Pe șoseaua de afară circulau în ambele sensuri autobuze mari și roșii. Am ales să mergem spre sud, cu intenția de a schimba direcția la prima intersecție importantă și să o luăm spre vest, ca să ajungem în centru. Toți banii noștri erau în bancnote mari, care nu aveau să fie bine primiți în autobuz, așa că am trecut pe la un magazin și ne-am cumpărat carduri de călătorie cu nume de scoică. Apoi am găsit cea mai apropiată stație și am așteptat în întuneric, până când am văzut venind către noi ceea ce ne doream. Era șapte seara, mă simțeam obosit, iar Nice părea complet dărâmată. Nu mai dormise cam de o zi și jumătate.
Teritoriul exterior Londrei părea vast, iar autobuzul abia se târa, așa că ne-am încercat norocul și am coborât din nou la Barking, de unde știam că putem lua metroul, bănuind că va fi mai rapid. Ne-am uitat pe harta din stație și am ales District Line, care avea o stație într-un loc numit St James’s Park, o denumire care sugera proximitatea unor hoteluri elegante, fapt care s-a adeverit. Când am ieșit la suprafață, am văzut un indicator spre Westminster Abbey și un altul către Buckingham Palace. Și chiar în cealaltă parte a străzii era un hotel mare, de cinci stele. Nu era nici Ritz, nici Savoy, ci un hotel dintr-un lanț internațional renumit, care arăta adecvat în toate privințele.
Am intrat și tipul de la recepție a profitat puțin de oboseala noastră ca să ne anunțe că în noaptea respectivă erau disponibile doar camerele cele mai scumpe, la niște prețuri în schimbul cărora ai fi putut să închiriezi o casă cu piscină lângă Pope Field, timp de o lună; dar ne durea fix în cot, fiind vorba de banii însușiți de la Romford Boys. Am numărat suma imensă din unul dintre rulourile slinoase și am primit în schimb carduri de acces și tot felul de informații despre room service, restaurante și cluburi, centre de business și parole pentru wifi. Casey Nice și-a cumpărat o periuță de dinți de la magazinul din holul hotelului și ne-am dus la lift. Am condus-o până la ușa camerei ei, am așteptat să încuie și mi-am continuat drumul până la camera mea, care-și justifica statutul de top nefiind doar remarcabil de spațioasă, ci și prin faptul că avea patul aproape complet ascuns sub niște perne dolofane, cu huse înflorate. Le-am trântit pe toate pe podea, mi-am aruncat hainele peste ele și m-am băgat sub pături, adormind instantaneu.
M-am trezit după unsprezece ore, când Casey Nice m-a sunat la telefonul din cameră. Părea voioasă și optimistă. Dacă asta se datora celor unsprezece ore de somn sau medicamentelor care-i schimbaseră dispoziția, nu știam.
— Vrei să luăm micul dejun? m-a întrebat.
Ceasul din capul meu indica puțin după ora opt dimineața și pe geam vedeam că afară e zi de-a binelea.
— Sigur. Bate-mi la ușă când ești gata, i-am spus.
Ceea ce a și făcut, cam la zece minute după ce mi-am terminat toaleta. Purta aceleași haine din ziua anterioară, dar nu părea prea deranjată de asta. Am coborât la restaurant și am luat o masă pentru două persoane, într-un colț îndepărtat. Localul era plin de tipi eleganți care discutau planurile pe ordinea de zi și încheiau afaceri, unii dintre ei față în față, alții, la telefonul mobil. Am comandat mâncare britanică, bogată în grăsimi și zahăr, dar cu cafea în loc de ceai. Casey Nice a ales ceva mai puțin solicitant pentru stomac și și-a așezat telefonul lângă șervet, ca să-l poată consulta mai ușor.
— Conform generalului O’Day, în dimineața asta nici departamentul local de poliție și nici MI5 nu știu nimic despre vreo victimă în rândurile bandei Romford Boys. Se pare că Charlie White își ține treburile bine ascunse.
Am încuviințat din cap. Era de așteptat. Procedura standard. Mortul ajunsese într-o instalație de presat mașini de pe o stradă lăturalnică sau într-o albie de porci de la o fermă din Essex, cam la ora la care eu ajungeam în pat. Casey Nice a continuat:
— Și generalul O’Day mai spune că, până acum, șase din cele opt națiuni care participă la întrunire au încercat să ia contact în secret cu cordonul exterior și toate au eșuat.
Din nou, am dat din cap aprobator. La mintea cocoșului. Era de la sine înțeles că Romford Boys vor alege calea prudenței. Preferau să riște ratarea unei afaceri veritabile ca să-și protejeze misiunea.
— O să primim o listă lungă de nume mai târziu. Și locațiile, dar e mai greu cu astea. Sunt o mulțime de locații posibile, inclusiv locuri rurale. În plus, presupunem că deja exploatează infrastructura lui Karel Libor, care le oferă mai multe opțiuni.
