Hiltonul era mai mult decât mulțumitor pentru nevoile noastre. Avea un nume generic, dar administratorii sporiseră luxul, în onoarea poziției de pe Park Lane. La fel și prețurile și aroganța. De la început, s-au arătat puțin cam suspicioși în privința lipsei noastre de bagaje. N-aveam la noi decât o geantă cu gloanțe. Și au fost la fel de scorțoși când am vrut să plătim în numerar, dar când au văzut numeroasele suluri dolofane de bancnote, ne-au avansat instantaneu în mintea lor — de la turiști „cu buget limitat“ la oligarhi excentrici. Nu ruși, probabil, din cauza accentelor noastre; dar texani, poate. În orice caz, au devenit extrem de politicoși. Băieții de serviciu ai hotelului au fost foarte dezamăgiți că nu aveam alte bagaje. Mirosiseră bacșișuri de 50 de lire.
Camerele noastre erau la etaje diferite, dar ne-am dus mai întâi în camera lui Nice, pentru un control de siguranță și pentru că am simțit că trebuia să aibă o cutie cu cartușe. Un asediu într-o cameră de hotel era foarte puțin plauzibil, dar chiar și lucrurile foarte puțin probabile se pot întâmpla, caz în care 116 ar fi fost un număr mult mai interesant decât un simplu 16.
Camera ei era goală și neamenințătoare. Avea aceeași arhitectură elementară ca o mie de camere de motel pe care le văzusem, dar era înfrumusețată la un standard mult mai ridicat – la propriu – prin faptul că se afla la etajul 20 și avea vedere spre parc. I-am pus pe noptieră cutia cu o sută de cartușe Parabellum, m-am mai uitat o dată în jur și m-am îndreptat spre ușă.
— Să știi că tot două mi-au rămas, a spus ea. Mă simt bine acum.
— Povestește-mi cum a ajuns Bennett în mașină.
— Păi, asta a făcut. Pur și simplu s-a urcat în mașină. L-am văzut pe trotuarul de vizavi, formând un număr la telefonul mobil și apoi ascultând, așa cum fac oamenii, iar în acel moment era un tip oarecare. Apoi însă telefonul meu a început să sune, am răspuns și era el. A traversat strada și s-a urcat în spatele meu. Mi-a spus că generalul O’Day îi dăduse numărul meu, că generalul Shoemaker i-l confirmase și că trebuie să ne mișcăm de-acolo fiindcă parcarea era interzisă în zonă și în spatele nostru era un agent de circulație.
— Și ați plecat?
— În mod evident, tipul era legitim. Mi-am zis că, dacă știe numele ambilor generali, e de partea noastră.
— Ce crezi acum?
— Că nu e întru totul legitim, dar tot de partea noastră e.
— Așa m-am gândit și eu, am spus. Ai crezut lucrurile pe care le-a spus?
— Cred că a exagerat pe alocuri. În afară de cazul în care a fost sinucigaș de sincer în privința unui program care probabil că e încă foarte secretizat. De partea britanică, desigur, care ar reacționa, dacă secretele lor cele mai importante ar fi discutate în mod deschis.
— Unii oameni pot fi sinucigaș de sinceri. Ajung să urască abureala. Nu s-a produs nicio reacție pentru că oricum nu prea contează. Oamenii ca el nu reprezintă riscuri pentru securitate. Să spui totul e ca și cum n-ai spune nimic. Britanicii ne interceptează comunicațiile. Britanicii nu ne interceptează comunicațiile. Ambele variante sunt expuse la vedere. Iar asta nu ne-ajută să știm care dintre variante e adevărată.
— Deci ne interceptează comunicațiile?
— Gândește-te la lucrurile pe care nu le-a exagerat.
— Și anume?
— A mărturisit fără ocolișuri că nu au reușit să priceapă care-i treaba cu activitatea din casa lui Joey și nici n-au putut să-i depisteze pe finanțatorii online.
— Și?
— Performanțe proaste.
— Nimeni nu obține numai victorii.
— Dar britanicii sunt foarte buni la asta. Au investit cel mai mult. Nu cred în marea diferență dintre ei și NSA, dar sunt cel puțin egali. Trebuie să recunoaștem asta. Poate ceva mai buni. În adâncul lor, sunt un popor subtil, în cel mai bun sens al cuvântului. În general, buni jucători de cărți. Și, la nevoie, pot să fie tari. În ultimă instanță, întotdeauna fac tot ce trebuie. Dar n-au obținut niciun rezultat.
