La Londra s-a întâmplat că murise cineva. Nu era o noutate. Populația Londrei era de circa opt milioane de locuitori, iar rata anuală a mortalității în Marea Britanie era de peste nouă la mie. Altfel spus, în fiecare zi două sute de londonezi își dădeau ultima suflare. Bătrânețe, supradoze, bolile degenerative, cancere de toate felurile, accidente rutiere și de altă natură, incendii, sinucideri, crize cardiace, tromboze și accidente vascular-cerebrale. Chestii normale.
Nu același lucru se poate spune despre moartea provocată de un glonț tras cu o pușcă de calibru mare.
Ne-am întors la Bragg cu camioneta peticită și i-am găsit pe O’Day, Shoemaker și Scarangello așteptându-ne în camera de la etaj. Shoemaker ne-a pus la curent. La Londra trăise un mare șef de bandă albanez, Karel Libor: putred de bogat, foarte brutal, cu foarte mare succes în afacerile legate de droguri, prostituate și arme. Ca majoritatea șefilor de bandă importanți, era și foarte paranoic. O mulțime de inși aveau grijă de el și nu se ducea nicăieri până când destinația lui nu era verificată și securizată. Îi protejau până și drumul de la ușă până la mașină. Dar se pare că nu reușiseră să-l scape de un glonț de calibru 50, tras de la o mie de metri distanță. Căpățâna domnului Libor explodase și se împrăștiase peste tot Range Rover-ul blindat în care încerca să urce.
— Concluziile? a întrebat O’Day.
Shoemaker s-a relaxat, ca și cum întrebarea nu-i fusese adresată lui, iar Scarangello i-a aruncat o privire lui Casey Nice, care a ridicat din umeri și n-a zis nimic. Am spus:
— Kott și Carson sunt deja la Londra. Angajează ajutoare locale, dar fără bani. De data asta, ajutoarele au vrut plata în natură. De exemplu, prin eliminarea unui rival.
O’Day a încuviințat cu o mișcare a capului, zicând:
— Un rival la care altfel ar fi fost greu de ajuns. Dar, dacă-ți ridici privirea, orizontul Londrei este foarte populat. Se găsesc o mulțime de oportunități la o mie de metri. O distanță ca asta nu înseamnă nimic pentru Kott. E ca și cum ar trage de aproape.
— Sau Carson, am spus.
— Sau Datsev, a completat el. Carson e doar opinia ta. Nu trebuie să avem prejudecăți.
— S-a întâmplat așa ceva la Paris?
Din nou, O’Day a dat din cap aprobator.
— Cred că da. Dar n-am luat-o în calcul pentru că nu s-a tras cu pușca. Cam cu o săptămână înainte de tentativa asupra președintelui, un șef de bandă algerian a fost ucis prin înjunghiere, în Montmartre. Un mare mahăr, cum s-ar zice. Privind retrospectiv, trebuie să spunem că vietnamezii au fost niște beneficiari plauzibili.
— Și cine are de câștigat în cazul din Londra? a întrebat Casey Nice.
— Aștept raportul final, a spus O’Day. Dar o estimare preliminară sugerează doi beneficiari: o bandă de sârbi din vestul Londrei și o bandă de englezi de modă veche, din est. Conform celor de la MI5, Karel Libor era ca un băț în roatele ambelor bande.
— Unde anume va avea loc întrunirea G8? am întrebat.
— În estul Londrei.
— Atunci, dacă „local“ înseamnă local, înseamnă că s-au aliat cu britanicii de modă veche.
— Pentru ce anume? s-a interesat Scarangello.
— O parte din plata în natură, i-a răspuns Shoemaker, ar fi considerată un fel de tribut, ca să li se permită să opereze în acel loc. Aproape ca un fel de taxă de intrare. Restul va fi pentru logistică, locuri unde să stea, locuri unde să se ascundă și apoi, în ziua cea mare, santinele și alți oameni de pază în apropiere, și de un cordon la distanță. Așa cum am văzut la Paris.
— Asta ne îngreunează sarcina.
