Casey Nice m-a condus într-o cameră situată cu un etaj mai sus. Clădirea era uzată, iar conținutul părea pasager. Și eram sigur că așa stăteau lucrurile. Un individ precum O’Day se afla mereu în mișcare. O lună aici, o lună dincolo, în sedii anonime, îndărătul unor plăcuțe lipsite de sens, ca „47 Logistică, Comandamentul de Suport Tactic“. În caz că cineva îl urmărea. Sau pentru că îl urmărea cineva, ar fi spus el. Cineva te urmărește mereu. Supraviețuise vreme îndelungată.
Se așezase la un birou, iar Shoemaker stătea într-un fotoliu situat într-o parte, așa cum trebuia să stea un bun secundant. Shoemaker îmbătrânise cu douăzeci de ani, ceea ce era de așteptat, pentru că trecuseră douăzeci de ani de când îl văzusem ultima dată. Se îngrășase, iar părul lui de culoarea nisipului se decolorase și devenise cenușiu-nisipos. Avea fața roșie și buhăită. Purta salopeta militară de luptă, iar steaua de general era afișată cu mândrie.
O’Day nu îmbătrânise deloc. Arăta tot de o sută de ani. Purta aceleași haine dintotdeauna, și anume un blazer negru, decolorat, peste un pulover tot negru, cu guler encoeur, care fusese cârpit de-atâtea ori, încât acum era mai mult cârpitură decât pulover. Am dedus că doamna O’Day era vie și sănătoasă, pentru că nu-mi puteam închipui că altcineva ar fi pus mâna pe ac și pe ață pentru el.
Bărbia lui cenușie și lăsată se mișcă în sus și-n jos și, privindu-mă cu ochi inerți pe sub sprâncenele stufoase, O’Day spuse:
— Mă bucur să te văd din nou, Reacher.
— Ai avut noroc că n-aveam vreun angajament urgent, altfel, aș fi depus plângere.
Nu mi-a răspuns. M-am așezat pe un scaun metalic, despre care bănuiam că făcea parte din inventarul Marinei Militare, iar Casey Nice a luat loc pe un scaun asemănător, lângă mine.
— Ți s-a spus că toate astea sunt secrete? m-a întrebat O’Day.
— Da, am spus, iar lângă mine Casey Nice dădea din cap cu mult zel, ca și cum era tare dornică să confirme că respectase întru totul ordinele primite. O’Day avea efectul ăsta asupra oamenilor.
— Ai citit raportul rezumat?
— Da, am răspuns, și Casey a încuviințat din nou dând din cap.
— Ce părere ai?
— Cred că individul e un bun țintaș.
— Și eu cred la fel, a spus O’Day. Trebuie să fie, ca să trimită direct la țintă un glonț de la o mie trei sute de metri, în raport garantat de unu la unu.
O replică tipică pentru O’Day. Socratică, i s-ar fi spus la facultate. Tot felul de schimburi de cuvinte menite să smulgă adevăruri cunoscute implicit de toate ființele raționale. Am spus:
— N-a fost un raport garantat de unu la unu. A fost unul garantat de doi la doi. Primul glonț trebuia să spargă sticla. Al doilea urma să-l ucidă pe tip. Primul glonț urma să se sfărâme. Sau să fie deviat, în cel mai bun caz. Individul era pregătit să tragă din nou, dacă sticla s-ar fi spart. O decizie crucială luată într-o fracțiune de secundă. Să tragă din nou sau să plece. Ceea ce e impresionant. Era un glonț antiblindaj?
O’Day a încuviințat cu o mișcare a capului.
— Au analizat fragmentele cu ajutorul unui gaz-cromatograf.
— Noi avem pentru președintele nostru o astfel de sticlă?
— Până mâine, vom avea.
— Era de calibru cincizeci?
— Greutatea materialului colectat confirmă această probabilitate.
— Devine și mai impresionant. A folosit o pușcă mare și urâtă!
— Despre care se știe că bate până la o mie șase sute de metri. Ba chiar două mii patru sute de metri, la un moment dat, în Afganistan. Așa încât o mie trei sute de metri nu e mare scofală.
Socratic.
— Cred că să lovești ținta de două ori de la o mie trei sute de metri e mai greu decât să o nimerești o dată, de la un kilometru și jumătate sau mai mult. Este vorba de repetabilitate. Cred că omul ăsta are talent.
— Și eu cred la fel, a spus O’Day. Crezi că omul ăsta a fost militar pe undeva?
— Firește. N-avea cum să ajungă atât de bun altfel.