— Este un caz dificil.
— Atât de dificil, încât nici NSA, nici GCHQ să nu poată pune piciorul în prag?
— Cred că da.
— Care e probabilitatea ca un analist începător și un polițist militar pensionat să facă descoperirea vitală? Ce-am putea noi să vedem din ce n-au văzut ei?
— S-ar putea să fie ceva.
— Nu e nimic. Pentru că acum Bennett gândește la fel cum gândea O’Day. Cu o întârziere de câteva zile. Bennett a fost la Paris. Știe că pe mine a vrut să mă-mpuște Kott. Acum știe că individul e la Londra. Crede că poate să se aleagă cu ceva dacă ne împinge acolo, în prim-plan. E o manevră disperată. Și e vorba numai despre el. Nu-i pasă ce ni se-ntâmplă nouă. Pândește focul de la gura țevii. Doar asta vrea. Înainte ca politicienii să intre în panică.
— Sunt sigură că ai plănuit de la bun început să fii în prim-plan.
— Nu ca țintă.
— Mai contează cum ești numită?
— Întocmai. Trebuie s-o facem oricum. N-avem de ales. La fel și cu telefoanele. Trebuie să-l ținem la curent pe O’Day. Bennett obține ce vrea, în ambele sensuri.
— Doar pentru că și noi obținem ceea ce vrem. De fapt, obținem primii. Așa că nu prea mai contează.
— Și ajungem la un total de două guverne care ne consideră momeală, nimic altceva. Or, asta înseamnă un guvern în plus. Depindem de ei în foarte multe feluri. Informațiile pe care ni le furnizează depind de ceea ce cred despre noi. La modul subconștient, vreau să spun. Ei pot să devină subiectivi. Trebuie să fim pregătiți să ne dăm seama de asta.
— Și ce să facem?
— Trebuie să judecăm numai și numai cu propriul creier. S-ar putea să fie nevoie să ignorăm unele ordine.
Mi-a ocolit privirea și n-a spus nimic, dar în cele din urmă a dat din cap aprobator, într-un mod care putea fi interpretat profund contemplativ sau plin de o hotărâre tristă, ori undeva între cele două. Era greu să-ți dai seama.
— Te simți la fel de bine? am întrebat-o.
— Trebuie s-o facem oricum, a spus ea.
— Nu asta te-am întrebat.
— Ar trebui să mă simt la fel de bine?
— În orice caz, nu e nevoie să te agiți întrebându-te care agenție te va trăda și care nu. Mai devreme sau mai târziu, toate te vor trăda.
— Ei, chestia asta chiar c-o să-mi ridice moralul.
— Nu încerc să-ți ridic moralul. Încerc să te aduc pe aceeași lungime de undă cu mine. Pentru că așa trebuie să fim.
— Nimeni n-o să ne trădeze.
— Ai fi în stare să-ți pui viața în joc pentru ele?
— Pentru unii dintre oamenii pe care-i cunosc, da.
— Dar nu pentru toți.
— Nu.
— E același lucru.
— Și asta te deranjează, a spus ea.
— Pe tine te deranjează mai mult.
— N-ar trebui?
— Știi care a fost greșeala ta cea mai mare?
— Sunt sigură c-ai să-mi spui.
— Trebuia să te înrolezi în armată, nu în CIA.
— De ce?
— Pentru că toată povestea asta cu stresul vine de la convingerea ta că siguranța națiunii apasă numai pe umerii tăi. E o povară irațională. Dar tu crezi asta pentru că nu ai încredere în colegii tăi. Nu în toți. Nu crezi în ei și asta te face să te simți izolată. Totul se reduce la tine. Dar în armată e altfel. Orice defecte ar avea instituția asta, poți să ai încredere în frații tăi soldații. Și să crezi în ei. Cam așa stau lucrurile. Ai fi fost mult mai fericită.
A rămas tăcută o clipă și apoi a spus:
— Am fost la Yale.
— Poți să faci schimbarea chiar acum. Te duc la un birou de recrutare.
— Chiar acum suntem în Londra. Și așteptăm un SMS de la domnul Bennett.