— Dimpotrivă, ne-o ușurează, am spus clătinând din cap. Nu mai căutăm doi indivizi, ci vreo cincizeci și doi de inși. Ei spun că e ajutor local; eu le zic firimituri de pâine.
— Apropo, a intervenit O’Day, ai avut dreptate în legătură cu vecinul lui Kott. FBI-ul a găsit aproape 10 000 de dolari cash. Dar nu în fundul unui dulap.
— Atunci, unde?
— În mașina de spălat din curte.
— Isteț, am spus. Ar fi trebut să verific. Cine i-a dat banii?
— Nu vrea să spună. Iar pentru moment metodele de interogare prin tortură nu mai sunt la modă.
— E prea speriat ca să vorbească. Și asta poate spune multe.
— Iar francezii au găsit azi-dimineață glonțul care l-a ucis pe Henkin. Foarte deformat în urma impactului cu zidul, dar analiza chimică a indicat aceeași compoziție cu fragmentele pe care le-ai adus din Arkansas. Foarte posibil să fi fost din același lot.
— Asta ridică semne de întrebare legate de cum a călătorit, am spus. N-a luat un avion de linie, căci ar fi lăsat documente în urmă. Nu putea să aducă la bord o pușcă de calibru 50 și o cutie cu cartușe fără să se observe.
— Sunt două posibilități, a spus Shoemaker. Un transport de marfă plecat din Mobile sau din Galveston ori un avion privat, care ar fi putut pleca de oriunde. Controlul vamal la aeroporturile private din Europa e aproape inexistent.
— Un avion privat, cu siguranță, a încuviințat O’Day. Oamenii ăștia nu se uită la bani. Zece miare pentru un țărănoi știrb din Arkansas? Exagerat de mult. Individul s-ar fi mulțumit și cu 200, mai mult ca sigur. Nu sunt atenți la valoare. Caută soluții ușoare și au bugetul necesar pentru a le pune în practică.
— Cum au ajuns la Londra azi? a întrebat Casey Nice.
— Cu trenul, probabil, a spus Scarangello. Prin tunel. Se face un control al pașapoartelor în Paris. În afară de asta, se ajunge repede și ușor dintr-un centru de oraș în celălalt.
— Cum și-au transportat puștile?
— În saci de golf, poate. Sau în rucsacuri de schi. O mulțime de oameni au bagaje ciudate.
— De unde au știut cu cine să ia legătura în Londra, ca să obțină ajutorul local?
— Presupun că s-au interesat în prealabil. Poate că au negociat în avans.
— Vom ști mai multe mâine-dimineață, a spus O’Day. Luați-vă restul serii liber și ne reîntâlnim mâine, la micul dejun.
Am coborât scările și mă îndreptam spre ușa roșie, când am auzit din nou țăcănitul tocurilor unor pantofi de calitate și fâșâitul unor ciorapi de nailon în spatele meu. M-am întors și am văzut că Joan Scarangello venea după mine. Mă privea cu un fel de emoție mohorâtă.
— Trebuie să vorbim, mi-a spus.
— Despre ce?
— Despre tine.
— Ce e cu mine?
— Nu vreau să vorbim aici.
— Atunci, unde?
— La tine. Pare să fie o cameră neocupată. Ca un soi de spațiu neutru.
Așa că am intat în dormitorul meu și ne-am așezat ca mai înainte — eu pe sofa, iar ea în fotoliu, ajustându-ne pozițiile ca să ne putem privi față în față. M-a întrebat:
— Ți-a plăcut cina?
— N-a fost rea. Tu?
— Am petrecut-o certându-mă cu generalii O’Day și Shoemaker.
— În legătură cu calitatea mâncării?
— Nu, în legătură cu rolul tău la Londra.
— Ce-i cu el?
— La Londra nu va mai fi la fel ca la Paris. Britanicii sunt altfel. Vor să controleze totul. Vor accepta sfaturi și informații, dar nu ne vor lăsa să facem nimic. E terenul lor și trebuie să respectăm asta. Sunt importanți pentru noi în mai multe privințe.
— Deci?
— Eu sunt de părere că trebuie să te duci acolo ca spion confirmat.