Am dat din cap aprobator pentru a treia oară. Kott și Carson erau ca două ace în vreo sută de căpițe de fân necunoscute, și deocamdată aveau să rămână așa.
— Iar cea mai bună metodă de a-i aborda pe sârbi e prin intermediul unei case de amanet dintr-un loc numit Ealing. Asta-i o altă suburbie, la vest, ceva mai aproape de jumătate din drumul de întoarcere până la aeroport. M-am uitat pe hartă.
— Tare ocupată ai mai fost! Sper că ai dormit.
— Am dormit, a spus. Mă simt minunat.
N-am întrebat-o de pastile.
— Ai știut că ăia de la compania de taxiuri sunt vânduți, nu-i așa? De la bun început.
— O estimare bazată pe experiență.
— Te-ai folosit de ei ca să atragi atenția. Când ai apelat la ei ca să ne ia de la hotel și să ne ducă la Wallace Court. Ăsta a fost planul pe care l-ai făcut încă din avion. Ai decis să aduci cordonul la noi.
Îmi acorda un merit mai mare decât era cazul. În mare parte, din pricina cuvântului „plan“.
— Nu știam la ce să mă aștept. Nimeni nu știe vreodată. E pur și simplu o reacție.
A avut o ezitare înainte de a spune:
— Adică, vrei să zici că nu ai un plan?
— Am un obiectiv strategic general.
— Și anume?
— Să-mi iau tălpășița de-aici înainte să verifice casetele video.
— Hai să mergem la Ealing, a spus.
Am pornit tot de la stația de metrou St James’s Park, unde harta ne-a arătat că aceeași District Line cu care veniserăm mergea mai departe, spre vest, până la o stație numită Ealing Broadway, iar telefonul lui Casey Nice ne-a confirmat că era cea pe care o doream, lucru pe care l-am considerat foarte convenabil. Așa că am așteptat în stația literalmente tubulară, în consens cu denumirea locală a mijlocului de transport, Tube, apoi ne-am urcat în vagon și ne-am așezat, pregătiți pentru o lungă călătorie.
— Vorbește cu mine, am spus.
— Ce vrei să-ți spun? a întrebat ea.
— Spune-mi unde te-ai născut. Unde ai crescut. Cum îl chema pe poneiul tău.
— N-am avut ponei.
— Dar câine ai avut?
— Mai tot timpul. Uneori, chiar mai mulți.
— Cum se chemau?
— De ce vrei să știi?
— Vreau să te aud spunând-o.
— M-am născut în sudul statului Illinois. Am crescut în sudul statului Illinois, la o fermă. De obicei, cățeii erau botezați după președinții Partidului Democrat.
— Unde m-am născut eu? am întrebat.
— În Berlinul Occidental. I-ai spus tipului din Arkansas.
— Unde am crescut?
— În toată lumea. Așa scrie în dosarul tău.
— Poți să-ți dai seama după intonația vocii mele?
— După intonație, ai putea fi de oriunde.
— Prin urmare, tu o să porți discuția din casa de amanet. Accentul tău e mai bun decât al meu. E de presupus că sârbii se tem să nu cadă în vreo capcană, așa că orice sonoritate britanică s-ar putea să-i alarmeze. Pentru că acea persoană ar putea fi un polițai sub acoperire. Să fii străin e mai bine. Și tu chiar vorbești ca o americancă. Asta, presupunând că sârbii pot să-și dea seama de diferență.
— OK, a spus Nice, destul de veselă.
Cu sau fără pastile, deocamdată se comporta excelent.
Ne-am continuat drumul zgomotos, în legănatul vagonului, pe urmă vagonul a ieșit de sub pământ la lumină, deplasându-se lent și impunător, ca orice alt serviciu local. Am coborât la terminalul Ealing Broadway, care semăna cu orice stație feroviară supraterană, și am ieșit pe stradă. Ealing arăta ca locurile pe care le văzuserăm înspre est, așezări rurale cândva, apoi înghițite de marele oraș și cumva cam stingherite din pricina asta. O lungă zonă comercială, câteva clădiri publice mari și mici aglomerări de firme de familie, una dintre ele, văruită, purtând semnul Taxiuri Ealing, imediat lângă ea fiind un loc unde fie mama, fie tatăl, fie amândoi se ocupau cu împrumutul banilor contra unor bunuri mici și prețioase — fapt atestat de gratiile de la geamuri și de un semn pe care scria Împrumuturi Ealing. Mă așteptasem să văd un aranjament de trei sfere aurii atârnate de un eșafod negru; din câte înțelesesem, ăsta era simbolul britanic tradițional pentru o casă de amanet, dar a trebuit să mă mulțumesc cu o mică replică din neon în partea de sus a vitrinei. Vitrina era plină de obiecte abandonate, unele dintre ele mici, altele prețioase, altele și mici, și prețioase, nelipsind nici cele care nu erau nici mici, nici prețioase.