— Când ne-om întoarce. Ar trebui să te gândești la asta.
— Poate c-o să mă gândesc.
Mesajul de la Bennett a venit după două ore. Eram singur în camera mea, la fel ca a lui Nice, dar aflată cu un etaj mai sus și îndreptată în direcția opusă. Aveam vedere spre acoperișurile prospere din Mayfair, numai ardezie cenușie, țiglă roșie și hornuri ornamentate. Ambasada Americană era undeva prin apropiere, ceva mai la nord de mine, dar n-o vedeam. Stăteam întins pe pat, telefonul era la încărcat, pe noptieră. A bâzâit o dată și ecranul s-a aprins: În hol 10 minute. Am sunat-o pe Nice pe telefonul din cameră și mi-a spus că primise același mesaj, așa că am mai stat întins cinci minute, după care mi-am pus Glockul reîncărcat în buzunarul gecii și m-am dus la lift.
Nice era deja în hol, iar Bennett aștepta într-o mașină, la ușă. Mașina era un model General Motors local, denumit Vauxhall, nou și proaspăt spălat, bleumarin, atât de anonim, încât nu putea fi decât o mașină a forțelor de ordine. Am bănuit că Skoda fusese deja ștearsă de amprente și abandonată sau incendiată. Abia se însera și soarele lumina încă parcul, de la mică înălțime.
M-am așezat pe bancheta din spate, iar Nice a urcat lângă Bennett, care s-a încadrat imediat în trafic. L-am întrebat:
— Unde mergem?
Un timp nu mi-a răspuns, pentru că trebuia să părăsească Park Lane îndreptându-se spre sud și să intre pe Park Lane luând-o spre nord, ceea ce presupunea o întoarcere de 360 de grade, efectuată cu mare viteză, în jurul Hyde Park Corner, o intersecție la fel de nebunească precum Place de la Bastille. Apoi a spus:
— Chigwell.
— Ce-i asta?
— Localitatea cu care Romfordul se învecinează la nord și la vest. Acolo te duci când faci rost de ceva bani. O parte din zonă e foarte suburbană: case mari și spații generoase între ele, ziduri, porți și chestii din astea. Câțiva copaci și spații libere.
— Și Micul Joey locuiește acolo?
— Într-o casă pe care și-a proiectat-o singur.
Văzusem o mulțime de case construite după o varietate de proiecte înainte s-o vedem pe a lui Joey. Înaintam lent. Traficul era aglomerat pentru că ieșeam din oraș alături de vreun milion de oameni care încercau să ajungă acasă. La fiecare semafor sau intersecție se formau blocaje. Dar pe Bennett nu părea să-l îngrijoreze timpul. Am presupus că era mulțumit să aștepte lăsarea serii.
Am trecut prin câteva districte istorice și apoi am ieșit în ținuturile mai depărtate, mergând mereu puțin spre est față de direcția nordică. Am parcurs o bucată de drum pe autostradă, de la o rampă de intrare la prima rampă de ieșire, și am ajuns în Chigwell. Curând am văzut străzi care ar fi topit și o inimă de gheață, luminate de soarele auriu aflat la crepuscul, cu case solide din cărămidă roșie, lucioasă, unele cu garduri din fier, altele cu ziduri și porți, ca niște Wallace Court miniaturale, majoritatea cu arbori și arbuști, toate având ultimele modele de mașini scumpe pe alei. Ornamentele cromate ale acestora scânteiau puternic ori de câte ori soarele evada din umbre.
— Ne ducem cu mașina până la ușa lui? am întrebat.
— Nu, e mult mai complicat de-atât, mi-a răspuns Bennett.
