un perimetru. Știi cât de dens populată e Marea Britanie. Ar fi ca și cum ai vrea să evacuezi Manhattanul. N-are cum să se-ntâmple așa ceva.
— Deci ce urmează?
— Te duci la Paris, mi-a răspuns O’Day.
— Când?
— Acum.
— Ca momeală sau ca polițai?
— Și una, și alta. Dar cel mai mult ne trebuie o pereche de ochi care să privească atent locul crimei, în caz că ne-a scăpat ceva.
— De ce mi-ar arăta ăia ceva? Sunt un nimeni.
— Numele tău îți va asigura accesul oriunde. Am sunat în avans. Orice mi-ar fi arătat mie, îți vor arăta și ție. Atât de mare e puterea lui O’Day. Mai ales acum.
N-am spus nimic.
— Vorbești franceza? m-a întrebat Shoemaker.
— Da.
— Și engleza.
— Puțin.
— Rusa?
— De ce?
— Britanicii și rușii își trimit și ei oamenii lor. Trebuie să vă întâlniți. Vezi ce poți să obții de la ei, dar nu le spune nimic.
— Poate că au primit aceleași ordine.
— Avem nevoie să fie și CIA-ul prezent, a spus O’Day, iar Casey Nice s-a aplecat puțin în față.
— Merg eu, a intervenit Joan Scarangello.