— Dar O’Day n-a fost de acord pentru că după aia n-aș mai putea să fac nimic.
Scarangello a încuviințat din cap și a spus:
— Vrea să te duci acolo ca cetățean particular, neconfirmat de noi. Asta înseamnă că, dacă ești prins sugrumând vreun bătrân pe trotuar, noi nu vom mai putea face nimic ca să te ajutăm.
— O să am grijă.
— Vorbesc serios, a spus ea. Generalul O’Day propune lucruri de-a dreptul ilegale. În primul rând, prezența ta acolo va fi sfidător de ilegală. Spionii nerecunoscuți care se află în jurisdicția unui aliat nu sunt deloc văzuți cu ochi buni. Dac-o feștelești, vei fi un infractor de drept comun, nimic mai mult. De fapt, mai rău de-atât. Ambasada se ocupă de infractorii de drept comun, dar de tine nu se va ocupa nimeni. Vor fugi ca dracul de tămâie. Pentru că așa o să le spunem noi să facă.
— O să am grijă, am repetat.
— Am citit dosarul lui John Kott, m-a informat ea.
— Și?
— Te-ai descurcat foarte bine la interogatoriu.
— Mulțumesc.
— I-ai dat frânghia și el s-a spânzurat singur. A fost arogant și n-a suportat să fie provocat.
— Cam asta a fost ideea, am confirmat eu.
— Cred că ești la fel de rău ca el.
Am tăcut.
— Acum o să-mi spui că n-ai tăiat niciodată beregata nimănui.
— Dacă aș putea, aș face-o.
— Cred că riscăm prea mult dacă te trimitem la Londra cu vreo misiune.
— Atunci, nu mă trimiteți.
— Să înțeleg că oricum o să te duci acolo?
— E o țară liberă.
— Aș putea să-ți iau pașaportul.
— Îl am chiar aici, în buzunar. Vino și ia-l.
— Pot să-l anulez din computer. Ai fi arestat la aeroport.
— E decizia ta, am spus. Puțin îmi pasă. Mai devreme sau mai târziu, Kott o să se-ntoarcă acasă. O să pun mâna pe el atunci. Asta în timp ce lumea va fi paralizată, piețele se vor prăbuși, va izbucni recesiunea, oamenii vor muri de foame, vor izbucni războaiele și întreaga lume se va destrăma. Și niciunul dintre aceste efecte nu mă va afecta deloc. Pot să-mi port singur de grijă. Și nici n-am multe de pierdut.
N-a spus nimic, așa că am continuat:
— Aveți nevoie de cel mai bun ajutor posibil. Orice altceva ar însemna neglijență. Parcă-mi amintesc cuvintele astea de undeva.
— Și tu ești cel mai bun ajutor?
— Asta rămâne de văzut. Cineva fie o să facă treaba, fie nu. Acel cineva aș putea fi eu sau nu. Nu știm ce o să se întâmple. Dar am un palmares rezonabil și nu pricep cum prezența mea ar putea strica.
— Ar putea strica, dacă ai fi arestat în primele cinci minute. Atunci am avea și-un incident diplomatic, pe lângă situația de urgență creată. Nu sunt sigură că pot avea încredere în tine.
— Atunci, vino cu mine, am spus. Poți să-mi contrasemnezi fiecare mișcare. Putem să ne sfătuim, umăr la umăr. Nu la doi metri distanță.
— Ăsta-i compromisul la care am ajuns cu O’Day, a spus ea.
— Serios?
— Nu eu. Casey Nice o să vină cu tine. Neoficial. Nu au auzit de ea. E mult prea nouă în branșă. Și chiar în momentul ăsta nu face parte din CIA. E la Departamentul de Stat.
— Care sunt regulile?
— Faci exact ce-ți spune ea.
Scarangello a plecat, lăsând în urmă o aromă de săpun și piele caldă, iar eu am așteptat un minut și m-am dus la ușa roșie. Am urcat în biroul lui Shoemaker și l-am găsit la masa de lucru.
— Scarangello mi-a spus despre conversația de la cină.