— Crezi că mai activează pe undeva?
— Nu. N-ar fi avut libertate de mișcare.
— De acord.
— Suntem siguri că a fost angajat pentru asta?
— Care sunt șansele ca un cetățean nemulțumit să fi fost cândva un lunetist de talie mondială? Mai degrabă, cetățeanul nemulțumit ar fi cheltuit niște bani pe piața liberă. Poate un mic grup de cetățeni nemulțumiți. O facțiune, cu alte cuvinte. Ceea ce ar crește potențialul de finanțare.
— Și ce ne pasă nouă? Ținta era un francez.
— Glonțul era american.
— De unde știm?
— Gaz-cromatograful. S-a încheiat o înțelegere acum câțiva ani. Nu s-a făcut prea mare publicitate. De fapt, nu s-a făcut publicitate deloc. Fiecare fabricant combină elementele aliajului în mod diferit. Diferențele sunt mici. Dar suficiente ca să reprezinte un fel de semnătură.
— Foarte mulți oameni cumpără lucruri americane.
— Tipul e nou pe scenă, Reacher. Profilul ăsta n-a mai fost văzut niciodată. Ăsta a fost primul lui job. Își face un nume aici. Și provocarea a fost al naibii de dificilă. Trebuia să lovească de două ori – și încă repede –, cu un pușcoci de calibru cincizeci, de la o mie trei sute de metri. Dacă reușește, intră în liga mare pentru tot restul vieții. Dacă ratează, rămâne veșnic în liga amatorilor. Riscul a fost prea mare. Miza era mult prea ridicată. Dar el a tras oricum. Ceea ce înseamnă că știa că o să nimerească. De bună seamă că știa. A tras pe deplin convins, de două ori, de la 1 300 de metri, cu încredere totală. Câți lunetiști atât de buni există?
Asta era o întrebare foarte bună. Am spus:
— Sincer? Pentru noi? Atât de bun? Cred că la fiecare generație am fi norocoși dacă am avea unul în trupele SEAL, doi în Marine Corps și doi în armata de uscat. În total, cinci în serviciul militar, în orice moment.
— Dar tocmai ai fost de acord că nu lucrează ca militar.
— Prin urmare, plus încă cinci din aceeași categorie din generația anterioară; pensionați nu de mult, îndeajuns de bătrâni încât să n-aibă ocupație, dar încă suficient de tineri ca să fie funcționali. În zona asta ar trebui să căutați.
— Ăștia ar fi candidații tăi? Generația anterioară?
— Nu văd cine altcineva s-ar încadra.
— În domeniul ăsta, câte țări semnificative ar exista?
— Poate cinci, cu noi cu tot.
— La o medie de cinci candidați eligibili în fiecare țară, înseamnă douăzeci și cinci de lunetiști în toată lumea. De acord?
— Aproximativ.
— De fapt, mai bine decât aproximativ. Întâmplător, douăzeci și cinci este exact numărul de lunetiști de elită pensionați cunoscuți de comunitatea de spionaj din lumea întreagă. Crezi că guvernele lor le urmăresc cu atenție mișcările?
— Sunt sigur că da.
— Și, prin urmare, câți dintre ei ar avea alibiuri solide în orice zi aleasă la întâmplare?
Ținând cont că erau supravegheați foarte atent, am spus:
— Douăzeci?
— Douăzeci și unu, spuse O’Day. Am rămas cu patru inși. Și în asta constă problema diplomatică. Parc-am fi patru inși adunați într-o cameră, holbându-ne unii la alții. N-am nevoie ca glonțul ăla să fie american.
— Unul dintre lunetiștii noștri nu are alibi?
— Nu așa de solid.
— Cine?
— Câți lunetiști atât de buni cunoști?
— Niciunul, am spus. N-am prieteni lunetiști.
— Câți ai cunoscut altădată?
— Unul singur, am spus. Dar e evident că nu-i el.
— Cum poți ști asta?
— E în pușcărie.
— De unde știi?
— Eu l-am trimis acolo.
— A încasat o sentință de cincisprezece ani, corect?
— Așa-mi amintesc, am zis.
— Când?
Socratic. Am calculat în minte. O mulțime de ani. Multă apă a curs pe albia râului. O mulțime de locuri diferite, o mulțime de oameni diferiți.
— Dar-ar dracii! am exclamat.
O’Day a încuviințat din cap.
— Acum șaisprezece ani, a spus el. Ce repede zboară timpul când duci o viață interesantă!
— E liber?
— De un an.
— Unde e?
— Nu e acasă.