Am întrebat-o pe Casey Nice despre fotografie și mi-a dat o explicație detaliată. Mi-a spus că, la fel ca orice altceva legat de politică, poza de grup era o chestiune mai importantă decât părea. Mult mai mult decât un ritual formal. Era încărcată de subtext. Era despre imagine publică, colegialitate, e un prilej pentru omuleții mai puțin importanți să stea alături de barosani, pe picior de egalitate. Are legătură cu statutul, cu meritele și cu presa de acasă. Un fundal în aer liber era considerat important. Era o ocazie de a fi văzut public, împreună cu egalii tăi, discutând, glumind, tachinându-te, bătându-te pe umăr cu ei, încheind înțelegeri, fiind la fel de important ca oricare altul.
Iar Nice mi-a spus că toți participanții vor sta afară nu doar pentru poza de grup. Din când în când, se vor plimba pe gazon, câte doi sau câte trei. Dacă președintele italian avea o problemă legată de datoria publică sau de euro, trebuia să fie văzut plimbându-se cu germanul, adânciți într-o conversație particulară. Poate că de fapt nu vor discuta decât despre copii sau despre fotbal, dar imaginea va avea greutate la Roma. În mod similar, președintele nostru avea să fie văzut cu rusul; britanicul și francezul vor fi împreună, iar japonezul va discuta cu canadianul. Combinațiile erau nesfârșite. Plus că, în mod regulat, se călcau pe bătături, iar unii dintre ei fumau pe ascuns, așa încât pauzele erau necesare.
— Kott și Carson vor avea ținte vizibile, crede-mă, a spus Casey Nice.
— Există cumva opțiunea de a anula întrunirea?
— Nu.
Prin fereastra aburită a cafenelei am văzut o dubă neagră parcând în fața hotelului nostru.
— Dar nu se pot face pozele înăuntru? am întrebat.
— Teoretic, da, dar nu în aceste împrejurări.
— Prudența rațională nu e acceptabilă?
— Nu, dacă dă impresia de lașitate.
— E o nebunie.
— Asta-i politica. Lumea trebuie să-i vadă rezolvând problemele. Și, pentru unii dintre ei, se apropie alegeri importante. Genul ăsta de expunere mediatică e importantă.
De cealaltă parte a străzii, duba neagră aștepta lângă bordură. Nimeni n-a coborât. Nimeni nu a urcat în ea.
— Și dacă plouă? am întrebat.
— Or să aștepte până se oprește ploaia.
— S-ar putea să nu se oprească. Doar suntem în Anglia.
— Uite că acum nu plouă. Vrei să mă uit la cum va fi vremea?
Am refuzat clătinând din cap și am spus:
— Să sperăm că va fi bine, dar să ne pregătim pentru ce-i mai rău. Locația pozei în aer liber este deja stabilită?
— Veranda din spate, mi-a răspuns Casey Nice. Niște trepte nu foarte înalte. Sunt preferate de cei mai scunzi dintre ei.
— Spatele casei e îndreptat spre autostradă. Mai bine decât să fie cu fața la oraș.
— Sunt o mulțime de construcții în ambele părți.
— Se folosește sticlă rezistentă la gloanțe?
— N-are niciun rost, mi-a spus ea. Panourile alea sunt utile doar pentru un singur ins care vorbește la microfon. Nu au efect în cazul a opt oameni care se plimbă de colo-colo.
Am dat aprobator din cap. Mi-am imaginat opt oameni care se plimbă prin preajmă. Probabil că vor ieși afară printr-un fel de ușă de verandă, toți mimând uimirea provocată de rapiditatea cu care erau nevoiți să treacă de la seriozitatea impusă de chestiunile grave discutate la solicitările sordide ale presei. Doamne, chiar așa? Trebuie să facem asta acum? Bine, atunci hai să terminăm repede și să ne-ntoarcem la muncă. Așa încât se vor împărți din belșug zâmbete prefăcut sfioase și înghionteli binevoitoare pentru cei din rândul din spate. După cum bănuiam, toate aveau să aibă loc într-un mic grup compact, ca urmare a exigențelor impuse de colegialitate, egalitate și glorie reflectată. În mod cert, niciunul nu va dori să stea separat. O poză în care apar un grup de șapte inși într-o parte și un individ singuratic în altă parte n-ar fi dat bine. Titlurile din presa națională a singuraticului se vor scrie singure: „În afara terenului de joc, ignorat, ocolit, arogant, nu face echipă cu ceilalți“.
Prin urmare, vor sta cât mai aproape unii de ceilalți, iar când vor considera că agențiile de presă au acumulat suficient material distractiv, se vor alinia pe trepte, își vor umfla pieptul și vor rămâne absolut nemișcați.
Fără să fie legați la ochi.
Peste stradă, duba neagră era tot acolo.
— Ce-ai mai făcut cu pastilele? am întrebat.
— Tot cinci am, mi-a răspuns.
— Deci te simți OK?
— Destul de bine, mi-a răspuns, încuviințând din cap.
— Pentru că stăpânești instructajul și prima noastră acțiune a fost satisfăcătoare?
— Pentru că acum văd o cale de ieșire. Simt că problema se îngustează. Kott și Carson vor dori să vadă veranda din spate și, poate, gazonul. Iar asta înseamnă cam șase la sută dintre clădirile din vecinătate. În linii mari, știm unde-i vom găsi. Cel puțin cu aproximație.
Dincolo de stradă, duba neagră nu se mișca din loc.
— Și dacă întâlnim un blocaj în drum?
— Ce fel de blocaj? a întrebat ea.
— Ceva neașteptat. Vei fi OK?
— Depinde.
— De ce?
A rămas tăcută îndelung. Acorda o mare atenție întrebării.
— Aș fi OK dacă nu ne-ar abate din drum, a spus ea.
— Adică, dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie s-o rezolvăm rapid și decisiv?
— Da, a spus ea. Dacă se interpune un obstacol, trebuie să trecem de el și să ne continuăm drumul. Nu ne putem permite să ne lăsăm deviați de la traseu. Văd acum o cale de rezolvare și nu vreau ca ea să se închidă din nou.
Duba neagră era tot acolo.
— OK, am spus. Hai să ne-ntoarcem la hotel.