— Mulțumit? a întrebat el.
— Mda, sar de bucurie.
— Trebuie să vezi partea pozitivă a lucrurilor. Vei avea nevoie de informații actualizate. Noi i le vom da lui Nice, iar ea ți le va transmite ție. Fără ea, ai bâjbâi.
— A mai acționat în străinătate?
— Nu.
— A mai acționat pe undeva?
— Nu în felul ăsta.
— Crezi că e o idee bună?
— Este un compromis necesar. Te duce acolo. Nu trebuie să asculți ce spune.
— Dar va trebui să am grijă de ea.
— Știe în ce s-a băgat. Și e mai tare decât pare.
— Ai mai spus asta.
— Și m-am înșelat?
M-am gândit la amicul ei, Tony Moon, și am tăcut.
— Dacă vrei, poți să pleci, Reacher. Nu-mi datorezi nimic. Lucrurile s-au prescris cu ani în urmă. O’Day a avut ideea să alegem ruta asta. O intuiție, așa a numit-o. A spus că e singura variantă cu șanse de reușită.
— S-a înșelat?
— Poți să pleci, dacă vrei, a spus el din nou. Sute de oameni lucrează la cazul ăsta. Iar britanicii iau lucrurile foarte în serios. Deja le-au luat. Este o întrunire G8. Când lucrezi în pază și securitate, asta înseamnă un fel de finală Superbowl. Prin urmare, se ocupă ei. Așa că n-o să ți se simtă lipsa. Ești un om. Cât de mult crezi c-ai putea ajuta?
— Cumva asta e o altă intuiție psihologică?
— Te vreau acolo, firește. Îi vreau pe toți acolo. Un zid uman, dacă e necesar. Orice este nevoie. Pentru că, dacă un lunetist american transformă G8 în G4, vom avea mari probleme ca națiune.
— Asta e o intuiție psihologică? Vrei să apelezi la patriotismul meu, nu? Ce-i asta, cursul introductiv de manipulare?
— Du-te să vorbești cu O’Day, mi-a spus.
Ceea ce am și făcut imediat după aceea, trecând pe lângă sala de ședințe și intrând în biroul învecinat. O’Day era la birou, în blazerul și puloverul lui, negre amândouă. Avea capul plecat, iar când s-a uitat la mine, a ridicat doar ochii, ca și cum l-ar fi durut gâtul dacă ar fi mișcat și capul. Am spus:
— Asta-i una dintre cele mai proaste idei din toate timpurile.
— Și totuși e șansa ta cea mai bună să-l prinzi pe John Kott. Am să-i transmit domnișoarei Nice tot ce știu. Vei avea în spate puterea unui guvern întreg. Și trebuie să pui capăt acestei chestii acum. N-o să ai somn până când lunetistul dispare.
— Ba dorm foarte bine.
— Atunci, bagă-ți mințile-n cap. Ți-am citit cu toții dosarul, firește. Paginile alea de pe peretele lui Kott? Știm ce scrie pe ele. Domnișoara Nice are exact aceeași vârstă ca acea Dominique Kohl, care s-a ales cu sânii tăiați cu un cuțit de bucătărie pentru că ai trimis-o să aresteze un maniac.
— Da, am spus. Așa scrie în paginile alea.
— Și ce, ești superstițios? Mai devreme sau mai târziu, oricine ajunge la vârsta de douăzeci și opt de ani. Nu există nicio legătură. Și n-o s-o trimiți să aresteze pe nimeni, pentru că nu se va face nicio arestare. Te vreau pe tine acolo, și numai pe tine, cât se poate de aproape și de personal, și vreau să-mi aduci urechile lor drept dovadă.
— De ce eu? Sute de oameni lucrează la cazul ăsta.
— Iar dacă e ușor, fără îndoială că unul dintre ei va face treaba. Dar n-o să fie ușor. Ăsta-i adevărul. S-ar putea să se strecoare chiar pe sub nasul lor. De-asta mi-e frică. Am nevoie de un prag de oprire. Am nevoie de cineva în care să pot avea încredere.
Probabil că asta era o altă intuiție psihologică.