— Ești pregătită? am întrebat.
— Nici c-aș putea fi mai pregătită, mi-a răspuns.
Am deschis ușa și am lăsat-o să intre prima, eu urmând-o într-o încăpere care nu semăna deloc cu ce se vede prin filme. Era un spațiu dreptunghiular, anost, alb murdar, cu pal melaminat pretutindeni și tuburi fluorescente pe tavan. Din punct de vedere funcțional, era dispus ca o potcoavă, pe trei laturi ale camerei fiind aliniate tejghele cu vitrine în care erau etalate alte obiecte abandonate.
La ghișeu era un tip de statură medie, de patruzeci sau cincizeci de ani, foarte oacheș și nebărbierit, îmbrăcat cu un pulover ruginiu, împletit de bună seamă cu andrele groase, din lemn. Stătea aplecat, lustruind cu o cârpă ceva mic, poate o brățară. Și-a întors capul într-o parte, ca un înotător, și s-a uitat la noi nici ostil, nici interesat. După un minut, ne-am dat seama că nu vom mai primi alt salut în afară de acea privire fixă, așa încât Casey Nice a făcut un pas în față și i-a spus:
— Pot să mă uit și eu pe-aici?
Formularea întrebării la singular l-a făcut pe individ să-și concentreze întreaga atenție asupra ei. Era limpede că eu nu eram un client potențial. Eram un nimeni. Șoferul ei, probabil. Tipul de la ghișeu n-a spus nimic, s-a mulțumit să dea din cap — o singură mișcare smucită, ascendentă, care din cauza poziției a ieșit pieziș; mișcarea asta părea adecvată într-un spațiu scund și parțial încurajatoare, ca și cum ar fi spus servește-te; dar și parțial descurajantă, ca și cum ar fi spus: dar ce vezi e tot ce avem.
Am rămas pe loc, iar Nice s-a plimbat de jur-împrejur, uitându-se în jos, punând din când în când câte-un deget pe vitrină, de parcă ar fi indicat un exponat pentru o examinare mai atentă. Apoi trecea mai departe, încă nesatisfăcută. S-a dus de la stânga la dreapta, apoi a făcut cale întoarsă și în final a spus:
— Nu văd obiectul pe care-l caut.
Tipul în pulover nu i-a răspuns.
— Prietena mea din Chicago mi-a spus că aici a venit.
— Pentru ce? a replicat tipul.
Nu era englez. Asta era sigur. Nu era nici francez, nici olandez, nici german. Nici rus, ucrainean sau polonez. Ipoteza originii sârbești era întru totul plauzibilă. Casey Nice i-a spus:
— Prietena mea era preocupată de siguranța personală. Știi, era pentru prima dată într-o țară străină, fără mijloacele de precauție de care era îndreptățită să beneficieze acasă.
— Ești americancă? a întrebat tipul în pulover.
— Da, din Chicago.
— Domnișoară, aici nu-i sală de sport. Nu ținem cursuri de autoapărare.
— Prietena mea zicea că ai anumite lucruri de vânzare.
— Vrei un ceas de aur? Ia două sau trei. Poți să le folosești ca să-ți negociezi viața.
— Prietena mea n-a cumpărat un ceas.
— Dar ce-a cumpărat?
Nice și-a coborât ușor mâna la spate și a mișcat din degete. Era un semnal pentru mine, am presupus. Șoferul. Sau ajutorul. Sau recuperatorul. M-am apropiat și am scos sulul de bani al mortului. L-am ținut între degetul mare și arătător, am ciocănit cu el ușor în sticla tejghelei și l-am ținut acolo, vertical: un cilindru slinos și dolofan, de grosimea unui pahar de whisky, urât mirositor, dar dens. Individul s-a uitat îndelung la sul, apoi, privindu-mă în treacăt, s-a întors către Casey Nice.
— El cine e? a întrebat.
— Bodyguardul meu, a spus ea. Dar n-a putut să-și treacă pistolul de dispozitivul cu raze X.
— Păi, avem legi pe-aici.
— Legi sunt peste tot. Dar același lucru poate să treacă peste toate.
Tipul s-a uitat din nou la bani și a spus:
— Mergeți și așteptați în biroul firmei de taxiuri. La ușa următoare. Cineva o să vă ducă acolo.
— Unde?
— Nu ținem lucrurile alea aici. Prea mulți polițiști. Ne percheziționează tot timpul. Așa zic legile.
— Și unde le țineți?
Tipul nu i-a răspuns. Și-a luat telefonul și a sunat. A rostit o propoziție scurtă pe un ton jos și într-o limbă străină, repezită. Nu franceză, nici flamandă, nici germană. Nici rusă, nici ucraineană, nici poloneză. Serbia rămânea în capul listei. Tipul a încheiat convorbirea și ne-a expediat zicând:
— Hai, plecați. O să vă ducă ei.