Și așa era, cel puțin din punct de vedere geografic. Am oprit într-o parcare acoperită cu pietriș, în spatele unui bar, dar n-am intrat în local, ci am trecut pe lângă el. Poate că era o înțelegere cu proprietarul. Nu s-a spus nimic, nu s-a pus nicio întrebare și nu s-a oferit nimic, doar o înțelegere clară: Nu chema firma de ridicat mașini și nu pune întrebări. Apoi am făcut la stânga și la dreapta pe străzi pline de vegetație, fiind neîndoielnic observați atent din spatele perdelelor dantelate. Dar britanicii sunt oameni prudenți, iar noi ne aflam în partea corespunzătoare a prezumției de nevinovăție. Doar trei oameni anonimi, care făceau o plimbare. Am privit cum soarele apune, în sfârșit, și cerul s-a întunecat. Am trecut pe lângă un gard din lemn lung, apoi, chiar înainte de începutul gardului următor, se căsca un gol de un metru lățime, care era calea de acces într-un fel de cărare publică lungă, dreaptă și îngustă, cu buruieni călcate în picioare, pietriș negru împrăștiat superficial și garduri de lemn de o parte și de alta; avea exact lățimea de un metru pe toată lungimea. Am mers în șir indian, Bennett primul, apoi Nice și eu la urmă, până am ieșit într-un fel de poiană acoperită cu pietriș, ce găzduia un șopron de curând vopsit și având pe ușă două cuvinte scrise cu alb: „Bowling Club“. În spatele acestuia era un pătrat imens de gazon perfect.
— E un alt fel de bowling, a remarcat Nice.
— Un sport foarte popular, a spus Bennett.
— De unde și enormul sediu al clubului, am spus. Dar presupun că trebuie să încapă toți jucătorii deodată. Asta ar explica dimensiunile. Pentru meciurile de revanșă.
— Există multe alte cluburi, a spus Bennett. Toate sunt mai mari.
S-a aplecat și a luat o cheie de sub o piatră. Cheia părea manufacturată de curând. A trebuit s-o „gâdile“ puțin ca să descuie ușa, dar a reușit. Ușa s-a deschis spre interiorul întunecat, de unde venea un miros de mucegai, lemn, lână, bumbac și piele, toate depozitate prea multă vreme în condiții de umezeală. A ținut ușa cu palma și ne-a făcut semn cu cealaltă mână să intrăm.
— Ce-i aici? am întrebat.
— Uită-te, a spus el.
Înăuntru erau o mulțime de obiecte legate de bowling, dar toate fuseseră îngrămădite într-o parte, lăsând un culoar liber în fața ferestrei care dădea spre iarba impecabilă. Pe culoar erau aranjate frumos trei taburete de bucătărie, fiecare așezat în spatele câte unui binoclu imens, specializat pentru vedere de noapte, montat pe un trepied solid.
— Iarna trecută am avut vânturi puternice. Nimic grav, dar un vecin a rămas fără o scândură din gard, iar altuia i-a fost doborât un conifer înalt de șase metri. Norocul a făcut ca asta să deschidă o linie de observație din acest șopron către casa lui Joey. Un mare noroc, pentru că mai aproape nu puteam să ajungem. Presupunem că vecinii lui apropiați fie lucrează pentru el, fie îi sunt loiali, fie sunt speriați de el.
— Deci acest mic șopron este sediul principal din care îl supravegheați pe Joey?
— Ne mulțumim cu ce avem.
— Și stai ore-n șir cu spatele la ușă?
— Discută asta cu tâmplarul care a murit acum cincizeci de ani.
— Și cu cheia ascunsă sub o piatră?
— E o problemă de buget. E genul de lucruri care ni se sugerează. De ce să nu folosești o cheie comună, în loc să faci zece? În felul ăsta, vor putea cumpăra un computer nou.
— Fără camere video?
— Ei, ăsta-i genul de lucruri pe care le place să cheltuiască banii. Încărcare prin transmisie wireless, direct din binocluri. Zi și noapte. Imagine de înaltă definiție, dar monocromă.
— Clubul de bowling știe că ești aici?
— Nu tocmai.
— Bun, am spus.
Mă și gândeam că a te baza pe discreția unui președinte de comitet băgăreț era ca și cum ai citi un anunț de mică publicitate dintr-un ziar.
— Și dacă vine cineva pentru o partidă de bowling? a întrebat Nice.
— Am schimbat broasca. Aia din ușă e a noastră, nu a lor. Or să creadă că s-a-ntâmplat ceva cu cheile lor. Vor convoca o ședință. Vor vota dacă să cheltuiască fondurile clubului pe un lăcătuș. Vor ține discursuri pro și contra. Și atunci fie n-o să mai conteze, fie vom fi pus broasca la loc și vom fi plecat acasă mulțumiți.
— Cât de bine putem să vedem de-aici? am spus.
— Uită-te, m-a invitat el.
Așa că m-am așezat pe scaunul din mijloc și m-am uitat.